Istorie Locala

Perioada instabilităţii politice (1866-1871). În această perioadă, pe parcursul a numai cinci ani, în România  au funcţionat 10 guverne! Pentru un judeţ, asta înseamnă schimbarea a aproape tot atâtor prefecţi. În aceste condiţii, singurul element de continuitate l-a constituit Consiliul Judeţean şi, parţial, Costică Lahovari, care s-a menţinut în fruntea judeţelui un timp important din această perioadă. În răstimpul menţionat, prefectul judeţului a fost mai puţin vizibil, iar rolul său – mai puţin important.

Prefecţii judeţului, identificaţi până acum, au fost: Dimitrie Simulescu (1866-1869)1. Dumitru Vladimirescu (1869-1870)2, Ion Constantinescu (1870)3, Vasile Pleşoianu (1870-1871), Dimitrie Rizu (1871) – numit de guvernul Lascăr Catargiu4, Constantin Greceanu (1871-1874) – numit tot de Lascăr Catargiu5şi Constantin I. Budişteanu (1874-1876)6

FotoMonumentul Eroilor (Statuia Independenţei) din Râmnicu-Vâlcea (Sculptor: I. Iordănescu)                            

 

         Evoluţia economică şi social-politică a statului naţional român demonstrase anacronismul  suzeranităţii otomane faţă de realitatea din ţară. Printr-o luptă abilă şi curajoasă, politică şi diplomatică, între anii 1859 şi 1877, România izbutise să cucerească în mare parte atributele independenţei şi suveranităţii naţionale.

În pofida împotrivirii Porţii Otomane, majoritatea îngrădirilor impuse suveranităţii statului român, prin Tratatul şi Convenţia de la Paris, au fost pas cu pas înlăturate. Desprinzându-se treptat de Imperiul Otoman, România îşi afirmase tot mai mult individualitatea şi existenţa de sine stătătoare pe plan internaţional. Menţionăm că după 1866 s-au făcut paşi serioşi pe calea spre independenţă, iar voinţa de a o restabili pe deplin nu a lipsit luptătorilor patrioţi din acei ani, însă condiţiile istorice le-au fost defavorabile. Asistăm, aşadar, la un proces de diluare a legăturilor de subordonare faţă de puterea suzerană care reprezentau, totuşi, ştirbiri aduse suveranităţii naţionale româneşti la care Poarta Otomană - încurajată şi de unele puteri garante – nu voia să renunţe. În aceste condiţii, devine o necesitate logică pentru poporul Român, să rupă şi aceste ultime frâne şi să-şi cucerească independenţa statală absolută1. Evoluţia evenimentelor până în primăvara anului 1877, evidenţia un curs ireversibil: se maturizaseră toate condiţiile interne şi externe pentru acest act.

Foto: Generalul Gh. MAGHERU, organizatorul Taberei de la Râureni (Râmnicu-Vâlcea) în timpul Revoluţiei de la 1848

Anul 1859  a adus pentru poporul  român realizarea Unirii celor două principate surori, Ţara Românească şi Moldova, unire care avea să marcheze o etapă deosebit de importantă pe drumul cristalizării României moderne. Se realiza acum dezideratul generaţiei de la 1848 şi se înfăptuia ceea ce Nicolae Bălcescu întrevăzuse cu ani în urmă când spunea că ”e vremea ca moldovenii şi muntenii să ne aducem aminte că suntem români, să ne strângem împreună inimă lângă inimă, să ne organizăm, să ne concentrăm toate puterile”1. Actul de la 1859 a fost, după cum se exprima Mihail Kogălniceanu, „Actul energic al întregii naţiuni” petrecut într-o conjunctură externă favorabilă românilor. Disputa între marile puteri şi neînţelegerile dintre acestea în privinţa acceptării unirii Moldovei cu Ţara Românească au făcut ca la Congresul de la Paris, din 18562, să hotărască mai întâi consultarea poporului român în privinţa Unirii, prin organizarea unor Adunări ad-hoc ale căror lucrări să fie supravegheate de o comisie formată din reprezentanţii celor şapte puteri, comisie care îşi fixa sediul la Bucureşti.

Marți, 24 Iulie 2012 15:39

Anul revoluţionar 1848 în Vâlcea

Scris de

FotoMonumentul din Drăgăşani, al eroilor – eterişti şi panduri – căzuţi în 1821, în luptele cu turcii; (În stânga: unul din textele de pe soclu, în limbile greacă şi română)

Teritoriile româneşti s-au încadrat şi ele în fluxul revoluţionar de la 1848, care a cuprins o parte însemnată a continentului european: solidari cu spiritul Europei, de care se simţeau legaţi prin geneză, opţiuni şi mentalitate şi  integraţi spaţiului european prin legături multiple de ordin economic, social, politic şi spiritual, românii au reacţionat la fel cu celelalte naţiuni europene la „chemările” vremii1. La baza revoluţiei române, s-au aflat progresele moderne, parcurgând un proces de continuitate, pe o treaptă superioară, a idealurilor revoluţiei din 1821 conduse de Tudor Vladimirescu2. Izvorâtă din cauze interne, revoluţia paşoptistă a urmărit, între altele, înlăturarea servituţilor feudale şi împroprietărirea ţăranilor, asigurarea de drepturi şi libertăţi democratice, unitatea şi independenţa naţională. Revoluţia a început pe fondul unor puternice tensiuni sociale şi politice, agravate de acţiunea unor calamităţi (secetă, lăcuste, epidemie de holeră) care au afectat categorii largi ale populaţiei. Apăsătorul regim agrar, instituit prin Regulamentul Organic, a motivat şi el starea de agitaţie a ţărănimii din Principate3.

Foto: Tudor Vladimirescu trecând Oltul, spre Vâlcea . Pictură de Szatmary


În cel de-al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, regimul fanariot era perceput ca deosebit de apăsător şi - evident - el nu mai corespundea noii situaţii în care se găsea societatea românească. Redobândirea autonomiei ţării era strâns legată de mişcările popoarelor oprimate din Balcani, iar sufletul acestei acţiuni era societatea secretă Eteria, interesată într-o mişcare generală antiotomană, în fruntea căreia se afla Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domnitor fanariot Constantin Ipsilanti.

Refuzul de a ieşi la muncă, fuga de pe moşii, haiducia, dar şi tulburările cu caracter local ori răscoala pandurilor olteni din anii 1814-1815 în lumea satelor sau frământările orăşeneşti, ca şi lupta târgoveţilor, împotriva domniei, manifestată în izbucnirile din diferite judeţe, printre care şi Vâlcea, la începutul anului 1821, au premers şi – într-un fel – au anunţat explozia anului 18212.

Marți, 24 Iulie 2012 15:26

Vâlcea sub habsburgi şi fanarioţi

Scris de

Foto: exponat din Muzeul tiparului, de la Arhiepiscopia Râmnicului; după 1742, Râmnicul devine cel de al doilea centru tipografic al Ţării Româneşti

Începutul secolului al XVIII-lea este dominat de conflictele din ce în ce mai deschise dintre cele trei imperii central şi est-europene; pe de altă parte, turcii nu mai aveau încredere în domnitorii români şi au înlocuit domniile pământene cu un nou regim, cel fanariot. Secolul fanariot a coincis cu intensificarea ofensivei austriece şi ruse pentru adjudecarea spaţiului deţinut de Imperiul otoman aflat în regres.

 În urma mazilirii lui Ştefan Cantacuzino, tronul Ţării Româneşti este luat de Nicolae Mavrocordat (1716; 1719-1730). Campania victorioasă a trupelor imperiale aflate sub comanda principelui Eugeniu de Savoia împotriva Imperiului otoman, începută în 1716, se încheia prin înfrângerea categorică a Porţii şi stabilirea păcii de la Passarowitz (21 iulie 1718) prin care nordul Serbiei cu Belgradul, Banatul şi Oltenia, ocupate în cursul războiului de austrieci, au trecut sub stăpânirea habsburgilor.

Foto: Constantin Brâncoveanu şi fiii săi  

În 1688 a fost ales domn al Ţării Româneşti logofătul Constantin Brâncoveanu, fiul lui Papa Brâncoveanu si al Stancăi Cantacuzino. Binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu şi-a rânduit domnia cu multă înţelepciune, aşa încât pe pãmântul ţării, în toatã domnia lui de un sfert de veac, ţara nu a cunoscut război, deşi era înconjurată de trei imperii care o duşmăneau. Cu multă chibzuinţă a ştiut să apere ţara de toţi şi, în felul acesta, în ţară a înflorit credinţa, prin ridicarea de lăcaşuri de închinare şi cultură, prin tipărirea de multe cărţi, mai ales religioase.

Aşa cum ne arată cronica lui Radu Greceanu, în vara anului 1690, la doi ani de la urcarea sa pe tronul Ţării Româneşti, „s-au apucat Măria sa de Mânăstirea Hurezi, cu multă osârdie şi cheltuială, ispravnic trimiţând pe Pârvul Cantacuzino, vel stolnic“[1]. Însemnările marelui domnitor, aflate în biblioteca mănăstirii, arată că „într-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie şi am început a zidi mănăstire“. Interesul domnului Constantin Brâncoveanu pentru ridicarea acestui sfânt lăcaş, este documentat şi în crezul său, aşa cum apare el pe pisania care se află deasupra uşii de intrare în biserica mare a mănăstirii: „Nu voi intra în sălaşul case mele, nu voi sui pe aşternutul patului de odihnă, nu voi da somn ochilor mei şi pleoapelor mele dormitoare şi repaus tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului şi sălaş Dumnezeului lui Iacov“[2].

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, scindarea boierimii în partide rivale, oscilaţiile boierilor între facţiuni, lupta dintre pământeni şi greci au sporit dificultăţile în calea instaurării unui regim nobiliar.

Urmaşul în scaun al lui Matei Basarab este Constantin Şerban Basarab (1654-1658), „fiul de domn” care a vrut să dizolve, la anul 1655, corpul seimenilor sârbi şi să aducă alte bresle militare. Acum se înregistrează cea mai puternică răscoală din Ţara Românească. Domnitorul reuşeşte să înăbuşesacă răscoala, cu ajutor transilvan. Pentru a aduce mulţumire lui Dumnezeu, Constantin Şerban, împreună cu soţia sa Bălaşa doamna, clădesc biserici la Piteşti şi Bucureşti. În primăvara anului 1656, domnul ridică o cruce mare de piatră în curtea Episcopiei Râmnicului, pe locul unde odinioară se întindeau viile lăcaşului: „[…] Şi a ridicat această cruce, Io Constandin Şerban voievod şi doamna lui, Bălaşa, cu binecuvântarea părintelui Dionisie, episcopul Râmnicului; luna martie 9, anul 7164”[1]. Cu această oczie îi găsim şi la Mânăstirea Bistriţa unde donează o raclă de argint poleit pentru moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul.

Sursa fotografiei

Matei Basarab (1632-1654), „nepotul răposatului Io Băsărabă voievod“[1] şi fiul vornicului Danciu din Brâncoveni-Olt, este unul dintre cei mai apropiaţi domnitori ai meleagurilor vâlcene.

Epoca lui Matei Basarab va fi una de înflorire culturală, de închegare a unei şcoli artistice, fără de care “explozia” brâncovenească nu ar fi fost posibilă. A fost un adevărat Mecena, protector al culturii, sprijinitor al ortodoxiei, militând pentru păstrarea nealterată a tradiţiei ortodoxe. Toate aceste însuşiri ale personalităţii sale vor contribui la consacrarea suveranului ca cel mai mare ctitor al poporului român din epoca medievală, un adevărat patron al bisericii. A ridicat din temelie peste 30 de biserici, la care se adaugă refacerea multor altora, atât în ţară, cât şi la Muntele Athos şi la sud de Dunăre.

Marți, 24 Iulie 2012 14:50

Vâlcea la începutul secolului al XVII-lea

Scris de

Simion Movilă (1600-1601; 1601-1602) întăreşte prin hrisov domnesc, la 11 aprilie 1601, mănăstirii Ostrov, un obroc de sare de 1.000 bolovani de la Ocnele Mari şi 200 vedre de vin anual, „din vinăriciul domnesc de la Râmnic să fie mănăstirii de hrană”[1].

Radu Şerban (1601; 1602-1610; 1611), cel mai de seamă urmaş al Viteazului, s-a afirmat încă de la începutul domniei ca un continuator al politicii de afirmare a Ţării Româneşti, de apărare a autonomiei statului. El l-a alungat pe Simion Movilă din Ţara Românească şi i-a învins pe tătarii chemaţi de acesta în ajutor. Radu Şerban a venit cu 30.000 de ostaşi din Transilvania şi s-a instalat la Titireci, în timp ce Simion Movilă s-a retras la Argeş şi şi-a întărit tabăra la Piteşti, unde aştepta ajutor de la hanul tătar din Crimea. Cei doi s-au confruntat în lupta de la Teiuşani (13-14 septembrie 1602), unde Stroe Buzescu îl răpune pe Mârza, cumnatul hanului tătar, însă rana căpătată în această confruntare, i-a adus şi lui moartea (2 octombrie 1602). Pe lespedea de piatră care-i acoperă mormântul, la fostul schit Stăneşti din Vâlcea, e înfăţişată scena luptei cu tătarul. Inscripţia, în româneşte, alcătuită chiar de soţia răpostului, Sima stolniceasa, arată războaiele la care a participat stolnicul, dar mai ales cel de la Teiuşani: „[…] iară jupânul Stroe, atâta nevoe pre creştin[i] văzând, stătu înpotriva tatarilorǔ, de să lovi cu [cumnatulǔ] hanului şi[-lǔ] junghie pre tăta[ru]. Şi di[n]tr-acelǔ război să [răni la obraz şi pes[te trei săp]tămâni să tâ[m]plă moarte, în luna lu octovrie 2 zile, v[ă] leato 7110. Şi nu fu pre voe câinilor de tătari. Dumănezeu-l erte !”[2].

Ești aici: Home Valcea