Istorie Locala

Constituţia din 1938 legitima dictatura regală instituită şi punea capăt sistemului democratic inaugurat la 1864; promulgarea ei constituia o primă manifestare a mentalităţii care cerea poporului nu numai să aprobe, dar să o facă şi cu entuziasm. Carol al II-lea a decis organizarea unui nou partid - de fapt, primul partid de masă din istoria noastră, Frontul Renaşterii Naţionale, în care toţi cetăţenii, în primul rând funcţionarii de stat, au fost invitaţi să se înscrie, astfel încât, în ianuarie 1939, Frontul număra 3,5 milioane de membri. Foarte repede, apartenenţa la Front a devenit o condiţie indispensabilă pentru promovarea socială.

Alegerile parlamentare din 1938. La alegerile din 1 iunie 1938 - pentru Adunarea Deputaţilor - şi 2 iunie 1938 - pentru Senat, singura organizaţie politică ce a depus liste electorale a fost Frontul Renaşterii Naţionale (din 1940, Partidul Naţiunii). Au fost înscrişi 171.818 votanţi. Pentru Adunarea Deputaţilor s-au înscris 16 persoane, candidaţi la categoria agricultură şi muncă manuală,

Partidul Poporului. Întrucât, după 1918, Averescu – şeful Ligii Poporului (din 1920, Partidul Poporului) se prezenta opiniei publice ca singurul om în stare să aducă salvarea şi fericirea poporului român, partidul şi-a atras oameni din toate categoriile sociale, îndeosebi din rândurile ţărănimii. În judeţul Vâlcea, principalii reprezentanţi ai acestui partid au fost: Lazăr Popescu (1889-1965), avocat, scriitor – membru al Societăţii Scriitorilor Români, preşedintele organizaţiei vâlcene a Partidului Poporului. În 1920 a devenit senator de Vâlcea, iar între 1927-1928, deputat de Vâlcea, ales pe listele aceluiaşi partid. La 12 iulie 1928, la reorganizarea partidului, a fost reales preşedinte al organizaţiei vâlcene[1]. C. A. Popovici a fost şi el preşedinte al organizaţiei vâlcene a Partidului Poporului, dar în 1931 este exclus din partid, probabil după trecerea lui la o altă organizaţie. Dumitru Zeană, macedonean de origine, era doctor şi proprietar al unui Sanatoriu de chirurgie. A devenit conducătorul organizaţiei vâlcene în 1931. Ulterior, a trecut la Partidul Naţional Agrar[2]. Este obligat să părăsească Râmnicul în urma unui scandal în care, în calitate de medic, a fost acuzat de omor prin imprudenţă. Se stabileşte la Arad, dar participă la alegerile din 1937 de la Vâlcea pe lista partidului Totul pentru Ţară. Gheorghe Mihăileanu, fost prefect al judeţului (1927-1928). În 1928 este ales vicepreşedinte al  organizaţiei vâlcene[3]; ulterior, va trece la alte partide. Traian Mihăilescu, maior, fost prefect al judeţului între 1920-1921, era girant responsabil al ziarului „Glasul poporului”[4]. Vasile Tretinescu era avocat, senator al acestui partid între 1926-1927.

Foto:  Monumentul de la Câineni (înainte de restaurare) închinat generalului erou David Praporgescu

Ca în toate momentele cruciale din istoria României, Judeţul Vâlcea şi-a adus o contribuţie importantă şi la desfăşurarea Primului Război Mondial, în special după intrarea în război a ţării (până atunci, neutră), întâmplată la 14 august 1916, când guvernul a declarat război Austro-Ungariei. În timp de pace, judeţul Vâlcea găzduia în garnizoană, la Râmnicu-Vâlcea şi Drăgăşani, două unităţi militare: Regimentul 2 Dorobanţi şi Regimentul 48 Infanterie. Având o situare geografică strategică în comparaţie cu alte judeţe („beneficiarul” unuia dintre căile principale de acces spre  Transilvania, vecinătatea cu aceasta etc.), teritoriul zonei intrase mai dinainte în planurile şi în strategia Marelui Stat Major: încă din primăvara anului 1915, de o parte şi de cealaltă a Oltului şi a pasului Turnu-Roşu, începuse concentrarea  - cu comandamentul la Brezoi – a Grupului Olt-Lotru, care avea în componena sa Brigada a III-a Infanterie cu 17 batalioane şi 7 baterii, dislocate pe văile Argeşului, Topologului, Oltului şi Lotrului38.

Această acţiune este evenimentul social cel mai important din această perioadă. Răscoala a început în sudul judeţului, cu  incendierea conacului din Ştirbei (azi, comuna Iancu Jianu), din fostul judeţ Romanaţi, în noaptea de 12 spre 13 martie, urmând şi unor acţiuni agitatorice provocate de adepţii lui Alexandru Valescu din Muşeteşti – Argeş. La 13 martie 1907, şeful gării din Zăvideni îl încunoştinţa pe prefect, printr-o telegramă, că ţăranii din Călina (sat ce aparţinea de comuna Zăvideni), adunaţi în grupuri, « ţin calea proprietarilor  şi-i ameninţă că-i vor ucide18. După părerea cercetătorului Horia Nestorescu-Bălceşti, fraza Sătenii se agită în comuna Călina, în contra arendaşului Ionescu, repetată  stereotip în cele mai importante ziare centrale ale timpului, « deschide paginile istoricului mişcării ţărănimii vâlcene »19. De fapt, ţăranii din satul menţionat se jeluiseră nu o dată împotriva abuzurilor aceluia. Arendaşul era apreciat chiar de către un funcţionar al statului – inspectorul agricol Receanu, drept « un om care sfidează legile »20. În ceea ce priveşte agitaţiile ţărăneşti din această localitate, autorităţile judeţului au făcut eforturi notabile pentru a dezamorsa conflictul, deplasând la faţa locului  « un întreg arsenal politic, administrativ şi militar »21. Peste câteva zile, prin Decizia nr. 26556 a Ministerului de Interne, Alexandru Ionescu va fi îndepărtat din funcţia de arendaş al statului, spre satisfacţia sătenilor. În mai al aceluiaşi an, el va fi, însă, reangajat, continuându-şi abuzurile22.  

Perioada instabilităţii politice (1866-1871). În această perioadă, pe parcursul a numai cinci ani, în România  au funcţionat 10 guverne! Pentru un judeţ, asta înseamnă schimbarea a aproape tot atâtor prefecţi. În aceste condiţii, singurul element de continuitate l-a constituit Consiliul Judeţean şi, parţial, Costică Lahovari, care s-a menţinut în fruntea judeţelui un timp important din această perioadă. În răstimpul menţionat, prefectul judeţului a fost mai puţin vizibil, iar rolul său – mai puţin important.

Prefecţii judeţului, identificaţi până acum, au fost: Dimitrie Simulescu (1866-1869)1. Dumitru Vladimirescu (1869-1870)2, Ion Constantinescu (1870)3, Vasile Pleşoianu (1870-1871), Dimitrie Rizu (1871) – numit de guvernul Lascăr Catargiu4, Constantin Greceanu (1871-1874) – numit tot de Lascăr Catargiu5şi Constantin I. Budişteanu (1874-1876)6

FotoMonumentul Eroilor (Statuia Independenţei) din Râmnicu-Vâlcea (Sculptor: I. Iordănescu)                            

 

         Evoluţia economică şi social-politică a statului naţional român demonstrase anacronismul  suzeranităţii otomane faţă de realitatea din ţară. Printr-o luptă abilă şi curajoasă, politică şi diplomatică, între anii 1859 şi 1877, România izbutise să cucerească în mare parte atributele independenţei şi suveranităţii naţionale.

În pofida împotrivirii Porţii Otomane, majoritatea îngrădirilor impuse suveranităţii statului român, prin Tratatul şi Convenţia de la Paris, au fost pas cu pas înlăturate. Desprinzându-se treptat de Imperiul Otoman, România îşi afirmase tot mai mult individualitatea şi existenţa de sine stătătoare pe plan internaţional. Menţionăm că după 1866 s-au făcut paşi serioşi pe calea spre independenţă, iar voinţa de a o restabili pe deplin nu a lipsit luptătorilor patrioţi din acei ani, însă condiţiile istorice le-au fost defavorabile. Asistăm, aşadar, la un proces de diluare a legăturilor de subordonare faţă de puterea suzerană care reprezentau, totuşi, ştirbiri aduse suveranităţii naţionale româneşti la care Poarta Otomană - încurajată şi de unele puteri garante – nu voia să renunţe. În aceste condiţii, devine o necesitate logică pentru poporul Român, să rupă şi aceste ultime frâne şi să-şi cucerească independenţa statală absolută1. Evoluţia evenimentelor până în primăvara anului 1877, evidenţia un curs ireversibil: se maturizaseră toate condiţiile interne şi externe pentru acest act.

Foto: Generalul Gh. MAGHERU, organizatorul Taberei de la Râureni (Râmnicu-Vâlcea) în timpul Revoluţiei de la 1848

Anul 1859  a adus pentru poporul  român realizarea Unirii celor două principate surori, Ţara Românească şi Moldova, unire care avea să marcheze o etapă deosebit de importantă pe drumul cristalizării României moderne. Se realiza acum dezideratul generaţiei de la 1848 şi se înfăptuia ceea ce Nicolae Bălcescu întrevăzuse cu ani în urmă când spunea că ”e vremea ca moldovenii şi muntenii să ne aducem aminte că suntem români, să ne strângem împreună inimă lângă inimă, să ne organizăm, să ne concentrăm toate puterile”1. Actul de la 1859 a fost, după cum se exprima Mihail Kogălniceanu, „Actul energic al întregii naţiuni” petrecut într-o conjunctură externă favorabilă românilor. Disputa între marile puteri şi neînţelegerile dintre acestea în privinţa acceptării unirii Moldovei cu Ţara Românească au făcut ca la Congresul de la Paris, din 18562, să hotărască mai întâi consultarea poporului român în privinţa Unirii, prin organizarea unor Adunări ad-hoc ale căror lucrări să fie supravegheate de o comisie formată din reprezentanţii celor şapte puteri, comisie care îşi fixa sediul la Bucureşti.

Marți, 24 Iulie 2012 15:39

Anul revoluţionar 1848 în Vâlcea

Scris de

FotoMonumentul din Drăgăşani, al eroilor – eterişti şi panduri – căzuţi în 1821, în luptele cu turcii; (În stânga: unul din textele de pe soclu, în limbile greacă şi română)

 

Teritoriile româneşti s-au încadrat şi ele în fluxul revoluţionar de la 1848, care a cuprins o parte însemnată a continentului european: solidari cu spiritul Europei, de care se simţeau legaţi prin geneză, opţiuni şi mentalitate şi  integraţi spaţiului european prin legături multiple de ordin economic, social, politic şi spiritual, românii au reacţionat la fel cu celelalte naţiuni europene la „chemările” vremii1. La baza revoluţiei române, s-au aflat progresele moderne, parcurgând un proces de continuitate, pe o treaptă superioară, a idealurilor revoluţiei din 1821 conduse de Tudor Vladimirescu2. Izvorâtă din cauze interne, revoluţia paşoptistă a urmărit, între altele, înlăturarea servituţilor feudale şi împroprietărirea ţăranilor, asigurarea de drepturi şi libertăţi democratice, unitatea şi independenţa naţională. Revoluţia a început pe fondul unor puternice tensiuni sociale şi politice, agravate de acţiunea unor calamităţi (secetă, lăcuste, epidemie de holeră) care au afectat categorii largi ale populaţiei. Apăsătorul regim agrar, instituit prin Regulamentul Organic, a motivat şi el starea de agitaţie a ţărănimii din Principate3.

Foto: cunoscuta litografie „Oastea lui Tudor trecând Oltul”, de Carol Isler

 

În cel de-al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, regimul fanariot era perceput ca deosebit de apăsător şi - evident - el nu mai corespundea noii situaţii în care se găsea societatea românească. Redobândirea autonomiei ţării era strâns legată de mişcările popoarelor oprimate din Balcani, iar sufletul acestei acţiuni era societatea secretă Eteria, interesată într-o mişcare generală antiotomană, în fruntea căreia se afla Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domnitor fanariot Constantin Ipsilanti.

Refuzul de a ieşi la muncă, fuga de pe moşii, haiducia, dar şi tulburările cu caracter local ori răscoala pandurilor olteni din anii 1814-1815 în lumea satelor sau frământările orăşeneşti, ca şi lupta târgoveţilor, împotriva domniei, manifestată în izbucnirile din diferite judeţe, printre care şi Vâlcea, la începutul anului 1821, au premers şi – într-un fel – au anunţat explozia anului 18212.

Marți, 24 Iulie 2012 15:26

Vâlcea sub habsburgi şi fanarioţi

Scris de

Foto: exponat din Muzeul tiparului, de la Arhiepiscopia Râmnicului; după 1742, Râmnicul devine cel de al doilea centru tipografic al Ţării Româneşti

Începutul secolului al XVIII-lea este dominat de conflictele din ce în ce mai deschise dintre cele trei imperii central şi est-europene; pe de altă parte, turcii nu mai aveau încredere în domnitorii români şi au înlocuit domniile pământene cu un nou regim, cel fanariot. Secolul fanariot a coincis cu intensificarea ofensivei austriece şi ruse pentru adjudecarea spaţiului deţinut de Imperiul otoman aflat în regres.

 În urma mazilirii lui Ştefan Cantacuzino, tronul Ţării Româneşti este luat de Nicolae Mavrocordat (1716; 1719-1730). Campania victorioasă a trupelor imperiale aflate sub comanda principelui Eugeniu de Savoia împotriva Imperiului otoman, începută în 1716, se încheia prin înfrângerea categorică a Porţii şi stabilirea păcii de la Passarowitz (21 iulie 1718) prin care nordul Serbiei cu Belgradul, Banatul şi Oltenia, ocupate în cursul războiului de austrieci, au trecut sub stăpânirea habsburgilor.

Ești aici: Home Valcea