Istorie Locala

Foto: Constantin Brâncoveanu şi fiii săi  

În 1688 a fost ales domn al Ţării Româneşti logofătul Constantin Brâncoveanu, fiul lui Papa Brâncoveanu si al Stancăi Cantacuzino. Binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu şi-a rânduit domnia cu multă înţelepciune, aşa încât pe pãmântul ţării, în toatã domnia lui de un sfert de veac, ţara nu a cunoscut război, deşi era înconjurată de trei imperii care o duşmăneau. Cu multă chibzuinţă a ştiut să apere ţara de toţi şi, în felul acesta, în ţară a înflorit credinţa, prin ridicarea de lăcaşuri de închinare şi cultură, prin tipărirea de multe cărţi, mai ales religioase.

Aşa cum ne arată cronica lui Radu Greceanu, în vara anului 1690, la doi ani de la urcarea sa pe tronul Ţării Româneşti, „s-au apucat Măria sa de Mânăstirea Hurezi, cu multă osârdie şi cheltuială, ispravnic trimiţând pe Pârvul Cantacuzino, vel stolnic“[1]. Însemnările marelui domnitor, aflate în biblioteca mănăstirii, arată că „într-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie şi am început a zidi mănăstire“. Interesul domnului Constantin Brâncoveanu pentru ridicarea acestui sfânt lăcaş, este documentat şi în crezul său, aşa cum apare el pe pisania care se află deasupra uşii de intrare în biserica mare a mănăstirii: „Nu voi intra în sălaşul case mele, nu voi sui pe aşternutul patului de odihnă, nu voi da somn ochilor mei şi pleoapelor mele dormitoare şi repaus tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului şi sălaş Dumnezeului lui Iacov“[2].

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, scindarea boierimii în partide rivale, oscilaţiile boierilor între facţiuni, lupta dintre pământeni şi greci au sporit dificultăţile în calea instaurării unui regim nobiliar.

Urmaşul în scaun al lui Matei Basarab este Constantin Şerban Basarab (1654-1658), „fiul de domn” care a vrut să dizolve, la anul 1655, corpul seimenilor sârbi şi să aducă alte bresle militare. Acum se înregistrează cea mai puternică răscoală din Ţara Românească. Domnitorul reuşeşte să înăbuşesacă răscoala, cu ajutor transilvan. Pentru a aduce mulţumire lui Dumnezeu, Constantin Şerban, împreună cu soţia sa Bălaşa doamna, clădesc biserici la Piteşti şi Bucureşti. În primăvara anului 1656, domnul ridică o cruce mare de piatră în curtea Episcopiei Râmnicului, pe locul unde odinioară se întindeau viile lăcaşului: „[…] Şi a ridicat această cruce, Io Constandin Şerban voievod şi doamna lui, Bălaşa, cu binecuvântarea părintelui Dionisie, episcopul Râmnicului; luna martie 9, anul 7164”[1]. Cu această oczie îi găsim şi la Mânăstirea Bistriţa unde donează o raclă de argint poleit pentru moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul.

Sursa fotografiei

Matei Basarab (1632-1654), „nepotul răposatului Io Băsărabă voievod“[1] şi fiul vornicului Danciu din Brâncoveni-Olt, este unul dintre cei mai apropiaţi domnitori ai meleagurilor vâlcene.

Epoca lui Matei Basarab va fi una de înflorire culturală, de închegare a unei şcoli artistice, fără de care “explozia” brâncovenească nu ar fi fost posibilă. A fost un adevărat Mecena, protector al culturii, sprijinitor al ortodoxiei, militând pentru păstrarea nealterată a tradiţiei ortodoxe. Toate aceste însuşiri ale personalităţii sale vor contribui la consacrarea suveranului ca cel mai mare ctitor al poporului român din epoca medievală, un adevărat patron al bisericii. A ridicat din temelie peste 30 de biserici, la care se adaugă refacerea multor altora, atât în ţară, cât şi la Muntele Athos şi la sud de Dunăre.

Marți, 24 Iulie 2012 14:50

Vâlcea la începutul secolului al XVII-lea

Scris de

Simion Movilă (1600-1601; 1601-1602) întăreşte prin hrisov domnesc, la 11 aprilie 1601, mănăstirii Ostrov, un obroc de sare de 1.000 bolovani de la Ocnele Mari şi 200 vedre de vin anual, „din vinăriciul domnesc de la Râmnic să fie mănăstirii de hrană”[1].

Radu Şerban (1601; 1602-1610; 1611), cel mai de seamă urmaş al Viteazului, s-a afirmat încă de la începutul domniei ca un continuator al politicii de afirmare a Ţării Româneşti, de apărare a autonomiei statului. El l-a alungat pe Simion Movilă din Ţara Românească şi i-a învins pe tătarii chemaţi de acesta în ajutor. Radu Şerban a venit cu 30.000 de ostaşi din Transilvania şi s-a instalat la Titireci, în timp ce Simion Movilă s-a retras la Argeş şi şi-a întărit tabăra la Piteşti, unde aştepta ajutor de la hanul tătar din Crimea. Cei doi s-au confruntat în lupta de la Teiuşani (13-14 septembrie 1602), unde Stroe Buzescu îl răpune pe Mârza, cumnatul hanului tătar, însă rana căpătată în această confruntare, i-a adus şi lui moartea (2 octombrie 1602). Pe lespedea de piatră care-i acoperă mormântul, la fostul schit Stăneşti din Vâlcea, e înfăţişată scena luptei cu tătarul. Inscripţia, în româneşte, alcătuită chiar de soţia răpostului, Sima stolniceasa, arată războaiele la care a participat stolnicul, dar mai ales cel de la Teiuşani: „[…] iară jupânul Stroe, atâta nevoe pre creştin[i] văzând, stătu înpotriva tatarilorǔ, de să lovi cu [cumnatulǔ] hanului şi[-lǔ] junghie pre tăta[ru]. Şi di[n]tr-acelǔ război să [răni la obraz şi pes[te trei săp]tămâni să tâ[m]plă moarte, în luna lu octovrie 2 zile, v[ă] leato 7110. Şi nu fu pre voe câinilor de tătari. Dumănezeu-l erte !”[2].

Mihai Viteazul a reuşit ceea ce niciun alt domnitor român nu izbutise până atunci: readucerea românilor în hotarele vechii Dacii prin unirea celor trei ţări române, şi a devenit astfel un simbol al luptei pentru independenţă şi unitate pentru cei care vor veni după el.

 În judeţul Vâlcea, multe locuri amintesc de faptele viteazului domn. Tradiţia spune că Mihai a fost botezat în biserica din Drăgoeşti. O altă legendă care circulă în zonă, arată că bisericuţa din Proieni-Brezoi (foto) este locul unde s-a celebrat în anul 1584 căsătoria „banului” Mihai cu doamna Stanca, frumoasa nepoată a postelnicului Dracul din Măneşti[1].

S-a pus problema atribuirii meritului său la isprăvirea bisericii „Cuvioasa Paraschiva” din Râmnicu-Vâlcea, rămasă neterminată din cauza decesului prematur al tatălui său Pătraşcu cel Bun. Savantul Nicolae Iorga înclină să atribuie lui Mihai Viteazul terminarea construcţiei, dar documentele   nu confirmă acest fapt.

Marți, 03 Iulie 2012 13:08

Nicolae Budurescu

Scris de

Petre Petria

S-a născut în aul 1888 la 20 iunie în Bucureşti, moare la 6 aprilie 1974. Se trăgea dintr-o familie de intelectuali, tatăl - Marin S. Budurescu, inginer, iar mama - Maria Budurescu, pe numele de domnişoară Fotino, nepotul lui Stamate Budurescu, deputat al judeţului Vâlcea în divanurile ad-hoc din 1857-1859 şi în Adunarea Constituantă la 1866.

Copilăria şi-o petrece în familie, care avea casa pe strada Dorobanţi nr. 91, liceul - la Colegiul Naţional „Sfântul Sava” Bucureşti. În anul 1907 este absolvent, urmează Facultatea de Drept din Bucureşti, fiind licenţiat în anul 1912.

Miercuri, 27 Iunie 2012 14:35

Vâlcea în secolul al XVI-lea

Scris de

Veacul al XVI-lea este vremea în care dependenţa Ţărilor Româneşti faţă de turci se accentuează, iar domnii încep să fie numiţi direct de sultanii de la Istanbul. Instaurarea dominaţiei otomane a avut consecinţe deosebit de grele, atât prin pierderea în mare măsură a libertăţii politice, cât şi prin ingerinţele din viaţa social-economică, vădite cu deosebire de supunerea ţării unei nemiloase exploatări. Ca o continuare a luptei pentru tron, dintre Dăneşti şi Drăculeşti, istoria Ţării Româneşti s-a aflat mai departe sub semnul luptelor dintre grupările boiereşti, fapt care a permis intervenţia tot mai insistentă a turcilor în problemele interne ale ţării şi a dus la slăbirea capacităţii sale de apărare. Cu toate acestea, ţara şi-a păstrat autonomia internă, dar sub suveranitatea mai accentuată a imperiului turcesc. Incursiunile repetate ale oştilor otomane pe teritoriul de la nord de Dunăre, au produs mari distrugeri  şi  robiri în  rândul locuitorilor.

Miercuri, 27 Iunie 2012 14:12

Vâlcea în secolul al XV-lea

Scris de

Veacul al XV-lea s-a remarcat prin fapte însemnate în plan politic, prin luptele şi biruinţele câştigate împotriva turcilor. Hrisoavele din această perioadă se referă la întărirea unor proprietăţi în Vâlcea, de multe ori acestea reprezentând danii acordate de domnitori ctitoriilor lor. În această perioadă, se constată ascensiunea familiei boierilor Craioveşti, care deţineau Bănia Craiovei. Forţa economică i-a creat familiei un statut de autonomie politică atât de largă, încât domnii aflaţi în scaun nu se puteau menţine fără alianţa cu ei. În cronicile vremii, sunt descrişi ca: “bărbaţi vârtoşi cu pumnii grei şi glas puternic, deprinşi să poruncească”, dar şi ca apărători de ţară, ctitori de lăcaşuri sfinte, şi promotori ai culturii şi protectori ai artelor.

Miercuri, 27 Iunie 2012 13:53

Mircea cel Bătrân - mare voievod şi domn

Scris de

Foto:  Lumina lui Mircea (şi a fiului său Mihail) la M-rea Cozia

 În vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), Ţara Românească a cunoscut cea mai întinsă cuprindere teritorială din toata istoria sa medievală. Statul muntean se întindea de la Munţii Carpaţi până la Dunăre, de la Banatul Severinului până la Marea Neagră, cu posesiunile transilvane şi părţile tătăreşti şi cu cetatea Dârstorului[1]. Vrednic gospodar al ţării, Mircea s-a îngrijit de activitatea meşteşugarilor, de schimburile comerciale, iniţiind mai multe emisiuni monetare, a dat privilegii negustorilor transilvăneni şi polonezi. S-a preocupat de exploatarea bogăţiilor subsolului. A mărit capacitatea de apărare a ţării prin întărirea şi extinderea fortificaţiilor dunărene, prin crearea băniei Severinului.

Miercuri, 27 Iunie 2012 13:18

Basarab I. Bătălia de la Posada

Scris de

Foto:  Bătălia din zilele de 9-12 noiembrie 1330 - consemnată de Cronica pictată de la Viena

Descălecatul” lui Negru Vodă, întemeietor de dinastie şi de ţară, aşa cum îl prezintă cronicile, portretele votive şi pisaniile, a reprezentat dintotdeauna un subiect important al istoriografiei române. Din Letopiseţul cantacuzinesc alcătuit în secolul al XVII-lea, dar care are la bază un letopiseţ scris în limba slavonă în anul 1525, aflăm că pe la 1290 “Radu Negru Voievod, mare herţeg de Amlaş şi Făgăraş, însoţit de “români, papistaşi şi saşi” a coborât pe apa Dâmboviţei şi “a început să facă ţară nouă”. Şi-a stabilit scaunul domnesc mai întâi la Câmpulung, apoi “a descălecat la Argeş”, unde “a construit case domneşti şi o biserică mare şi frumoasă”. Mai în urmă, stăpânirea acestuia s-a întins până la Dunăre şi Siret, moment în care au venit şi i s-au închinat Basarabeştii împreună cu alţi boieri din Oltenia[1].

Ești aici: Home Valcea