Istorie Locala

de Felix SIMA

ROMÂNIA PITOREASCĂ

(Texte reproduse după ediţia integrală, alcătuită de Valeriu Râpeanu, publicată la Editura BLASSCO, 2006)

În Vâlcea

Pe la nămiezi pornim înainte pe şoseaua netedă, care taie de-a curmezişul dealurile ce se lasă din poalele Parângului şi se întind buziş între Olteţ şi Olt, până în câmpiile Romanaţilor. Văi şi coline sunt înecate de soarele arzător de iuliu şi nici o abureală de vânt. Iarba şi tufele prăfuite de pe marginea drumului pălesc, ca bătute de pară. În depărtare, miriştile scânteiază. Pe imaşurile dezvălite, oile stau grămadă, cu botul în pământ, înghesuite una într-alta, ca să-şi ţie umbră. Crâmpei de nor nu se zăreşte – tot cerul pare că arde deasupra noastră. Aerul tremură de zăpuşeală şi ochii ne dor de atâta lumină. Într-un nor de praf şi urmăriţi de o droaie de câini care ne asurzesc, străbatem satul Fometeşti, aşezat la curmătura dealului Gurguiata, în spatele muntelui Slătioara – şi pe la toacă ajungem în târguşorul Horez, aşternut pe opcina Urşanilor, cu dughenile lui mici, aşezate de-o parte şi de alta, pe-o singură uliţă. Mai mergem o jumătate de ceas printre dealuri acoperite de păduri şi sosim la mănăstirea Horez, întemeiată de familia Brâncovenilor către sfârşitul veacului al şaptesprezecilea.


de Felix SIMA
 

*OLTENIA-MĂNĂSTIRI

1979


O excursie în munţii României include automat vizitarea frumoaselor noastre mănăstiri. Campinguri medievale care te şi îngropau, la nevoie, oferindu-ţi şi liniştea de veci, care nu era deloc de dispreţuit faţă de asurzitoarea larmă a clipei.

Mai puţin frecventate decât cele din nordul Moldovei, mănăstirile Olteniei, multe din ele anterioare acelora, îţi pot oferi clipe de mare elevaţie, prin valoarea lor artistică şi frumuseţea sălbatică a împrejurimilor.Venind dinspre Banat, ar trebui să urci pe valea Vodiţei şi să vezi prima ctitorie a lui Nicodim. Din păcate, ea este de mult în stare de ruină. O idee de ce ai fi putut vedea, o ai la Tismana, unde se află şi mormântul lui Nicodim, cioplit în piatră de el însuşi şi aşezat modest în curte, la intrarea în biserică.

 

de Felix SIMA 


(23 iulie 1913 - 5 august 1960)

   1913 – La 23 iulie, la câteva zile după Sfântul Ilie, în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea din judeţul Dorohoi, pe malul drept al Prutului (azi comuna Păltiniş, jud. Botoşani), în familia credincioşilor plugari Maxim şi Ecaterina Iacob se năştea un prunc ales care va primi, la botez, numele Ilie.

   Bucuria familiei a fost de scurtă durată, deoarece Ecaterina s-a îmbolnăvit grav, iar la şase luni de la naştere Dumnezeu a chemat-o la Sine. În această împrejurare, bunica dinspre mamă a copilului, Maria Iacob, văduvă de mai mulţi ani, a luat asupra ei grija creşterii nepotului  orfan, îngrijindu-l ca o adevărată mamă, timp de peste zece ani, după care trece şi ea la Domnul.

dr. Denis Căprăroiu

 

 Discuţiile referitoare la posibila provenienţă sud-carpatică a voievodului Bogdan I datează încă de la finele secolului al XIX-lea, când istoriografia maghiară a înţeles să interpreteze într-o manieră profund părtinitoare informaţiile pe care le oferă un important document, emis la 6 octombrie 1335 de cancelaria regelui Carol Robert de Anjou[1].

Fără a ne angaja, aici, într-o prezentare exhaustivă a poziţiilor adoptate pe marginea acestui subiect de către istoricii unguri, vom consemna, totuşi, câteva dintre opiniile celor mai tendenţioşi analişti ai evenimentelor sugerate de documentul în cauză. Primul dintre ei, Petrovay György, a afirmat identitatea celor doi Bogdan[2], voievodul maramureşan şi ″imigrantul″ pomenit în actul amintit anterior, atribuind personajelor contopite astfel o filiaţie fantezistă, nesusţinută de vreun argument corespunzător, ci doar de ″intuiţia″ autorului. În fapt, acesta considera că fraţii Bogdan şi Iuga, atestaţi ulterior de diplomele maramureşene, erau fiii voievodului Basarab al Valahiei, trimişi de acesta drept ostatici în Ungaria, cu scopul de a evita, astfel, un nou război pe care l-ar fi putut întreprinde, împotriva sa, regele Carol Robert[3].

 

de Prof. dr. Sorin Oane

 

Foto „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 2/945; In imagine, de la stânga spre dreapta: 1. Vasile Luca, 2. Constantin Pîrvulescu, 3. Lucreţiu Pătrăşcanu, 4. Ana Pauker, 5. Teohari Georgescu, 6. Dr. Florică Bagdazar, 7. Gheorghe Vasilichi.

 

 

Constantin Pîrvulescu, este cu siguranţă cel mai important comunist dat ţării de judeţul Vîlcea. S-a născut la Olăneşti la 10 noiembrie 1895, ca fiu al lui Ilie  (34 ani) şi al Alexandrinei (26 ani), amîndoi de profesie muncitori. Martori la declararea copilului la Starea civilă au fost : Grigore Ioan Muşeu şi Dumitru Boaşcă. Primar era A. Mănescu. [1] Între anii 1911-1914 învaţă meseria de ajustor mecanic la Atelierele centrale comunale din Bucureşti, apoi la atelierele Weigel şi Arsenalul Armatei (1915-1916), ambele din Bucureşti. [2] Între anii 1917-1918, lucrează tot ca ajustor mecanic la Atelierele CFR Iaşi şi Tigina şi la Detaşamentul CFR Tighina. În anii 1918-1919 sub influenţa ideilor bolşevice, Constantin Pîrvulescu se înrolează ca voluntar în batalioanele româneşti şi apoi în Regimentul internaţional „Armatei Roşie Sovietică” Poltava, în cadrul căruia a luptat pînă în 1921. A fost şi mecanic de moară, între anii 1918-1919, în comuna Zolotnari, Ucraina.

Page 89 of 89
Ești aici: Home Valcea