Istorie Locala

Prefaţăm Opera dramatică a lui Constantin C. Popian cu câteva gânduri, definiţii, comentarii, judecăţi asupra omului si artistului, precum si asupra operei sale, menite să reveleze câteva din enigmele si înţelesurile textelor pe care le publicăm în cele trei volume.

Începem prin a numi pe Artistul Constantin C. Popian "fiinţă necunoscută”, imitând titlul unei cărţi celebre a Dr. Alexis Carrell, Omul, fiinţă necunoscută. Constantin C. Popian (1882-1969) este o apariţie ciudată, paradoxală pe scena culturii, artei si religiei.

«...se constituie din trei dimensiuni definitorii: mai întâi, o dimensiune de politică, de strategie culturală – comunitatea tradițiilor și valorilor etnoculturale din arealul Oltului, ca expresie a unității structurale și stilistice a culturii tradiționale românești, în ansamblul ei; apoi, o dimensiune științifică, definind fundamentarea științifică a procesului de valorificare artistică a folclorului; în fine, dimensiunea spectaculară, aceea de „stare olimpică” a folclorului, de realizare a unei microstagiuni artistice într-o zonă cu mare vad turistic – Valea Oltului, în perioada de vârf a sezonului estival.»

Managementul vieţii culturale presupune un proces complex, multidimensional, care angajează, deopotrivă, conceptele, metodele şi experienţele, rostul, sensul şi scopul acestui travaliu teoretic, metodologic şi practic fiind stimularea şi promovarea valorii. Obiectivul strategic al managementului culturii populare – profesiunea autorului şi obiectul prezentei lucrări – vizează binomul fundamental al fenomenului: raportul moştenire – creativitate. În plan fenomenologic, la nivelul structurii de suprafaţă, lucrurile sunt, în aparenţă, simple, făcând parte din mersul firesc al vieţii: generaţiile îşi transmit una alteia zestrea tradiţională, fiecare generaţie actualizând-o, performând-o, înnoind-o. Dar numai aparent, pentru că, în esenţă, la nivelul structurii de adâncime, acest „flux” este reglat de un sistem de norme care angajează nu numai existenţa, curgerea firească a tradiţiei, ca fapt de viaţă, ca realitate imediată, ci şi semnificaţia ei, valoarea de semn al unei suprarealităţi, care este lumea gândirii, a conceptelor şi modelelor. În plan axiologic, cultura tradiţională poartă amprenta corelaţiei funcţionale dintre autenticitate şi valoare, care asigură, prin mecanisme autoreglatoare, dezvoltarea creatoare a tradiţiei, perpetua remodelare şi contextualizare a tiparelor consacrate. Managementul acestui laborator de creativitate, pe făgaşul tradiţiei, dar într-un context deschis tot mai larg modernităţii, necesită, înainte de toate, cunoaşterea „gramaticii” fenomenului, a sistemului de reguli ce guvernează lumea culturii populare. O lume care, în viziunea sistemică a lui Mihai Pop, este un univers semiotic, construit la convergenţa sincroniei cu diacronia şi a paradigmaticii cu sintagmatica, un sistem de semne constituit din trei macrostructuri, toate aparţinând realităţii, dar situate la niveluri graduale în ierarhia realului: nivelul vieţii, al faptelor şi actelor; nivelul gândirii, al modelelor şi simbolurilor; nivelul comunicării, al textelor şi mesajelor. Raţiunea de a fi a acestui sistem rezidă în aspiraţia omului culturii populare de a pune lumea din jurul său în „bună rânduială”.

«Iată o carte care încearcă să aducă pe chipul şi în sufletul semenului nostru un zâmbet, un moment de relaxare, de meditaţie, o doză cât de mică de satisfacţie, de lumină în sufletul care are atâta nevoie de linişte şi destindere, de trăire fără povara unor gânduri înrobitoare, dătătoare adeseori de stări tensionate, păguboase pentru sănătatea organismului uman.

Cartea aceasta este, prin conţinut şi prin intenţie, o carte de divertisment, o culegere, o colecţie/selecţie dintre cele mai savuroase bancuri, vorbe de duh, cugetări, glume, proverbe şi zicători cu un anume tâlc din înţelepciunea populară, citate celebre şi cugetări de valoare excepţională, cu mare încărcătură ideatică, exprimate, întru luare-aminte, de diverse personalităţi se seamă ale lumii din cele mai vechi timpuri - savanţi, filosofi, înalţi demnitari, oameni politici, academicieni, laureaţi ai Premiului Nobel, scriitori, oameni de ştiinţă, oameni din popor - exponenţi ai unui larg spectru ocupaţional, începând încă din antichitate.

Miercuri, 17 Iulie 2019 08:55

«Linia 219. Vâlcele – Râmnicu Vâlcea»

Scris de

„Ideea construirii acestei linii a apărut în timpul celui de-al 2lea Război Mondial, când nemtii doreau o cale ferată pe această rută, însă nu s-a materializat nimic la acea vreme. La mijlocul anilor '70 a reapărut ideea construirii acestei linii, cu scopul de a decongestiona traficul pe linia Brasov - Fgăras -Sibiu si de a scurta distanta dintr Bucuresti si Arad (cu peste 100km). După studierea mai multor variante de traseu, a fost întocmit un proiect de construire a acestei linii (în lungime de 38 km), care includea si un număr destul de mare de viaducte, 2 tunele (Plostina-1910m si Gibei - 2250m) si numeroase lucrări de stabilizare a solului, costul total depăsind 1 miliard de lei (banii vremii). Însă, fiind ,,Iepoca de Aur" si perioada economiilor, proiectantilor li s-a solicitat să reducă pe cât posibil costul proiectului, astfel că, în afară de tunele si de câteva viaducte mari (realizate conform proiectului, fiind adevărate lucrări de artă), s-a preferat construirea liniei pe rambleu, multe dintre rambleuri cedând în fata alunecărilor de teren (despre asta vom vorbi putin mai târziu). În 1989, desi lucrările nu erau în totalitate finalizate, linia a fost deschisă, fiind prezentată ca o mare realizare a vremii. Alunecările de teren si furturile au dus la închiderea liniei în 1998, la nici 9 ani de la darea ei în folosintă. De altfel, închiderea a fost simbolică, deorece trenuri de călători au circulat doar în 1993, din 1994 linia dispărând din mersul trenurilor. În mersul trenurilor din 1992-1993 apar 4 perechi de trenuri pe această sectie: 2 accelerate si 2 personale. Cele 2 accelerate erau Acc225 (Bucuresti-Arad) si un Acc sezonier pe ruta Arad-Mangalia. Dintre cele 2 perosnale, unul venea de la Bucuresti. Timpul de parcurgere al sectiei era de aprox. 60 de minute, indiferent de tipul de tren (deci o medie de 30 km/h... o viteză cam mică chiar si pentru un personal). Toate cele 4 perechi de trenuri erau facultative, în caz de alunecări de teren acceleratele erau deviate prin Sibiu - Făgăras - Brasov - Bucuresti, personalul de la Bucuresti era limitat la Pitesti, iar celălalt personal era anulat. Începând cu mersul trenurilor din 1993-1994 linia 219 nu a mai apărut, pe ea circulând doar trenuri de lucru până 1998, când sectia a fost inchisă, statia Vâlcele fiind retrogradată la rangul de HC (haltă călători), fiind deservită de vânzător de bilete. Totodată, macazele de intrare pe linie (de la Vâlcele si Bujoreni-Vâlcea) au fost dezafectate, la fel si semnalizarea pentru această sectie (este vorba de semnalizare mecanică). La închiderea liniei au mai contribuit si alti factori, în afara celor naturali (inundatii si alunecări de teren, care totusi au fost principala cauză care a dus la închiderea liniei). Datorită faptului că trenurile de lucru treceau cam ,,din an în Pasti", unii oameni binevoitori au crezut că l-au apucat pe Dumnezeu de picior... în localitătile apropiate de linie se pot observa garduri si podete făcute din traverse si armate cu bucăti de linie.

Luni, 24 Iunie 2019 09:38

Dr. ing. Mihai Sporiş

Scris de

 

             S-a născut în 24 Iunie, dar a fost înregistrat 29 Iunie 1951, în Robeşti, comuna Câineni, Judeţul Loviştea (azi Judeţul Vâlcea), în familia lui Nicolae şi al Ioanei Sporiş (născută Petcu ), fiind al optulea copil şi ultimul. Şcoala generală, clasele I-VI le urmează în satul natal, VII-VIII şi liceul, în oraşul Hunedoara (în întreţinerea unei surori). Studiile superioare le face, ca bursier, la Institutul Politehnic Bucureşti, în perioada 1970-1975. Îşi practică meseria de inginer hidroenergetic în Amenajările Hidroenergetice ale Lotrului şi Oltului, ocupând funcţii de conducere diverse, între 1975 şi 2001, până la aceea de director general, din care este înlocuit pe criterii politice. Paralel profesiei de bază este şi profesor asociat la Liceul din Voineasa (1979-1985), lector universitar la Universitatea Constantin Brâncoveanu, Filiala Rm. Valcea, după 2002. Se perfecţionează permanent prin studii postuniversitare şi doctorale, în ţară şi în străinătate. Din 2001 este doctor în ştiinţe (energetică) al Universităţii Politehnice Bucureşti şi al Universităţii Tempus Dacoromania, aceasta acordându-i şi dreptul de conducător de doctorat în dacoromânistică.

Râul din munții României, Lotru, îngemănat în obârșii pierdute cu Motru și Gilortul, demult nu mai este un anonim în rândul minunilor tehnice cele mari ale lumii. A avut, la un soroc prelnic norocul dat de geografie, de geologie și de mintea sclipitoare a unor români patrioți, să intre pe lista scurtă a realizărilor tehnice ale umanității cu emblema minunii.

O zugrăvire a necuprinderii nu este la îndemâna unui om, chiar de-ar avea mai multe vieți. Evidențierea unui singur demiurg, stăpân peste tărâmuri, este imposibilă. Nici zeitățile primordiale – încă nerăsfirate în universul partajat al naturii!- nu s-au încumetat la astfel de munci heracliene. Fiecare și-a luat în sarcină ceea ce cunoașterea îi permitea și a făptuit parte dintr-un întreg, înainte ca un dirijor - și acesta doar cu știința asamblării!- să dea funcționalitatea organică în parte și, finalmente, a întregului.

Pe numele său Iosif Vissarionovici Djugaşvili, Stalin s-a născut în 1879 în oraşul Gori din R.S.S. Gruzină. Numele de familie a fost înlocuit cu cel de Stalin, care provine din rusescul „Stali" - oţel, probabil considerându-se tare ca oţelul, fiind cunoscut în lume cu numele Iosif Vissarionovici Stalin.

Din 1922, de când predecesorul său Lenin s-a îmbolnăvit, murind în 1924, tovarăşii de luptă l-au ales pe Stalin secretar general al CC al PCUS, funcţie pe care a deţinut-o până la moarte, în 1953, timp de 31 de ani. În toată această perioadă a mai ocupat şi alte funcţii importante de stat în ţara sa.

Cartea aceasta de Amintiri s-a născut greu, ea căpătând mai întâi, ca idee, un contur mental vag, în urma numeroaselor şi captivantelor povestiri din viaţa de război şi din viaţa civilă pe care le depăna venerabilul veteran de război Petre Georgescu, în timpul deselor noastre întâlniri din ultimii 9 - 10 ani ai vieţii sale, povestiri pe care le ascultam cu interes, cu emoţie şi curiozitate. Le ascultam cu aceeaşi plăcere cu care domnia-sa le torcea din bogatul caier al vremii.

Cu timpul, ideea a îndrăznit să-şi ceară tot mai insistent dreptul la viaţă: ce-ar fi să...? Da, chiar aşa, ce-ar fi să adunăm într-o carte câteva, măcar câteva dintre aceste amintiri atât de interesante? Pentru că multe dintre ele sunt fascinante, chiar fermecătoare prin culoarea, ineditul şi importanţa lor de natură istorică, socială, culturală, psihologică.

Ieri ne-a fost adusă la Bibliotecă „Monografia comunei Copăceni, Vâlcea”, autori prof. Elena Bîgioi şi prof. Gheorghe Bîgioi.

După o primă ediţie, apărută în 2006, familia de dascăli copăceneni a considerat binevenit să-şi reediteze lucrarea, pe considerente pe care le expune în „Cuvântul înainte”:

„Monografia comunei Copaceni, județul Vâlcea, editată în anul 2006, de ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREȘTI, într-un numar limitat de exemplare (300 de exemplare), a fost distribuită în totalitate la bibliotecile din județ, la alte instituții culturale precum și personalităților cuprinse în ea.
Autorii monografiei, ca pensionari octogenari, s-au gândit să reactualizeze unele aspecte ale monografiei și de adăugat altele, considerând că trecerea irevocabilă a timpului va așterne uitarea generațiilor următoare, asupra înaintașilor lor, dar și pentru că noile personalități s-ar simți frustrate că n-au fost cuprinse în lucrare.

Ești aici: Home Valcea