Istorie Locala

Ca o particularitate interesantă a învăţământului drăgăşănean, se remarcă faptul că cele mai multe (şi mai importante) instituţii de învăţământ din epoca modernă şi-au continuat activitatea (chiar dacă uneori schimbându-şi numele) şi în perioada contemporană. Vom păstra, în prezentarea cronologică a înfiinţării lor, periodizarea generală pe care am aplicat-o şi până acum.

Joi, 08 Iunie 2017 14:51

Drăgășani - Școala în Evul mediu

Scris de

Pregătirea şcolară laică a fost precedată şi la Drăgăşani, ca peste tot în Ţara Românească, de instruire pe lângă instituţiile bisericeşti, măsură dictată de nevoia acestora de a-şi crea slujitori pregătiţi. De alfabetizare, beneficiau la început 2-3 copii, dintre care unul avea să devină preot („popă”, în limbajul popular) iar altul - dascăl sau cântăreţ Acest gen de şcoli nu aveau caracter permanent decât în cazuri excepţionale şi, de cele mai multe ori, se înfiinţau când îmbătrânea preotul sau dascălul şi se punea problema înlocuirii lor cu cadre noi.

d) Aspecte industriale

Înainte de a vorbi despre marile întreprinderi ale anilor ’70, se cuvine să scoatem în evidenţă meritele lui Moldovan Ionel (1925-1984) - reprezentant notabil al Industriei chimice locale drăgăşănene. Pornind de la o fabrică de lumânări, înfiinţată în 1915 de tatăl său - Achim Moldovan, venit  aici din Sebeşul de Jos, el a continuat şi dezvoltat o secţie chimică meşteşugărească (pentru diluanţi, lacuri şi vopsele) cu peste 200  de angajaţi. Recunoscându-i-se meritele, în anul 1974 a fost decorat cu „Ordinul Muncii” cl. a III-a (Informaţii furnizate de fiul său – Moldovan Ion).

c) Comerţul

Pentru a contracara specula practicată de negustori, la 6 decembrie 1919 se înfiinţa în Drăgăşani Cooperativa „Sfântul Nicolae” (sărbătoarea din ziua respectivă). Cu acest nume, unitatea va funcţiona până în 1948. Constituirea s-a făcut cu 60 de membri societari şi avea un singur magazin de desfacere a produselor viticole şi de larg consum Mărfurile erau distribuite exclusiv membrilor societari, pe bază de tabele aprobate de conducere. Fondul social depus de membri constituia măsura în care se puteau face comenzi de marfă. Magazinul era deservit de un singur gestionar.

b) Viticultura

Pentru a preveni fenomene ca acela al filoxerei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, la propunerea Institutului de Cercetări Agronomice al României, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a hotărât înfiinţarea în anul 1936, (deşi foarte târziu în comparaţie cu măsurile luate de alte state europene!), a primelor Staţiuni viticole - la Drăgăşani şi la Odobeşti, staţiuni care întră sub auspiciile Institutului de Cercetări Agronomice, cu misiunea reorganizării viticulturii româneşti pe baze ştiinţifice. Sub tutela aceluiaşi institut, va intra şi Pepiniera Drăgăşani.

a) Agricultura

Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a cumpărat activul de aproape 8 milioane lei al fostei societăţi comerciale de vinuri înfiinţată în 1909 ca societate anonimă (a cărei activitate a fost întreruptă de prima conflagraţie mondială şi reorganizată în 1925 ca societate anonimă pentru vinuri, cu sucursală la Bucureşti). Cu toate că oraşul Drăgăşani deţinea şi o fabrică de şampanie, aceasta devine falimentară (gospodăria anexă a Băncii Comerţului din Craiova, prin sucursala de la Drăgăşani care deţinea 2/3 din acţiuni). O încercare de asociere a ţăranilor într-o formă organizată, capabilă să înfrunte concurenţa din comerţul de vinuri, a constituit-o înfiinţarea, în 1919, a sindicatului viticol, avându-i ca animatori pe dr. Gh. Roşescu şi Gh. Teodorini. Sindicatul viticol Drăgăşani, „asociaţie profesionalistă” în care erau admişi proprietarii de vii şi arendaşii, deşi avea ca scop industrializarea şi comercializarea în comun a produselor viticole, n-a reuşit să-şi realizeze niciunul din scopurile propuse. La nivel de ţară, funcţiona atunci Uniunea Generală a Sindicatelor Viticole.

Vineri, 26 Mai 2017 11:27

Vulturii nu prind muşte

Scris de

Viaţa  este o frumuseţe pavoazată cu spini. Cine nu învaţă să-i înlăture, are parte de suferinţa înţepăturilor lor, întrucât adaptarea nu înseamnă suportarea situaţiei, ci STR~DUIN|A pentru ieşirea de sub apăsarea neplăcerilor (morale sau fizice). Lucrul acesta îl ştiau străbunii noştri romani. De aceea adulau gloria. La rândul său, creştinismul ne învaţă să fim buni şi iertători cu ceilalţi, dar nu cu propriile greşeli. Altfel ne-ar mai cere izbăvirea? Rostul ei este îndreptarea şi continuarea vieţii pe calea cea bună şi nu repetarea faptelor eronate. Dacă la romani gloria era considerată mai valoroasă ca averea, împlinirea creştină constituie cuprinderea întregii fiinţe umane de harul învăţăturii divine, ţintă atinsă numai de cei înzestraţi cu forţa şi capacitatea detaşării de elementul trăirii lumeşti. Fericirea supremă, reprezentând nivelul situat în preajma Divinului, nu este accesibilă oricui. Prin urmare, intervine stratificarea, care determină ierarhizarea fericirii după meritul revelaţiei şi purificării, obţinut în conformitate cu alte reguli decât legile naturale. Din acest punct de vedere, omul - fiind dependent de natură - se situează pe treapta cea mai de jos, însă, prin străduinţă, poate urca alte trepte. Străduinţa devine, astfel, cheia în stare a deschide uşa faptelor strălucite, capabile să impresioneze atât fiinţa umană, cât şi Creatorul ei. De aici se naşte şi tendinţa recunoaşterii meritelor prin slăvire şi creşterea dorinţei de a tânji după asemenea rezultate.

Stimate domnule redactor-şef, din pură în­tâmplare, mi-a căzut sub ochi un articol semnat de domnul George Achim în nr. 2 (iulie-decembrie 2003) al revistei Casa Cărţii vâlcene, privind, printre altele, şi biserica, de fapt ruinele bisericii din Slăviteşti. Ca să fiu mai exact, actualmente teritoriul aparţine de satul Valea Mare, componentă a oraşului Băbeni. Trebuie să spun că am rămas stupefiat de afirmaţiile făcute de autor, drept pentru care mă văd nevoit să vin cu următoarele precizări. Cunosc aceste amănunte deoarece biserica a aparţinut familiei mele, înainte de exproprierea din 1949.

Ca unul care am deschis ochii într-o casă de ţărani harnici şi cinstiţi şi, culmea, chiar mare, aproape culă, casă care impunea respect, dar fără nici o carte, totdeauna am fost gelos, până la obsesie pe cei, pe cei care aveau bibliotecă. Şi, mai ales, pe conacele boiereşti, câte mai rămăseseră, pentru că, în nemernicia lor, staliniştii - mai toţi neromâni - le-au distrus de parcă erau focare de molime. Imaginaţia îmi fugea şi se plimba curajoasă pe holurile lor, în cerdacele lor, unde odraslele fericite, poate, ale boierilor noştri, îşi petreceau zilele, vacanţele şi se bucurau de „bogăţiile” lor sufleteşti.

Prin anii 1960 se vorbea, încă, în Mihăeşti, despre moartea lui Vintilă Brătianu, survenită în aceeaşi zi când sosise la conacul său, actualmente Sanatoriul Pneumologic „C. Anastasatu” (după numele primului director al sanatoriului, preluat de regimul „democraţiei populare”).

Drumul de venire este chiar prin faţa casei bunicii mele - Ioana Niţă - unde se strângeau vecinele, pe seară, la taifas, dându-şi veştile, „ştirile zilei” dinspre toate colţurile zării, pe unde avusese, fiecare dintre ele, drum în ziua aceea. Noi, copiii, nu prea aveam acces la taina lor, însă mai trăgeam cu urechea, prefăcându-ne că ne e somn, punându-ne capul în poala lor.

Ești aici: Home Valcea