Istorie Locala

Marți, 01 Mai 2012 08:52

Spiritul Vâlcii în cultura română Recomandat

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

 

1. Vâlcea – sinteză românească şi ţinut european.  Eu nu sunt vâlcean şi nu am legături de familie cu Vâlcea. E drept, dincolo, în judeţul vecin, în Argeş, păşesc adeseori spre o casă dintre munţi, într-un peisaj ce seamănă foarte mult cu cel al Vâlcii, dar m-am îndrăgostit – acesta e cuvântul, este chiar o dragoste durabilă – de acest spaţiu. Atunci când, tânăr cercetător fiind, s-a întâmplat, într-o anumită împrejurare, să particip o lună de zile (sunt 31 de ani de-atunci!) la o temeinică operă de cercetare, de inventariere chiar, a monumentelor locului, într-o vreme în care se mai doreau asemenea lucruri, am descoperit Vâlcea. Ştiţi, românii au foarte bine aleasă metafora Meşterului Manole. Noi vrem mereu să construim, şi atunci voiam să construim un mare corpus al monumentelor istorice, dar el se năruie între timp, nu se mai termină, câte o fiinţă trebuie să moară acolo, în lucrare, pentru ca lucrarea, până la urmă, să se încheie. Acel „Corpus” nu s-a mai încheiat niciodată, dar ataşamentul meu pentru Vâlcea a rămas, a devenit tot mai mare. M-au adus, apoi, pe aceste meleaguri, studiile mele, legate direct de monumentele din Vâlcea - de la Cozia, la Hurezi. M-a adus prietenia cu ierarhul acelui loc, vlădica Gherasim, o prietenie veche, de decenii. M-a adus prietenia cu un mare scriitor al acestui spaţiu al României, care este Dinu ot Slătioara, deci Săraru.

 

Şi iată-mă acum, aici, încercând, în faţa dumneavoastră, să explic ce înseamnă pentru mine Vâlcea. Este Vâlcea mea, este Vâlcea aşa cum mi-o construiesc eu mintal şi intelectual, dar care cred că poate fi şi a unora dintre dumneavoastră. De multe ori, cei care locuiesc într-un spaţiu sau îl studiază tot timpul, în locul acela chiar, nu au posibilitatea să se detaşeze, pot să cadă chiar într-un soi de patriotism local, care este foarte bun, dar poate întuneca percepţiile clare.

Vâlcea este o sinteză românească de înnoire, de curiozitate faţă de tot ce aparţine altor orizonturi şi de ataşament faţă de tradiţie. Vâlcea este adânc românesc-tradiţională şi este unul dintre ţinuturile cele mai europene, în sensul structurii sale mentale. Noi, de obicei, credem că europene sunt numai ţinuturile care sunt pe graniţă, cele care au fost în contact cu anumite părţi ale altor ţări. Nu este adevărat!

Şi mai este Vâlcea un spaţiu care are o unicitate anume, cea de spaţiu al fanteziei debordante. Etnologii, antropologii, cercetătorii literaturii populare şi ai imaginii populare au ajuns la concluzia că puterea de fantazare a ţăranului vâlcean este cea mai înaltă din tot cuprinsul românesc. Cărţile populare şi imaginile care se găsesc pictate în biserici, acum 200 sau 300 de ani, dovedesc, într-adevăr, această libertate, o libertate a metaforei literare şi plastice, aşa cum n-o găsim nicăieri într-alt spaţiu românesc. Şi mai este Vâlcea – asemuită de mine cu un singur spaţiu românesc, cel al Vrancei - iarăşi, un spaţiu deschis spre toate orizonturile şi, în acelaşi timp, un spaţiu închis în tradiţie (vedeţi, închiderea în tradiţie, închiderea aparent geografică între munţi, şi deschiderea, în acelaşi timp, prin colinele blânde, spre câmpie), un spaţiu al democraţiei. Democraţia românească, în măsura în care ea a existat şi care este democraţia ţărănească, din care a ieşit burghezia veacului al XIX-lea şi din care a venit, cu ea, România modernă, s-a clădit într-un areal vast, care merge din Buzău până-n Mehedinţi, în plaiurile de sub munte. Dar epicentrul a fost, incontestabil, Vâlcea. Este nevoie, tot mai mult astăzi, să facem o istorie a românilor nu într-o globalitate care, de multe ori, nu poate fi exprimată decât prin noţiunile latinitate, luptă pentru neatârnare. Acestea sunt valori generale; dar numai o istorie pe marile ţinuturi ale geografiei, ale trecutului şi ale prezentului, poate să ne explice adevărata structură europeană, cordială, deschisă, a acestor latini ai Orientului, care sunt un unicat al istoriei, prin poziţia lor în spaţiul răsăritean al continentului. Şi aici ajungem la ceva ce s-a încercat cu ani în urmă şi pentru alte spaţii. În Franţa, de pildă, s-a încercat o istorie a civilizaţiei franceze, văzută din perspectiva istoriei regionale, a istoriei departamentelor, în aşa fel încât un istoric, la un moment dat, se întreba privind titlul unui studiu dintr-o celebră revistă: Trebuie să departamentalizăm istoria Franţei?! Desigur, structurile administrative actuale merită o atenţie deosebită – acesta ar fi un patriotism local. Dar marile structuri istorice, cele care se regăsesc în documentele vechi, judeţele, aşa cum erau ele acum 600 de ani, când s-au constituit din aglomerări de sate, la începuturile statelor noastre, acelea, da, acelea sunt un temei geografic, antropologic, cultural si uman. Atunci apare Vâlcea, pentru că, ştiţi bine, în 1392, într-un document pentru abia apăruta Cozie, înaintea Argeşului voievodal, înaintea Gorjului micii boierimi de mai târziu, este menţionat spaţiul cu acest nume. Anterioritatea Vâlcei faţă de Argeşul care îşi avea deja capitala şi mitropolia recunoscută de Bizanţ, dar nu era menţionat ca atare - ca spaţiu, ca judeţ - , ne spune foarte mult. Şi aici joacă un mare rol, după părerea mea, anterioritatea, pe care nu putem s-o demonstrăm, a teritoriului lui Litovoi, anterioritatea acelui teritoriu despre care se vorbeşte în anul 1247, în Diploma Ioaniţilor. Despre ce era vorba? Despre salinele atât de necesare vieţii animalelor, care înseamnă, până la urmă, şi viaţa oamenilor. Şi cum să nu te gândeşti, înainte de menţionarea Vâlcei în documente, pornind de la Diploma din 1247, cum să nu te gândeşti la Ocnele Mari sau Mici, la Slătioare, la Slatine, la Sărari şi la toată acea aglomerare de aşezări umane în jurul acelei podoabe a pământului, care trebuie să fi fost foarte importantă atunci ? (În paranteză, trebuie spus, câtă lume ştie că intrarea maghiarilor în Transilvania, acum o mie de ani, s-a produs pe Mureş, din cauza căutării de sare, pentru vitele cu care veneau nomazii din Pustă şi cum, pe drumul care merge de la Arad până spre Aiud, salinele au fost treptat descoperite, fenomen care se repetă şi în alte spaţii ale istoriei europene) ?

Mai este Vâlcea, un spaţiu al ataşamentului pentru tradiţii. Tot ce s-a făcut pentru monumentele noastre monastice ( . . . )  este extraordinar şi în acest domeniu s-au făcut multe in ultimele decenii. Dar noi n-am pus întotdeauna acest spaţiu al ortodoxiei, al monahismului ortodox din Vâlcea, într-o legătură mai largă cu restul teritoriului românesc, într-o legătură mai largă cu restul teritoriului balcanic. Şi dacă îl vom pune în această lumină, vom constata un lucru absolut remarcabil: Vâlcea devine - în ciuda faptului că originile monahismului se găsesc în părţile Mehedinţilor, în părţile Gorjului (Vodiţa, Tismana), care constituie zona de misionarism dinspre Balcani, a lui Nicodim si a fraţilor săi - locul unde se implantează un monahism românesc, locul în care se face pentru prima dată un pelerinaj la relicvele unui sfânt faimos – în Europa răsăriteană, locul care cunoaşte patronajul unor mari boieri autohtoni înrudiţi cu cei de la sud de Dunăre, din Serbia, locul unor mari voievozi. Locul acesta se numeşte Bistriţa.

Încă înainte de Bistriţa, însă, avem lavra de la Cozia, despre care nu vă voi vorbi mult – pentru că eu, dacă vorbesc despre Cozia, mi-aduc aminte de tinereţea mea, de primele cercetări şi devin, prin forţa lucrurilor, melancolic - , iar deunăzi, văzând ctitoria lui Mircea, arătam unor colegi micile sau marile descoperiri pe care le-am făcut acolo, în diverse etape ale vieţii mele. Cozia este o bijuterie a monahismului românesc incipient, este o bijuterie a spiritului latin, Cozia cu acea siluetă elegantă, pe care pridvorul brâncovenesc n-a venit s-o altereze în frumuseţea ei de secol XIV, ci să-i sporească această frumuseţe. Cozia cu acvila ei bicefală, care poartă semnul despotiei lui Mircea până hăt în Dobrogea, Cozia cu picturile sale din pronaos, unice în felul lor, în Sud-Estul Europei; Cozia aceasta, care seamănă cu monumentele de pe valea Moravei, din Serbia - cu Neupara, cu Lazariţa, cu Kruşevăţul, cu Veluce şi cu altele, dar care este atât de specială în latinitatea ei dominantă, neavând nimic din viziunea piramidală sud-dunăreană a monumentelor slave. Cozia este un început, la sfârşit de secol XIV, al drumului acelui monahism vâlcean care, la Bistriţa, devine o expresie majoră.

Bistriţa, trebuie să ne-o închipuim ca pe un monument de proporţiile Argeşului. Intraţi într-una din sălile acestui muzeu şi veţi vedea o icoană care, probabil, vine de la Bistriţa, o icoană împărătească de secol XVI; ea îţi poate arăta dimensiunile pe care le va fi avut monumentul de la 1494, monumentul pe care Craioveştii l-au înconjurat cu atâta veneraţie şi care adăpostea osemintele aduse din Balcani, relicvele unui mare sfânt luptător pentru credinţă din epoca iconoclastă, Grigorie Decapolitul, care devine punct al unor pelerinaje balcanice. Vă invit să vedeţi cu ochii minţii ce va fi fost, la 40 de ani de la căderea Bizanţului, un loc unde creştinii puteau să vină să se închine la nişte relicve. Bulgaria se prăbuşise, Serbia se prăbuşise - erau paşalâcuri. Aici, dincoace de Dunăre, dar într-o poziţie apropiată fluviului, aici, în codrii Vâlcii, puteau să vină la Bistriţa, în pelerinaj, creştinii balcanici, la un monument care trebuie să fi fost somptuos, dacă judecăm după bisericuţa cea mică a bolniţei lui Barbu Craiovescu, devenit călugărul Pahomie, cu soaţa sa de neam sârbesc, Negoslava. Picturile din acest monument, picturile de la 1519-1520, sunt de valoare europeană. Acea bolniţă adăposteşte câteva scene care amintesc de pictura de la Mistra din Peloponez, o pictură cum nu găsim decât în Moldova, la începutul domniei lui Ştefan cel Mare, tot sub influenţe bizantine. După aceea, vom ajunge la etapa în care toate aceste ecouri sud-est europene ale celei mai rafinate picturi a continentului încep să fie „românizate” şi vom ajunge – în spaţiul acesta – la Argeş, de pildă, sau chiar la bolniţa Coziei, la formule împământenite deja, după această mare temelie de începuturi europene, pe care o reprezintă Bistriţa.

Apare, în acest spaţiu al tradiţiei, şi un element pe care nu-l găsim atât de constant în alte spaţii româneşti – episcopia. Nicio episcopie, din secolul XIV-lea înainte, nici în Moldova, nici în Ţara Românească, n-a jucat, probabil, rolul Episcopiei Râmnicului - Noul Severin. Însuşi numele exprima un fel de frustrare – pierderea Severinului spre Regatul Ungariei –, era „Noul Severin”. Aici se păstra, de fapt, moştenirea lui Antim Critopulos, moştenirea celui de-al doilea scaun al Ţării Româneşti. Era un lucru absolut rarisim – n-o să mă opresc asupra lui, l-am studiat într-una din cărţile mele, unde am încercat să arăt de ce sunt două mitropolii  în acest spaţiu de la sud de Carpaţi. Într-un cuvânt, este un loc de misionarism între Orient si Occident, în care această călugărime, care copiază manunscrise, care pătrunde tainele misticii unui Pseudo-Dionisie Areopagitul, care merge la marii părinţi, la patristică, îşi înarma  credinţa, ca să apere – o dată cu românitatea – într-o vreme în care naţiunea nu-şi conturase încă foarte bine trăsăturile, ortodoxia. Pentru că ortodoxia era, în această vreme, formula noastră de identitate. Cu timpul, am devenit ortodocşii români, care am rămas români, chiar şi atunci când un patriarh pravoslavnic de la Moscova spunea că este bine să fim mai puţin români şi mai mult pravoslavnici. Şi atunci, a venit de-aici, din scaunul Râmnicului, apoi din Bucureşti, glasul unor ierarhi care au spus: Nu, noi suntem români! Şi a început acea românizare puternică a bisericii noastre. Şi această linie - dată de episcopie, din secolul al XVI-lea începând, dată de călugărime, dată de voievozi care se ataşează tradiţiei vâlcene, tradiţiei locului – continuă până în epoca modernităţii româneşti.

Arnota lui Matei Basarab este mica necropolă în care marele luptător pentru neatârnare şi în acelaşi timp continuator al lui Mihai Viteazul – se şi spunea despre el că era un alt Mihai-Vodă, einen anderen Michael-Woiwoda, după ambasadorul habsburgic la Constantinopol – un înţelept boier care vine dintr-un spaţiu afin şi învecinat Vâlcii, se va îngropa într-un edificiu care spune totul despre europenitatea noastră. Noi privim, de multe ori, Arnota ca pe un lucru pitoresc, şi-atâta tot. Priviţi ferestrele lui Stroe din Târgovişte, de o tradiţie locală foarte puternică, concepute încă pe schema picturii postbizantine şi priviţi mormântul, modern pentru acea epocă, cioplit de un sas protestant, de Elias Nikolai din Sibiu, într-o vreme de toleranţă deplină a acestei ortodoxii. Nu mai interesează pe nimeni că artistul era papistaş sau protestant, interesează doar că, venit din Sibiul de care Râmnicul este atât de legat, Elias Nikolai lucrează acel superb mormânt – cu citate latineşti, din Biblie, cu trimiteri la barocul central-european – care este lăcaşul de veci al lui Matei Basarab, cu cele două feţe ale personalităţii sale: pe de o parte, cel care avea în jurul său cărturari precum Udrişte Năsturel, ce traduceau din latineşte Imitatio Christi, marea carte a Occidentului; pe de alta, cel care privea către Orient şi care îi ajuta pe slavii înrobiţi în Balcani; ca şi urmaşul său, Constantin Brâncoveanu de la  Hurezi. M-a întrebat cineva odată: Cum pot să înţeleg România? Şi  i-am spus: Du-te la Hurezi! Când vezi Hurezii, în superba asimetrie a acestui ansamblu monastic, în admirabila sa inserţie în peisaj, când pătrunzi în acest monument şi te întâmpină acel pronaos care este unic în istoria artei sud-europene, înţelegi multe. Niciun locaş din Sud-Estul Europei nu are ce au Hurezii – o frescă istorică în portrete, în portrete voievodale, în portrete boiereşti, înfăţişându-i pe Brâncoveni şi pe Cantacuzini. Intri sub semnul acvilei basarabeşti şi sub cel al acvilei bicefale de la Cozia, care a rămas încă un semn al Bizanţului, şi vezi toată această desfăşurare – dunga cea bătrână şi blagorodnă a neamului meu, spunea voievodul care, înveşmântat în aur şi înconjurat de toată familia sa, priveşte spre aceşti strămoşi, ştie că el este urmaşul încoronat al altor încoronaţi, de la Laiotă Basarab până la Şerban Cantacuzino, care stau pe margini cu coroanele lor. Intri în pronaosul de la Hurezi şi înţelegi cea de-a doua permanenţă a istoriei românilor – alături de latinitate –, care este statalitatea. Noi suntem singurii care ne-am păstrat statul în vremea în care ungurii, bulgarii, sârbii, albanezii, cehii, slovacii, grecii şi-l pierduseră. Eu obişnuiesc să spun şi lucrurile noastre bune, şi pe cele mai puţin bune; să spun că de aici, din această particularitate a istoriei noastre, vin o mică mentalitate, uşor tranzacţională, o mică aşteptare, o mică potrivire, o mică diplomaţie dusă uneori la extrem – care ne-au făcut să rezistăm, care ne-au făcut să existăm. Aceasta este istoria noastră şi trebuie să ne-o asumăm, inclusiv – desigur! – cu partea sa superbă, pe care o reprezintă mai ales aceste monumente.

De aici a pornit Şcoala de la Hurezi. Şcoala de la Hurezi, care a fost, mai mult decât Biblia tipărită, factorul care a circulat în tot spaţiul românesc, până în Bihor, până la Căuşani, lângă Tighina, în Basarabia, până în Banat – de curând, nişte doctoranzi ai mei mi-au adus probe în acest sens – cu maniera de pictură ruralizată în secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, care este cea a Hurezilor. Hurezii devin primul stil naţional, prima expresie naţională a românilor, lucru care trebuie spus şi amintit înto”TD”eauna.

Ataşamentul acesta faţă de tradiţie, faţă de ideea naţională şi faţă de ideea voievodală, faţă de ortodoxie, se completează cu ataşamentul faţă de o natură care este absolut mirifică. Acum 200 de ani, un râmnicean – un antecesor al părintelui episcop Gherasim, vorbea despre această frumoasă grădină a Maicii Domnului şi a Ţării Româneşti; el putea, aici, în spaţiul în care vorbim noi acum, să înţeleagă ce este această grădină. Am făcut un CD-ROM, cu monumentele din spaţiul acesta dintre Carpaţi şi Dunăre, în care am căutat să pun cât mai multe imagini, pentru a arăta felul în care monumentele sunt inserate în peisaj, în pădurile acestea de foioase - de fag şi stejar -, în curăturile care sunt poienele. Şi nu cunosc un monument românesc care, mai mult decât schitul de la Jgheaburi, pictat în 1824 – îl cunoaşteţi cei care aţi străbătut pădurea ca să ajungeţi la el – să reprezinte legătura între natură şi cultură, între sacru şi profan. Cum am mai spus de multe ori, Mircea Eliade, autorul cărţii Sacru şi profan, nu se putea naşte decât într-un spaţiu cum este cel românesc, unde sacrul  bisericii este penetrat de profanul naturii, în acea întâlnire extraordinară care a făcut necesar un lucru ce nu există în alte arhitecturi sacrale sau civile: pridvorul, foişorul, prispa.

Într-un asemenea loc, s-a dezvoltat – şi aceasta s-a întâmplat de multă vreme – un spirit democratic. Independenţa latinului Orient, individualismul lui, care vine din idioritmia ortodoxă, neagă gregarul; atunci când şi-au început ucenicia la Athos, primii români s-au întors acasă şi un document din vremea lui Vladislav I spune că ei nu puteau să stea cum stau ruşii, bulgarii, sârbii, într-un fel de „colhoz” avant la lettre, în comunitatea chinovială. Ei cer idioritmie, ei cer să trăiască după natura fiecăruia, într-o profundă rugăciune, uneori într-o mistică isihastă – acesta este cazul atâtor sihaştri, care sunt şi în spaţiul acesta – , arată o tendinţă, dacă vreţi, individualistă, chiar în rugă, chiar în poziţia faţă de Dumnezeu. Nu ne rugăm în ceată, ne rugăm fiecare, în sine şi pentru sine. Ei bine, de aici vine un alt specific al Vâlcii, specificul moşnenesc. Veţi spune: « Bine, bine, dar în cărţile de istorie am învăţat că peste tot există ţărani moşneni în zonele de sub munte ale Ţării Româneşti ! ». E adevărat, dar numărul de moşneni din Vâlcea şi din Gorj este mult mai ridicat decât cel din Buzău, din Dâmboviţa, din Argeş sau din Mehedinţi. Prin aceasta, am vorbit despre toate spaţiile de plaiuri, de hotar dinspre Carpaţi, cu gospodării mici, cu ţărani care aveau uneori funcţii de apărare a graniţei, dar se bucurau şi de drepturi, ca altădată colonii romani, ca limitaneii. Potecaşii de la Slătioara, asta sunt ei: apărătorii drumurilor, ai potecilor de munte – ei apar toţi cu acele căciuli înalte pe cap, ce reprezintă nu numai un element de port, ci şi un drept pe care ei îl capătă, acela de a nu scoate căciula decât în faţa stareţului, a voievodului, a mitropolitului. Un fel de granzi de Spania, în cheie românească. Ei bine, aceştia erau – mai ales în Vâlcea şi în Gorj, cca 15 - 16% din populaţie – moşnenii de acum 200-300 de ani. O cifră importantă, într-o vreme în care Doljul, Teleormanul, Romanaţiul, părţile Bărăganului nu cunoşteau un asemenea fenomen. De aici, tipul construcţiilor moşneneşti, al unor biserici care sunt ridicate de ţăranii cu dare de mână, cu tendinţe de ascensiune socială, de ascensiune intelectuală – unii dintre ei adunându-se în jurul lui Tudor Vladimirescu, unii dintre ei având preocupări ezoterice, oculte. La Vladimiri, în Gorjul vecin, în 1835, urmaşii unui pandur fac o biserică şi apar toţi pictaţi, pe faţade, cu jobene, pe cai, cu o roză în mână - semnul masonic, ei fiind membri ai unei loji dintre cele care, cum ştiţi, au creat România modernă.

La 1835 suntem în plină epocă în care boiernaşii de pe Topolog pregăteau revoluţia care era, de fapt, în haină europeană şi o formulă – trebuie s-o spunem – de acţiune, sub semnul egalităţii şi fraternităţii Revoluţiei franceze. Starea aceasta, „lumea a treia”, lumea aceasta plină de libertate, de fantezie, este o lume – şi acesta e un alt specific al Vâlcii – care colaborează strâns cu clerul. Uneori, clericii Episcopiei de Râmnic vin din această lume, alteori vin de departe, vin din Caucaz, precum Antim (al cărui nume îl poartă sala în care ne aflăm), acest personaj, şi el - de o fantezie debordantă, nu în cheie vâlceană, ci în cheie orientală, dar care, între 1705 şi 1708, cât a stat în Vâlcea, trebuie să se fi simţit foarte bine, ţinând seama de tot ce a făptuit în puţinii ani cât a stat aici. Atunci când a fost pictat la Govora, în haine de episcop de Râmnic, nu de mitropolit, ne dăm seama că ierarhul care era la Bucureşti, cu cârjă mitropolitană, tânjea după momentul său râmnicean.

Marele moment al acestei „lumi a treia”, al acestei deschideri a ei către Europa – inclusiv către masonerie, deci către formula cea mai ocultă a timpului – , se leagă, însă, tot de acest spaţiu, se leagă de marele Chesarie. Gândiţi-vă, dumneavoastră: este un caz unic în istoria românească, atunci când un episcop îi cere prietenului său, neguţătorul de la Sibiu, Hagi Pop, care făcea, între altele, comerţ cu cărţi, să-i trimită volume ale Enciclopediei franceze, pe care el o prelucrează în faimoasele Minee. Pe linia sa, ceilalţi râmniceni – Grigore Râmniceanu şi alţii, învăţăcei din mediile monahale şi preoţeşti de jos, populare, Dionisie Eclesiarhul reprezintă această lume setoasă de cultură şi iubitoare de tradiţie. Dionisie Eclesiarhul, pe care Călinescu îl numea, cu drept cuvânt, un precursor al lui Conu Leonida al lui Caragiale. Era acelaşi Dionisie Eclesiarhul care discuta aici, în mânăstirile râmnicene şi, probabil, cu cei din rândul clerului episcopal, despre întâmplările mai noi ale Revoluţiei franceze, despre Napolen Bonaparte, exact cum vorbea Conu Leonida despre Europa, într-o cheie care astăzi ni se pare puţin şugubeaţă, dar care este cea a unei lumi a basmului.

Când un râmnicean, la 1810, îl vede pe Napoleon drept un personaj de legendă, acolo, în Parisul său îndepărtat, şi când ne povesteşte nişte lucruri foarte complicate, care s-au născut ca o carte populară, ca un basm care nu mai are nicio legătură cu realitatea, constatăm o afinitate între spiritul acesta popular şi ceea ce se întâmplă pe continent. Şi, la un moment dat, Chesarie al Râmnicului spune într-o prefaţă la Minee: « O, această ţară românească o să renască precum pasărea Phoenix ! . . . » Duceţi-vă la Târgul Horezu, duceţi-vă la Urşani şi veţi vedea Phoenixul acesta al lui Chesarie, nu întâmplător pictat pe biserici! Lumea Europei şi lumea tradiţiei, lumea Europei prin Sibiu, lumea tradiţiei şi lumea Orientului prin Anton Pann. De ce vine Anton Pann, oare, în acest spaţiu? Pentru că este un spaţiu de fantezie, cultivat de acest balcanic, pentru care Povestea vorbei este cea a vorbei frumoase, înflorate. Pentru Anton Pann, spaţiul acesta era un spaţiu absolut mirific şi încerc să mi-l închipui întotdeaunacum aici, la Râmnic, el aducea ceva din spiritul balcanic, cum Vâlcea era, atunci, punctul de întâlnire între zona central-europeană, care venea pe drumul Sibiului, şi spaţiul Balcanilor, care venea printr-un Anton Pann şi prin toţi „Şcheii” ce veneau din sudul Dunării. Lumea aceasta „a treia”, cum o numim din timpul Revoluţiei franceze – les tiers états –, lumea aceasta care a dat Europa cea nouă a secolului al XIX-lea, care a dat România burgheză a secolului al XX-lea, lumea aceasta se naşte mai ales din spaţii precum Vâlcea. Istoricii au constatat că, încă din secolul al XVI-lea, în zona Novaci-Horezu exista o confederaţie de state care nu se ştie cum a evoluat. Cercetările antropologice sunt la început. Dar ştim că, un secol şi jumătate mai târziu, apar târgurile; târguri care sunt foarte puţine în alte zone învecinate. Ele pot fi în  oraşe voievodale, cum este Curtea de Argeş, dar târguri nu sunt decât în acest spaţiu şi oarecum în Gorjul vecin, cu care Vâlcea are unele înrudiri, dar are şi multe deosebiri, Târgu-Cărbuneşti, Târgu-Horezu, Drăgăşani - locurile acestea apar în puncte de adunare a unei ţărănimi care va deveni burghezia de mai târziu. Şi la Drăgăşani, era un personaj al acestui loc, Ioan Popescu, vătaf de plai pe la 1800, care avea o casă atât de frumoasă, încât Theodor Margot, un călător francez, spunea că a intrat în ea şi a găsit-o mult mai elegantă decât a boierilor. Probabil că rafinamentul caselor – am văzut adineauri casa Persu din Măldăreşti, în Muzeul Satului de la Bujoreni –, eleganţa unor asemenea case, decorate înăuntru, poate, cu ceramică de tipul celei de la Hurezi, cu smalţurile acelea având nuanţe de fildeş care amintesc de Orient – toate lucrurile acelea îi vor fi spus ceva lui Theodor Margot. Eu îl preţuiesc foarte mult, în posteritate, pe acest Ioan Popescu zis Urşanu, vătaf de plai la sfârşitul epocii fanariote, ţăran ajuns în fruntea ierarhiei locale, un fel de prefect – dacă vreţi – al plaiului acestuia, care ridică o serie de monumente în părţile Vâlcii, între Drăgăşani şi Târgu-Horezu, şi care edifică acel Voroneţ al Ţării Româneşti, total necunoscut, care se numeşte Urşani, unul din cele mai frumoase monumente ale arte româneşti. Dacă vreţi să înţelegeţi spiritul nostru popular – şi mă adresez cititorilor – duceţi-vă să vedeţi Urşanii! Urşanii înseamnă pronaos cu o pictură în care apar peste 40 de personaje, drepte, izocefale, albe pe un fond de ivoriu, de fildeş. Dar ei nu mai sunt voievozii din vale, de la Hurezi, de unde poţi să vezi Urşanii, ei nu mai sunt Brâncovenii şi Basarabii, ei sunt Ioan Popescu cu tot neamul său de ţărani şi preoţi, care se numesc Ana şi Vasile, şi Grigore, şi Ioan, şi când nu mai este loc, pictorul aşează într-un colţ pisania pictată: Şi-au mai fost şi alţii care au ostenit aicia – la 1806 – care se numesc prisoase. Şi ei au ajutat mult cu alergătura. E spus, în acest lucru, tot ce înseamnă travaliul acestei comunităţi ţărăneşti, mândre, demne: preoţii şi preotesele acestea, diaconii şi ţăranii din jurul lui Ioan Popescu sunt ca nişte voievozi. Şi pentru că întâmplarea dramatică a asasinării, de către legionari, a lui I. G. Duca, a făcut ca acest fiu al Vâlcii să-şi doarmă somnul de veci în pronaosul de la Urşani, am obiceiul să spun că acolo este vizualizată geneza liberalismului românesc, geneza burgheziei româneşti.

Peste câteva decenii, tot în spaţiul Vâlcii, apăreau primele bănci populare, instituţii aflate în serviciul comunităţilor, în vremea lui Cuza, apoi în vremea lui Carol I. E o continuitate perfectă a vătafilor de plai: sunt oameni cu cheag, înstăriţi, care au făcut mai departe, la începuturile secolului al XX-lea, să prospere aceste târguri. Oamenii aceştia vin de jos, dar sunt nişte români deschişi către toate orizonturile. La Oteşani, în drumul dintre Hurezi spre Gorj, se găseşte în interior o pictură care reprezintă un ctitor îmbrăcat în redingotă – suntem la 1850, imediat după Revoluţia de la1848, înainte de Cuza – şi personajul acesta are la jiletcă, se vede bine, un ceas. El este îmbrăcat occidental, este un fiu al locului şi se întâmplă să fie strămoşul direct al compozitorilor Ion şi Gheorghe Dumitrescu. Şi răposatul Ion Dumitrescu, când a aflat că mie mi-a plăcut pictura de la Oteşani, a exclamat: Stai, profesore, să-ţi spun. Ceasul acela de la 1850 există încă în familia noastră! Şi – cred c-am mai spus-o, unii aţi mai auzit-o – ceasul acela cântă o muzică de la Viena. El venise prin Sibiu, probabil prin Hagi Pop şi intona mult celebra Eine Kleine Nachtmuzik. Asta asculta un ţăran ajuns mic boiernaş, la Oteşani, asta ascultau, probabil, şi cei de la Măldăreşti. Asta vedea Theodor Margot, o lume din aceasta „europenească”, fără complexe, dar – în acelaşi timp – profund locală.

Ei, aceşti vâlceni, mai citeau literatură tradiţională. Se pare – după unii istorici ai cărţilor populare – că, mai mult  decât în oricare alt spaţiu românesc, vâlcenii citeau cărţile acestea de mare fantezie: Fiziologul  la Bistriţa, la Olăneşti, pe faţade de biserici, la biserica de la Olăneşti (Valea de Case), citeau Esopia. Există la biserica Olari din Horezu, din 1826, un superb dialog - Bătrânul şi Moartea: bătrânul îi spune ceva Morţii, şi Moartea îi spune ceva bătrânului. Povestea este aşa de necesară vâlceanului, încât el o pune şi pe faţadă, ceea ce nu se întâmplă în Argeş, ceea ce nu se întâmplă în Gorj. Vedeţi, de-aceea este interesant să cercetezi comparativ, zona în cauză. La Negruleşti, în 1819, avem o imagine din Alixăndria: Ducipal, calul lui Alexandru cel Mare, luptă cu ursul. Şi multe, multe alte lucruri asemănătoare, cum ar fi sibile şi filosofi. Zugravul de la 1800 nu mai ştia cine era Platon, cine era Pitagora, cine era Aristotel. Dar el ştia că sunt imagini care stăteau lângă Buna Vestire, că sunt imagini aproape sanctificate şi le văzuse tocmai la turla bisericii Episcopiei, a lui Grigore Socoteanu, pe la 1750. Şi vâlcenii văzuseră aceste imagini la Bucureşti, la începutul epocii fanariote. E o circulaţie întreagă pe drumul Bucureşti – Râmnic – satele vâlcene, ca să se termine undeva în părţile Sibiului, unde avem ultimele ecouri ale acestei iconografii culturale de lume greco-romană şi de lume a Vechiului Testament.

2. Vâlcea – o ţară a metaforei. (. . .) În septembrie 2000, specialiştii participanţi la o consfătuire asupra patrimoniului cultural naţional m-au rugat atunci – era înaintea unui moment electoral, se bănuia că vom avea un nou guvern  – , m-au rugat deci insistent să fiu un avocat al monumentelor vâlcene, pe lângă cel ce va urma, nu se ştia cine, să fie ministrul Culturii. Şi am promis atunci – nu bănuiam, vă rog să mă credeţi – , la sfârşitul lui septembrie 2000, că voi fi avocatul monumentelor vâlcene pe lângă mine însumi, după cum nu bănuiam că voi avea cinstea să reprezint şi Cultele.

Mi-am amintit de acest lucru intrând în această sală, care poartă numele Sfântului Antim Ivireanul, ocrotitorul spiritual al oraşului dumneavoastră şi mi-am amintit şi de acea conferinţă, şi de bunăvoinţa cu care a fost întâmpinată, urmând unui CD-Rom – Grădina valahă  se numea – pe care îl lansasem cu doi ani în urmă la Palatul Patriarhal, în prezenţa Preafericirii Sale, Părintele Patriarh Teoctist, şi a Preasfinţiei Voastre, Părinte Episcop Gherasim. Era o carte electronică în care am avut ambiţia să strâng cât mai multe imagini despre monumentele – ştiute şi mai puţin ştiute – din zona Vâlcii, din zona Gorjului, din zona Mehedinţiului, din zona Doljului şi a Argeşului, nucleul palpitant, inima unei lumi extraordinare, de viaţă creştină, de cultură şi artă creştină, care este spaţiul subcarpatic. Un spaţiu de care mi-am legat biografia. Eu sunt jumătate muntean, jumătate moldovean. Oricum, sunt mai mult moldovean, fiind şi senator de Iaşi, acolo unde familia mea îşi are obârşia. Dar am iubit întotdeaunaVâlcea, am iubit-o instinctiv. Am bătut drumurile ei şi, într-adevăr, cunosc bine acest spaţiu. Biografia mea e legată de acest spaţiu. Biografia mea intelectuală, vreau să spun. Şi de aceea, atunci când domnul preşedinte Iulian Comănescu** mi-a făcut această invitaţie, în ciuda faptului că programul meu e destul de strâns, am acceptat de îndată să vin, e drept, la capătul unui drum lung, care a început de dimineaţă la Craiova, a continuat la Slatina şi la Căluiu – de-aici întârzierea pentru care îmi cer – şi acum - cuvenitele scuze. Miniştrii au voie să întârzie; profesorii, nu ! Şi eu sunt, înainte de toate, profesor: ministeriatul trece, profesoratul rămâne…

Mi-am început biografia intelectuală, chiar internaţională, aş spune, scriind despre Cozia şi descoperind unele lucruri la ctitoria lui Mircea. Mi-am continuat-o scriind despre Arnota lui Matei Basarab. Şi apoi, mi-am dedicat multă vreme cercetării acelui ctitor extraordinar, care este pentru mine şi omul cel mai reprezentativ al mentalităţii româneşti vechi, aşa cum va fi fost ea, cu luminile şi umbrele ei, Constantin Brâncoveanu. Am bătut Vâlcea în toate sensurile. Şi atunci când prefaţam Cartea Oltului a Î. P. S. Bartolomeu Anania, un ilustru vâlcean, astăzi păstor al ortodocşilor din Transilvania – carte apărută, în condiţii somptuoase, la Editura PRO, cu sprijinul lui Adrian Sârbu şi al lui Mugur Isărescu - , spuneam că nimic nu m-a făcut să înţeleg mai bine fantezia debordantă a vâlcenilor, spiritul acesta de poveste care vine din lumea lui Anton Pann, decât Schitul de la Jgheaburi. Schitul acela care apare parcă pe o tipsie, după ce străbaţi păduri şi unde o maică spunea cât de bogată este, pentru că are foarte multe:  ea are acolo nişte araci, nişte viţă, biserica aceea splendidă şi mica livadă. Dar ea mai are ceva: Am trei pogoane de cer! „Pogoanele de cer” ale Vâlcii – duhul de poveste, voinţa de a aparţine istoriei – sunt coordonate pe care nu le mai găseşti astfel în niciun alt spaţiu românesc. Nu există un loc în România, unde să înţelegi mai bine ce-a fost, europeneşte vorbind, acest spaţiu, decât Bistriţa, întrucât se uită, de obicei, că Bistriţa, după căderea Bizanţului, este locul care devine, prin moaştele Sfântului Grigore, un loc de pelerinaj sud-est european şi pictura din bolniţa Bistriţei este, după căderea Bizanţului, una din marile probe de civilizaţie europeană.

Nu poţi să înţelegi istoria românească fără sa intri în pronaosul de la Hurezi, unde te întâmpină Brâncovenii şi Cantacuzinii şi unde totul este învăluit în acea dramatică poveste istorică a unei dinastii, a unor dinastii care au dat temei, au dat stabilitate istoriei românilor. Nu poţi să înţelegi ce-a fost civilizaţia aceasta – amestec de lume medievală, ortodoxă şi de lume transalpină, legată de Transilvania şi, prin Transilvania, de Barocul german şi de Renaşterea germană, decât daca te duci în singurătăţile Arnotei şi vezi monumentul lui Matei Basarab, cu picturile lui Stroe, atât de bizantine, şi cu acele texte şi imagini, atât de occidentale, ale mormântului princiar. Acolo este o integrare firească în Europa. Acolo este Europa. Şi, în sfârşit, marea mea dragoste, pe care unii o cunosc şi care se numeşte Urşani. Urşani, acest templu al libertăţii ţărăneşti, al mândriei ţărăneşti. Am spus întotdeaunastrăinilor – străinilor din specialitatea mea – care vor să înţeleagă ce este România modernă: Duceţi-vă la Urşani! Intraţi în acel pronaos in care 40 de Ioni, Vasili, Grigore, Pătru şi alţii, arătaţi numai cu prenumele, au luat locul voievozilor, care te înconjoară, te învăluiesc parcă.

Este o întreagă lume, Vâlcea aceasta, pe care înţeleg că o televiziune locală – o televiziune pe care o cunosc, pentru că am fost, alături de alţi colegi, unul dintre „naşii” acestor televiziuni care s-au născut în România după 1992 – a aşezat-o într-un film. Trebuie să vă spun că, prin aceasta, dumneavoastră, vâlcenii, deţineţi o întâietate naţională. În momentul în care vom avea, pentru marile regiuni româneşti, asemenea filme, vom putea să arătăm ce este ortodoxia noastră.

Ortodoxia – departe de a fi, aşa cum cred unii ziarişti grăbiţi şi unii politicieni cu mai puţină tragere la carte, la învăţătură, la scris şi la citit – nu este un handicap. Ortodoxia este un element prin care noi putem să intrăm, ca şi prietenii noştri greci, într-o comunitate europeană, acolo unde - cultural - suntem mai buni. Ortodoxia noastră latină, latinitatea noastră ortodoxă se desluşesc mai mult decât în oricare alt spaţiu românesc, în cel al Vâlcii. Puţin umor, puţin cartezianism avant la lettre. E o lume a poveştilor ţărăneşti, libere de prejudecăţi, o lume plină de umor, o lume care aduce în vâltoarea Gheenei şi pe păcătosul tradiţional, dar şi pe cel care „bea tiutun”, şi pe cel care e „cămătariu”, şi pe cel care se „turceşte”, deşi asemenea convertiri nu prea se întâmplau pe aici. Este o lume cu totul specială, o lume liberă, care pune în imagini pe Ducipal, pe Samson, pe Sfântul Sisoe, un sfânt care nu era prea frecvent, altfel decât în exorcismele populare.

Este o lume care se bucură, o lume pe care o auzi de parcă ar cânta. Aduceţi-vă aminte, la Govora, de acea Maică a Domnului, Ocrotitoarea, parcă auzi foşnetul de aripi. Este o lume din care s-a născut România modernă, cu toate valorile sale. Aici o vezi cu adevărat. Moldova este prea voievodală, solemn voievodală. Transilvania este ţinutul care luptă şi suferă pentru ortodoxie. Aici, în Vâlcea, este o lume a marilor voievozi ctitori, a marilor episcopi. Gândiţi-vă ce-a însemnat Antim Ivireanul, gândiţi-vă ce-au însemnat marii râmniceni, ce-a însemnat Chesarie, ce-a însemnat Damaschin, ce-a însemnat Grigorie, cel cu frumoasa imagine a Ţării Româneşti – „grădină a Maicii Domnului” – imagine care a ajuns ca atare, prin tradiţia ortodoxiei, până la spusa Pontifului roman, Papa Ioan Paul al II-lea. Este o lecţie pe care ne-o dă Vâlcea. Şi « spiritul Vâlcei” – ca să repet sintagma conferinţei mele din toamna anului 2000 – spiritul acesta al Vâlcei, este spiritul libertăţii  ţărăneşti, al maiestăţii voievodale, al fanteziei în poveste, al independenţei româneşti (. . .). 

 

Acad. Răzvan THEODORESCU



---------------------------------

*Fragmente publicate cu acordul autorului, din conferinţa prezentată în Sala „Sfântul Antim Ivireanul” de la Arhiepiscopia Râmnicului şi, ulterior, tipărită: Răzvan Theodorescu, Spiritul Vâlcii în cultura română, Râmnicu-Vâlcea, ed. Almarom, 2001.

** Preşedinte al Consiliului Judeţean Vâlcea, la data aceea.



Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Joi, 18 Octombrie 2018
  • Localitate: Valcea
  • Creator: VLBiblioteca
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Răzvan Theodorescu, Spiritul Vâlcii în cultura română, Râmnicu-Vâlcea, ed. Almarom, 2001.
  • Limba: romana
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 6846 ori Ultima modificare Vineri, 24 August 2012 18:14
Ești aici: Home Valcea Valcea Spiritul Vâlcii în cultura română