Istorie Locala

Marți, 08 Mai 2012 13:15

Asupra probabilei origini oltene a voievodului Bogdan I

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

dr. Denis Căprăroiu

 

 Discuţiile referitoare la posibila provenienţă sud-carpatică a voievodului Bogdan I datează încă de la finele secolului al XIX-lea, când istoriografia maghiară a înţeles să interpreteze într-o manieră profund părtinitoare informaţiile pe care le oferă un important document, emis la 6 octombrie 1335 de cancelaria regelui Carol Robert de Anjou[1].

Fără a ne angaja, aici, într-o prezentare exhaustivă a poziţiilor adoptate pe marginea acestui subiect de către istoricii unguri, vom consemna, totuşi, câteva dintre opiniile celor mai tendenţioşi analişti ai evenimentelor sugerate de documentul în cauză. Primul dintre ei, Petrovay György, a afirmat identitatea celor doi Bogdan[2], voievodul maramureşan şi ″imigrantul″ pomenit în actul amintit anterior, atribuind personajelor contopite astfel o filiaţie fantezistă, nesusţinută de vreun argument corespunzător, ci doar de ″intuiţia″ autorului. În fapt, acesta considera că fraţii Bogdan şi Iuga, atestaţi ulterior de diplomele maramureşene, erau fiii voievodului Basarab al Valahiei, trimişi de acesta drept ostatici în Ungaria, cu scopul de a evita, astfel, un nou război pe care l-ar fi putut întreprinde, împotriva sa, regele Carol Robert[3].

 

Într-o remarcabilă luare de poziţie –ce avea să închidă, însă, din nefericire, pentru prea multă vreme subiectul–, Aurel Decei aprecia, pe deplin argumentat, că ″eșafodajului lui Petrovay îi lipsesc nu doar documentele, ci și logica″[4]. Aşa cum remarca eminentul istoric român, nu numai că nu există niciun document sau indiciu care să-i prezinte pe Bogdan şi Iuga drept fii ai lui Basarab, dar echivalarea de către autorul maghiar a numelui voievodului transalpin (botezat cu această ocazie Mihail) cu cel de Micula[5], pe care îl precizează documentul din 1335, se constituie într-o gravă eroare de raţionament, rod al unei ″imaginaţii singulare″[6].

Câţiva ani după elaborarea acestei aberaţii istoriografice, într-o lucrare mai extinsă privitoare la originea românilor din Maramureş[7], Petrovay György va relua chestiunea provenienţei lui Bogdan, surclasând prin fantezia sa debordantă chiar şi puerilitatea intervenţiei anterioare. Astfel, autorul identifica în evenimentele aferente anului 1335 o consistentă imigraţie românească în regiunile estice ale posesiunilor regale din Maramureş şi Munkács, determinată de trimiterea de către Basarab, ca ostatici în Ungaria, nu doar a voievodului Bogdan şi a fratelui său Iuga, ci şi a fiilor lui Tikomir –Maxim, Nicolae, Crăciun şi Seneslau–, adică unchii lui Bogdan şi fraţii voievodului Ţării Româneşti, împreună cu o serie de alţi mari boieri, dar şi cu mulţimea oamenilor lor, conducând cirezi/turme imense.

Aceluiaşi gen de fantezie istorică i-a cedat şi medievistul János Karácsonyi[8], care afirma, fără argumente plauzibile, că imigrarea românilor în Ungaria ar fi început la sfârșitul secolului al XII-lea, acţiunea lui Bogdan reprezentând încununarea acesteia. Mai mult decât atât, importanţa ei deosebită ar consta în faptul că nu a fost iniţiată de populaţia românească din împrejurimile Nişului sau Sofiei, ci din vechea Serbie, din ramura zisă a mauro-vlahilor. Astfel, în contextul războiului iniţiat de Carol Robert împotriva arogantului rege sârb Ştefan Duşan, un voievod român din apropierea Ibarului, Bogdan, fiul lui Mikula, s-a declarat gata să treacă împreună cu poporul lui în Ungaria. Şi cum Carol I avea nevoie de oameni pentru a păzi munţii împotriva tătarilor, care ameninţau încă hotarele regatului, a acceptat oferta lui Bogdan şi i-a permis să se aşeze în Maramureş. ″Însă unui popor de păstori nu-i sunt niciodată de ajuns pășunile, așa încât, după ce în 1346 secuii i-au alungat definitiv pe tătari din Moldova și după ce ciuma i-a decimat, Bogdan părăsi Maramureșul ca să ocupe valea Moldovei: aceasta a fost prima etapă a apariției celui de-al doilea principat român. Grecii au păstrat amintirea originii acestui principat, derivat din cealaltă ramură a poporului român: de fapt, ei numeau Moldova Mauro-Valahia[9].

Ca un rezultat nefericit al tuturor ″cercetărilor″ şi contribuţiilor de asemenea factură, s-a remarcat şi ″Istoria Ungariei″ a lui Hóman Bálint. Către mijlocul secolului XIII, scria acesta, alături de cumanii care s-au stabilit în grupuri compacte, românii pătrund și ei, în grupuri mai mici, pe teritoriul Ungariei. Primele grupuri au pătruns în regiunea frontierei sud-estice, după căderea autorității pecenegilor, și s-au stabilit cu restul de pecenegi și cumani în țările Bârsei, Sibiului, Făgărașului, Hunedoarei și Carașului, ce nu se aflau încă sub jurisdicție maghiară. De aici, s-au răspândit spre nord, și la mijlocul secolului XII, în cursul deplasărilor lor sezoniere, au ajuns la pășunile din Munții Apuseni, ai Gilăului și ai Bihorului. Mai mult, consideră autorul, toate condițiile erau îndeplinite pentru ca, la sfârșitul secolului XI, populația română infiltrată să fie rapid maghiarizată, la fel ca și restul bulgaro-slavilor, rușilor (rutenilor), pecenegilor și cumanilor din Transilvania[10]. În ceea ce-l priveşte pe Bogdan, voievodul Ţării Maramureşului, acesta este considerat de către Hóman Bálint –autorul unei istorii pe cât de oficiale pe atât de carente–, în deplin acord cu înaintaşii săi într-ale istoriografiei, fără nicio argumentaţie veridică, drept rudă a Basarabilor şi aliat secret al acestora[11].

Însă, lăsând la o parte prezentarea detaliată a poziţiei istoriografiei maghiare, congruentă în ceea ce a însemnat ″analiza″ profund tendenţioasă a documentului din 6 octombrie 1335 –taxată în consecinţă de A. Decei–, vom reţine, totuşi, dincolo de lipsa argumentelor, o anumită intuiţie istorică (fie ea şi sufocată de mulţimea interpretărilor fanteziste), ce se va releva de la sine pe parcursul demonstraţiei noastre.

Privitor la interesul firesc al istoricilor români pentru subiectul în cauză, acesta se va preciza atât într-o abordare analitică de sine stătătoare, cât şi ca replică la încheierile colegilor maghiari. Fără să intrăm în detaliile acestor luări de poziţie, aparţinând unor nume mari ale istoriografiei naţionale (între care N. Iorga, I. Bogdan[12] sau A. Bunea), şi tratate corespunzător de A. Decei în materialul publicat la Cluj, vom face o primă importantă constatare: niciunul dintre marii noştri istorici n-a acceptat identificarea celui dintât voievod al Moldovei independente cu personajul menţionat în actul emis de cancelaria lui Carol Robert de Anjou.

Deşi, astăzi, din unghiul nostru de vedere, identitatea celor două personalităţi este mai mult decât probabilă, apreciem că, la momentul realizării acestor analize, conforme datelor istorice disponibile înaintea efectuării săpăturilor de la Cuhea, respingerea opiniei în cauză sau, şi mai corect, neaderarea la o poziţie evident tendenţioasă echivala cu un demers istoriografic de cel mai elementar bun simţ. În plus, această atitudine va deveni mai mult decât justificată după publicarea replicii lui A. Decei, care venea, la data respectivă, cu o analiză şi argumentaţie perfect fundamentate.

Drept urmare, istoriografia românească postbelică a considerat subiectul închis, puţinele referiri care s-au facut la adresa documentului din 1335 avându-i, cu precădere, drept protagonişti pe autori ca Maria Holban[13], Sergiu Iosipescu[14] sau Viorel Achim[15], analişti cunoscuţi ai problemelor pe care le ridică istoria Banatului de Severin, cu scopul de a lămuri, pe cât era cu putinţă, provenienţa voievodului Bogdan sau zona în care ar fi putut fi ″transbordat″. Din nefericire, demersul respectivilor autori a rămas fară un rezultat concret, chestiunea părând insolvabilă.

În ceea ce o priveşte pe Maria Holban, eminent analist al documentelor istorice medievale, considerăm că aceasta are totuşi meritul de a fi afirmat, cu o oarecare fermitate, chiar dacă urmând unor opinii mai vechi, posibila provenienţă olteană a voievodului Bogdan, infidel legământului pe care l-a făcut în faţa Marelui voievod de la Argeş şi iniţiator al unui ″plan de secesiune″[16].

Distanţându-se oarecum de această interpretare, Sergiu Iosipescu analizează critic încheierile autoarei citate, considerând că scenariul propus de aceasta ″prezintă o serie de nepotriviri, dincolo chiar de paradoxul formal: dacă secesiunea voievodului Bogdan reuşea şi teritoriul pe care se afla era încorporat Ungariei, strămutarea sa în alt loc, al aceluiaşi regat, nu mai avea sens″[17]. În plus, ″reconstituind scenariul documentului″, ″singurele elemente care au putut fi luate în consideraţie pentru interpretare sunt toponimele Jam şi Borzasângeorge″. Astfel, identificarea lor cartografică ″relevă strania dispoziţie a înaltului prelat şi cancelar angevin de a negocia de la Jam şi Borzasângeorge cu un voievod din Ţara Românească –la vreo 80 de km depărtare în zbor de pasăre peste munţii Semenicului–, când firesc ar fi fost să o facă spre hotarele celor două ţări, în zona culoarului Timiş-Cerna″. Tocmai de aceea, lui S. Iosipescu i se părea mult mai probabil ca acţiunea diplomatică a arhiepiscopului-cancelar să se îndrepte din Banatul de vest, unde se află Jam şi Borzasângeorge, ″către alte orizonturi″[18].

În consecinţă, asumându-şi o apreciabilă prudenţă, autorul nu exclude ca evenimentul respectiv ″să reflecte situaţia incertă de la frontiera ungaro-sârbă″. Aşa cum ar părea la o primă vedere, din sursele citate în lucrare reiese că statul sârb a reuşit să înlăture, nu fără dificultăţi, între anii 1321 şi 1339, prezenţa maghiară de pe malul drept al Dunării şi Savei, prin cucerirea banatelor de Mačevo, Kučevo şi Braničevo. ″Trecerea la unguri a voievodului Bogdan, fiul lui Mikula, ar fi putut în aceste împrejurări să fie un factor militar important, în stare să determine deplasarea la hotar a lui Ladislau, arhiepiscop de Kalocsa″[19].

Epuizând, în raport cu principalele sale repere istoriografice, evidenţierea poziţiilor adoptate pe marginea analizei documentului angevin de la 1335, vom purcede, în continuare, la relevarea propriilor noastre opinii. Într-o primă instanţă, ne vom concentra atenţia asupra lămuririi provenienţei teritoriale a controversatului voievod Bogdan, fiul lui Micula, fără a face, încă, referiri la eventuala sa identitate cu Bogdan I, voievodul Ţării Moldovei.

Drept urmare, consemnăm şi noi, în deplin acord cu cele relevate de document, dar şi cu autorii citaţi mai sus, importanţa deosebită a personajului în discuţie, care a necesitat nu numai prezenţa personală a arhiepiscopului-cancelar de Calocea la graniţele bănăţene ale Regatului angevin, dar şi eforturile materiale majore pe care le-au presupus atât ″pregătirile″, cât mai ales trecerea, în opinia noastră, a lui Bogdan şi a oamenilor săi, în Ungaria. Credem, aşadar, că nu despre negocieri este vorba în act, acestea fiind deja încheiate la o dată anterioară, ci despre pregătirea efectivei strămutări a voievodului[20], împreună cu grupul său de fideli, acţiune ce necesita, desigur, ″foarte mari şi costisitoare cheltuieli[21].

Că acţiunea de lungă durată a arhiepiscopului Ladislau (1 noiembrie 1334-15 august 1335) a fost încununată de succes ne-o dovedeşte, încă o dată, textul documentului, care nu numai că nu precizează vreun eşec al intervenţiei poruncite de Carol, dar face evidentă îndeplinirea obiectivului propus, prin însăşi clemenţa de care regele dă dovadă în ceea ce-l priveşte pe magistrul Thouka, încasatorul dărilor atât de necesare strămutării voievodului Bogdan şi a oamenilor lui: ″Iar noi socotind că suszisele strângeri de dări au fost făcute în slujba noastră (s.n. – D.C.), am încuviinţat din osebita noastră milostivire rugămintea numitului domn arhiepiscop, şi pentru scoaterea de sub orice răspundere cât şi desvinovăţirea numitului Thouka... ″[22]

Privitor la provenienţa teritorială a acestui interesant personaj, am considerat, în urma analizei contextual-istorice, că ea trebuie căutată, cu prioritate, în spaţiul oltenesc. Conducând discuţia pe acest palier ideatic, voi îndrăzni să afirm, cu necesară modestie, faptul că am fost, poate, favorizat, în cercetările asupra subiectului propus, şi nu numai, de însăşi originea mea gorjeană. Astfel, provenind din spaţiul controlat, odinioară, de Băsărăbeştii vechilor cronici, am avut acces la informaţii de teren inexistente sau neexploatate corespunzător în literatura de specialitate, una dintre situaţiile respective având legătură tocmai cu subiectul acestei comunicări.

În fapt, am luat cunoştinţă, cu ceva timp în urmă, de existenţa, într-un areal bine circumscris, atât istoric cât şi geografic (Severin-Tismana-Tg-Jiu-Strehaia), în apropierea graniţei bănăţene, a două toponime extrem de rezonante în contextul argumentaţiei noastre: Miculeşti şi Bogdăneşti, aflate la mică distanţă unul de celălalt (aprox. 10-15 km.)  Primul reprezintă un străvechi sat gorjean, centrul actualei comune Slivileşti, iar cel de-al doilea desemnează un sat dispărut, plasat de editorii D.R.H. în apropierea actualei comune Corcova[23], în aceeaşi areal strehăian, vechi centru de putere al banilor olteni.

Credem că numele acestor sate, ca şi dispunerea lor, pot asigura, împreună cu alte probe istorice, repere destul de solide pentru o argumentare plauzibilă a opiniilor pe care ni le-am asumat. Astfel, vom mai aduce în atenţia celor interesaţi o informaţie aparte, popularizată de regretatul istoric Petre Bardaşu, fost director al Muzeului Judeţean Vâlcea, în anii 80’ ai secolului trecut, legată de cel mai vechi pomelnic al Episcopiei Râmnicului Noului Severin, scris în vremea episcopului Ştefan la 1673-1674, a cărui filă unu verso cuprinde lista domnilor ţării, între care figurează şi ″Io Bogdan Voievod şi mama sa Anca ctitori″. Al doilea pomelnic al Episcopiei Râmnicului este făcut în vremea episcopului Damaschin, trei decenii mai târziu, la începutul său specificându-se că ″fiind vechi de la răposatul Bogdan voievod ctitorul s-au înnoit...″. Cel de-al treilea pomelnic, scris în timpul lui Climent, începe cu aceeaşi afirmaţie, ambele pomelnice cuprinzând în lista domnilor ţării pe Bogdan voievod şi mama sa Anca ctitori[24].

Aşa cum releva Nicolae Dobrescu, o sursă austriacă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, cunoscută drept catgrafia latină (10 iunie 1731), în care sunt înregistrate date istorice privind mănăstirile şi schiturile din Oltenia, prelua şi ea această tradiţie: ″Biserica episcopiei Râmnicului a fost ridicată din temelie de Bogdan voievod cel de demult, fratele lui Mircea voievod în anul 6812 (1303-1304), care a fost biserică a oraşului Râmnic până când arhiepiscopul sau mitropolitul numit Antim a mutat scaunul episcopal de Severin la Râmnic″[25].

Deşi majoritatea istoricilor Episcopiei Râmnicului au negat veridicitatea acestei informaţii[26] –şi chiar dacă ea ar putea fi, cu adevărat, rodul unei confuzii târzii–, în contextul discuţiei noastre însemnarea respectivă nu poate fi trecută în niciun caz cu vederea. Păstrarea amintirii acestui important voievod în memoria colectivă a oltenilor de la Râmnic, şi mai ales în pomelnicele unei instituţii ecleziastice de prim rang, trebuie coroborată în mod obligatoriu şi cu atestarea timpurie (1392) a unuia dintre satele ce poartă numele personajului disputat: Bogdăneştii de pe Olt, aparţinător, până astăzi, de urbea vâlceană[27].

Extrem de importantă este şi datarea bisericii râmnicene, la 1303-1304[28], când voievodul Bogdan ne apare ca şi ctitor împreună cu mama sa Anca, ceea ce îl îndreptăţeşte pe Petre Bardaşu să presupună minoratul lui Bogdan la acel moment şi, deci, posibila sa identificare cu voievodul de la 1335. În ceea ce priveşte personajul Doamna Anca, importanţa sa este ilustrată de o descoperire pe cât de norocoasă, pe atât de însemnată, de pe teritoriul actualului cartier Goranu al oraşului Râmnic: o diademă din aur, datată la cumpăna sec. XIII-XIV, unică în spaţiul extracarpatic, valorificată magistral din punct de vedere ştiinţific de către Cristina Anton Manea, cercetător în cadrul Muzeului Naţional de Istorie a României[29].

Dincolo, însă, de aceste trimiteri argumentative, rămâne de analizat contextul în care voievodul oltean, fiu al lui Micula, ar fi putut ajunge în situaţia de a negocia şi de a trece, împreună cu oamenii săi în Regatul maghiar. Credem, în deplin acord cu M. Holban, că evenimentul este strâns legat de conflictul izbucnit între Carol Robert de Anjou şi suzeranul lui Bogdan, marele voievod Basarab de la Arghiş[30], în circumstanţele deosebite ale presiunii pe care ″tatăl dominator″ le exercita asupra posesiunilor olteneşti, moştenite de la părintele său, Toktomer/Negru Vodă (1291-1315), protejatul emirului Nogai şi mare voievod impus[31] de către acesta în teritoriile sud-carpatice.

″Planul de secesiune″, cum i-a spus M. Holban[32], era urmarea firească a acestor presiuni exercitate de la centru, în vederea inhibării unor periculoase intenţii de emancipare politică a vechilor stăpânitori olteni. Iar momentul cel mai potrivit nu putea fi altul, decât expediţia regelui angevin din 1330, când, foarte probabil, ″soliile şi treburile tainice″ purtate de Bako în spatele ″frontului″ muntean[33], priveau tocmai negocierile cu Bogdan. Numai că trădarea jurământului prestat în faţa suzeranului său de la Argeş, îl va pune pe voievodul oltean, cu precădere după înfrângerea lui Carol Robert, în situaţia ingrată de a-şi părăsi grabnic posesiunile, şi de a trece într-o zonă mai sigură, care să-i permită însă, în continuare, negocierea unui statut cât mai privilegiat, în eventualitatea trecerii în Ungaria.

Nesperata şansă i-a fost acordată, cu siguranţă, de Ştefan Uroş al III-lea, regele Serbiei, care, în iulie 1330, învinsese la Velbujd (Küstendil) oastea lui Mihail al III-lea Şişman, ajutat şi de contingentele trimise de Basarab[34]. Contextul politic determinat de implicarea lui Basarab în conflictul sârbo-bulgar îl va avantaja desigur pe Bogdan, care îşi putea găsi, astfel, adăpost în teritoriile controlate de regele sârb, actualmente adversar al voievodului trădat de către vasalul său oltean.

Dar această situaţie nu era de natură să dăinuie un timp prea îndelungat. În anii următori, cel care avea să devină ţar al sârbilor şi romeilor, cu reale ambiţii imperiale, adică Ştefan Duşan (1331-1355), l-a îndepărtat prin forţă pe tatăl sau, Ştefan Uroş al III-lea Deceanski, de la conducerea Serbiei[35], promovând o politică de reconciliere cu noul ţar bulgar, Ioan Alexandru (1331-1371), ginerele lui Basarab. Mai mult, luând-o ca soţie pe Elena, sora lui Ioan Alexandru, s-a înrudit automat, prin alianţă, şi cu voievodul transalpin[36].

Considerăm că schimbările petrecute la finele anului 1332 l-au pus pe Bogdan, în perioada imediat următoare, într-o postură nu doar incomodă, ci de-a dreptul periculoasă. Aflat, cel mai probabil, pe teritoriul banatului de Braničevo[37], din imediata apropiere a Porţilor de Fier, controlat încă de sârbi[38], Bogdan se vedea prins între ciocan şi nicovală. Din fericire pentru el, forţa militară de care dispunea, şi care nu putea fi neglijată de niciunul dintre combatanţi[39], a făcut posibilă negocierea, un timp, cu ambele forţe dispuse pe linia Dunării. După finele anului 1322, însă, obligaţiile pe care le impunea înrudirea cu Basarab l-au determinat, foarte probabil, pe regele sârb să adopte o atitudine mai fermă în privinţa ″musafirului″ din Braničevo. Aşa cum se desprinde din documentul supus analizei, anii 1333-1334 au reprezentat o perioadă critică în evoluţia raporturilor lui Bogdan cu Ştefan Duşan, care se vor degrada, cu siguranţă, iremediabil în toamna anului 1334[40], odată cu invadarea regiunii Braničevo de către Carol Robert şi cucerirea cetăţii Golubac[41].

Noua stare de lucruri, precizată prin demonstraţia de forţă şi extinderea controlului maghiar în Braničevo, dar şi de contactul direct pe care voievodul Bogdan l-a putut avea cu viitorul său suzeran, l-au determinat cu siguranţă pe ″eroul″ analizelor noastre să opteze în chip definitiv pentru strămutarea în Regatul maghiar. De altfel, însuşi prestigiosul medievist ungur Pál Engel, în binecunoscuta lucrare citată anterior, consemna următoarele: ″Avem cunoştinţă şi de faptul că, din partea atunci ocupată a Serbiei, o mulţime de vlahi, conduşi de voievodul Bogdan (s.n. – D.C.) s-au aşezat în partea de ţară dintre Mureş şi Dunăre″[42].

Cu speranţa că am reuşit să facem demonstraţia originii oltene a voievodului menţionat de actul emis la 6 octombrie 1335[43], am ajuns, în sfârşit, la momentul cel mai delicat al demersului nostru: afirmarea identităţii personajelor omonime, respectiv a voievodului Bogdan I, eliberatorul Moldovei, cu voievodul Bogdan comentat anterior.

 Nu întâmplător, am evitat în prima parte a intervenţiei noastre discutarea poziţiei eminentului arheolog şi istoric Radu Popa, vis-à-vis de informaţiile cuprinse în actul proaspăt analizat. Autor al cercetărilor de la Cuhea, de o importanţă colosală pentru înţelegerea realităţilor epocii, dar şi al remarcabilei lucrări privitoare la istoria Ţării Maramureşului în veacul al XIV-lea, Radu Popa a greşit, în opinia noastră, creditând fără măsură intervenţia lui Aurel Decei din anul 1939. Asumându-şi, necritic, opiniile acestuia, nu a intuit necesitatea coroborării rezultatelor propriilor sale cercetări arheologice cu informaţiile documentare cuprinse în actul din 1335.

În ceea ce ne priveşte, am exploatat această bizară fisură istoriografică, ajungând la concluziile deja enunţate. Concret, vom pleca de la evidenţierea –absolut necesară, deşi insuficientă ca unic argument–, a poziţionării ″cnezatului de vale al bogdăneştilor″ cum a fost el numit şi caracterizat[44], în geografia fizică şi politică maramureşeană. Astfel, studiind cu atenţie harta Maramureşului istoric, vom observa că posesiunile lui Bogdan se află în extremitatea sud-estică a acestei provincii, la graniţa cu Moldova, în proximitatea Prislopului[45], veritabilă poartă de intrare a hoardelor tătărăşti în acest areal.

Aşa cum se poate uşor afirma, amplasamentul posesiunilor voievodale ale lui Bogdan au legătură directă cu necesitatea apărării primei linii a frontului defensiv anti-tătar, prezenţa sa acolo nefiind deloc întâmplătoare. Desigur, acesta n-ar reprezenta nici pe departe un argument suficient în demonstrarea supoziţiilor noastre, dar trebuie reţinut, totuşi, cu atenţie. Şi nu doar pentru valoarea sa intrinsecă, de piesă a puzzle-ului pe care vom încerca să-l reconstituim, ci şi pentru simplul fapt că, dacă ar fi fost altfel, întregul nostru eşafodaj argumentativ s-ar fi năruit: un voievod Bogdan împroprietărit în Maramureş, după anul 1335, nu ar fi putut poseda moşii în mijlocul altor cnezate de vale, preexistente, decât în situaţii excepţionale, pur teoretice însă, ce nu şi-au găsit, oricum, corespondentul aici.

Reţinând, deci, amplasamentul aparte al posesiunilor voievodului Bogdan, vom continua demersul nostru cu evidenţierea uneia dintre cele mai interesante concluzii ale cercetării istorice întreprinse de Radu Popa: familia bogdăneştilor era, la mijlocul secolului al XIV-lea, singura familie din Maramureş lipsită de relaţii de rudenie cu vreo altă familie aparţinând acestei ţări[46]. Aşa cum întărea reputatul istoric, ″legăturile de rudenie cu dolhenii şi cu descendenţii cnezilor din Sarasău, menţionate de documente la începutul veacului al XV-lea, sunt explicate tot acolo ca datorându-se căsătoriei fiicelor lui Ioan, fiul lui Iuga, cu persoane din aceste două familii″[47]. Iar în ceea ce priveşte ipotezele despre înrudirea mai veche a bogdăneştilor cu drăgoşeştii sau cu giuleştenii, acestea ″nu au temeiuri documentare sau de altă natură″[48]. Această încheiere trebuie reţinută cu aceeaşi atenţie, deorece atestarea documentară a vreunei relaţii de rudenie, ca şi orice altă atestare a vreunui membru al acestei importante familii voievodale, înaintea anului 1335 ar fi demontat, iremediabil, raţionamentul propus.

Iată-ne ajunşi, după o ″cursă″ uşor obositoare, la elementele forte ale demonstraţiei noastre, datorate şi ele cercetărilor întreprinse de Radu Popa, în câmpul arheologiei, la biserica voievodală din Cuhea. Nu credem că mai este nevoie să evidenţiem autoritatea probatorie a acestor elemente de istorie concretă, şi nici neîndurătoarea lor capacitate de a descompune argumentaţii documentare altminteri solid fundamentate. Ceea ce importă acum, cu adevărat, este să înţelegem, nepărtinitor, valoarea rezultatelor obţinute la Cuhea, precum şi excepţionala lor semnificaţie.

Vom începe, astfel, prin a consemna datarea, remarcabil de precisă, a bisericii de piatră din Cuhea în deceniul patru al veacului XIV, mai precis în perioada anilor 1335-1342[49]. Dincolo de apariţia, în acest memorabil context, a ″fatidicului″ an 1335, mai trebuie subliniat şi faptul că respectiva datare a fost posibilă datorită monetelor descoperite într-un mic tezaur îngropat la temelia altarului, dintre care cele mai vechi au fost emise de către.... regele sârb Ştefan Duşan.

Fără a mai face vreun comentariu pe marginea acestei descoperiri, vom consemna o alta, la fel de semnificativă, şi tot de factură arheologică, legată de amplasarea bisericii de piatră din Cuhea[50] pe locul unui cimitir mai vechi. Numai că dispoziţia în teren a gropilor respectivului cimitir era fie de nerecunoscut, fie de nerespectat pentru noii veniţi, care şi-au construit edificiul religios fără a le menaja în vreun fel. Astfel, dintre cele opt morminte aparţinând cu certitudine vechiului cimitir, care au oricum o orientare diferită faţă de noul ansamblu ecleziastic[51], trei au fost tăiate de şanţurile noi fundaţii. Faptul dovedeşte, într-o manieră indubitabilă[52], discontinuitatea locuirii acestei vetre săteşti şi calitatea de nou veniţi a bogdăneştilor pe un teritoriu a cărui istorie anterioară se lasă mult prea greu tâlcuită.

Ca o ultimă intervenţie argumentativă, evidenţiem faptul că Bogdan este singurul caz de fruntaş maramureşean numit voievod chiar şi după căderea sa in infidelitate faţă de coroana angevină. Până şi în actul din 1365 prin care i se confiscă moşiile, el apare drept voievodul Bogdan[53], atributul respectiv neavând legătura cu funcţia sa maramureşeană, care îi fusese retrasă încă din 1343, ci tocmai cu vechea şi perpetua sa calitate de voievod, aşa cum apare, pentru prima dată, în documentul din 1335.

Concluziile se impun de la sine.

 

foto: 

Bogdan I, domn al Moldovei, portret imaginar din secolul XIX

Sursa: http://istoria.md/articol/15 



[1] ″Noi Carol, din mila lui Dumnezeu regele Ungariei, prin cuprinsul celor de faţă facem cunoscut tuturor cărora se cuvine, că în anul domnului 1335, venind înaintea noastră venerabilul întru Hristos părinte frate Ladislau, din aceeaşi milă, arhiepiscop de Calocea şi cancelar al curţii noastre, naşul nostru prea iubit, a arătat în faţa noastră şi a mărturisit cu limpede mărturie precum urmeză.

Că întrucât fiind trimis din porunca noastră pentru pregătirile privitoare la trecerea şi strămutarea voievodului Bogdan, fiul lui Micula, din ţara sa în Ungaria –a cărui strămutare nu răbda atunci nicio zăbavă căci ţinuse prea mult timp–, pentru ca treaba să se zorească şi să se împlinească cât mai iute, fiind el nevoit să se ducă la marginile acelor părţi şi să zăbovească acolo din pricina pomenită, a trebuit să poposească în părţile mărginaşe ale regatului, în slujba noastră, întâia oară de la sărbătoarea tuturor sfinţilor până la sărbătoarea botezului domnului, a doua oară după aceea până la sărbătoarea rusaliilor şi, în sfârşit, a treia oară până la sărbătoarea adormirii fericitei fecioare. Şi pentru aceasta fusese nevoit să facă şi să se încarce cu sarcina unor foarte mari şi costisitoare cheltuieli, din pricina cărora el a împovărat întrucâtva, cu strângerea merindelor şi a cheltuielilor trebuitoare, nişte moşii numite Jam şi Sângeorge, împreună cu cele ce ţin de ele (s.n.- D. C.)...″ (D.I.R., veacul XIV, C. Transilvania, vol III, 1331-1340, p. 360-361).

[2] Petrovay György, A Dolhai család eredete leszármazása és története (1366-1708), în ″Turul″, XI, 1893, p. 71.

[3] Ibidem, p. 76.

[4] A. Decei, Une opinion tendancieuse de lhistoriographie hongroise. Les origines de Bogdan I, fondateur de la Moldavie, în ″Revue de Transylvanie″, Cluj, nr. 3, 1939, p. 294.

[5] Aceeaşi genealogie fantezistă poate fi urmărită şi în lucrarea A dolhai és petrovai Petrovayak története 1450 - től napjainkig, în ″Turul″, XV, 1897, p. 174.

[6] A. Decei, op. cit., p. 294, nota 1.

[7] Petrovay György, A máramorosi oláhok. Betelepedésük, vajdáik és kenézeikîn ″Századok″, XLV, 1911 (cf. A Decei, op. cit., p. 297-298).

[8] În broşura intitulată Százezer baj, millió jaj egy tévedés miatt (Oradea, 1911), Karacsonyi explică nonşalant originea românilor, la modul următor: între 382 și 402, goții devastează regiunea Pindului; în 410 distrug Roma, apoi jefuiesc sudul Italiei, în special Calabria, provocând retragerea populației, din rândul căreia mulți păstori de la munte s-au refugiat în Imperiul roman de Răsărit. Acești refugiați au ocupat în Peninsula balcanică regiunea Pindului, părăsită la acea vreme, iar între 410 și 800 au format un popor vorbitor al unei limbi speciale. Proveniența lor este atestată de faptul că din 1947 de cuvinte de origine latină, 210 sunt foarte asemănătoare dialectelor din sudul Italiei. O astfel de teorie, replica ironic Aurel Decei, fondată doar pe raportul matematic dintre 210 și 1947 răstoarnă toate eforturile savanților români, străini și chiar maghiari și nu există argumente împotriva ei... Mai mult, în paginile aceleiaşi lucrări, istoricul român continua să evidenţieze eroarea în care se complăcea Karacsonyi, reproducând o altă ″perlă″ a acestuia: „În 1182, regele Bela al III-lea a declarat război tutorelui împăratului bizantin minor și a ocupat Nis și Sofia. Atunci, armatele maghiare s-au întâlnit pentru prima dată cu românii. Dintre aceștia, regele a luat un anumit număr de oameni cu el, considerându-i capabili să păzească zona muntoasă. I-a stabilit în actualul comitat de Făgăraș, unde le-a dat pământuri”. În ceea ce ne privește, comenta A. Decei, nu știm care a fost impresia lui Bela al III-lea la întâlnirea cu românii, din moment ce memoriile sale nu ne-au parvenit. Constatăm, totuși, că în exact același moment al secolului al XII-lea, exista un număr mare de români la nord de Dunăre. De fapt, de la Nicetas Choniates, prin relatarea sa despre revolta din Balcani a fraților Petru și Asan, aflăm că românii și cumanii au trecut Dunărea de la nord la sud și au prădat ținuturile până în apropiere de Constantinopole... (A. Decei, op. cit., p. 296).

[9] Apud A. Decei, op. cit., p. 296-297. În ceea ce ne priveşte, din perspectiva unor raţionamente pe care urmează să le evidenţiem, vom constata totuşi că, în noianul erorilor sale de analiză istorică, amendate corespunzător de savantul român, János Karácsonyi a intuit corect motivaţiile regelui Carol Robert în raporturile pe care a înţeles să le aibă cu Bogdan.

[10] Hóman Bálint, A magyar nagyhatalom, în Hóman Bálint, Szekfü Gyula, Magyar Történet, Budapest, 1935-1936 (cf. A. Decei, op. cit., p. 299-300).

[11] Cf. A. Decei, op. cit., p. 302.

[12] Dintre intervenţiile mai vechi, pe această temă, ale istoricilor români, cea a lui I. Bogdan se cuvine remarcată cu prioritate: ″De unde era acest Bogdan voievod? Poate din ţara Severinului, poate din Ţara Românească, în tot cazul dintr-o ţară vecină cu Banatul unguresc. El pare să fi fost unul dintre acei voievozi români care trecuseră sau era pe cale să treacă la catolicism şi, voind să se stabilească pe teritoriul regelui, voia totodată să-şi asigure cât mai multe privilegii″ (Originea voevodatului la români, extras din ″Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice″, seria II, tom. XXIV, 1902, p. 196).

[13] A se vedea, mai ales, aprecierile din cuprinsul Contribuţiilor la studiul raporturilor dintre Ţara Românească şi Ungaria angevină. Problema stăpânirii efective a Severinului şi a suzeranităţii în legătură cu drumul Brăilei, în ″Studii. Revistă de istorie″, an XV, 2/1962, p. 315-347, retipărit în vol. ″Din cronica relaţiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV″, Bucureşti, 1981, p. 126-154 sau din recenzia Pe marginea unor ″Probleme controversate în istoriografia română″. Câteva observaţii, îndeosebi despre politica lui Basarab, şi o lămurire necesară în chestiunea identificării ″satului Cozial″, în ″Revista de istorie″, tom. 31, 6/1978, p. 1069-1081.

[14] A se vedea luare de poziţie din cadrul studiului Despre unele controverse ale istoriei medievale româneşti (sec. XIV), în ″Revista de istorie″, tom. 32, 10/1979, p. 1959-1978.

[15] Vezi studiul Voievozii în districtele româneşti din Banat, în ″Studii şi materiale de istorie medie″, vol. XII, 1994, p. 95-119. Fără a întreprinde o critică proprie a izvorului respectiv, autorul se limitează la afirmarea caracterului controversat al originii voievodului Bogdan, reluând practic supoziţiile Mariei Holban cu privire la statutul boieresc sau voievodal al personajului din părţile Olteniei, care ar fi favorizat ″cel mai probabil″ o acţiune ungară împotriva Severinului ţinut de Basarab. ″De altfel, conchide V. Achim, nici nu ştim dacă acţiunea arhiepiscopului-cancelar a condus la stabilirea efectivă a voievodului Bogdan în cuprinsul regatului şi unde″ (p. 98).

[16] M. Holban, Pe marginea unor..., p. 1070-1071.

[17] S. Iosipescu, op. cit., p. 1960.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem, p. 1960-1961.

[20] Aşa cum reiese din document, Ladislau de Calocea este trimis cândva, înaintea datei de 1 noiembrie 1334, la marginile regatului, pentru a pregăti ″trecerea şi strămutarea voievodului Bogdan, fiul lui Micula, din ţara sa în Ungaria″, strămutare ″care nu mai răbda atunci nicio zăbavă căci ţinuse prea mult timp″, şi pentru ca treaba respectivă ″să se zorească şi să se împlinească cât mai iute″. Prin urmare, Ladislau nu este trimis cu anume ″solii″ sau ″treburi″, mai mult sau mai puţin  ″tainice″ aşa cum apar formulate astfel de demersuri în documentele cancelariei angevine (vezi, spre exemplu, D.R.H., D. Relaţii între Ţările Române, p. 37, sau D.I.R., C. Transilvania, veacul XIV, vol III, p. 398-399), ci cu un scop bine precizat, extrem de grabnic şi necesar. Formulările ni se par îndeajuns de clare, pentru a nu mai îngădui ambiguităţi interpretative: regele se arăta îngrijorat, cu precădere, în momentul trimiterii cancelarului, de situaţia voievodului menţionat, care, într-un contextul politic aparte, nu îşi mai permitea să zăbovească în graniţele unui teritoriu ostil.

[21] În raport cu aceste precizări, ar fi o eroare să ne imaginăm că o asemenea desfăşurare de forţe, aflându-l în fruntea sa pe însuşi cancelarul regatului, avea drept finalitate simpla trecere în spaţiul maghiar a unui voievod regional sau doar a familiei sale.

[22] Vezi, mai sus, textul integral al documentului (nota 1).

[23] D.R.H., B. Ţara Românească, vol. I, Bucureşti, 1966, p. 534. În ceea ce ne priveşte, optăm mai degrabă pentru locaţia propusă de prof. univ. V. Cărăbiş, cunoscut istoric al Gorjului şi, mai ales, al satelor moşneneşti din Oltenia. Acesta presupune că Bogdăneştii se aflau în apropierea actualei comune Teleşti, unde se mai păstrează încă un toponim la fel de sugestiv, şi anume Câmpul Bogdăneştilor (a se vedea lucrarea Istoria Gorjului, cu anexa satelor dispărute, Bucureşti, 1995, p. 343).

[24] Athanasie Mironescu, Istoricul eparhiei Rîmnicului Noului Severin, Bucureşti, 1906, p. 244, 251, 255, 256; lucrarea aparţine de fapt în întregime istoricului şi folcloristului Theodor Bălăşel (cf. Petre Bardaşu, Un voievod oltean puţin cunoscut, în ″Mehedinţi. Istorie şi cultură″, II, Drobeta Turnu Severin, 1980, p. 39-40).

[25] N. Dobrescu, Istoria bisericii române din Oltenia în timpul ocupaţiei austriace (1716-1739), Bucureşti, 1906, p. 232.

[26] Cf. Petre Bardaşu, Un voievod oltean puţin cunoscut, în ″Mehedinţi. Istorie şi cultură″, II, Drobeta Turnu Severin, 1980, p. 39-40

[27] Ni se pare elocvent, în contextul argumentaţiei noastre, şi faptul că pe teritoriul Olteniei există mai multe toponime Bogdăneşti decât în Moldova voievodului eponim.

[28] Autorul coboară, în consecinţă, şi vechimea Râmnicului, ca oraş deja constituit, până la începuturile secolului al XIV-lea, aducând drept argument nu numai pomelnicul Episcopiei, ci şi monedele de la Carol Robert, descoperite în parcul din centrul oraşului (ibidem, p. 43).

[29] Cristina Anton Manea, O coroană de aur din sec. XIII-XIV descoperită în oraşul Râmnicul Vâlcea, în Muzeul Naţional, VII, 1983.

[30] Pentru originea pecenegă a toponimului Arghiş/Argeş, ca şi a primilor voievozi munteni, vezi D. Căprăroiu, Asupra începuturilor oraşului Câmpulung, în ″Historia Urbana″, tom XVI, 12/2008, p. 37-64.

[31] Acesta este şi sensul închinării Băsărăbeştilor ″cu toată boierimea ce era mai nainte preste Olt″, aşa cum o înreagistrează tradiţia (ibidem, p. 60).

[32] Vezi mai sus, nota 16.

[33] D.I.R., C. Transilvania, veacul XIV, vol III, p. 398-399.

[34] Conform unei însemnări autobiografice a ţarului sârb Ştefan Duşan din prefaţa Zakonik-ului său, în bătălia de la Velbujd, din oastea ţarului Mihail III Şişman au făcut parte, alături de bulgari şi bizantini, şi ″Ivanko Basaraba, socrul ţarului Alexandru [Ioan Alexandru, viitorul ţar al Bulgariei, 1331-1371], tătarii negri, care trăiau în vecinătate, domnia iaşilor şi alţi stăpânitori cu ei″. Se face, desigur, referire aici la coaliţia patronată de tătari, şi care a acţionat în spaţiul carpato-balcanic în interesul vasalilor locali, dar mai ales al Hoardei de Aur (cf. V. Achim, Politica sud-estică a regatului ungar sub ultimii arpadieni, Bucureşti, 2008, p. 275).

[35] În fapt, l-a eliminat fizic, la 11 noiembrie 1331 (cf. C. Rezachevici, Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu, Bucureşti, 1998, p. 365)

[36] Ibidem, p. 367.

[37] Acesta se dovedise, cu siguranţă, locul cel mai potrivit pentru retragerea lui Bogdan din faţa pericolului pe care îl reprezenta fostul lui suzeran.

[38] Spre deosebire de banatul de Mačva (Mačevo), care fusese recucerită de unguri încă din 1319, determinând un conflict perpetuu cu regii sârbi Ştefan Uroş al III-lea Deceanski şi Ştefan Duşan. Pentru a-şi putea păstra importanta posesiune, regele Carol însuşi a invadat Serbia de câteva ori, în 1329 reuşind să despresoare Belgradul (P. Engel, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei medievale. 895-1526, Cluj-Napoca, 2006, p. 162).

[39] Interesul pe care i-l acorda Carol Robert, hotărât să-l aşeze, aşa cum vom vedea, în prima linie a apărării maramureşene, în faţa incursiunilor tătărăşti, se baza, desigur, tocmai pe forţa combativă deţinută de voievod.

[40] Amintim că, cel mai târziu în cursul lunii octombrie a anului 1334 (având în vedere data de la care se derulează prima etapă a popasului arhiepiscopului Ladislau în ″părţile marginaşe ale regatului″, 1 noiembrie 1334), regele angevin era profund îngrijorat de situaţia voievodului Bogdan, ″a cărui strămutare nu răbda atunci nicio zăbavă căci ţinuse prea mult timp″ (vezi mai sus, nota 1).

[41] P. Engel, op. cit., p. 162.

[42] Ibidem. Nu excludem nici noi un ″popas″ arădean al oamenilor voievodului Bogdan, în drumul lor spre Maramureş.

[43] Considerăm ca fiind exclusă provenienţa personajului cu pricina din ″alte orizonturi″, precum sugera S. Iosipescu, gândindu-se la aparenta incompatibilitate între dispunerea geografică a celor două moşii amintite în act şi provenienţa olteană a voievodului. Un astfel de raţionament ar conduce la concluzia eronată că Bogdan ar trebui să provină, eventual, din zona Vršac a actualului banat sârbesc, uitându-se că acolo s-ar fi aflat deja în Ungaria. Pentru momentul 1334/1335, nici măcar banatul de Mačva nu poate fi adus în discuţie, deoarece nu numai că era sub control maghiar, dar chiar era considerat, şi prin prisma antecedentelor arpadiene, drept teritoriu subordonat, în integralitatea sa, coroanei.

[44] R. Popa, Ţara  Maramureşului în veacul al XIV-lea, Bucureşti, 1997, p. 144-148.

[45] A se reţine şi existenţa unui toponim cu totul sugestiv –Preluca tătarilor– din imediata vecinătate a pasului Prislop.

[46] R. Popa, op.cit., p. 148.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem, p. 212.

[50] În treacăt fie spus, biserică voievodală din Cuhea este caracterizată nu doar de arhitectura sa pur catolică (biserică-sală cu trăsături caracteristice goticului timpuriu), incluzând, desigur, nelipsita sacristie, ci şi de un hram pe măsură –Sf. Ştefan– atestat cu certitudine în anul 1471 (cf. R. Popa, Biserica de piatră din Cuhea şi unele probleme privind istoria Maramureşului în secolul al XIV-lea, în SCIV, tom. 17, 3/1966, p. 521). Acest fapt este cu atât mai semnificativ, cu cât urmaşii lui Sas, comiţii şi voievozii Balc şi Drag, cei care au intrat în posesia Cuhei după 1365, s-au manifestat ca nişte vajnici apărători ai ortodoxiei. Cât îl priveşte pe Simion, ridicat din mijlocul obştei ortodoxe a satului abia în secolul al XV-lea, nu poate fi bănuit în niciun caz de apetenţe catolice (cf. ibidem, p. 522). În opinia noastră, este foarte posibil ca una dintre condiţiile strămutării lui Bogdan să fi fost trecerea la catolicism, ceea ce ar putea explica întrega conjunctură evocată anterior, fără ca acest lucru să pună sub semnul întrebării revenirea voievodului la credinţa străbună, imediat după răzvrătirea sa. Merită amintite, în context, şi aprecierile lui I. Bogdan pe marginea acestui subiect (vezi mai sus, nota 12).

[51] Orientarea lor se abate cu 5-15 grade spre sud-vest, respectiv nord-est, în comparaţie cu orientarea bisericii de piatră şi a mormintelor contemporane ei (R. Popa, Biserica de piatră..., p. 517).

[52] Confirmarea mi-a parvenit de curând, de la un profesionist al cercetării monumentelor ecleziastice, dl. Adrian Bătrîna, căruia doresc să-i mulţumesc şi pe această cale.

[53] D.R.H., D. Relaţii între Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1977, p. 82.


Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Joi, 25 Februarie 2021
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Vol. Rădăuţii şi întemeierea Moldovei. 650 de ani (1359-2009), Bucureşti, 2009, p. 187-206
  • Limba: ---
  • Tip articol: Bibliografii tematice
Citit 11142 ori Ultima modificare Miercuri, 16 Mai 2012 13:43
Ești aici: Home Valcea Valcea Asupra probabilei origini oltene a voievodului Bogdan I