Istorie Locala

Luni, 09 Februarie 2015 12:57

Râmnicu Vâlcea: aspecte toponimice

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Foto: Un Plan al oraşului, de la 1857 (fragment)

Datorită vechimii Râmnicului şi a unităţilor administrative care îl compun, majoritatea toponimelor majore de pe raza oraşului prezintă interes atât din punct de vedere istoric, cât şi lingvistic. Le vom analiza succint pe fiecare, în ordine alfabetică, pentru a facilita găsirea lor de către cititorul interesat de domeniu.

Aranghel. Denumirea acestui sat care a intrat în componenţa municipiului, provine din pronunţia populară, care s-a impus, a Schitului Arhanghelul.

 

Capela (Dealul -) reprezintăunul dintre toponimele emblenatice ale oraşului. Provine de la o fostă capelă catolică, „care se găsea încă, pe creasta dealului, în timpul ocupării Olteniei de austriaci” (Grigore, 1944, 53).

Căzăneşti – sat component al municipiului şi fostă comună. Este, la origine, un nume colectiv, provenit de la antroponimul Cazan. Familii cu acest nume, se întâlnesc relativ frecvent, pe o rază destul de mare, începând din oraş, până în Mihăeşti inclusiv şi chiar mai departe.

Cetăţuia cartier şi deal în nordul oraşului. Nu numai legenda, dar şi unele menţiuni documentare, mărturisesc despre faptul că mai înainte, pe locul bisericii de azi, aici ar fi existat o cetate (Stoicescu, 1970, 559 - nota 61).

Copăcelu fost sat (anterior, numit Valea Răii), în prezent – cartier al oraşului. Aflat într-o zonă cu multă vegetaţie, proveninţa sa de la diminutivul copăcel („copac mic”) nu ni se pare logică, deci nu putem fi de acord cu etimologia dată de Gh. Bolocan şi colab. (DTRO, II, 1995, 189). Avem de-a face, mult mai probabil, cu antroponimul Copăcel (Soare, 1985, 182), care, la rândul lui, provine de la n. pr. Copaciu – numeîntâlnit nu o dată în vechile hrisoave. Ambele antroponime – Copaciu  şi Copăcel – sunt înregistrate de DOR (Constantinescu, 1964, 248). Situaţia formării acestui toponim, este asemănătoare cu cea a satului din Măciuca, Ovesélu (accentuarea corectă este pe cel de-al doilea e), format de la n. pr. Ovesea, la care  s-a adăugat sufixul diminutival –el. 

Dealu Malului – fost sat, azi cartier al municipiului. Ambele părţi ale acestui „binom” toponimic se referă, în mod evident, la forme de relief existente în zona respectivă.

Feţeni – sat în fosta comună Goranu, azi comasată cu municipiul. Numele este un fel de antonim al lui Dosu şi se referă la poziţia aşezării faţă de lumina care vine de la soare; deci: locuitorii unui sat de pe o coastă aşezată cu „faţa” către soare (Iordan, 1963, 152).

Goranu. Fostă comună suburbană şi sat; azi – cartier al municipiului. Şi acest toponim este tot de origine antroponimică. Nu este înregistrat de DTRO, iar DOR îl derivă de la Grigoran (Constantinescu, 1963, 71), prin afereză(căderea primelor sunete).Din punct de vedere formal, această explicaţie ar fi posibilă, dar nu suficientă, cât timp nu este coroborată şi cu adevărul istoric: un Goran Olănescu logofătul a avut proprietăţi anume pe raza comunei care îi va lua numele. Un deal din apropiere se numeşte şi azi Gorănoaia, denumire însemnând, evident „moşia lui Goran” sau, poate, „urmaşa (soţia, fiica) lui Goran”. Numele de Gorunoaia care i se dă, uneori, acestui deal, este greşit, fiindcă se face asocierea cu o realitate botanică (apelativul „gorun”), ignorând-o pe cea istorică.

Lespezi – sat în fosta comună suburbană Goranu, în prezent – cartier al municipiului. Toponimul face trimitere la mari pietre naturale neşlefuite, elemente geologice de relief, întâlnite deseori pe teritoriul judeţului noastru.

Olăneşti – denumirea actuală a fostului râu Râmnic, care se numea astfel doar în dreptul oraşului. În partea dinspre izvoare, ca şi în cea de la vărsare (v. infra, comentariul de la Goranu), boierii Olăneşti (<Olănescu) vor fi avut, desigur, proprietăţi în toată zona. De altfel, documentele de arhivă din ultimele trei secole, abundă de numele Olănescu – toţi cu funcţii înalte şi mari proprietari (v. mai departe, secvenţa despre oraşul Băile Olăneşti, cap. ISTORIA).

Olt – râu cu nume legendar, care udă judeţul pe o porţiune apreciabilă şi traversează oraşul pe toată întinderea lui, de la Nord la Sud. Hidronim cu formă parţial încă încifrată, despre care s-au scris zeci şi sute de studii şi de pagini. Provenienţa lui din latinescul Alutus, este acceptată de majoritatea lingviştilor. Dificultăţile apar atunci când trebuie explicată transformarea  lui a în o, căci aceasta nu se poate explica prin legile fonetice care au stat la baza evoluţiei latinei culte în latina vorbită şi apoi în limba română. Mai simplu spus, a iniţial din latină (chiar neaccentuat) nu s-a transformat în o, în niciunul dintre cuvintele româneşti cu etimoane latine. Precum se ştie, cuvintele intrate în limba română din alte limbi decât latina, s-au supus aceloraşi reguli. Chiar dacă admitem că Hasdeu ar avea dreptate când pune denumirea râului în legătură cu vocabula alt, care în limba sciţilor agatârşi însemna aur („râul de/cu aur”, deci!), tot nu se poate explica închiderea lui a la o. S-a încercat şi explicarea printr-un intermediar slav (slavii îl pronunţă aproape identic); unii îl consideră moştenire de la primii noştri strămoşi, ceea ce teoretic n-ar fi imposibil, însă dovezile concrete lipsesc.

Ostroveni – fost sat separat, unit cu oraşul într-o perioadă mai veche. Astăzi este cartier al municipiului. Mai înainte (cu circa jumătate de secol în urmă, situaţia încă exista), între acest sat şi Goranu, Oltul se bifurca şi apoi, după câteva sute de metri, cele două braţe se reuneau, alcătuind o frumoasă insulă, adică un ostrov, de la care îşi luase numele satul respectiv. Atunci, însă, când a început amenajarea Oltului, insula a fost desfiinţată, râul căpătând configuraţia de astăzi. Amintirea pitoreştii insule s-a păstrat şi va dăinui în învelişul sonor şi grafic al cuvântului.

Poenari -  sat aflat în componenţa municipiului. Acest toponim ar avea două explicaţii, cu şanse egale de acceptare: locuitorii de la poieni – formă de relief existând în zonă şicei din neamul (sau urmaşii) unui Poenaru – nume de familie, de asemenea, existent în zonă

Priba sat aparţinând de Râmnicu-Vâlcea. Formal, este înregistrat de DOR ca nume masculin (Constantinescu, 1963, 353). Toponimul ar putea fi considerat ca făcând parte dintre acele toponime „al căror gen gramatical diferă de al apelativelor corespunzătoare (. . .) sunt feminine şi ne-am aştepta să fie masculine” (Iordan, 1963, 386). Chiar dacă pe acesta nu-l înregistrează, lingvistul aduce în discuţie două sensuri ale cuvântului (de genul masculin) „priboi”, pe care nici Şăineanu şi nici DEXI nu le mai menţionează şi care pot fi luate în consideraţie la explicarea cazului de faţă: „deal tinos” şi „loc unde stânca muntelui dă de-a dreptul în apa râului” (Ibidem, 529).

Râmnicu-Vâlcea.Acest oiconim compus a suscitat numeroase discuţii din partea lingviştilor şi istoricilor deopotrivă. Deşi l-am mai avut în atenţie la subcapitolul de istorie veche, vom readuce în dezbatere „filiera” formării sale, în sensul că prima parte – Râmnicu(l) nu este, după opinia noastră, de origine slavă, cum afirmă mai mulţi dintre cercetătorii care s-au ocupat de explicarea sa (v. bibl. la Iordan, 1963, 98), ci toponimul s-a format pe teren românesc, de la un apelativ – „râmnic” având înţelesul de „eleşteu, iaz, lac/loc cu peşte” (v. şi DEXI, 2007, 1690) şi originea, într-adevăr, slavă (< “râbnic”<v. sl. ”râba” – “peşte”) şi nu neapărat ucrainiană sau bulgară, cum se scrie în DEXI. Problema aceasta de nuanţă, care nu a fost luată în discuţie până acum, ni se pare importantă nu numai pentru vechimea apelativului, ci chiar pentru cea a oraşului, întrucât atât în bulgară, cât şi în sârbă, de unde au împrumutat românii substantivul, forma originală a acestuia este “riba”. Considerăm, aşadar, că forma de Râmnic<Râbnic<v. sl.„râba” va fi fost anterioară celei cu grafia Ribnic, deşi aceasta apare documentar înaintea celeilalte („vodaniţa na Ribniţe” – „o moară pe/ la Râmnic”). În completarea acestei idei, reamintim că ambele limbi – bulgara şi sârba – sunt „urmaşe” ale limbii slave vechi.

Ar mai fi de discutat problema grafiei din numele municipiului. Mai demult, oraşului i se spunea „Râmnicul Vâlcii”, cu cratimă sau fără, ceea ce însemna „Râmnicul judeţului/ din judeţul Vâlcea” (desigur, spre a-l deosebi de Slam Râmnic – Râmnicul Sărat, după cum constata cu îndreptăţire Sacerdoţeanu). De pildă, titlul cărţii lui Constantin Grigore, scrisă în 1944, este Râmnicul-Vâlcii.; după aproape 20 de ani, lingvistul Iorgu Iordan, în cunoscuta sa carte Toponimia românească, îl analiza sub forma Râmnicul Vâlcei (Iordan, 1963, 98). În ultimele decenii, se petrece un fenomen ortoepic îngrijorător, observat de C-tin Mateescu. „Azi – constata scriitorul – sântem martorii alunecării centrului de greutate al denominaţiei municipiului, spre Vâlcea, care desemnează şi localitatea şi judeţul în acelaşi timp, cuvântul Râmnic auzindu-se din ce în ce mai rarpe buzele locuitorilor” (Mateescu, 1979, 21). Lucrurile se petrec aproape la fel şi în ceea ce priveşte grafia numelui: citim, de ani de zile, în actele administrative, dar şi în lucrările unor cercetători ... râmniceni, forme curioase în care este menţionat oraşul: Rm. Vâlcea, R. Vâlcea, Râm. Vâlcea, Ram. Vâlcea etc. Am atras nu o dată atenţia, în public (prin viu grai) sau în unele studii şi articole, asupra pericolului pe care îl poate prezenta această practică: dispariţia toponimului Râmnic.

Râureni.„Înseamnă loc între râuri – ne asigură C. Alessandrescu – [satul] fiind situat între râurile Govora, Ocna şi Olt” (Alessandrescu, 1893, 370-371). Părerea acestui cercetător este demnă de crezare, însă lucrurile se complică atunci când trebuie să explicăm etimologia numelui de familie Râureanu, existent în zonă, fiind aproape obligaţi să răspundem la vechea dilemă de natură etimologică: persoana şi-a luat numele de la localitate, sau invers? Pentru prima situaţie, se iveşte o a doua întrebare, la fel de logică: de ce numai o familie şi-ar fi luat numele – formă singularizată de la numele colectiv Râureni - şi nu mai multe, sau chiar toate?! O cercetare extinsă, amănunţită şi pe bază de documente, ar trebui să stabilească, mai întâi, vechimea acestor două nume – Râureni şi Râureanu.          

Săliştea – denumirea satului care a aparţinut de fosta comună Goranu, azi intrată în componenţa municipiului. Iordan încadra acest toponim, la secvenţa Toponimice care amintesc existenţa unor foste aşezări omeneşti, întrucât sensurile cuvântului sunt de „vatra satului”, sau „loc unde a fost altădată un sat” (Iordan, 1963, 253,257-258).

Sticlărie– fost sat în Goranu.Cercetătorii consideră că în locul numit „La Cetate” din cartierul Sticlărie (fosta comuna suburbană Goranu din Râmnicu-Vâlcea), în vremea lui Matei Basarab, ar fi existat o fabrică de sticlă (Rizea, Ene, 2007, ) de la care ar proveni şi denumirea locului.

Stolniceni – sat aparţinând de municipiul Râmnicu-Vâlcea. Iordan încadrează toponimul la categoria Sociale, întrucît denumirea „păstrează amintiri despre funcţiuni şi ocupaţii din secolele trecute” (Iordan, 1963, 154; 212); îl analizează împreună cu Stolnici ş.a., considerând că toate provin de la stolnic – „dregător care purta grija mesei domneşti, fiind şeful bucătarilor, al pescarilor şi al grădinarilor”. Pentru clarificarea primului, autorul are dreptate, numai că în cazul satului nostru, etimologia este, totuşi, alta. Sufixul -eni formează nume colective de la singulare terminate în ean(u), care „derivă nume de familie de apartenenţă locală, din toponime” (Constantinescu, 1963, LVIII). Aşadar, explicaţia ar fi următoarea: „Locuitori care se trag dintr-un strămoş cu numele Stolniceanu”, o persoană care, la rândul ei, putea să provină dintr-olocalitate cu numele Stolnici.

Troian este o localitate componentă a municipiului, un sat aflat la circa 5 km de oraş, pe drumul spre Drăgăşani. Numele lui, „se socoate că i se trage din forma prelungită a dealului pe care e aşezat, care n-ar fi decât un val din cele construite de Traian” (Grigore, 1944, 33)  

Zăvoi (Parcul -). Este (dacă nu luăm în consideraţie Dealul Capela – parc natural) cel mai mare parc al municipiului. El a fost amenajat în anul 1850, în zăvoiul de pe marginea râului Olăneşti, zăvoi de la care i se trage şi numele. Conform dicţionarului, acesta este o „pădurice la marginea unei ape, formată din diverse specii de salcie, de plop, de arin etc. (DEXI, 2007, 2220). De râul menţionat, azi îl desparte strada Splaiul Independenţei; pe vremuri, însă, zăvoiul şi apoi „grădina publică” se vor fi învecinat cu apa. 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol. II - Localităţile urbane; Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2012

 

 

Informații adiționale

Citit 3246 ori Ultima modificare Luni, 09 Februarie 2015 13:08
Ești aici: Home Valcea Valcea Râmnicu Vâlcea: aspecte toponimice