Istorie Locala

Luni, 09 Februarie 2015 13:16

Râmnicu Vâlcea: viaţa economică şi socială în secolele XV-XVIII

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

În secolul al XV-lea,  ca şi în secolul anterior, cultivarea grânelor, pomicultura, creşterea vitelor mari şi mici, albinăritul şi pescuitul reprezentau sectoarele esenţiale ale producţiei.

a) Economia agrară. Informaţiile oferite de documente, ne confirmă faptul că principala ocupaţie a locuitorilor din Râmnicu-Vâlcea în secolele XVI-XVIII, a constituit-o agricultura. Majoritatea locuitorilor posedau loturi de pământ (moşii, ocine), mai aproape sau mai departe de vatra oraşului13, pe care se cultivau cereale, în special grâu şi orz.  Episcopia Râmnicului deţinea importante proprietăţi, nu numai în oraş, ci şi în jurul acestuia, precum şi în alte localităţi din judeţ. În secolul al XVII-lea, prin cumpărări, danii şi moşteniri, proprietăţile din Râmnic se extind, cuprinzând loturi pentru cultivat spre Cetăţuia şi Bujoreni - în nord, spre Malul Alb şi Lespezi - în estul oraşului14. Inventarul agricol continuă să rămână tradiţional, confecţionat pe plan local sau procurat din târgurile judeţului, de la negustorii transilvăneni: sape, săpăligi, coase, seceri, pluguri cu brăzdar de fier15.

Pomicultura şi legumicultura. În jurul Râmnicului, se întindeau numeroase livezi de meri, peri, pruni. Se mai plantau caisul, gutuiul, nucul, fiecare pom fructifer având o pondere însemnată în alimentaţia locuitorilor. Aşa cum mărturisesc documentele timpului, în grădinile din vatra satelor, care, mai târziu, vor intra în componenţa oraşului, se cultivau legume şi zarzavaturi şi se sădeau pomi fructiferi16.

Viticultura.Alături de boieri şi de mânăstiri, Episcopia Râmnicului se număra printre marii deţinători de podgorii. În primul hrisov, cel din 20 mai 1388, pe care Mircea cel Bătrân îl destinează mânăstirii Cozia, se aminteşte şi „via tot acolo dăruită de jupân Budu, după voia părintelui domniei mele Radu voevod17, vie ce se află în dealul Hinăteştilor – viitorul cartier al Râmnicului. Numeroase documente din secolul XV menţionează că dealurile Râmnicului erau pline cu vii, în special Troianul, care devenise zona viticolă cea mai importantă a oraşului18. În harta sa publicată la Padova în 1700, stolnicului Constantin Cantacuzino, consemnînd zonele viticole de tradiţie din Ţara Românească, menţionează şi dealurile Râmnicului19. În anul 1790, „în casa lui Gheorghe şi Ştefan” din Râmnic, era deschisă o cârciumă pentru „vânzarea vinului”20. Un vizitator străin al oraşului, pe nume Paul Porrin, arată în memoriile sale că „vinul de Râmnic îmbată uşor”21.

Aşa cum rezultă din documente, albinăritul  este o preocupare de veche tradiţie în zonă. La 12 octombrie 1675, ieromonahul Gherasim al Bistriţei îi vinde lui Tănase vătaful „un loc de la Troian de la Râmnic, drept stupi zece”; Radu băcanul cupeţ lasă la moartea sa 12 stupi; proegumenul Iosif are, la 11 iunie 1875, un număr de 43 de stupi etc.22.

Sistemul hidrografic vâlcean, dominat de Olt şi afluenţii acestuia, printre care Râmnicul (actualul Olăneşti), apoi mulţimea de lacuri, eleşteie şi bălţi, au prezentat condiţii favorabile pentru creşterea şi înmulţirea peştelui. Într-o însemnare din 29 iulie 1779, Rafail Hurezeanu, descrie un fenomen meteorologic ieşit din comun, petrecut la Râmnic, după „o ploaie repede cu multe strălucitoare fulgere, atâta peşte a fost aruncat peste maluri, că s-au umplut uliţele Râmnicului”. Un alt contemporan descrie piaţa oraşului încărcată cu produse ale acestei activităţi: „era şi peştele berechet, morun proaspăt de la Dunăre, ocaua patru parale, la târg la scaune ocaua opt parale, crapu [şi] somnu cinci parale ocaua, cosacu şi alt peşte mărunt era o para ocaua şi nici nu lua cineva, raci 20 o para, icre lescuite de morun 30 parale ocaua ...”23. Episcopia Râmnicului avea numeroase heleşteie bine amenajate în eparhia sa până la Drăgăşani, iar în preajma Râmnicului, spre sud, la Troian, ea exploata un mare eleşteu, pe care îl curăţa periodic, iar apa şi puietul erau reîmprospătate24. De altfel, majoritatea cercetătorilor în domeniu consideră că denumirea oraşului provine de la apelativul „râmnic” – cuvânt de origine slavă însemnând „eleşteu, iaz cu peşte”. Explicaţia se susţine istoric, prin faptul că, din timpuri vechi, la vărsarea râului Râmnic (Olăneşti) în  Olt, se forma un important „zăton” – loc cu mult peşte. Acest punct constituie şi astăzi, mult timp după amenajarea celor două râuri, un mic paradis al pescarilor25.

Creşterea vitelor cornute, mai cu seamă a celor mari, care ocupau un loc important în şeptelul vâlcean, era, de asemenea, o ocupaţie de bază a vâlcenilor. Micile cornute - oile, erau crescute în turme mari pe proprietăţile obştilor agrare, ale boierilor şi mânăstirilor, dar şi în gospodăriile ţărăneşti. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, îi găsim menţionaţi documentar, în Râmnic, pe Ioan Cioban şi Stan Cioban (1687), precum şi pe  Ghin Cioban care, la 11 mai 1712, vindea o ogradă în câmpul de sus al oraşului26. La sfârşitul veacului al XVIII-lea, Episcopia avea circa 1.500 de oi, iar la 9 mai 1792, Mihai Şuţu vv. scuteşte de oierit 150 de oi ale preoţilor franciscani din Râmnic. În gospodăria râmnicenilor existau cornute mari şi mici, necesare pentru consumul propriu. Astfel, Radu cupeţ băcanul avea, la 1754, „doi boi şi o vacă”27, iar în catastiful Episcopiei Râmnicului, din 1 noiembrie 1792, se găsesc menţionate toate categoriile de animale domestice: oi, berbeci, capre, ţapi, bivoliţe, cai, iepe, boi, vaci, tauri etc. Documentele timpului, în special cele de vânzare-cumpărare, mărturisesc, de asemenea, frecvent despre creşterea porcilor şi a păsărilor de curte, acestea fiind de folos mai ales pentru consumul propriu, dar şi pentru piaţă.

b) Meşteşugurile şi ocupaţiile casnice. Morăritul. Existenţa numeroaselor cursuri de ape din judeţ a oferit condiţii favorabile pentru amplasarea unor instalaţii de măcinat produsele agricole, de pive şi dârste pentru prelucrarea ţesăturilor. Cea mai veche mărturie documentară cunoscută, referitoare la existenţa unor mori în judeţul Vâlcea, este hrisovul lui Mircea cel Bătrân, din 20 mai 1388, prin care se întăreşte mânăstirii Cozia, printre alte danii, „o moară la Râmnic (vodaniţa na Ribniţe), pe care a dăruit-o Dan voievod”28, aceasta fiind prima moară care a funcţionat mai bine de un deceniu de la data actului menţionat. Sub Radu Praznaglava, M-rea Cozia poseda în Râmnic cinci mori. Domnia mai avea în oraş, pe Râmnic (Olăneşti) sau pe Olt, mori pe care le exploatau ispravnicii domneşti, în afara celor dăruite mânăstirii Cozia29. Alte mori de pe apa Râmnicului, aparţineau M-rii Govora, aşa cum rezultă dintr-un hrisov al lui Neagoe Basarab, din 1 august 148630. În documente, sunt menţionaţi şi meşteri morari31 (deci, oameni specializaţi) care prelucrau piatra, lemnul şi metalul, construiau şi reparau instalaţiile de măcinat şi de acţionare hidraulică a acestora.

c) Mineritul şi prelucrarea metalelor. Bogăţia lanţului carpatic în depuneri de sare i-au impresionat de timpuriu pe călătorii străini;  Del Chiaro, de pildă, apreciază că rezervele salinelor româneşti erau foarte mari, iar o mare parte din sarea obţinută la Ocnele Mari era exportată în ţările de peste Dunăre32. Printre localităţile  cele mai cunoscute pentru ocnele lor, Del Chiaro - secretarul domnesc notează în special pe cele de la „Râbnic” (Ocnele Mari), localitate de altfel consemnată şi de stolnicul Constantin Cantacuzino în harta sa de la sfârşitul secolului al XVII-lea33. Atrage atenţia faptul că apropierea de Râmnic a salinei de la Ocnele Mari, l-a determinat pe renumitul călător să denumească şi să localizeze salinele ca fiind „de la Râbnic”.

O dezvoltare însemnată a cunoscut-o în epoca feudală, în Vâlcea, exploatarea şi prelucrarea metalelor preţioase - aurul, argintul, sub cele două forme cunoscute: din filon şi prin spălarea nisipurilor aurifere ale văilor. Una din primele menţiuni în această privinţă, datează de la începutul secolului al XV-lea şi se referă la spălătorii de aur din Râmnic: în anul 1500 se importau de la Sibiu unelte de fier în valoare de 900 de dinari pentru spălătorii de aur din Râmnic (auri lavalatores de Rybnigt)34. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, Nicolo de Porta35 evoca vechimea acestei îndeletniciri la locuitorii din Râmnic, ocupaţie preluată, în mare parte, la începutul secolului al XVIII-lea, de către ţiganii zlătari. Referitor la această zonă, el amintea, în 1726, că „spălarea aurului se face de vreo sută cincizeci de familii de ţigani”. Cu ocazia călătoriei pe Valea Oltului, Paul de Alep face o descriere cuprinzând extragerea aurului din Olt, în „Întreaga regiune dintre Râmnic şi mânăstirea Cozia” 36.Exemplele de mărturii documentare în acest sens, s-ar putea înmulţi.

Extracţia metalelor şi prelucrarea lor după nevoile vremii au condus la dezvoltarea unor ocupaţii cum ar fi meşteşugul fierăritului cel al potcovăritului, acestea fiind printre cele mai vechi meşteşuguri practicate de vâlceni. La 25 iulie 1580 este identificat la Hinăteşti toponimul „Coasta de cărbuni”, iar la începutul veacului al XVII-lea sunt menţionate „rude” sau „băi” pentru exploatarea fierului în câmpul de jos al Râmnicului37. În secolul al XVIII-lea, numeroase documente atestă existenţa în Râmnic, ca şi în alte localităţi din judeţ, a unor „potcovari”, mai multe dintre acestea amintind despre ţiganii Episcopiei, în nordul oraşului38. Meşterii căldărari sunt atestaţi prin obiectele lucrate de ei pentru uz gospodăresc: oale de aramă, cazane, tipsii de aramă sau cositor, căldări, tingiri cu capac sau fără capac. 

d) Tehnica prelucrării lemnului şi a pietrei este cunoscută aici din cele mai vechi timpuri. Lemnul necesar pentru utilităţile şi dependinţele gospodăreşti, pentru marile construcţii civile, militare şi bisericeşti se găsea din abundenţă în jurul Râmnicului. Într-un document din timpul administraţiei austriece a Olteniei, locuitorii sunt informaţi că din Costeşti „au tăiat pădurea şi cu lemnul de aici s-au construit toate casele din Râmnic”, iar Nicolae din Romani aduce 16.000 de bucăţi şindrilă, necesare Episcopiei râmnicene39. Găsim în documente menţiuni despre meşteri lemnari care lucrau podini din lemn, şindrile şi buţi ori executau adevărate opere de artă40. Despre acest meşteşug, istoricul Nicolae Bănică-Ologu precizează, în cartea sa Veacul de aur al Râmnicului, că „Arta prelucrării lemnului se învăţa direct de la meşterii tâmplari, ca acest Gheorghe Rizoiu Râmniceanu, talentat sculptor şi artist, miniaturist şi pictor de icoane, în jurul căruia s-au format mulţi meşteşugari ai veacului al XVIII-lea. ( . . . ) la Episcopie a funcţionat, la jumătatea veacului menţionat, o şcoală de tâmplărie şi sculptură în lemn, Apostol dascălul tâmplar, fiind unul dintre pedagogii străluciţi, pentru ca dânsul şi elevii săi să realizeze catapeteasma Paraclisului râmnicean, splendidă bijuterie în lemn, unicat al artei lemnului din acest veac41. În ceea ce priveşte prelucrarea pietrei, pentru a argumenta vechimea acestui meşteşug, înnobilat din generaţie în generaţie cu noi valenţe ale priceperii şi dragostei pentru frumos, este suficient să amintim, alături de alte cetăţi şi clădiri din judeţ, construcţiile medievale de la Malul Alb (Goranu) şi pe cele din centrul oraşul Râmnicu-Vâlcea (zidurile Parcului „Mircea cel Bătrân”).

e) Meşteşugul zidăritului este ilustrat de menţionarea în documente a pavării unor uliţe din Râmnic, de pildă „uliţa cea pietroasă”. Râmnicul se distinge, faţă de alte oraşe din ţară, printr-un număr impresionant de case din piatră, solide şi trainice, aceasta şi datorită materialului de construcţie care se găsea în mare cantitate, dar şi meşterilor din acest domeniu: zidari, pietrari, cărămidari, varnici etc.  În strânsă legătură cu meşteşugurile din domeniul construcţiilor, în cursul secolului al XVIII-lea se dezvoltă zugrăvitul, activitate cu vechi tradiţii în oraş. Dintre cei care practicau zugrăvitul, se cuvine să-i amintim pe Iane „zograf” din Râmnic, pe la 1 februarie 1635, Gheorghe Zugravul şi Dan Zugravul care a pictat altarul şi tinda bisericii Cuvioasa Paraschiva42. Pentru respectarea tradiţiilor, a canoanelor religioase şi practicarea unui meşteşug de calitate, episcopul Filaret dă o enciclică, în 1871, prin care fiecare zugrav trebuia să se prezinte spre a fi examinat de către dascălii Şcolii de pictură de la Episcopie. Se remarcă la această şcoală Ioniţă Zugravul dascălul, care, pentru că „învăţa copii la meşteşugul acesta”, primise importante scutiri din partea domniei43.

f) Alţi meşteşugari se ocupau cu Ţesutul şi prelucrarea ţesăturilor, atât a fibrelor vegetale (in, cânepă), cât şi a celor obţinute din lână sau părul animalelor. Pe apa Râmnicului, dar şi pe Olt, erau montate pivele la morile de postav identificate documentar şi care funcţionau la 5 iulie 1598, când Mihai Viteazul hotărniceşte proprietăţile Coziei, menţionând vechiul hotar „de la moara de postav pe Uliţa cu ţigani ...44.Ţesăturile groase realizate de aceştia la sate, erau finisate cu ajutorul pivelor şi dârstelor, pentru veacurile XVII-XVIII fiind menţionate pive şi la Râmnic, dar şi în alte localităţi din judeţ, pe proprietăţile Episcopiei Râmnicului, unde se lucrau postavuri pentru confecţionarea obiectelor de îmbrăcăminte. Printre meşteşugari, documentele meţionează şi activitatea în Râmnic a unor zăbunari şi işlicari, precum şi existenţa unor ateliere pentru prelucrarea mătăsii şi comercializarea ei45.

g) Tăbăcăria. Meşteşugul prelucrării pieilor cunoaşte o mare dezvoltare în secolele XVII şi XVIII, datorită activităţii negustorilor râmniceni care vindeau, printre altele, pe pieţele Transilvaniei mari cantităţi de „cordovane” (piele fină de capră sau oaie, folosită pentru încălţăminte de lux şi marochinărie)46. Oraşul avea un târg specializat în comerţul cu vite, numit Târgul Vechi. Numeroase documente fac referiri la tăbăcarii din Râmnic. Sunt menţionaţi în documente, jupan Iovan cizmar din Râmnic, Ghiordie blănarul, Radu Tăpescu cojocarul şi alţii47, iar mai târziu, în 1767, apar în documente curelarii şi şelarii, ale căror produse erau destinate necesităţilor cu caracter militar, dar şi pastoral-agricol48. De altfel, în Râmnic este atestată în secolul al XVIII-lea „mahalaua Tăbăcarilor”, ceea ce presupune practicarea acestui meşteşug de cei mai mulţi dintre locuitori acelui cartier49.

h) Alte meşteşuguri şi ocupaţii. Olăritul, ocupaţie tradiţională a românilor, este practicat de vâlceni în întregul Ev Mediu. Astfel, la 28 ianuarie 1682 este menţionată existenţa la Râmnic a unui Stroe Olarul, iar la 10 decembrie 1783 se atestă documentar toponimul Locul Olarului, ceea ce dovedeşte păstrarea în conştiinţa şi amintirea locuitorilor, a vechiului meşteşug50. Pe la începutul secolului al XIX-lea, aproape în fiecare localitate a judeţului exista câte un bărbier. Practicarea acestei meserii avea în vedere nu numai păstrarea unei anumite estetici a chipului omenesc, ci şi efectuarea unor intervenţii de prim ajutor pentru îngrijirea sănătăţii oamenilor, motiv pentru care aceştia activau, de regulă, pe lângă medicii din mediul urban. Cei mai mulţi bărbieri vâlceni sunt menţionaţi ca participanţi voluntari în Războiul Independenţei din 1877-1878, alături de medicii spitalelor din Râmnic şi din târgurile judeţului51. Prelucrarea tutunului era cunoscută încă din secolul al XVII-lea, în localităţile Râmnicu-Vâlcea şi Ocnele Mari52. Un loc aparte în viaţa urbană şi rurală a Vâlcii, îl ocupau lăutarii, preţuiţi de localnici datorită cântecelor lor de petrecere: într-un document din 15 mai 1789, este menţionat ţiganul Savu lăutarul din Râmnic53.

În secolul al XVII-lea, pe moşia boierilor Rudeni – localizată în apropierea bisericii “Sf. Gheorghe” din Râmnic, funcţiona o moară de hârtie, la care lucrau meseriaşi/ manufacturieri pricepuţi la fabricarea din cârpe a hârtiei filigranate folosite la tipărirea cărţilor şi ca suport pentru alcătuirea unor manuscrise şi documente. Din această vreme datează şi “darea cârpei”54, instituită de domnie. Această manufactură de hârtie a funcţionat de la 4 iunie 1642 – din vremea lui Matei Basarab vv. -  până la sfârşitul veacului al XVII-lea şi chiar după această dată, fiind singura fabrică de acest gen din Ţara Românească. Existenţa ei îl va determina pe Antim Ivireanul să înfiinţeze tiparniţa de la Episcopia Râmnicului şi să stimuleze continuarea activităţii de prelucrare a hârtiei55. Printre întreprinderile de epocă (manufacturi) care au funcţionat în Vâlcea, se numără “şantierele” navale şi tipografiile. În şantierul naval aflat, probabil, pe malul Oltului, în aval de oraşul Râmnic – la Ostroveni, sub vremelnica stăpânire a Imperiului Habsburgic (1718-1739), autorităţile au construit, cu ajutorul unor meşteri  locali, circa 20 de vase de navigaţie numite şăici (un fel de şalupe). Câteva decenii mai târziu, în timpul războiului austro-ruso-turc, în 1877-1879, s-au construit nave pentru a fi utilizate pe Olt, vase având dimensiunile de 7 sau 9 stânjeni lungime,  mai mari decât cele din perioada precedentă56.

În ceea ce priveşte tipografiile, atelierele meşteşugăreşti de profil s-au transformat, cu timpul, în întreprinderi manufacturieră care cuprindeau un număr apreciabil de meşteri. Tipografi57.

i) Târgul („bâlciul”) de la Râureni.Situat de-a lungulcâtorva drumuri comerciale, mai important fiind cel care duce spre Sibiu, Râmnicul a constituit un important factor pentru dezvoltarea bâlciurilor şi târgurilor din judeţ. Astfel, târgul de la Râureni a reprezentat un loc unde schimburile de produse erau frecvente şi intense. Acest târg58 continuă tradiţia veacurilor trecute, iar din secolul al XVIII-lea, Episcopia organiza anual, în ziua de Sântă-Măria Mică (8 septembrie), pe moşia sa de la Râureni, un mare bâlci, care îi asigura importante venituri. Pentru timpul respectiv, acesta era cel mai important bâlci de pe Valea Oltului, în care îşi dădeau întâlnire negustori transilvăneni, munteni, sud-dunăreni, cu mărfuri venite din numeroase state ale Europei. Renumele şi importanţa sa „strategică” de care se bucura, depăşiseră cu mult hotarele ţării, căci era frecvent vizitat de negustori străini, cu manufacturi din cele mai căutate şi mai de calitate. Un episod dramatic, care a afectat evoluţia firească a acestui târg, s-a petrecut în august 1802, când a fost jefuit şi ars de bande înarmate ale unor turci din Vidin. În confruntarea iscată, au fost ucişi peste 20 de negustori, iar alţii au scăpat cu viaţă fugind  în pădurile din împrejurimile Govorei şi în munţii Bărbăteştilor59. Ulterior, autorităţile locale au luat măsurile corespunzătoare pentru buna funcţionare a târgului, reconstruindu-l într-un spirit modern şi atractiv şi întărind paza cu dorobanţi pentru întreţinerea ordinei. De asemenea, au fost asigurate condiţii adecvate pentru târgul săptămânal, unde avea loc comerţul cu animale; târgul de vite se afla peste râul Râmnic (azi, Olăneşti), în acelaşi loc unde – până prin anii ’60 ai sec. XX - s-au ţinut bâlciurile de Sf. Petru şi Vinerea Mare60. Podul de peste râul Olăneşti, care leagă centrul Râmnicului de partea de sud a oraşului, se numeşte şi în prezent, „Podul Vinerii Mari”. În deceniile următoare secolului al XIX-lea, târgul de la Râureni şi-a continuat intensa activitate, cunoscând o dezvoltare spectaculoasă, la dimensiunile unui târg internaţional (european).

În Râmnic, locuitorii aveau două bâlciuri pe moşia lor de lângă oraş, iar în perimetrul oraşului – târgul de săptămână, care se ţinea marţea, pe un teren – proprietate comună a locuitorilor, a stolnicului Ioan Lahovari şi a mânăstirii franciscanilor. Vestitul bâlci de la Râureni a continuat să funcţioneze anual, în aceeaşi zi de 8 septembrie, tot secolul al XIX-lea61 şi până târziu, în secolul XX.

j) Căile de comunicaţie. Precizam mai sus că Râmnicul a beneficiat din vechime, de o poziţie privilegiată, aflându-se la intersecţia unor importante drumuri strategice din punct de vedere comercial – situaţie privilegiată şi totodată favorizantă pentru efectuarea schimburilor de produse, atât pe plan intern, cât şi extern. Până târziu, drumurile naturale din Vâlcea au fost greoaie şi uneori impracticabile; menţinerea unor taxe de intrare în oraşe şi lipsa de siguranţă constituiau alte piedici pentru comunicaţii şi transporturi. Cel mai vechi drum, cunoscut încă din epoca daco-romană, care străbătea judeţul de la un cap la altul, continua să fie Valea Oltului, cu numeroase ramificaţii de acces peste apă. Este semnificativ în acest sens, hrisovul de la 1 aprilie 1535, prin care Vlad Vintilă de la Slatina închină Episcopiei venitul „jumătate din podul de peste Olt, Lângă Râmnic, pentru că l-a ţinut şi până acum la alţi domni care au fost înaintea domniei mele”62. În Evul Mediu, cele mai frecventate drumuri porneau de la vadurile Dunării şi se îndreptau spre regiunea deluroasă a podgoriei Drăgăşanilor şi – mai sus – a Ocnei, apoi spre munte, trecând pe Valea Oltului, după ce la Râmnicu-Vâlcea drumul îşi schimba direcţia spre malul stâng şi străbătea Loviştea, pe la Câineni – Turnu Roşu. Un alt drum unea Târgu-Jiul cu Râmnicu-Vâlcea, urmând un traseu prin Curtea-de-Argeş spre Câmpulung şi apoi la Târgovişte63. Majoritatea podurilor de peste râuri, erau de lemn, mai rar – de piatră. În paralel cu acest drum, navigaţia pe Olt va fi una dintre căile principale prin care se realiza comerţul de tranzit dintre Transilvania şi lumea balcanică. Conform mărturiilor lui Antonio Posevino, navigaţia şi transportul se făceau cu “un fel de plute mai curând, decât luntre, cu ajutorul cărora se transportă din ţară sarea sau alte lucruri”64. Modernizarea navigaţiei pe Olt se va face în vremea stăpânirii austriece, prin intermediul căpitanului Fr. Schwantz: se va trece la construcţia a 24 de vase “de către oamenii de aici, după modelul şi sistemul lor”65. În perioada care a urmat Revoluţiei din 1821 şi anilor aplicării Regulamentului Organic, s-a trecut la organizarea modernă şi întreţinerea principalelor artere de circulaţie, prin introducerea muncii obligatorii (“prestaţia” de mai târziu) pentru săteni şi apoi şi pentru orăşeni. Autorităţile judeţului vor acorda o atenţie deosebită lucrărilor de refacere şi întreţinere a drumului principal de la “oraşul Râmnicu-Vâlcea, pe la Cozia, la schela Câinenilor”. În 1831, vor începe lucrările pentru construirea unui pod peste râul Olt, care, după terminarea lui, va asigura legături comerciale eficiente cu Argeşul, Câmpulung Muscel, Piteşti ş. a.66 În 1844, începând de la schela Goranu, va începe construirea şoselei Râmnicu-Vâlcea – Piteşti, iar în 1850 – podul peste râul Olăneşti a fost refăcut, sub conducerea inginerului Vairah; tot atunci s-a trecut la amenajarea şi modernizarea traficului pe şoseaua Râmnicu-Vâlcea – Târgu-Jiu. Un alt pod peste Olt, la Goranu, s-a finalizat în anul 1876.

k) Activitatea comercială. În secolele XV-XVII s-a produs o dezvoltare progresivă a comerţului, maturizându-se instituţiile cu caracter economic  şi realizându-se o evoluţie  evidentă, atât în agricultură, cât şi în meşteşuguri. O serie de hrisoave ale cancelariilor domneşti pun în evidenţă produsele vâlcene care făceau obiectul comerţului: cereale, vinuri, peşte, sare, minereuri feroase şi neferoase etc. Continuă schimburile directe între producători şi consumatori. Datorită poziţiei şi dezvoltării sale, încă de la începutul secolului al XV-lea, Râmnicul era un centru comercial activ, la nivel de ţară, în condiţii de securitate sporită a tranzitului asigurat de domnie67. Documentele mărturisesc despre tranzacţii ale negustorilor vâlceni cu braşovenii, de la care aduceau diferite mărfuri68, în schimbul unor însemnate cantităţi de peşte69. Cu sibienii, de asemenea, Râmnicul a avut vechi şi strânse legături comerciale, chiar dacă dovezile documentare sunt relative tîrzii (1468)70.

În toate timpurile, podgoriile şi vinurile din  Râmnic - alături de cele din Dealul Drăgăşanilor, Suteşti etc. - au avut mare căutare, în special la transilvăneni; Cantităţile de vin comercializate erau mari: numai Antonie Nicolantin – negustor din Râmnic, a vândut într-o singură toamnă, de pe viile sale din Râmnic şi Suteşti, peste 3000 vedre de vin71. Pe la 1784, acelaşi Antonie Nicolantin îşi moderniza cu instalaţii noi manufactura pentru pregătirea pieilor prin tăbăcire, cerându-i negustorului sibian Hagi Pop “meşteri cu grabă dimpreună cu meşteşugul lor”72.

l) Structuri sociale. Specific pentru ţinutul Vâlcii, în părţile muntoase, dar şi în cele deluroase ale judeţului, predominau numeric moşnenii – stăpâni pe mici loturi de pământ sau pe păşuni mai întinse, pe care le foloseau în comun, aveând statut de ţărani liberi. Stabilirea la Râmnic a unor laici, clerici şi alţi oameni înstăriţi, care găseau aici condiţii favorabile pentru desfăşurarea unor activităţi economice rentabile, a condus la sporirea numărului locuitorilor Râmnicului, care ajunsese, spre sfârşitul secolului al XVI, la 2000 de locuitori73

Din harta căpitanului austriac Friederich Schwantz, tipărită în 1723, aflăm că populaţia Râmnicului se cifra, potrivit catagrafiei efectuate în 1728, la 416 familii74. Aceeaşi sursă informează că structura socială a populaţiei din judeţ consta, în cea mai mare parte, din ţărani liberi (megieşi, moşneni), ţărani dependenţi, orăşeni (negustori, meşteşugari, mineri, slujbaşi ai administraţiei imperial) şi reprezentanţi ai clasei dominante: mari boieri, boiernaşi, clerici, aleşi şi sutaşi75. Stăpânirea moşnenească se grupa în zone compacte din regiunea muntoasă, Loviştea ocupând un loc preponderent76.

Pătura orăşenească din Râmnic – neputând alcătui o adevărată burghezie, în lipsa condiţiilor adecvate – este reprezentată mai ales de negustori şi meşteşugari, precum şi de boierime, posesoare de privilegii şi ţinând în mâini pârghiile administraţiei locale77. Era în creştere numărul ţiganilor, ei fiind întâlniţi şi pe domeniile Episcopiei Râmnicului78. Comparativ cu alte oraşe ale Ţării Româneşti, rata de creştere a populaţiei Râmnicului era destul de mare; ea a cunoscut în anul 1800, un spor spectaculos: circa 6000 de locuitori, călătorii străini rămânând impresionaţi de mărimea aşezării. Este semnificativă aprecierea contelui rus Alexandru Langeron care, în 1791, îl aşeza, ca mărime, pe locul IV, după Bucureşti, Târgovişte şi Craiova79. În rândul locuitorilor de alte etnii, stabiliţi în Vâlcea, documentele timpului îi menţionează pe greci, armeni, sârbi, evrei, saşi, bulgari etc. – veniţi aici mai ales în în secolele XVI şi XVII şi convieţuind paşnic cu localnicii80.

Note bibliografice

13. Monografia municipiuluiDrăgăşani, coordonator – Constantin Şerban, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2004 (în continuare, Monografia municipiului Drăgăşani), pag. 41.

14. Nicolae Bănică-Ologu, Op. cit., pag. 128-129; Monografia municipiului Drăgăşani, pag. 447.

15. Nicolae Bănică-Ologu, Op. cit., pag. 129.

16. Corneliu Tamaş, op. cit., pag. 71.

17. Gheorghe Dumitraşcu, Corneliu Tamaş, Râmnicul medieval, Editura Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 1995, pag. 21. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 125.

18. Corneliu Tamaş, op. cit., pag. 63; v. şi Veronica Tamaş, Mărturii documentare privind viticultura din judeţul Vâlcea în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în „Studii vâlcene”, serie nouă, I (VIII) 2003, pag. 53.

19. Istoria Românilor, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei, 1944, pag. 44.

20. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 127.

21. Nicolae Iorga, Istoria Românilor prin călători, pag. 541; Corneliu Tamaş, op. cit., pag. 202.

22. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 130.

23. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 129.

24. Ibidem, pag. 130.

25. Aurelian Sacerdoţeanu, Originea şi condiţiile social-economice ale dezvoltării vechiului oraş Râmnicul Vâlcea, în „Buridava. Studii şi materiale”, Muzeul Judeţean Vâlcea, 1972, pag. 39.

26. Ibidem, pag. 127.

27. Monografia municipiuluiDrăgăşani, pag. 128.

28. Gheorghe Dumitraşcu, Corneliu Tamaş, Râmnicul medieval, Editura Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 1995,  pag. 8, 21; Nicolae Bănică-Ologu, Veacul de aur al Râmnicului, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2000, pag. 101.

29. Corneliu Tamaş, op. cit., pag. 72, 79.

30. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 101.

31. Monografia municipiului Drăgăşani, pag. 67.

32. S. Ionescu, P. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu, Bucureşti, 1969, pag. 79-80.

33. Ibidem; Constantin Giurescu, Material pentru istoria Olteniei sub austrieci, I, Bucureşti, 1943, pag. 427; Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., pag. 74.

34 G. Murgoci, T. Parcic, C. Osiceanu, V. Meruţ, R. Pascu, Industria minieră în România în 1907, Bucureşti, 1908, pag. 49.

35. Nicolae Iorga, Studii şi documente, V, pag. 356-357.

36. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 112.

37. Ibidem.

38. Ibidem.

39. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 114.

40. Monografia municipiului Drăgăşani, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2004 (în cont., Monografia Drăgăşani), pag. 63,        68-69, 72.

41. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 114.

42. Ibidem, pag. 118.

43 .Ibidem, loc. cit.

44. Ibidem, pag. 109;  C. Tamaş, op. cit., pag. 113.

45. Ibidem, pag. 110.

46. Ibidem, pag. 107.

47. Ibidem, pag. 108.

48. Ibidem.

49. Ibidem, pag. 107.

50. Ibidem, pag. 124.

51. Gh. Dumitraşcu, Epopeea independenţei României în conştiinţa vâlcenilor, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Almarom, 2003,        pag. 135.

52. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 125.

53. Ibidem, pag. 123.

54. Ibidem, pag. 124; v. şi Aurelian Sacerdoţeanu, Fabrica de hârtie din Râmnicu Vâlcii, în secolul al XVII-lea, în „Buridava”, vol. IV, pag. 273-290.

55. Istoria Românilor, vol. IV, pag. 206.

56. Ibidem, pag. 212.

57. Ibidem.

58. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 140.

59. C. Tamaş, op, cit., pag. 178.

60. Ibidem, pag. 189, 233, 243.

61. Arhivele Naţionale Bucureşti (în cont., A.N.B.), fondul Vornicia din Lăuntru, dos. 2173/1839, f. 314-315; Mite Măneanu, Op. cit., pag. 65-72.

62. Corneliu Tamaş, Op. cit., pag. 88.

63. Ibidem, pag. 73.

64. N. Bănică-Ologu, Op. cit., pag. 120.

65. Ibidem; v. şi Marian Pătraşcu, Nicolae Daneş, Op. cit., pag. 166.

66. Corneliu Tamaş, Op. cit., pag. 200.

67. Corneliu Tamaş, Istoria municipiului Râmnicu-Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 2006, pag. 72.

68. Ibidem, pag. 90-91; Aurelian Sacerdoţeanu, Op. cit., pag. 47.

69. Nicolae Iorga, Negoţul şi meşteşugurile, în vol. « Opere economice », Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, pag. 75; v. şi C. Tamaş, Op. cit., pag. 91.

70. N. Bănică-Ologu, Op. cit., pag. 132.

71. Ibidem.

72. N. Bănică-Ologu, Op. cit., pag. 138.

73. C. Tamaş, Op. cit., pag. 93 ; Istoria modernă a României, Bucureşti, 1978, pag. 308.

74. Ş. Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă, 1718-1739, Bucureşti, pag. 44-45.

75. Ibidem, pag. 143.

76. Ibidem, pag. 198, 213-219.

77. C. Tamaş, Op. cit., pag. 86.

78. 152. Atanasie Mironescu, Istoria Eparhiei Râmnicului – Noul Severin, Bucureşti, 1906, pag. 32-33; Monografia Drăgăşani, pag. 55.

79. N. Bănică-Ologu, Op. cit., pag. 37.

80. Ibidem, pag. 40.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol. II - Localităţile urbane; Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2012

Informații adiționale

Citit 1759 ori
Ești aici: Home Valcea Valcea Râmnicu Vâlcea: viaţa economică şi socială în secolele XV-XVIII