Istorie Locala

Luni, 09 Februarie 2015 13:22

Râmnicu Vâlcea: dezvoltarea economică în epoca modernă

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

foto: Podul de Fier de la Goranu/ Vedere din 1926-1930

a) Evoluţia economică. Potrivit catagrafiei din 1831, în Râmnic existau un număr 26 profesiuni, cu 187 de meseriaşi şi negustori; o pondere mare având-o calfele şi meseriaşii care practicau cojocăria, cizmăria, tăbăcăria, croitoria şi brutăria; în această perioadă, apăruse şi în Râmnic instituţia breslei: sunt înregistraţi aici 15 negustori de categoria a II-a, 77 de categoria a III-a, 2 meseriaşi de categoria a IV-a şi 73 de categoria a V-a1. Dintr-o altă situaţie statistică, alcătuită în 1835, cu referiri numai la negustori şi meşteri, aflăm că în Râmnic existau 165 patentari; cele mai răspândite fiind profesiile de precupeţi (18), rachieri (22), povarnagii (22), cizmari (17), braşoveni (9), cojocari (14) ş. a.2. În 1846, cojocarii, cizmarii, lemnarii, zidarii şi boiangii din Râmnic cer magistratului (primarul de mai târziu) să le aprobe organizarea în bresle. Se configura astfel „mica industrie” de mai târziu, în formele sale incipiente. 

 

b) Stabilimente industriale. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, încep să apară ateliere de prelucrare a aramei, tăbăcării şi cărămidării, zalhanale perfecţionate, ateliere de fabricare a oţelului, cazane speciale de produs ţuică în mari cantităţi, şi nenumărate mori de apă, care puneau în funcţiune ateliere de confecţionat obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte (tăbăcării, manufacturi „mecanizate” etc)3. Printre aceste stabilimente industriale, la Râmnicu-Vâlcea, funcţiona o tipografie înzestrată cu toate utilajele necesare4. În aceeaşi perioadă, existau aici şi fabrici de bere. Totuşi, marea industrie lipsea, aceasta având drept cauză principală lipsa independenţei naţionale; câştigarea acesteia va da un impuls deosebit dezvoltării economiei. În 1881, „Fraţii Simian” deschid în Râmnic o fabrică pentru confecţionarea de frânghii, curele şi opinci, bice şi încălţăminte diversă pentru armată5, iniţiind astfel dezvoltarea ramurii industriale de tăbăcărie şi încălţăminte. Tot în domeniul „producţiunii de pielărie şi opinci”, fraţii Hanciu şi Moriţ Schland înfiinţează, în anul 1886, o fabrică modernă, cu sortimente de calitate, necesare pentru uzul intern şi produse din piele pentru îmbrăcăminte, destinate exportului6. Apar noi mori de apă, printre care  „Andraşi Gheltsch” din Râmnicu-Vâlcea (1886).

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, se constată o intensificare a procesului de dezvoltare a industriei vâlcene: în anul 1891, cu înfiinţarea unei fabrici de tăbăcărie, de către aceiaşi fraţi Simian; după 1900, aceasta va deveni cea mai mare întreprindere industrială de acest gen, din judeţ7. Una din principalele ramuri industriale care s-a dezvoltat în judeţ, a fost prelucrarea şi industrializarea lemnului, reprezentată iniţial în Râmnic, prin înfiinţarea în 1889, a primei fabrici de cherestea a fraţilor Hanciu8. În producţia uneltelor agricole tradiţionale, dar şi moderne, se afirmă atelierele mecanice „Frantz Eitel”, care iau fiinţă în anul 1890, iar producţia de unelte agricole sporeşte şi este comercializată prin comenzi ferme în câteva judeţe din jur; spre sfârşitul secolului, îşi măreşte capacitatea de producţie prin înfiinţarea unor ateliere de tâmplărie. Tot aici, în 1893, folosind o „tehnologizare” avansată, se deschide o secţie de confecţionat tablă de aramă şi o alta de căciuli, a societăţii „Prosperitatea”9. La sfârşitul secolului al XIX-lea, în oraşul Râmnicu-Vâlcea funcţionau aproape 100 de mici ateliere; existau şi numeroase prăvălii, hanuri, hoteluri şi restaurante110. În timpul Primului Război Mondial, profilurile produselor devenite deja tradiţionale, sunt îndreptate de către ocupanţii germani, spre nevoile frontului.

Conform unei sintetice şi interesante situaţii întocmite de prefectul P. N. Slăvescu, la începutul secolului XX,  industria mică din „comuna urbană Râmnicu-Vâlcea” era reprezentată de următoarele unităţi: „2 olării, 5 cărămidării, 1 fabrică de ţiglă şi teracotă, 12 fierării şi potcovării, trei fierari onstructori şi reparatori de trăsuri şi căruţe, două tapiţerii de trăsuri, trei lăcătuşerii, patru cuţitării, patru tinichigeri (sic!), un armurier, o alămărie, două ceasornicării, trei dogării, cinci rotării, două strungării, zece tâmplării, două fabrici de apă gazoasă, două tapiţerii de mobilă, o fabrică de dopuri de plută, opt tăbăcării, şase curelării şi şelării, două bragagerii, nouă brutării, două covrigării şi plăcintării, patru cofetării, trei fabrici de mezeluri, o fabrică de maţe uscate, trei frânghierii, 15 croitorii de dame, nouă croitorii de bărbaţi, şase cojocării, două plăpumării, 17 cismării, o săpunărie, două fabrici de lumânări, două tipografii, două ateliere de fotografii, un atelier de pictură pentru icoane şi biserici, două de zugrăvit case, două pieptănării, , două ateliere de ploscărie, două pălărierii, cinci mori de apă, o pivă, zece povene, o giuvaergerie sistematică şi un joagăr” (Situaţiunea Vâlcea 1908, 13-14).

c) „Maşinile” agricole şi  pieţele de desfacere a produselor. În mod preponderent, locuitorii din oraş şi din împrejurimi cultivau porumb şi grâu11. Pământul era lucrat cu unelte tradiţionale, recoltele depinzând, în mare parte, de factorii naturali; desigur, ponderea agriculturii Râmnicului în economia judeţului era neînsemnată, indiferent de sectorul la care ne referim – agricol propriu zis, viticol, zootehnic etc. De la Ocnele Mari, se scurgeau importante cantităţi de sare, nu numai orin Râureni – spre Balcani, ci şi direct prin Râmnic, spre alte diferite zone ale ţării.

d) Căile de comunicaţie care treceau prin Râmnic sau prin vecinătatea imediată, fie acestea navale (transportul pe Olt), feroviare sau şosele obişnuite, şi-au intensificat activitatea, reparându-se sau modernizându-se, atâta cât permitea nivelul de dezvoltare al tehnicii timpului: în 1879 încep lucrările de refacere şi modernizare a a drumului Târgu Jiu – Horezu – Râmnicu-Vâlcea12, iar în anul 1876 s-a dat în folosinţă şi „podul statornic pe apa Oltului, în dreptul oraşului Râmnic” (podul de la Goranu). Între 1880-1887, a fost construită linia ferată Râmnicu-Vâlcea – Drăgăşani, tronson din linia Piatra-Olt – Râmnicu-Vâlcea, inaugurată la 20 iunie 1887, după şapte ani de muncă, În 1890, se va începe construirea importantei căi ferate Râmnicu-Vâlcea – Sibiu, prin defileul Oltului, după planurile şi sub coordonarea inginerului Mihai Râmniceanu 13.

e) Telecomunicaţiile. În cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, comunicarea la distanţă, nu numai în incinta oraşului, ci şi în afara lui (din şi înspre el) a cunoscut o dezvoltare semnificativă. În afară de existenţa în Râmnic a uneia dintre cele patru poşte care funcţionau în judeţ în vremea domnitorului Cuza, autorităţile râmnicene vor înfiinţa şi două linii telefonice speciale în oraş (1855-1859)14. În 1864, s-a dat în folosinţă linia de telegraf Râmnicu-Vâlcea – Drăgăşani15, iar în anul 1875 s-a înfiinţat o linie telegrafică şi în nordul judeţului: Râmnicu-Vâlcea – Râul Vadului16. În felul acesta, Râmnicul se înscria în vestitul „Drum al Olaculu”: Slatina – Drăgăşani – Râmnicu-Vâlcea – Sibiu.

f) Sistemul bancar şi de credit.La 2 decembrie 1887, serviciul de credit ale oraşului Râmnicu-Vâlcea va începe să funcţioneze ca filială a sucursalei Băncii Naţionale din Caracal17. Abia în 1901, la 13 decembrie, Consiliul General decide înfiinţarea la Râmnicu-Vâlcea a unei agenţii a Băncii Naţionale din România18, ea intrând în funcţiune efectiv, în primele luni ale anului 190219, cu un buget de venituri şi cheltuieli care va creşte de la an la an. Sucursala Vâlcea a Băncii Naţionale a României acorda credite importante intreprinderii „Oprea Simian şi Fiii” şi SA „Carpatina” – Brezoi pentru diversificarea producţiei şi modernizarea tehnologică a secţiilor intreprinderilor, pentru mediul de afaceri cu străinătatea. Nevoia de finanţare a noilor intreprinzători vâlceni se reflectă şi în creşterea numărului de bănci de stat şi particulare. Printre altele, în anul 1905, a început să funcţioneze Banca Râmnicului, sub forma unei societăţi bancare pe acţiuni. 

 

Note bibliografice

 

1. Vladimir Diculescu, Bresle, negustori şi meseriaşi în Ţara Românească (1830-1848), Bucureşti, 1973, pag. 112, 174-175.

 

2. Ibidem, pag. 189-190.

 

3. Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului, pag. 246.

 

4. Petre Bardaşu, Gheorghe Simeanu, Brezoi 1873-1973.100 de ani de industrie forestieră, Râmnicu-Vâlcea, 1973, pag. 30.

 

5. Darea de seamă: Situaţia judeţului Vâlcea din perioada 1 sept 1914-1 sept 1915, Râmnicu-Vâlcea, 1915, pag. 9-10.

 

6. Ibidem, pag. 10.

 

7. Darea de seamă: Situaţia judeţului Vâlcea din perioada 1 sept 1914-1 sept 1915, Râmnicu-Vâlcea, 1915, pag. 9-10.

 

8. Ibidem.

 

9. Corneliu Tamaş, Istoria municipiului Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 2006, pag. 265.

 

10. Ibidem.

 

11. PJV,, dos. 14/1871, f. 102.

 

12. Corneliu Tamaş, Istoria Horezului, pag. 112.

 

13. Corneliu Tamaş, op. cit., pag. 265.

 

14. PJV, dos. 81/1859, f. 62-64; Corneliu Tamaş, Gh. Dumitraşcu, P. Bardaşu, S. Purece, Contribuţia judeţului Vâlcea la Unirea Principatelor, Râmnicu-Vâlcea, 1982, pag. 7.

 

15. Ibidem.

 

16. Ibidem, dos. 128/1874, f. 7.

 

17. Mihaela Tone, Cristian Păunescu, Istoria Băncii Naţionale a României în date, vol. I, 1880-1914, Bucureşti, 2005,        pag. 243.

 

18. Ibidem, pag. 292.

 

19. Ibidem, pag. 296, 305, 306, 313, 314.

 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol. II - Localităţile urbane; Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2012

 

 

 

Informații adiționale

Citit 2868 ori Ultima modificare Marți, 20 Martie 2018 09:31
Ești aici: Home Valcea Valcea Râmnicu Vâlcea: dezvoltarea economică în epoca modernă