Istorie Locala

Miercuri, 27 Mai 2015 12:18

Iulian Comănescu - 75! Un senior al comunităţii vâlcene

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

 Ca să fiu înţeles din capul locului, voi răspunde mai întâi eventualei întrebări a cititorului uşor nedumerit în legătură cu titlul, cu această asociere calificativă a termenului „senior” la numele domnului Iulian Comănescu. Ei bine, asocierea a fost cu grijă cumpănită, socotind lucrurile în primul rând după definiţia dicţionarului, care spune că, în Evul Mediu, în Apusul Europei, seniorul era socotit a fi unstăpân al unui domeniu asupra căruia îşi exercita şi unele atribute ale puterii de stat;ca variante, noţiunea este dată în dicţionar şi cu accepţiunile deom din înalta nobilime, aristocrat, boier mare etc.(DEx).

 

Apoi, motivarea DEx-ului îmi dă libertatea să lămuresc cititorul asupra faptului că termenul de „senior” l-am folosit în bună cunoştinţă de cauză, având în vedere toate varianteleexplicativealedicţionarului,subsemnatulfiindmulţianiînapropierea seniorului, cu deosebire în perioada când a funcţionat ca preşedinte al Consiliului Judeţean Vâlcea (iunie 2000 – iunie 2004), eu fiind purtătorul de cuvânt al preşedintelui şi al instituţiei pe care o diriguia.

Ca o mărturisire de suflet, simt nevoia să spun că propunerea editorului acestei cărţi de a scrie eu materialul despre domnul Iulian Comănescu, m-a pus cumva în dilemă şi, după ce l-am întrebat asupra conţinutului, dimensiunii şi termenului de predare a materialului, am cerut un timp de gândire. Asta, pentru că aici este vorba despre ceva foarte delicat şi sensibil, un eveniment aniversar - 75 de ani! -, eveniment  care se cere tratat cu toată seriozitatea şi care presupune o responsabilitate anume. Şi mai este vorba, desigur, despre un om a cărui viaţă are o foarte mare şi diversă încărcătură, o viaţă... colorată în tot felul de tonuri – de la cele mai plăcute şi impresionante nuanţe, până la tonurile de gri şi negre. Unele dintre ele chiar stridente. Deci, uncâmp de luptăextrem de larg şi dens, cu multe lumini şi umbre, cu multe suişuri şi coborâşuri, unele abrupte, altele molcome, îmbietoare, toate acestea convergând spre o condamnare aproape sigură la debusolare, lapierderea în spaţiu şi rătăcirea haotică  a celui ce s-ar încumeta să exploreze un astfel de câmp, un astfel de caz. Prin urmare, am simţit acut că problema, aparent simplă şi la îndemână, nu e deloc de luat în dodii. De ce? Pentru că un astfel de materialsolemn– aşa cumsolemnăse vrea a fi această carte dedicată unor personalităţi vâlcene din diverse domenii de activitate – presupune mai întâi o prezentare fidelă a vieţii domnului Comănescu într-un tablou cu tuşe cât mai sigure, mai fidele, cât mai apropiate de realitate, cu obligaţia, cu responsabilitatea expresă de a prezenta lucrurile pe cât se poate de obiectiv, cu detaşare şi în parametrii adevărului curat, ai adevărului ştiut de subsemnatul şi confirmat, verificat de faptele vieţii subiectului...

Sigur că, înainte de a-i da editorului cărţii răspunsul - da sau nu! -, i-am prezentat domnului Comănescu  ideea respectivă şi l-am întrebat dacă este de acord cu această iniţiativă. Da, a acceptat şi ne-am pus de acord, în principiu, cu conţinutul materialului în cauză, rămânând înţelegerea să pornim la drum şi să păstrăm legătura. Numai că eu, timp de aproape două luni de zile, nu i-am mai dat niciun semn domnului Comănescu, fiindcă nu aveam ce-i spune. Pur şi simplu, mi se părea că nu pot să scriu un astfel de material, nu ştiam cum şi cu ce să încep,  nu ştiam ce titlu potrivit să găsesc – la mine, când scriu un material, indiferent de ce natură, primul lucru de care am nevoie este titlul, care să-mi spună ce anume vreau, să mă ghideze în elaborarea scrisului, titlu din care săcurgătot materialul sintetizat în el; alţi truditori într-ale scrisului, procedează exact invers, ei elaborând mai întâi textul, spunând acolo ce au de spus, după care îşi aleg titlul cel mai potrivit, care, zic ei, rezultă firesc din materialul scris.Formulă care este de toată lauda pentru cei care o abordează.

Apoi, nu ştiam ce anume să aleg, mai reprezentativ, din panoplia unei vieţi atât de bogate şi de pestriţe, încărcată cu de toate, să aleg şi să reţin fapte şi idei care să mă ajute să nu cad în stereotipul şi banalul descrierilor fade, seci, gen proces-verbal, adică ceva cu înşiruirea cu sau fără noimă a tot ce a făcut, când şi unde a făcut persoana care face obiectul scrierii. Dar, când timpul a început să mă strângă şi să strige la mine, m-am apucat, totuşi, de lucru. Mă luminasem, în sfârşit, în ideea că nu trebuie neapărat să fac „inventarul” complet al vieţii şi activităţii domnului Comănescu – de fapt,  n-ar fi nici posibil şi nici de folos aşa ceva! -, asta, cu atât mai mult, cu cât este deja în lucru o carte cu acest subiect (şi chiar cu predicat!), unde se va putea spune în detaliu despre subiectul abordat. Aşa că, am purces la drum cu gândul şi cazna de a face un material pe cât posibil ferit de subiectivism, cu prezentarea romanţată a vieţiisenioruluiIulian Comănescu...

Desigur, aici nu este vorba neapărat despre persoana domnului Comănescu, ci despre activitatea şi rezultatele muncii dumnealui, care a lucrat în domenii de mare interes şi de multă responsabilitate, atât înainte de 1989, cât şi după această barbară schimbare de macaz politic, în vremea în care se busculau scandalos unele dintre cele mai aprinse frământări sociale, economice şi politice. Că, dintr-o astfel de prezentare, va rezulta, în mod inevitabil, şi profilul moral, dar şi cel profesional al omului Comănescu Iulian, asta este altceva, este firescul care nu poate fi evitat.

Aşadar, scurtând vorba şi trecând la treabă, voi începe negreşit cu începutul, spunând că domnul Iulian Comănescu s-a născut în satul Izvorul Rece, comuna Vaideeni -19 iulie 1939, într-o familie numeroasă, părinţii Ştefan şi Maria Comănescu fiind oameni bine aşezaţi în societate. Zicbine aşezaţi în societate, fiindcă erau înstăriţi, cu gospodărie bogată, cu o moară pe apă, cazan de fabricat ţuică, pe lângă casa impozantă - compusă din cinci camere, două holuri, două cămări şi două verande - având şi numeroase anexe gospodăreşti strict necesare - grajduri, fânare, pătule, coteţe şi alte asemenea acareturi…, pentru numărul mare de animale – oi, vaci, boi, cai, porci, ca şi pentru păsări, dar având şi mult teren arabil, păşuni, fâneţe, păduri… Şi zicfamilie numeroasă, fiindcă au fost zece copii la părinţi - cinci fete şi cinci băieţi -, rezultaţi din şase naşteri: patru gemenare şi două singulare.

Dumnealui, Iulian, face parte din a doua serie de gemeni (1939), împreună cu o soră – Ştefania, alintatăFăniţa, numele Ştefania fiindu-i pus în amintirea dureroasă a celeilalte Ştefanii – sora ei dinainte, care murise între timp.

Înainte de război, veniseră pe lume două serii de gemeni şi două fete din naşteri singulare: Eugenia şi Maria (1933);Antoneta(1935); Ştefania (1937, care a murit înainte de a împlini doi ani!); Iulian şi Ştefania –Făniţa(1939). După război, au mai venit pe lume două serii de gemeni, băieţi: Sabin şi Cornel (1943 – Cornel a trăit doar nouă luni!); apoi, Valerian şi Valentin (1950 – la două zile unul după celălalt!).

(O curiozitate cu titlu de divertisment este faptul - foarte rar întâlnit! -, că, la ultima naştere gemenară,asistată de omoaşă comunalăde ocazie,după ce primul copil – Valerian, a venit pe lume în casa părintească, cel de-al doilea a venit după două zile, când mama gravidă, în chinurile naşterii, a ajuns cu căruţa la spital la Horezu, cale de 10 kilometri, cu dureri cumplite şi fără niciun fel de asistenţă medicală!Acolo, la spital, cel de-al doilea copil - Valentin, a trebuit să fie scos cu forcepsul!).

Condiţiile precare de asistenţă medicală au adus mari necazuri în familie, în sensul că, aşa cum am văzut, una dintre fetiţe a murit când nu împlinise nici doi ani de viaţă, iar un băieţel - Cornel, a plecat din lumea pământeană la numai nouă luni de zile, în lipsa tatălui său, plecat pe front.În rest, ceilalţi opt fraţi Comănescu au ajuns la vârste respectabile, cu ocupaţii dintre cele mai onorabile în societate: economist – cazul domnului Iulian, profesor – domnul Valerian,contabili, tehnicieni de diverse specialităţi.

În anul 2012, unul dintre fraţi – Sabin - a decedat, astăzi, fiind în viaţă numai şapte:Iulian, căsătorit cu Paraschiva - Felicia - Curcă, economistă. Au doi copii, Mihail Traian  - medic stomatolog în Bucureşti, şi Horatiu Gabriel, licenţiaţ în teologie şi drept; mai sunt în viaţă două surori gemene –EugeniaşiMaria; Eugenia a fost căsătorită cu Mircea Nicolae Boiţă, economist – decedat, cu care are o  fiică, Mihaela – economistă, căsătorită şi stabilită în Germania; Maria a fost  căsătorită cu Mihai Văduva – decedat, cu care are un fiu, Eugen - licenţiat în fizică nucleară. Toţi cei trei fraţi –Iulian şi gemeneleEugeniaşiMariadomiciliază în Râmnicu-Vâlcea.Valeriane stabilit la Horezu, căsătorit cu Adriana Georgescu – profesoară, cu care  are doi copii:  Raluca, jurist, şi Alexandru, informatician, ambii copii fiind stabiliţi în Bucuresti; o altă soră,Antoneta este căsătorită cu Anton Glogoveanu, inginer, ei având două fiice  - Daniela, inginer, şi Elvira, medic;Valentineste căsătorit cu Elena Sinca şi sunt stabiliţi cu domiciliul în localitatea natală; au împreună o fată, Loredana – inginer constructor, şi un băiat, Marius, rămaşi cu domiciliul la Izvorul Rece;Făniţa a fost căsătorită cu Petre Nicolăescu, ea fiind astăzi văduvă şi stabilită împreună cu fiica sa, Rodica - medic, în satul Cerna din comuna Vaideeni.Sabin, decedat în 2012, a fost căsătorit cu Veronica Băncescu, din căsătoria lor rezultând doi băieţi – Cătălin, stabilit în Italia, şi Adrian, profesor şi arbitru de fotbal.

Aici este locul să vorbim despre marea umilinţă a familiei Comănescu, îndeosebi a celor opt copii ai acestei familii pe care noul regim a dus-o în prăpastia vieţii. Cu Legea pentru reforma agrară de după război (martie 1945), familia Comănescu a suferit un primcutremur,averea fiindu-le dijmuită fără nicio despăgubire. În schimb, cotele de produse agroalimentare obligatorii către stat au crescut enorm! Apoi,Decretul nr. 115 din 30 martie 1959, pentru lichidarea rămăşiţelor oricăror forme de exploatare a omului de către om în agricultură, în scopul ridicării continue a nivelului de trai material şi cultural al ţărănimii muncitoare şi al dezvoltării construcţiei socialiste,a lăsat familia Comănescu aproape fără mijloace de trai. De la statutul lor de oameni de vază ai comunei, ajunseseră acum hărţuiţi sub stigmatul chiaburiei, să umble cu haine şi încălţăminte uzate până la refuz, părinţii făcând eforturi disperate, supraomeneşti, de-a dreptul umilitoare, ca măcar cei opt copii să nu sufere de foame şi de cele de strictă trebuinţă!

În astfel de condiţii au trăit, au crescut şi s-au format pentru viaţă copiii familiei Ştefan şi Maria Comănescu! Dar cel mai dureros de îndurat a fost faptul că ei, cafii de chiaburi, nu aveau dreptul nici la şcolarizare, decât la clasele mici. Câţiva dintre ei au fost exmatriculaţi din şcolile tehnice de specialitate (şcoala medie tehnică de contabilitate –SMTC-, şcoala medie tehnică veterinară, şcoalapedagogică şi altele) şi nu erau primiţi nici măcar la muncă în întreprinderile de stat. Iar acasă, desigur, nu mai era de trăit, pentru că nu mai era cu ce trăi. Şi totuşi, părinţii s-au zbătut şi au reuşit – uneori şi cu mijloace mai puţin ortodoxe, în sensul că şi-au ascuns blestematul blazon de chiaburi şi au recurs şi la alte subterfugii - să le asigure câte o cale de supravieţuire mai omenească.

În vremea de până în zorii cumplitului război mondial, viaţa familiei Comănescu nu era apăsată de spectrul sărăciei, oamenii se chivernisiseră în perioada interbelică, prin multă trudă cinstită şi chibzuială înţeleaptă, Ştefan Comănescu fiind un “boier” apreciat şi respectat în comunitate. Aşa-i spuneau, în semn de răsfăţ amical, consătenii şi prietenii şi toţi cei care-l cunoşteau: “boierul Ştefan”. 

    Boierul Ştefanse trăgea dintr-o familie cu şapte fraţi - cinci fete si doi băieţi, fratele său pierzându-şi viaţa în timpul satisfacerii stagiului militar. Lovitura a fost de trăznet pentru întreaga familie, Ştefan fiind şi el extrem de afectat. El a făcut şcoala primară în Izvorul Rece şi apoi cursurile Seminarului Teologic “Sfântul Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea. Imboldul acestui traseuduhovnicesci-a fost insuflat de bunicul lui după mamă, preotul Ioachim Iliescu, cel care a ctitorit biserica cu hramul Naşterea Maicii Domnului în comuna Izvorul Rece, sfinţită în anul 1895.

La aniversarea cu fast a unui secol de la sfinţire, adică în 1995, au participat la eveniment cinci miniştri din Guvernul României, la invitaţia seniorului Iulian Comănescu, prefect al judeţului Vâlcea în acea vreme.

Calităţileboierului Ştefan de om învăţat, de bun gospodar şi de om de mare omenie au făcut ca el să fie ales primar al comunei, să lucreze apoi ca notar multă vreme, ca preşedinte al Obştii satului şi,până la sfârşitul vieţii,să fie cantor bisericescprofesionistîn localitatea natală.

Viaţa din timpul războiului a fost un adevărat chin pentru familie. “Boierul” a fost chemat la arme, pe front, şi, în tot timpul celor cinci ani pe câmpurile de luptă ale cumplitei conflagraţii mondiale, nu a venit decât o singură dată în permisie! Casa, cu cinci copii mici şi întreaga gospodărie rămăseseră în grija soţiei Maria, femeie tânără şi puternică, energică, asemenea oamenilor de munte, cu unsentiment matern deosebit de puternic şi o credinţă ortodoxă, care au întărit-o permanent, dându-i forţasă îndure, să lupte cu dârzenie şi, cu un impresionant spirit de sacrificiu, să biruie greutăţile şi necazurile vieţii.Cei cinci copii cu care rămăsese singură acasă, erau mici sub şapte ani şi aveau nevoie de supraveghere şi îngrijire, apoi, treburile casei şi ale câmpului şi atâtea alte griji ale numeroasei sale familii, nu-i mai lăsau răgaz de odihnă decât de 2-3 ore pe noapte.

Dar mama Maria Comănescu, deşi învăţase la şcoală doar două clase primare (mai mult pe furiş de bunicul său după mamă, care o adoptase după ce fiul său Ion Sinca murise în primul război mondial), avea o formidabilăşcoală a vieţii, avea ceva nativ, ştiinţa şi inteligenţa organizării muncii în gospodărie şi a muncii câmpului, ştiinţa şi inteligenţa organizării vieţii după cerinţele impuse de greutăţile vremii, ale vremurilor. Copiii, încă de la vârste de numai câţiva anişori, primeau de lucru în fiecare zi câte ceva, pe măsura puterilor lor. Iulian participa cu entuziasm la mai toate treburile casei, la îngrijirea animalelor şi a păsărilor, la alte treburi de care se simţea mândru că le face el, dar şi ceilalţi fraţi, astfel încât să uşureze cât de cât munca istovitoare şi interminabilă a mamei, a părinţilor. La măturat curtea casei însă nu-i plăcea. Odată, când i s-a repartizat această corvoadă, el a întrebat, dar nu cu naivitatea de copil, ci cu mirare, cu un uşor accent de... rebeliune, de... îmbufnare, că de ce trebuie să fie măturată curtea casei în fiecare sâmbătă, că tot se murdăreşte?!

- Da? Bine. Mâine dimineaţă să nu-mi ceri haine curate, că tot le murdăreşti!

A fost o replică extraordinară dată copilului Iulian atunci, la vârsta lui de 4-5 ani, replică al cărei ecou îi reverberează şi astăzi în cap şi în suflet, prin forţa lui moralizatoare, educativă, după cum mărturiseşte domnul Comănescu acum,la 70de ani de la mica saispravăcu măturatul.

*           *

*

Sunt multe mărturisiri şi aduceri-aminte copleşitoare despre clasele primare, pe care copilul Iulian le-a făcut la şcoala de lângă casă, peste gardul pe care-l sărea direct în curtea şcolii, ca să nu mai ocolească 40-50 de metri pentru a intra pe poartă; despre vacanţele de vară pe care le petrecea cu nesaţ la munte, la stâne, unde renumiţii oieri de la Izvorul Rece şi Vaideeni populau munţii din primăvară până spre toamnă. Splendorile ritualurilor privind plecarea oilor la munte, primăvara, şi coborârea turmelor la vale, toamna, erau sărbători emoţionante, de mare fast, cu momente veşnicite în sufletul lui de atunci şi de acum. Ce frumuseţe, ce plăcere, ce distracţie se înteţea seara la stâne, de răsunau toate văile şi culmile munţilor de glasul fluierelor şi de strigăturile ciobăneşti la jocurile înflăcărate pe care le încingeau după terminarea treburilor gospodăreşti de peste zi!

*           *

*

Ce frumuseţe şi ce plăcere să participe la ritualurile acestei vieţi de basm, de vis,  de baladă, la toată rânduiala treburilor oieritului! Ce minunăţie pe copii să trăiască aievea, să simtă până în adâncul sufletului astfel de scene ale unui ritual absolut cosmic, care le înrâureşte şi le marchează definitiv şi pregnant întreaga viaţă! Da, ce frumuseţe, ce încântare, dar şi ce spaimă nemaipomenită intra în ei, în copiii de pe la stâne, când turmele de oi erau atacate -  uneori în plină zi - de lupi, care luau oaia de ceafă, o loveau cu coada pentru a merge pe picioarele ei cât era posibil, iar când erau scurtaţi - ajunşi - de câini, o aruncau pe spinare şi fugeau cu ea în pădure! Degeaba hămăiau de moarte câinii ciobăneşti, pentru că, vorba proverbului – câinii latră, ursul merge! El îşi vede de treabă, împins de foame şi de pofta unei prospături de oaie... Degeaba alergau ciobanii călări să încolţească şi să prindă jivina, ca să recupereze oaia sau mielul furat! Sau, să recupereze măcar semnul de identificare, pentru a  stabili a cui e oaia respectivă, din ce turmă e, spre a se justifica la proprietar,ca probă martor, că paguba a fost făcută de lup sau chiar de urs.

Multeîntâmplăriîncăviişipline de savoare stăruie şi astăzi în minteasenioruluiIulian Comănescu, dar şi multe, foarte multe lucruri despre a căror importanţă şi gravitate şi-a dat seama cu trecerea anilor şi adunarea înţelepciunii. Da, mai târziu a priceput câtă trudă şi suferinţă trebuie să fi fost pe capul şi pe sufletul bietei sale mame, rămasă singură pe tot timpul războiului, cu cinci copii mici după ea şi cu toate angaralele unei gospodării de anvergură! Pentru administrarea unei astfel de gospodării, alţii aveau argaţi la curte, slugi şi multe ajutoare de prin sat. Ajutoare avea şi mama lor, desigur, fiindcă nu putea răzbi de una singură cu munca în toate părţile, dar erau ajutoare plătite şi cinstite omeneşte. De asta se şi bucura familia Comănescu de respect în comunitate.

Mult timp s-a gândit cu mirare şi se mai gândeşte şi astăziseniorulComănescu la miracolul care a făcut  ca  mama  celor  opt  copii  trăitori,  din  cei  zece  născuţi, să  reziste şi să ducă  povara  vieţii cu suferinţă, uneori cu umilinţă, dar cu îndârjire şi mai ales cu demnitate şi mare cinste.

E loc şi e nevoie de multă recunoştinţă pentru mama-eroină Maria Comănescu, o femeie de munte şi de tăria muntelui, aprigă, care a rezistat, a învins, a trecut peste durerea şi chinurile singurătăţii din timpul războiului, aşa cum şi soţul Ştefan a îndurat cu stoicism ororile acelui război, copleşit tot timpul de grija şi dorul de casă. Permanent  era apăsat de dorul mistuitor de familie, de soţie şi de cei cinci copii mici pe care-i lăsase acasă, gândindu-se acolo, în tranşeele luptei, că ei ar putea rămâne în orice clipă fără el, fărăstâlpulcasei. Se gândea la ei, măcinat de gândul negru că dacă, cumva..., Doamne fereşte!, se va întâmpla cu el răul cel mai rău, să-i rămână oasele pe cine ştie ce câmpuri de luptă, cum se vor descurca ei în viaţă, fără el...

Dar, iată că s-a terminat războiul şiboierulŞtefan s-a întors acasă, da, în sfârşit, acasă! Şi-au refăcut familia şi au luat-o iarăşi la pas cu grijile gospodăriei, cu noile griji ale vieţii de acum în condiţii tot mai tulburi, ameninţătoare, cu nori grei deasupra. Au continuat în acelaşi spirit al muncii şi credinţei în Dumnezeu, de data asta subluminaunui nou regim politic, instaurat după marele război care ne adusese pierderi şi suferinţe enorme, dar care ne adusese şi marea împlinire a întoarcerii Transilvaniei acasă la ea, în pământul său strămoşesc.

Aşteptările oamenilor erau mari. Lumea credea că, intrând într-o “eră nouă”, va fi mai bine, mult mai bine ca în trecut, aşa cum se trâmbiţa peste tot. Numai că, la scurtă vreme după război şi după instalarea la putere a regimuluidemocrat-popular, au început mişcările şi bulversările în toată viaţa economico-socială şi politică a ţării. Venise la putere clasa muncitoare – clasa conducătoare, cu Partidul ei Muncitoresc Român, cu o doctrină total nouă şi cu ifosele de a acapara totul, recurgând la măsuri grosolane, sălbatice, de distrugere a elitei intelectualităţii române, a armateiregaleşi a ofiţerilor ei superiori, care comandaseră armata română în luptele împotriva marii URSS, doctrină de desfiinţare şi condamnare-lichidare a burgheziei, a chiaburimii şi moşierimii, a tuturorexploatatorilor şi duşmanilor care au supt sângele bravului nostru popor român!

Astfel de transformări revoluţionare i-au adus şi familiei lui Ştefan Comănescu o schimbare dramatică de statut social, fiindavansatăla gradul dechiaburi! Ceea ce era foarte grav, fiindcă chiaburii aveau să plătească “păcatele chiaburiei” uneori cu viaţa sau cu ani grei de puşcărie, chiar dacă unii dintre ei fuseseră oameni de omenie, care ajunseseră înstăriţi nu prin rapacitate şi comportament ciocoiesc faţă de ţărani, ci cu demnitate, prin muncă cinstită, prin chibzuinţă, prin spirit gospodăresc şi prin ştiinţa de organizare a vieţii şi nicidecum prin traiul întâmplător, aşa, “cu ce-o da Dumnezeu!”. Mulţi dintre chiaburi au ajuns în puşcării sau la munca de ocnaş la Canalul Dunăre-Marea Neagră, ori la recoltat de stuf în Delta Dunării, în apă până la brâu şi printre şerpii de baltă care provocau groază de moarte. Şerpi cu care, la puţin timp, a trebuit să se “împrietenească”; deţinuţii îi prindeau şi îi mâncau de vii (brrr!), pentru a-şi ostoi cât de cât foamea chinuitoare care îi leşuia, le slăbea toată vlaga, caz în care nu şi-ar mai fi putut realiza norma zilnică de muncă, normă animalică pentru a cărei nerealizare erau pasibili de pedepse crunte. Ne frisonează şi astăzi gândul despre faimoasele colonii de muncă de la Canal sau din Deltă – de la Grindu, Periprava, Chilia, rămasede pominăîn istorie, prin regimul drastic de muncă şi de viaţă de acolo, cu regim animalic. Un astfel de regim absolut inuman a pătruns şi în vestitul folclor lăutăresc, întru exprimarea jalei cumplite a celor ce au trăit  acele vremuri şi acele patimi. Între cei mai expresivi şi vestiţi lăutari care făceau spectacole lacrimogene de mare succes cu acest subiect extrem de sensibil, ni-l amintim pe celebrulFărâmiţă Lambru:„Bate-un vânt rece din baltă / La Chilia-n port, of…!/ Să vezi stuful cum se înalţă / Să-l mai tai nu pot, of! / La Chilia, la Tătaru /Ah… ce dureros, măi!, /Bate Maromet cu paru’ /Ah, ce dureros, măi! /La Tătaru, la Chilia / Vai, ce dureros, măi, ! / Bate Lungu cu frânghia,/ Ah, ce dureros, măi,!...Fraţilor de la Chilia, e de rău cu noi!Ne mănâncă şerpăria, ah, ce dureros, măi!”. (...) Caraliul strigă tare: "dă-i, hoţule, dă-i!C-au venit zece vagoane, dă-i, hoţule, dă-i!”/ Nu pot, domne căpitane, rănile mă doare,/Că am fiare la picioare, rănile mă doare...”.

În astfel de condiţii, cu încadrarea în tagma chiaburilor, pe capul familiei Comănescu au căzut necazuri de neimaginat. Au suportat confiscări de bunuri, li s-a luat moara, cazanul de ţuică, boi, căruţă, cai, pământ, li s-au stabilit cote de produse agroalimentare şi animaliere către stat mult peste puterile lor de agonisire, dupăLegea de expropriere şi împroprietărire din 1945, care le limitase foarte mult averea şi, desigur, sursele de venituri. Era ceva cumplit. Părinţii erau disperaţi, nu mai ştiau încotro s-o apuce. Fiindcă, dacă nu-şi achitau la timpul stabilit cotele respective, soartachiaburuluiera pecetluită, avea să urmeze blestematul drum al exterminării!

Ca să facă rost de cele de trebuinţă pentru achitarea cotelor, părinţii strângeau bănuţ cu bănuţ şi când se aduna o sumă anume, Ştefan Comănescu se ducea  tocmai în zona Aradului, de unde cumpăra, în condiţii mai avantajoase, porumb, grâu şi alte produse pe care trebuia să le dea la stat pentru cotele astronomice impuse denoulorgan. Mulţi ani după război au pătimit aşa, toţi membrii onorabilei familii ajungândîntr-o stare de umilinţă de neînchipuit – nu mai aveau încălţăminte, haine, toate erau ponosite, roase, cârpite, folosite până în ultimul grad, ceea ce dădea satisfacţie unora dintresătenii revoluţionari, care se vedeau cumva răzbunaţi, că, uite, le-a venit şi boierilor rândul să-şi trăiască viaţa ca toată prostimea, în lipsuri de tot felul!... Întocmai cum zice o înţeleaptă vorbă din popor:Fie roata şi pătrată, tot se-ntoarce ea odată!.

*           *

*

O altă amintire dureroasă de acest gen o are seniorul nostru de pe când avea opt - nouă ani. Era la moara părinţilor, unde se măcina grâu şi porumb, când a intrat un ins revoltat, membru de partid muncitoresc, l-a luat de mână, l-a scos din moară şi l-a aruncat furios pe scări afară, poruncindu-irevoluţionar, cu limbajul la modă atunci:pleacă de-aici, copil de chiabur, gata, s-a terminat cu vremea voastră, de acum înainte noi o să dictăm şi o să dispunem de averile voastre şi de voi!.Mare noroc a fost pe acel pârlit derevoluţionar al noului regimcă nu l-a mai găsit acolo tatăl Ştefan, care s-a dus într-un suflet la moară, de mână cu copilul plângând şi suspinând, pentru a se socoti cu acel prăpădit şi a-i da ceva decheltuială, după fapta oribilă şi vorbele otrăvite pe care fusese în stare să le arunce în sufletul nevinovat al copilului Iulian. Durerea şi mai mare a fost pentru că acel rebel nesocotit era un ins bătut de Dumnezeu, beteag de un ochi - lumea îi zicea Chiorul. Era pădurarul Obştii satului, Diaconescu Victor, pus în funcţia respectivă chiar deboierulŞtefan Comănescu, pe când era Preşedintele Obştii! Îi dăduse de milă această funcţie de pe urma căreia mânca o pâine bună, o franzelă, chiar!

Pe lângă toate aceste nelegiuiri şi privaţiuni pe care era nevoită să le îndure, familia Comănescu mai trăia şi coşmarul cumplit indus de teama grozavă de securitatea statului, care opera frecvent arestări şi trimiteri la puşcărie a chiaburilor caresupseseră sângele poporului!  Toate arestările se făceau în puterea nopţii, când echipaje ale securităţii veneau în haită, cu 3 - 4 maşini de teren, puneau farurile cu faza mare pe casă şi agenţii coborau şi mergeau, însoţiţi de câini lupi, să-l ridice pe cel pe care căzuse blestemul noului regim. Poate că tatăl Ştefan a scăpat de o asemenea urgie pentru faptul că dormea noaptea pe câmp sau cine ştie pe unde, ori poate că acolo, undeva, dintr-o sfântă urmă de umanism sau - cine ştie?! - din considerente de respect pentru un om de vază al comunei, se ţinea seama şi de faptul că el nu fusese dintre aceia care chiarsupseseră sângele poporuluişi că, pe deasupra, el contribuia şi cu sume importante de bani la plata impozitului stabilit cu ură proletară şi duşmănie, dar contribuia şi cu cantităţi enorme de produse la fondul de stat. Cote de sute de kilograme de grâu, sute de kilograme de porumb, sute de kilograme de carne de porc; sute de kilograme de carne de vită; sute de kilograme de fân; sute de kilograme de lână; sute de litri de lapte de vacă şi de oaie etc. Cine nu achita produsele respective la timp şi în cantităţile stabilite deorgane, era învinuit de„sabotaj economic" şiera pasibil de puşcărie; şi puşcărie nu oriunde, ca astăzi, lapension, ci în Deltă sau la Canal, cum era moda atunci!  Adică acolo unde statornicea groaza şi pândea moartea în fiece clipă... 

Cu sacrificii enorme, familia Ştefan şi Maria Comănescu a reuşit să formeze şi să trimită în lume oameni educaţi, formaţi şi căliţi de mici prin muncă, în spiritul sfânt al cinstei, al corectitudinii, al respectului faţă de oameni, al responsabilităţii sociale, oameni care au făcut şi fac şi astăzi notă distinctă în societate.

Copiii au fost crescuţi în spiritul curat şi sănătos al tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti, ortodoxe, de a se păstra curaţi şi neatinşi de viciile care pun stăpânire pe omul slab de minte şi slab de înger... Un astfel de spirit trebuie să fi dominat în familia Comănescu, mai ales că Ştefan, ca absolvent de Seminar Teologic, se poate să fi cunoscut din şcoală şi acele sfinte învăţături evanghelice care îi cheamă la ascultare duhovnicească pe preoţi, pe slujitorii întru Domnul: Să nu alergaţi niciodată după bani, fiindcă ei vă fac să alunecaţi pe panta patimilor omeneşti.Politica să o goniţi din jurul altarelor, aşa cum a gonit Mântuitorul pe mânuitorii de bani. Să o goniţi şi pentru voi şi pentru drept-credincioşii voştri. Ea a adus multă nenorocire în această Ţară. Ea v-a învrăjbit fiindcă, politica, la noi, a însemnat pândă: să pândeşti un om, ca să-l dai la o parte; să pândeşti un loc, ca să-l ocupi fără merit; să pândeşti un lucru, ca să ţi-l însuşeşti cu orice preţ şi prin orice mijloc; să pândeşti o situaţie, ca să ajungi cât mai repede şi să te îmbogăţeşti peste noapte…

Iată nişte precepte valabile pentru tot omul de rând, nu doar pentru slujitorii altarelor! Precepte pe care Seminaristul Ştefan Comănescu le va fi instituit ca regim de comportament pentru sine şi pentru întreaga sa familie. Ceea ce este de apreciat şi de toată lauda pentru familia Comănescu!

*           *

*

Copilul Iulian Comănescu a făcut liceul la Râmnicu-Vâlcea, terminându-l la vârsta de 17 ani. Mai departe, la studii superioare, nu avea acces:era fiu de chiabur!Dar copilul acesta nevinovat avea nişte aptitudini, avea vocaţie de constructor, avea un spirit practic, am putea spune, ieşit din comun! Voia să lucreze undeva, oriunde, orice, numai să poată să se exprime practic, prin muncă, să-şi poată asigura singur existenţa. A căutat trei ani de zile, de la absolvirea liceului până la încorporare, bătând pe la toate uşile întreprinderilor de stat din Râmnic. Şi, nimic: erafiu de chiabur!

În toată perioada celor trei ani de frământări, a făcut totuşi câte ceva, ceva care i-a rămas în minte pentru totdeauna, ca o mângâiere de suflet: după terminarea liceului, la vârsta de numai 17 ani (!), neavând astâmpăr şi motivat de faptul că acumulase în liceu nişte cunoştinţe serioase de fizică, s-a apucat de unul singur şi a realizat instalaţia electrică a casei, instalaţie cu lustre şi corpuri moderne de iluminat, în casa în care, până atunci, pentru lumină arseseră numai lămpi cu gaz. Şi casa, cum am văzut mai sus, nu era o bojdeucă oarecare, ci era un imobil spaţios, desfăşurat pe suprafaţă mare, cu cinci camere, două holuri, două cămări şi două verande. A făcut lucrarea după ştiinţa cărţii de specialitate, cu firele conductoare încastrate în zid, cu toate cerinţele tehnice şi de securitate. Până şi racordarea la stâlpul de reţea stradală a făcut-o tot singur - copil de 17 ani! -, sfidând pericolul la care se expunea şi care putea să-i fie fatal. Fiindcă reţeaua stradală era, bineînţeles, sub tensiune. Zice seniorul Iulian că ştia secretul sfânt al lucrului cu electricitatea: să nu pună niciodată simultan mâna pe două fire de curent electric aflate sub tensiune - fază şi nul - şi să fie izolat faţă de sol! Să lucreze întâi cu unu, şi după ce termină cu el, să lucreze şi cu cel de-al doilea. Aşa a făcut racordul instalaţiei la stâlpul reţelei aflate sub tensiune: “pe viu”; a pus scara pe stâlp, s-a urcat şi a făcut lucrarea, fără scule speciale şi fără echipament de protecţie!

Să fi fost aici vorba şi de teribilism infantil?! Da, întrucâtva se poate vorbi şi de o bună doză de teribilism, această “doză de teribilism” având aici echivalentul chiar de... inconştienţă! Dar, mai presus de orice, dincolo de teribilism, este vorba totuşi de siguranţa pe care i-o dădeau cunoştinţele sale teoretice, îndemânarea şi aptitudinile practice - atuuri care au asigurat realizarea unei lucrări trainice. Instalaţia aceea făcută de el funcţionează şi astăzi, după aproape 60 de ani de la darea ei “în exploatare!”. Şi funcţionează în aceeaşi “formulă” în care a fost realizată atunci! Fără nicio modificare, îmbunătăţire sau adaptare în timp. Ceea ce ni se pare un lucru formidabil!

Tot în perioada de şedere acasă, fiindcă îl mâncau palmele şi n-avea stare, a lucrat vreo două săptămâni ca ajutor de tractorist (în anul 1958), la o exploatare forestieră pe valea pârâului Izvorul Rece. De aici a luat primul lui “salariu”, bani cu care a cumpărat Dicţionarul Limbii Române Moderne, pe bază de comandă de la Librăria “Cartea prin poştă”, lucrare foarte importantă pentru vremea aceea şi pentru totdeauna! A aflat de  Dicţionar, de la emisiunile radio, unde au fost  prezentate câteva detalii convingătoare pentru el şi din catalogul cu cărţile apărute în ultimul timp, la care era abonat şi pe care îl primea, cu regularitate. N-a stat deloc la îndoială dacă e bine sau nu să facă o asemenea achiziţie care l-a costat 70 de lei!Are şi acum în casă acel Dicţionar.Asta a fost una dintre marile lui satisfacţii, ca şi electrificarea casei părinteşti, pentru care este mândru şi astăzi.

*           *

*

O altă realizare importantă, pe care o păstrează în suflet la compartimentul intim numit “mândrie personală”, este  schiţa reţelei stradale (rutiere) a comunei Izvorul Rece, cu obiectivele ei de referinţă.

Solicitarea acestei pretenţioase lucrări a venit din partea Preşedintelui Sfatului popular al comunei, adresată tatălui său, în schimbul scutirii de prestaţiile cu boii şi căruţa -, obligaţii pentru folosul comunităţii pe care Ştefan Comănescu le avea stabilite pentru anul următor, 1957.

Copilul de 17 – 18 ani, Iulian, încrezător în el şi chiar entuziasmat, s-a învoit să facă lucrarea, cerând primarului să-i pună la dispoziţie două persoane, o ruletă de 50 de metri şi o busolă. Măsurarea în teren şi desenarea pe hârtie de calc a schiţei a durat aproape două luni de zile. Marea satisfacţie a fost când, schiţa întocmită de el şiprezentată de primarul comunei la Sfatul Popular Regional Argeş – de care aparţinea raionul Horezu şi toată Vâlcea de astăzi, această schiţă a lui a fost acceptată şi aprobată, în timp ce schiţa comunei Vaideeni, făcută de meseriaşul topometrist Popescu, a fost respinsă!

*           *

*

Între timp, a făcut şi Şcoala de conducători auto profesionişti, avându-l ca instructor de teorie pe excelentul profesor Cornel Ionescu, dascăl cu trei licenţe, de la care a învăţat cu temeinicie şi pasiune toate secretele motoarelor de maşini mari, grele, de şantier – camioane, basculante şi ce mai era motorizat la acea vreme. În şcoală se făcea instrucţie serioasă, cu montarea şi demontarea motoarelor, cu repararea lor, cu toată bucătăria maşinăriei respective. După terminarea cursurilor şi susţinerea examenului, a obţinut carnet de conducere numai pentru mijloace de transport militare. După lăsarea la vatră, a susţinut din nou examenul necesar şi a primit permis de conducere pentru toate categoriile de vehicule, de la autoturisme, până la autobuze de transport persoane, TIR-uri, camioane cu remorci etc. Numai categoriaAnu o are, cea pentru motociclete, care nu l-au pasionat niciodată.

*           *

*

La vârsta de 20 de ani a fost încorporat în armată. Eraîn septembrie1959.

Tânărul Iulian din Izvorul Rece, călit în viaţă şi ros de atâtea oprelişti, ar fi vrut să zboare. Să evadeze în altă lume, o lume din afara constrângerilor umilitoare de până atunci. Era fericit, în sfârşit!

După Decretul 115 din martie 1959, când familiei Comănescu i s-a luat aproape toată averea, toată agoniseala, şi scăpase, în sfârşit, de stigmatul dechiaburie (dar asta, abia în iulie, după patru luni de la apariţia Decretului  - perioadă în care rămăsese singurul chiabur în comună),acum, tânărul Iulian se putea bucura de dreptul de a se manifesta liber, după propriile-i dorinţe şi pasiuni ale vieţii.

 Şi, cum ziceam, ar fi vrut să zboare, să se desprindă de chingile unui destin înrobitor, umilitor... A vrut să se facă pilot de aviaţie. Aşa că, cu sprijinul Comisariatului Militar Horezu şi-a făcut dosarul pentru şcoala de aviaţie. A fost trimis la o unitate militară de specialitate, la Feteşti – Ialomiţa, unde era o astfel de şcoală. Dar, ghinionul vieţii l-a urmărit şi aici. În toamna anului 1959, şcoala de aviaţie a fost mutată la Buzău, iar militarii în termen au rămas pe loc, soldatul Iulian Comănescu făcând armata la “Aviaţie”, specialitatea “Transmisiuni” cu durata stagiului de trei ani. Era ceva tot de profil, dar nu era şcoala de piloţi pe care şi-o visase şi cu care a rămas doar în suflet, ca dorinţă după care a tânjit multă vreme. La “Transmisiuni” asigura legătura radio pentru conducerea şi coordonarea de la sol, cu concursul staţiilor  radar, a zborurilor aviatice, a avioanelor militare care efectuau exerciţii şi antrenamente de zbor, de luptă aeriană. Aici i-a plăcut foarte mult, remarcându-se prin felul exemplar în care îşi însuşise şi stăpânea tehnica de specialitate în transmisiuni şi pentru modul în care îşi îndeplinea misiunile de serviciu. Imediat după perioada de instrucţie a fost avansat în grad şi în funcţie, ca şef de Staţie Radio şi trimis drept cadru de nădejde la o subunitate militară de radio locaţie la  Roman, apoi, la Secuieni, unde s-a simţit foarte bine.Între timp, durata stagiului militar s-a redus de la trei, la doi ani. Dar, în anul 1961, toamna, datorită unor cauze necunoscute la nivel internaţional pe linie de apărare, stagiul militar, spre ghinionul lui, s-a prelungit cu două luni.

A fost lăsat la vatră abia în decembrie 1961, venind acasă cu gânduri mari, cu entuziasmul de a găsi un loc de muncă în care să se exprime după capacitatea şi dorinţa celui care de-acum, bine rodat în viaţă, ştia să facă aproape de toate în câmpul muncii, oricât de largi şi de diverse ar fi dimensiunile acestui câmp.

Dar, care câmp, ce câmp?! Că, pentru el era, iarăşi, totul pustiu! Deşertăciunea deşertăciunilor! Timp de şase luni de zile a tot umblat şi a depus cereri de angajare la toate întreprinderile din oraşul Râmnicu-Vâlcea şi peste tot a fost tratat cu refuz. De data asta i se “motiva” stereotip, de peste tot, că efiu defost chiabur –observăm nuanţa foarte importantă:acum era fiu defost chiabur,nu mai era fiu de chiabur!.Consecinţa era însă aceeaşi: refuzul de angajare în muncă! La acest “motiv” se mai adăuga şi faptul că nu avea buletin de identitate de oraş, Râmnicul fiind cetate închisă în acea vreme.

*           *

*

Poate că e bine de ştiut şi altă întâmplare cu peripeţiile lui pentru angajare. După armată, tot

căutând şi negăsind nimic de lucru în Râmnicu Vâlcea şi dorind mult să aibă un loc de muncă şi venituri proprii, la propunerea şi după multe insistenţe din partea unui consătean  stabilit în capitală, prieten, a acceptat şi s-a dus la Bucureşti la Autobaza Dristor  să se angajeze,  uzitând de faptul că poseda carnet de conducere. Era o unitate de transport foarte mare,  care l-a  primit cu braţele deschise, cu promisiuni de promovare până la nivel de conducere, dar cu condiţia ca la început să lucreze pe post de conducător auto, să treacă prin toate treptele profesionale.

      Radiind de bucurie că, în sfârşit, va putea lucra, a primit propunerea, au făcut imediat formele de angajare şi de predare-primire a maşinii, după care s-a dus la garaj să şi-o ia în primire, să se ocupe de ea, s-o “asculte”, s-o pună la punct,. Acolo însă a găsit un jaf ordinar, o rablă de pe care curgeau toate tablele. Un mecanic din garaj, s-a uitat la el cu milă când a auzit că s-a angajat acolo şi că i s-a dat în primire basculanta aia. Îl ia de-o parte şi-i şopteşte:bă, copile, vezi că ăştia îşi bat joc de tine. Maşina asta nu e bună, nu merge, nici nu porneşte, motorul e făcut praf, e stricată de nu se mai poate repara în niciun fel. E de fiare vechi. Înseamnă că vor să ţi-o pună în spinare, s-o plăteşti ca  p-a bună! Ai grijă, fă ce-ai face şi scapă de ea, n-o lua!

Auzind aşa ceva, tânărul Iulian a rămas trăsnit. Nici prin gând nu i-ar fi trecut că i s-ar putea înscena o aşa măgărie! Îi  crezuse de bună credinţă pe acei...angajatori. S-a dus într-un suflet înapoi la ei, disperat că i se face o asemenea farsă şi i-a luat la rost fără niciun fel de jenă. Era de-a dreptul speriat de ce putea să păţească. Le-a arătat nemulţumirea în urma aşa zisei constatări şi conştient de riscul la care se angajase, i-a  atenţionat că se duce la Procuratură să-i reclame. A plecat furios şi chiar s-a dus la Procuratură. Acolo, după ce a prezentat toată tărăşenia, procurorul care-l primise l-a întrebat dacă a semnat pentru primirea maşinii.Da, am semnat, că i-am crezut oameni serioşi, eram bucuros că mă angajează..., a răspuns el copleşit de povara care-i căzuse pe cap.Aaa, atunci, dacă ai semnat, plăteşti, eşti răspunzător pentru ce ţi-ai asumat. Nu deschizi ochii, deschizi buzunarul.  Vezi cum te descurci acuma cu ei şi altădată să deschizi bine ochii în viaţă, că nu tot ce zboară se mănâncă,i-a zis procurorul, retezându-i brutal toată nădejdea în ajutorul pe care-l aşteptase.

De aici, tânărul “angajat” s-a dus înapoi la Autobază, cale lungă de mers pe jos dus-întors, că n-avea bani de tramvai.Între timp,oamenii de bine care-l angajaseră îi anulaseră formele de angajare şi de predare-primire a maşinii, el plecând oarecum uşurat, dar cu o învăţătură de minte pe toată viaţa, cum că, într-adevăr,nu tot ce zboară se mănâncă!...

*           *

*

Reîntors la Râmnicu Vâlcea se împlinineau  şase luni de când bătuse iarăşi pe la toate uşile pentru angajare  de la care se întorcea mereu şi mereu cu acelaşi refuz. Ultima oară se întorcea tot cu un răspuns nefavorabil de la Trustul Întreprinderilor Agricole de Stat. Epuizat, plutind în derivă, s-a oprit la afişierul oficiului forţelor de muncă. Acolo a văzut că Întreprinderea de Panificaţie Vâlcea angajeazăconducători auto. Fiind posesor de carnet de conducere, s-a hotărât să încerce, în ultima instanţă, şi acolo, din dorinţa de a munci undeva, totuşi.A încercat şi, în sfârşit, a reuşit, l-au angajat. Era unconducător autode clasă, profesionist, absolvent de liceu, nu se temea de greutăţile meseriei şi nici de problemele pe care i le-ar putea pune meseria şi locul de muncă.Dacă nu-ţi este ruşine de muncă, dacă eşti un om serios şi te ţii de treabă, nu are cum să nu fie bine,îşi zicea.

Întreprinderea era condusă detrei  persoane: director, inginer-şef şi contabil-şef,care aveau ca studii doar şapte clase, dar aveau multă experienţă în muncă şi în viaţă, astfel că treaba mergea foarte bine. Din tot personalul întreprinderii, doar doi angajaţi aveau studii superioare:juristul - fostul Prefect de Vâlcea (1933-1937), Eugen Băcescu, şi şeful serviciului plan, Filea Bădărău-, iar vreo şase-şapte, inclusiv el, aveau studii liceale.Între timp, a reuşit să-şi facă buletin de oraş şi a hotărât ca de aici încolo, să nu-şi mai declare niciodată apartenenţa socială (fiu de chiaburi), stigmat care încă îiobstrucţiona posibilitatea şi dreptul de a ocupaalte funcţii,  conform pregătirii sale.

A lucrat acolo patru luni de zile. Era prima lui angajare oficială. Dormea deseori într-o magazie, pe sacii cu făină, neputând face naveta la Ocnele Mari sau la Râureni, unde domiciliau două surori ale sale şi neavând nici posibilităţi de a închiria o locuinţă în oraş. În septembrie 1962,  a fost numit şef de secţie de panificaţie, unde avea în subordine 20 de salariaţi. Apoi, convingând foarte repede şi confirmând aşteptările conducerii Întreeprinderii, în decembrie 1962, la numai 23 ani, a fost avansat în funcţia de şef sector panificaţie la Brezoi.

La noul loc de muncă, avea în subordine peste 80 de muncitori şi o mulţime de sarcini stricte, de importanţă socială deosebită: să aprovizioneze ritmic secţiile de panificaţie din sector cu materie primă, acestea fiind şapte la număr şi dispersate la distanţe mari  între  ele, condiţiile în care problema transportului în această zonă, pe timp de iarnă, era foarte dificilă şi riscantă; să asigure aprovizionarea necondiţionată cu pâine a muncitorilor din exploatările forestiere de pe Valea Lotrului şi Valea Oltului, precum şi a muncitorilor minieri de la Exploatarea de mică de la Cataracte; să rezolve probleme de organizarea muncii, de salarizare, de evidenţă tehnico-operativă, de desfacerea producţiei şi justificare pe bază de cartelă, fiindcă pâinea era raţionalizată; să rezolve problemele de casierie etc. Era perfect conştient de marea responsabilitate la care se înhămase, având în vedere şi un exemplu concret, dureros: muncitorii minieri de la Cataracte au rămas fără pâine o singură dată, într-o duminică, iar contabilul-şef al Întreprinderii de Exploatare Minieră Brezoi, singurul din conducerea întreprinderii care se afla în sediu în acea zi - a fost condamnat la şapte ani de închisoare (!), pedeapsă pe care o executa chiar în acea perioadă…

 Trei ani a lucrat pe această funcţie, întâmpinând multe greutăţi, cele mai complicate fiind determinate de inundaţiile care au distrus drumurile de acces pe valea Lotrului, unde, pe lângă muncitorii forestieri şi minieri, care trebuiau aprovizionaţi cu pâine, începuseră şi lucrările pentru construirea Hidrocentralei Ciunget, pe Lotru - cea mai mare Hidrocentrală de pe râurile interioare ale României (510 MW putere instalată) – premieră absolută în ţară, unde lucrau peste 10.000  de muncitori şi specialişti de înaltă ţinută profesională, care şi ei trebuiau aprovizionaţi ritmic şi, mai ales, cu prioritate! În perioada cât circulaţia rutieră pe Valea Lotrului a fost întreruptă din cauza calamităţilor naturale, s-a folosit traseul strategic pe vârful munţilor, extrem de greu practicabil şi foarte lung, ceea ce a făcut ca în situaţiile de extremă urgenţă, transportul  alimentelor pe Valea Lotrului să se efectueze cu  elicoptere militare.

*           *

*

În 1966 a fost promovat la Uniunea Raională a Cooperativelor de Consum Vâlcea, pe funcţia de Organizator Prestări Servicii. Sarcinile în acest caz constau în îndrumarea şi controlul întregului sector de prestări de servicii existent în Raion, dar şi misiunea de a-l dezvolta şi întări, prin extinderea lui  în toate localităţile raionului.

ÎnCooperaţia de Consum,care avea activitate în zona rurală,seacordainteresdeosebit şi se insista pe diversificarea şi sporirea calităţii serviciilor, pe comportamentul civilizat al lucrătorilor din cooperaţie faţă de clienţi, pe aprovizionarea corespunzătoare a tuturor unităţilor cooperaţiei cu cele necesare etc.Aici a lucrat până în anul 1969.

*           *

*

În aprilie 1969, s-a transferat la Consiliul Popular Judeţean Vâlcea – Administraţia Financiară – în funcţia de Inspector fiscal teritorial. Avea ca sarcină de serviciu, să stabilească impozitele conform legislaţiei în vigoare, pe toate categoriile de venituri pentru fiecare contribuabil în cadrul judeţului. Totodată, trebuia să urmărească şi încasarea veniturilor bugetare aferente, putând aplica orice măsură pentru asigurarea recuperării lor, inclusiv punerea sechestrului pe bunurile persoanelor care nu-şi achitau taxele respective.

După aproximativ un an de activitate în acest serviciu, s-a transferat, tot în cadrul aceleiaşi instituţii, la Corpul Unic de Control Financiar Intern, în funcţia de revizor contabil. Între timp, a absolvit cursurile Facultăţii „Economia Industriilor, Construcţiilor şi Transporturilor” din cadrul Universităţii Craiova, având de-acum posibilitatea să intre pe culoarul unei alte vieţi, care i se cuvenea de fapt şi de drept. O viaţă care l-a încercat în toate felurile, l-a format şi l-a călit, întărindu-l şi stimulându-l în a se ridica treaptă cu treaptă pe calea profesionalizării. Specializat în probleme de control, a fost promovat şef serviciu. Atribuţiile de bază constau aici în organizarea, pregătirea şi efectuarea controlului activităţilor economico-financiare la toate unităţile economice şi instituţiile bugetare din subordinea Consiliului Popular Judeţean Vâlcea. Dar se urmărea şi modul în care se gospodăreau valorile materiale şi financiare la unităţile controlate. Era, adică, cineva care să vegheze asupra lucrului curat, cinstit, să stăvilească producerea derapajelor în scopul dijmuirii bunului-banului public…

Aici, a lucrat nouă ani, acumulând şi folosind mereu noi cunoştinţe, noi “secrete” ale meseriei, unele dintre cunoştinţele sale teoretice, dublate de o bună cunoaştere teoretică, fiind de-a dreptul surprinzătoare pentru cei din conducerea instituţiei, dar şi pentru cei care intrau în “fabrica” sau “malaxorul” lui Comănescu, atunci când se ducea în controlul de specialitate. Era imposibil să nu găsească ceva nereguli. Şi asta, nu pentru că era un “cârcotaş” sau un “chiţibuşar” care  căuta neregulile “cu lumânarea”, ci fiindcă, pentru ochiul specialistului, unele dintre acele nereguli erau flagrante, altele apăreau pe măsură ce detalia etapele controlului. Le vedea repede, chiar dacă unele erau, chipurile, bine acoperite, bine motivate de documentele justificative. El le simţea, le intuia, avea un extraordinar spirit de observaţie, simţ practic, format din viaţa în care făcuse fel şi fel de meserii – vrute şi nevrute. Era, cum se spune, uns cu toate alifiile. Învăţase bine secretele multor meserii, întocmai ca un excelent general de armată care a ajuns general pornind de jos, de la gradul de soldat şi parcurgând toate etapele vieţii cazone. Cu bune şi cu rele. De altfel, despre acest exemplu, s-a şi statuat şi se recunoaşte adevărul că generalul care a ajuns la gradul de general fără să fi fost şi soldat, ăla nu e general!

*           *

*

De-a lungul timpului, pe durata celor nouă ani în acest serviciu, a găsit multe şi diverse nereguli, unele grave, ilegalităţi cu prejudicii mari la cheltuielile materiale şi la alte capitole. Au fost şi cazuri de fapte penale indubitabile, dar n-a mers până acolo încât să-i trimită pe vinovaţi la puşcărie. A făcut însă tot posibilul ca prejudiciile constatate să fie recuperate integral de la cei vinovaţi, în termene  de urgenţă!A făcut ordine, a pus lucrurile în regulă,însă,fără să dea cu barda. N-a dat cu barda, fiindcă nu este un omdin topor, nu era un zbir, era-este din spiţă de oameni cu demnitate. Viaţa dură şi deseori umilitoare pe care o trăise în mai toată tinereţea nu l-a înăsprit, nu l-a înrăit, nu l-a îndepărtat de oamenii-oameni. Dimpotrivă, l-a modelat, l-a maturizat, i-a dat înţelepciunea de a fi cumpătat, de a vedea lucrurile şi cuochii minţii, dar şi cuochii sufletului.

Munca bine organizată, competenţa profesională, seriozitatea şi pasiunea în muncă, felul în care aborda problemele aflate în atribuţiile instituţiei – cu respectarea riguroasă, dar nu „orbeşte”, a normelor legale -, l-au făcut remarcat şi l-au propulsat până în vârful ierarhiei profesionale.

*           *

*

In 1979, s-a transferat în interesul serviciului, de la Corpul Unic de Control Financiar Intern al Consiliului Popular Judeţean Vâlcea, la Inspecţia Teritorială Financiară de Stat din cadrul Ministerului Finanţelor, pe funcţia de Inspector Financiar de Stat.

O activitate extrem de importantă şi responsabilă era aceea de a verifica realitatea  fundamentării bugetelor de venituri şi cheltuieli prin corecta calculare a  preţului de cost pe fiecare produs din programul unităţilor de producţie, în raport cu normele de consum la materii, materiale şi energie, cu încadrarea în normele de muncă si asigurarea productivităţii muncii cât şi aplicarea întocmai şi a altor cote reglementate de lege; a utilizării integrare a capacităţilor de producţie etc. Prin verificările ce le efectua, urmărea ca modul  gospodărire şi utilizare  a valorilor materiale şi financiare de către toate întreprinderile şi instituţiile judeţului , să se facă cât mai raţional şi  mai eficient, astfel în cât, să conducă la reducerea cheltuielilor şi asigurarea unei rentabilităţi maxime la unităţile economice.

*           *

*

Rezultatele muncii la Inspecţia de Stat, foarte apreciate la nivelul Ministerului Finanţelor, precum şi seriozitatea, competenţa şi aptitudinile de profil în această muncă l-au recomandat pe inspectorul Comănescu de la Vâlcea drept unul dintre cei mai valoroşi inspectori din ţară, fapt care a determinat includerea lui într-o comisie specială de control, comisie care, de fapt, era formată din doar doi specialişti din ţară, pe care, în anul 1987, Ministerul Finanţelor i-a trimis în Irak, într-o foarte delicată acţiune de control de fond la două Combinate de ciment – Alcaim şi Sanjar, construite acolo de România. Investiţiile de mare tehnicitate, cu procesul tehnologic de fabricaţie complet automatizat şi mecanizat, care erau pregătite a fi puse  în funcţiune în condiţii tehnice excepţionale şi care să producă la parametri maximali încă din anul 1984 (întregul proces tehnologic al coloşilor industriali era condus din camera de comandă, unde lucrau doar câţiva angajaţi), dar beneficiarul nu le preluase şi recepţionase nici până la data controlului: 1987! Motivau că sunt în război cu Iranul şi nu au ca prioritate problema celor două combinate, situaţie în care, nefiind luate în primire şi date cu totul în grija beneficiarului, obligaţia întreţinerii şi menţinerii în stare de funcţiune a fabricilor respective, cădea în sarcina constructorului, a României, cu mari cheltuieli suplimentare.

Toate deficienţele constatate în timpul verificării minuţioase au fost consemnate riguros în documentele de control, împreună cu propuneri de măsuri pentru eliminarea tuturor carenţelor şi pentru perfectarea predării beneficiarului a celor două importante unităţi de producţie, documentele fiind depuse la Ministerul Finanţelor.

     Evenimentele din decembrie 1989 l-au găsit pe inspectorul financiar Comănescu Iulian pe funcţia de locţiitor al Şefului de Inspecţie, pentru ca, după câteva luni, să fie numit de Ministrul Finanţelor pe funcţia de Inspector-şef al Inspecţiei Teritoriale Financiare de Stat Vâlcea, funcţie ocupată până la 26 iulie1990, când a devenit Prefect al judeţului – primul Prefect de Vâlcea, în noua eră în care intrase România. In decembrie 1990, însă, a demisionat din funcţia de Prefect şi a revenit la vechea sa iubire, care, între timp, se reorganizase şi se transformase ca denumire - din I.T.F.S. devenise D.G.C.F.S., adică Direcţia Generală de Control Financiar de Stat, iar funcţia sa ca Întâi Stătător al acestei Direcţii era acum de “Director General”, pe care a stăpânit-o până la 29 decembrie 1992, când a fost numit din nou de Guvernul României în funcţia de Prefect al judeţului Vâlcea, pentru mandatul 1992 - 1996.

În iulie 1990, s-au înfiinţat prefecturile, şi, odată cu intrarea lor în vigoare, aveau să-şi înceteze activitatea Primăriile judeţene, care au funcţionat de la Revoluţie, ele având şi atribuţia de ordonatoare principale de credite.

Primarul judeţului Vâlcea în acea perioadă de tranziţie a fost ing. Traian Sabău.

Prefecturile şi primăriile, ca organe locale ale administraţiei de stat, cu competenţă generală, s-au înfiinţat în temeiulLegii nr. 5 din 19 iulie 1990 privind administrarea judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor până la organizarea de alegeri locale. Conducerea Organizaţiei Judeţene Vâlcea a Frontului Salvării Naţionale, în comun acord cu colegii de partid l-au propus pe actualul senior Iulian Comănescu pentru funcţia de prefect al judeţului. Scopul principal al prefectului era protejarea interesului naţional exprimat în legi şi hotărâri de Guvern.

Oficial, funcţia de prefect – primul prefect al judeţului Vâlcea de după Revoluţie -, i-a revenit în luna iulie, odată cu adoptarea Hotărârii de Guvern nr. 848 din 26 iulie 1990, semnată de Prim-ministrul Petre Roman. Prin Hotărâre de Guvern, au fost numiţi şi cei doi subprefecţi – ing. Dinu Boghez şi ec. Badea Ionescu, precum şisecretarul general– jr. Ion Ciolacu.

Atribuţiile care stăteau în sarcina Prefecturii erau multe şi grele, în primul rând prin faptul că aproape toate aveau caracter de noutate şi toate se cereau rezolvate sub semnul urgenţei. Se intrase într-o eră nouă şi era nevoie de instrumente noi, adecvate pentru mersul pe drumul cel nou. Şi, până una-alta, se poate spune că ungerea seniorului Comănescu în funcţia de Prefect a fost câştigul sau (şi) norocul judeţului Vâlcea! De ce? Pentru că era un specialist în probleme economice şi financiare delicate, se bucura de autoritate morală şi profesională, era un om cumpătat, echilibrat, incoruptibil şi refractar la compromisuri care să aducă prejudicii în activitatea care-i fusese încredinţată, un om cu o ştiinţă temeinică, bine fundamentată în privinţa organizării muncii, dar şi în ştiinţa şi problemele vieţii...Era, adică, exact ce trebuia, exact ce se cerea în acele momente de cumpănă a societăţii noastre: un factor de stabilitate.

În astfel de condiţii s-a trecut urgent la întocmirea Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a Prefecturii, a Regulamentului de Ordine Interioară, a Organigramei şi Statului de Funcţii, toate acestea constituind jaloanele principale după care noua instituţie trebuia să meargă înainte. Se lucra în colectiv, aproape non-stop, sub imperiul operativităţii, responsabilităţii şi eficienţei. O muncă imensă şi de mare importanţă a fost şi aceea de organizare a instituţiilor administraţiei publice locale în teritoriu, adică a primăriilor municipale, orăşeneşti şi comunale, pentru care Prefectura era şi tată şi mamă... Şi, evident, pe lângă (faptul) că era şi ordonator principal de credite, principala obligaţie, principala grijă era ca, pe cât posibil,  să fie tată şi mamă  adevăraţi pentru toată lumea, fără părtinire, fără a vitregi sau, cum se spune în popor, fără a fi pentru unii mumă şi pentru alţii ciumă...

Articolul 6 (alin.2) din Legea nr. 5/19 iulie 1990, prevedea că numirea şi eliberarea din funcţie a primarilor, viceprimarilor şi secretarilor se face prin decizia prefectului.

Ei bine, această muncă de recrutare şi numire a primarilor, viceprimarilor şi secretarilor la primăriile din judeţ a fost una foarte grea şi de enormă responsabilitate, fiindcă, în primul rând ca regulă obligatorie de bun-simţ, se impunea ca pentru aceste funcţii să fie găsiţi cei mai reprezentativi oameni, cu carte de vizită serioasă, oameni, pe cât se poate, cu experienţă, cu orientare constructivă în viaţă, cu potenţial de muncă susţinut de competenţă, oameni cu spirit gospodăresc şi capacitate de mobilizare şi angrenare a forţelor locale în acea operă de transformare în bine a condiţiilor existente la nivel local... Pe de altă parte, se impuneau, în acelaşi timp şi cu aceeaşi rigoare, măsuri de reformare şi în structurile prefecturii, ale tuturor instituţiilor şi unităţilor economico-sociale din judeţ. Şi toate acestea se făceau sub teribila presiune a sindicatelor nou-constituite şi foarte... revoluţionare, dar şi sub presiunea populaţiei, oamenii de toate categoriile sociale fiind permanent în stradă, cu demonstraţii de proporţii şi mai deloc paşnice, în cadrul cărora se cereau măsuri radicale şi pedepse drastice, îndeosebi pentru conducătorii “ceauşişti”, care ţinuseră lucrurile din scurt, adică în spiritul unei riguroase discipline de partid sau/şi de producţie, în unităţile industriale şi în instituţiile de stat. Se striga furibund şi se ameninţa cu profundă mânie proletară, fluturând războinic recuzita din dotarea individuală – bâte, lanţuri, uluci de gard şi ce se mai nimerea, strigând cu vehemenţă: “jos Cutare, jos Cutărescu, afară cu Sclifosescu şi Sforărescu - Şmecherescu, afară cu hoţii, afară cu ceauşiştii etc”.

În această atmosferă “propice” se lucra zilnic la Prefectură, până seara târziu, pentru aplicarea noilor norme de organizare şi funcţionare a administraţiei publice locale.

Până la un timp, Prefectul a colaborat bine şi cu parlamentarii judeţului, preluând şi de la ei unele propuneri de numiri în funcţiile din administraţie, numai că, în unele situaţii, s-a îngroşat gluma, unii parlamentari - din interese personale şi de grup - insistând să fie numiţi în funcţiile de primari, viceprimari sau secretari de primării, ori conducători de instituţii şi agenţi economici diverse persoane care nu aveau nicio tangenţă cu munca respectivă şi nu aveau nici profilul moral şi profesional care să le motiveze ocuparea posturilor vizate. Aveau însă o calitate: erau rude sau prieteni cu parlamentarii care susţineau numirea lor! Pe de altă parte, unii parlamentari urmăreau rezolvarea intereselor personale în zona lor de provenienţă, ori aveau porniri cu caracter de răzbunare, propunând măsuri radicale împotriva unor persoane cu funcţii în administraţia din teritoriu, în majoritatea cazurilor acele măsuri fiind total nejustificate. Situaţie care s-a acutizat, generând un conflict ireconciliabil, întrucât Prefectul se dovedea incoruptibil în situaţiile de evidentă mascaradă; caz în care, cei câţiva parlamentari ofuscaţi ai FSN, deci, din aceeaşi tabără cu Prefectul (!), au încondeiat o reclamaţie la conducerea centrala a FSN şi la Secretarul General al Guvernului, cu acuzaţii foarte grave, numite deficienţe şi ilegalităţi, puse pe seama Prefectului: lipsă totală de receptivitate faţă de programul de reformă al Guvernului;menţinerea aproape în totalitate a vechilor structuri birocratice; numirea în funcţii de conducere a unor persoane compromise; absenţa activităţii de îndrumare şi control în teritoriu, ceea ce a condus la grave încălcări a legislaţiei în vigoare; lipsa de iniţiativă în promovarea celor mai adecvate măsuri pentru soluţionarea problemelor economico-sociale cu care se confruntă judeţul etc.

Reclamaţia semnala ceva care, dacă ar fi fost adevărat, era chiar foarte grav. Aşa că, la nivel central, s-a constituit degrabă o comisie formată din doi parlamentari – unul, deputat de Gorj şi celălalt, deputat de Dolj - delegaţi din partea FSN şi un reprezentant al Guvernului, de la Departamentul Administraţie Locală.

Comisia a venit, a cercetat cu toată atenţia şi responsabilitatea şi a constatat că:

Prefectura judeţului Vâlcea a acţionat ca un factor de echilibru în judeţ, în perioada de la instalare     (26 iulie 1990) până în prezent (noiembrie 1990) în ce priveşte înfăptuirea programului de reformă al Guvernului; până la data verificării, “gradul de înnoire” a aparatului propriu al Prefecturii a fost de 40% pe total, acelaşi procent fiind înregistrat atât la funcţiile de conducere, cât şi la cele de execuţie; Presiunea exercitată asupra Prefecturii  de a efectua schimbări totale în aparatul propriu al primăriilor şi Prefecturii conduce în primul rând la deprofesionalizarea instituţiei; Prefectura a folosit unele forme de îndrumare şi control al primăriilor din judeţ, forme ce au condus la rezolvarea în bune condiţii a sarcinilor ce revin acestora; Nu se verifică sesizarea privind “lipsa de iniţiative în promovarea celor mai adecvate măsuri pentru soluţionarea problemelor economice şi sociale cu care se confruntă judeţul”; Prefectura nu a lăsat lucrurile să se desfăşoare de la sine, ci le-a coordonat în mod competent şi profesional, în concordanţă cu situaţia şi răspunderile ce-i revin prin lege; Pregătirea şi experienţa Prefectului sunt utile în acest moment. Prefectul este onest şi cinstit (...).

Înainte de formularea acestor concluzii, în Nota de răspuns la sesizarea parlamentarilor, reprezentantul Guvernului, care a condus această comisie, semnalase faptul că tocmai ei, ca oameni legiuitori ai ţării, nu cunosc atribuţiile Prefecturilor în condiţiile date: Din intervenţiile parlamentarilora rezultat necunoaşterea legislaţiei specifice administraţiei locale, a atribuţiilor Prefecturii în noile condiţii, precum şi neînţelegerea funcţionării în teritoriu a principiului subordonării directe de cel al dublei subordonări (s-a insistat asupra schimbării de către Prefectură a conducerilor unor instituţii şi unităţi care au statute diferite, precum: cooperaţia agricolă, cea de consum, poliţie ş.a.).

Comisia de la Bucureşti a fost impresionată pozitiv, apreciind faptul că, chiar în condiţiile unor stări conflictuale cvasipermanente, cu convulsii sociale care perturbau activitatea în toate domeniile economico-sociale, până în luna septembrie se făcuseră toate numirile de primari, viceprimari şi secretari în localităţile judeţului, mai puţin în comuna  Boişoara...

Pot spune că totul s-a derulat conform programului, mai puţin în comuna Boişoara, unde fiecare dintre cele trei sate componente ale comunei, îşi dorea primar din satul lor, nu din celelalte; am făcut multe deplasări la Boişoara, împreună cu subprefecţii, cu secretarul, cu reprezentanţi ai Poliţiei şi cu şeful Parchetului judeţean, dar fără rezultat. În ziua în care ştiau că ne ducem să reluăm tratativele în satul cutare, ne aşteptau acolo de fiecare dată mase de 200-300 de oameni revoltaţi, care cereau ca primarul comunei să fie din satul respectiv, din satul lor, adică. Mergeam în celelalte sate, unde, la fel, ne întâmpinau oameni foarte revoltaţi, cu manifestări vehemente, care cereau la fel, ca primarul comunei să fie din satul lor, situaţie care a  făcut imposibilă numirea conducerii primăriei comunei Boişoara. Aşa am fost nevoiţi ca în această comună să organizăm alegeri locale - primele alegeri democratice organizate în judeţul Vâlcea..., mărturiseşte astăzi  seniorul Iulian Comănescu.

Aşadar, comisia parlamentară şi guvernamentală a găsit la Prefectura judeţului Vâlcea lucruri care, mai degrabă, erau de luat exemplu pe ţară, decât de criticat. Aşa că, Prefectul putea rămâne să-şi vadă în continuare de treabă, să ducă mai departe munca enormă de reformare a vieţii economico-sociale şi politice, după noile norme postdecembriste. Dar, nu! Prefectul îşi înaintase deja demisia la forurile centrale, dându-şi seama că în astfel de condiţii de presiune şi hărţuială continuă cu “colegii” parlamentari nu se mai poate lucra. Ferm şi cu demnitate, a rămas categoric pe poziţia refuzului de a mai lucra în acele condiţii obstrucţioniste, care se acutizaseră şi mai mult.

A plecat de la Prefectură în decembrie 1990, după numai şase luni de la instalare, întorcându-se la marea lui pasiune, la munca de la Inspecţia Financiară de Stat, unde era Director General.

În cel de-al doilea mandat de prefect (1992 – 1996), drepturile, obligaţiile şi răspunderile Prefecturii s-au modificat în bună măsură, deoarece, în baza “Legii nr. 69/1991 privind administraţia publică locală”, s-au reînfiinţat Consiliile Judeţene, care au preluat, între altele, şi funcţia de ordonator principal de credite pe judeţ. Dar, între timp, apăruse şi Legea nr.18/1991 a fondului funciar, aflată în sarcina Prefecturii. Această Lege a  ridicat o sumedenie de probleme, unele extrem de grele, pentru că suprafeţele de teren existente acum, nu mai corespundeau cu cele deţinute de oameni înainte de colectivizare, întrucât la nivel de ţară se costruiseră multe obiective economico-sociale (combinate chimice şi giganţii din siderurgie, fabrici industriale constructoare de maşini, termocentrale de mare putere, hidrocentrale cu imense lacuri de acumulare, şcoli, blocuri de locuinţe, spitale, obiective social-culturale etc.), care au ocupat mari suprafeţe de teren. În această situaţie, nu se mai puteau reconstitui drepturile de proprietate pe “vechile amplasamente”, la nivelul solicitărilor pe baza actelor deţinute de fiecare benefeciar, pentru că foarte multe dintre “vechile amplasamente” nu mai existau! Cu atât mai mult nu se putea aplica aberanta solicitare a unor grupări politice, de Restitutio in integrum!

Şi totuşi, prin măsurile luate la vremea respectivă, în astfel de condiţii greu de imaginat, Prefectura Vâlcea a reuşit realizarea programului de puneri în posesie - în perioada 1992 – 1996 - în proporţie de peste 80% la nivelul judeţului. Însă, faptul că pe parcus au fost adoptate alte legi care au modificat condiţiile de punere în posesie şi au majorat drepturile de proprietate care se cereau şi se cuveneau a fi restituite, a determinat ca această problemă a fondului funciar să nu se definitiveze nici până în prezent şi să genereze tot felul de conflicte şi litigii, abuzuri cu retrocedări ilegale - la nivelul întregii ţări - de mii şi zeci de mii de hectare de teren agricol şi păduri, case şi obiective social-culturale, multe dintre astfel de litigii aflându-se şi astăzi pe rolul instanţelor judecătoreşti. Instanţe şi interpuşi din rândul a tot felul de “băieţi deştepţi” şi “fete şi mai deştepte” care, prin acţiunile lor condamnabile, au fraudat şi au produs imense prejudicii la nivel naţional, de zeci, sute de mii şi chiar de zeci de milioane de euro!

Pentru definirea sumară a portofoliului de fapte ale Seniorului Iulian Comănescu, în perioada celor două mandate de prefect (iulie – decembrie 1990 şi 1992 – 1996), precum şi în mandatul de preşedinte al Consiliului Judeţean Vâlcea (perioada anilor 2000 – 2004), vom arăta, fugar, câteva obiective economice şi social-culturale care poartă semnătura sa de Întâi Stătător al judeţului:

$1·      în luna noiembrie 1990, a pus piatra de durabilă temelie a noului Spital orăşenesc Horezu şi a

impozantului Liceu Constantin Brâncoveanu din aceeaşi cetate a ceramicii vâlcene;

$1·      a aprobat indicatorii tehnico-economici  pentru investiţia „Aducţiunea de apă de la Brădişor –

Râmnicu-Vâlcea”, pe o lungime de 52 de km, cu o conductă magistrală de transport cu diametrul de 1.200 mm;

$1·      a început construirea Dispensarului uman din comuna Scundu, împotriva voinţei locuitorilor, cărora le era teamă că rămân fără izlaz comunal;

$1·       datorită şi insistenţelor d-lui Creangă Traian director al F.N.C.Băbeni, s-a implicat efectiv şi cu putere de decizie în rezolvarea problemelor economico-financiare grave cu care se confruntau câteva întreprinderi importante din judeţ – Fabrica de conserve Râureni (Conservil), Avicola Băbeni, ISCIP (Întreprinderea de Stat pentru Creşterea şi Îngrăşarea Porcilor) Frânceşti, precum şi FNC Băbeni (Fabrica de Nutreţuri Concentrate). Aceste întreprinderi au fost predate - preluate de Oltchim Râmnicu-Vâlcea, care a achitat toate obligaţiile restante faţă de bugetele de stat, le-a reabilitat şi modernizat  în vederea punerii în stare de funcţionare  şi mult mai târziu, externalizate în vederea privatizării;

$1·   a fost de acord şi a sprijinit acţiunea-pionierat de înfiinţare a Universităţilor private „Constantin Brâncoveanu” şi „Spiru Haret”  la Râmnicu-Vâlcea;

$1·   la propunerea Inspectoratului pentru Cultură al Judeţului Vâlcea a zis Da şi a emis Decizia nr.321/1990 de înfiinţare a Teatrului de Stat Râmnicu-Vâlcea, unitate cu personalitate juridică;

$1·   în anul 1993 s-a preocupat direct de festivitatea sărbătorească de intonare a Imnului Naţional al României, organizată în Parcul Zăvoi din Râmnicu-Vâlcea, acolo unde, la anul 1848, s-a intonat pentru prima oară în România, în cadru organizat, marşul revoluţionar „Deşteaptă-te, române”, pe versurile poetului ardelean Andrei Mureşanu şi pe muzica lui Anton Pann, marş care avea să devină Imnul de Stat al României. Astfel de ceremonii de rezonanţă şi de sensibilitate naţională, la care au participat reprezentanţi ai Preşedinţiei, ai Guvernului şi ai Parlamentului României, au fost repetate şi în următorii ani ai mandatului său de prefect;

$1·   în perioada 29 iunie – 28 iulie 1995, la iniţiativa energică a Prefecturii şi cu sprijinul efectiv al

societăţilor comerciale cu profil industrial şi de construcţii din municipiu, a fost reabilitat capital, în timp record, Parcul Zăvoi, care ajunsese aproape în paragină totală, iar pe 29 iulie, la Ziua Imnului Naţional, festivitatea sărbătorească s-a desfăşurat într-un cadru cu totul nou, primitor şi bucuros de oaspeţi, în haină cu adevărat sărbătorească; în aceeaşi zi de 29 iulie 1995, tot în cadru festiv, oraşul Drăgăşani a fost ridicat la rangul de municipiu. La aceste momente festive, au participat d-l Victor Opaschi, consilier de Stat al președintelui României, d-l Ion Iliescu, d-l Valer Dorneanu - președintele Camerei Deputațiilor, d-l Florin Georgescu prim-vice-prim-ministrul Guvernului României, d-l Octav Cozmâncă ministrul Administrției Publice Centrale și Locale, d-l Acxinte Gaspar - deputat de Vâlcea și ministru cu Relații Guvern – Parlament, d-l Matei Vintilă - senator de Vâlcea, d-l Adrian Păunescu - deputat în Parlamentul României și alte personalități;

$1·   a realizat proiecte de hotărâri de guvern pentru introducerea gazelor naturale în majoritatea

localităţilor judeţului, proiecte aprobate de Guvernul de atunci al României, dar, din păcate, nerealizate, fiindcă, în toamna anului 1996, PDSR a pierdut alegerile parlamentare şi, astfel, lucrările de investiţii pentru  gazele naturale au rămas pentru Sfântul Aşteaptă!;

$1·      a avut un cuvânt pozitiv de spus şi a asigurat locaţia pentru reînfiinţarea Seminarului Teologic Râmnicu-Vâlcea, care fusese desfiinţat în anul 1948, iniţiind totodată şi sprijinind construirea noului şi impozantului local al Seminarului;

$1·   în sezoanele estivale ale anilor 1994 şi 1995 împreună cu un grup de vâlceni stabiliţi în Bucureşti, a iniţiat şi organizat - antrenând totodată şi Instituţiile de Cultură ale Judeţului - întâlniri ale vâlcenilor, sub cunoscutul generic „Ziua fiilor Vâlcii”, la Muzeul Satului Bucureşti, prilej cu care s-au revăzut, după mai mulţi sau mai puţini ani, peste 350 de vâlceni, foarte mulţi fiind dintre cei pe care viaţa îi trimisese şi îi stabilise, de ani şi ani, în diferite munci şi în diferite colţuri de ţară sau din afara ţării;

$1·      anul 1996 a fost şi el important în viaţa de Prefect de Vâlcea a Seniorului Comănescu, anul în care,

între altele, a iniţiat şi a obţinut extrem de importantă şi de necesară Hotărârea de Guvern pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai investiţiei de mare anvergură şi de mare cerinţă socială şi culturală - Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul”.

*

Din timpul mandatului de Preşedinte al Consiliului Judeţean Vâlcea

(anii 2000 – 2004), reţinem câteva realizări:

$1·      în anul 2001, cu sprijinul unanim al consilierilor judeţeni, a adoptat o Hotărâre a Consiliului Judeţean prin care Schitul Troianu, uitat în părăsire şi supus degradării, a fost dat în administrarea Episcopiei Râmnicului, care, prin grija şi preocuparea gospodărească şi evlavioasă a Stareţului Arhimandrit Sava Pleşa, a fost reabilitat şi transformat într-un foarte frumos şi atractiv locaş al Domnului, loc de închinăciune, întru cinstirea şi slăvirea credinţei noastre ortodoxe. Dar Schitul Troianu a devenit şi un interesant punct de atracţie turistică, dată fiind importanţa istorică a acestei zone. Aici, generalul paşoptist Gheorghe Magheru şi-a stabilit comandamentul taberei militare de la Râureni, pe Câmpul lui Traian, după ce Guvernul provizoriu revoluţionar naţional de la 1848 a fost înlăturat de armata otomană şi când Generalul Magheru – comandantul armatei române, refuzând să accepte înfrângerea revoluţiei, s-a retras cu o mare parte a armatei revoluţionare în Oltenia, la Râureni, pe locul unde a fost amenajat, în anul 1973, Complexul muzeal Gheorghe Magheru.

(În anul 2013, prin Hotărârea Consiliului Eparhial nr. 701/21 martie, Schitul Troianu a fost ridicat la

rang de mănăstire, devenind Mănăstirea Troianu, cu hramul Izvorul Tămăduirii).

$1·   în luna iunie 2004, după eforturi de neimaginat, cu intervenţii şi insistenţe la Guvernul României  fără prea multe rezultate, dar cu împrumuturi de zeci de miliarde de lei de la bancă, a fost dat în folosinţă, în sfârşit, noul, modernul şi impozantul sediu al Bibliotecii Judeţene „Antim Ivireanul” -  singurul obiectiv cultural de amploare aprobat şi realizat în ţară în perioada 2000 - 2004, pe fondul marii sărăcii naţionale şi pe fondul rudimentar, precar şi condamnabil de gândire la nivel guvernamental, cum că educaţia, cultura, sănătatea şi celelalte sectoare „neproductive” pot să mai aştepte cu finanţările pentru cerinţele lor, chiar dacă aceste cerinţe sunt imperios necesare!

$1·      a fost construit cartierul de locuinţe pentru sinistraţii de la Ocnele Mari, care şi-au pierdut casele şi

gospodăriile în urma prăbuşirii terenului în golul imens care se formase în subteran, prin exploatarea necorespunzătoare a sării.

$1·      cu concursul nemijlocit al SC Acvarim Râmnicu-Vâlcea, s-a proiectat şi s-a construit Microhidrocentrala

de la Staţia de tratare a apei Valea lui Stan, pe conducta de aducţiune a apei din lacul de acumulare Brădişor, investiţie care asigură necesarul de consum intern de energie electrică în procesul de producţie al Staţiei de tratare, surplusul de energie electrică produsă aici fiind livrat, contra cost, în Sistemul Energetic Naţional.

$1·      a fost rezolvată, de asemenea, o problemă pe cât de necesară, pe atât de complicată în privinţa tehnologiei

de lucru, şi anume, spălarea, curăţarea conductei de transport al apei de la Brădişor la Râmnicu-Vâlcea, pe distanţa de 52 de km; lucrarea a fost impusă de faptul că, după aproape zece ani de exploatare a acestei aducţiuni de apă, interiorul de 1.200 mm  al conductei de transport a tot fost  micşorat, prin colmatarea datorată depunerilor de aluviuni (mâl, nisip) din apa brută adusă din lac, fiind astfel afectată şi cantitatea de apă transportată, dar şi, mai ales, calitatea acesteia!

$1·      prin promovarea unor Hotărâri de Guvern, au fost preluate în proprietatea judeţului şi în administrarea

Consiliului Judeţean unele bunuri de mare importanţă socială:

- a fost prelua CET Govora  de la minister;                     

       - de la Întreprinderea Agricolă de Stat Râmnicu-Vâlcea s-au preluat trei blocuri de locuinţe, inclusiv cu terenurile aferente, două  aflate pe teritoriul comunei Milcoiu şi altul în sudul municipiului, la Troianu. După ce au fost reabilitate şi adaptate pentru destinaţii anume, imobilele respective au fost predate Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Vâlcea, care le-a dat folosinţe de utilitate socială: cele de la Milcoiu sunt un modern cămin de bătrâni, iar cel de la Troianu este centru pentru protecţia mamelor cu copii mici, agresate în familie;

- un teren în suprafaţă de 14 ha, lângă barajul Hidrocentralei Râmnicu-Vâlcea (Ostroveni), pentru construirea cartierului sinistraţilor de la Ocnele Mari, cartier care, în final, s-a realizat pe alt amplasament, iar acest teren a fost predat Primăriei municipiului, pentru amenajarea aici a unui parc industrial;

- sediul filialei Vâlcea a Băncii Naţionale a României (lângă Piaţa centrală), cu destinaţia pentru muzeu, destinaţie care nu s-a respectat;

- sediul cantinei PCR, preluat apoi de Consiliul Municipal Râmnicu-Vâlcea şi valorificat cu peste 70 de miliarde de lei, pentru ca, mai apoi, fostul obiectiv să fie demolat şi locul lăsat în părăsire, în plin centrul municipiului.

$1·      podul metalic de la Tătărani, de peste râul Olt, era propus pentru scoatere din funcţiune, lucru cu care

Seniorul Comănescu nu a fost de acord, luând iniţiativa reabilitării lui. Operaţiunea complexă de reparaţie capitală s-a realizat în condiţii excepţionale de calitate, cu specialiştii şi muncitorii de la Regia Autonomă Judeţeană de Drumuri şi Poduri Vâlcea, astfel încât acest pod, reparat şi redat circulaţiei în urmă cu  mai bine de zece ani, mai are încă multă durată de viaţă!

$1·      transferarea persoanelor din căminul de bătrâni de la Schitul Sărăcineşti în noile şi modernele spaţii ale

căminului de la Milcoiu, Schitul fiind apoi predat Episcopiei Râmnicului, la solicitarea acesteia de retrocedare a fostului său obiectiv.

$1·      asfaltarea printre altele, a drumurilor dintre cele două Mănăstiri Frăsinei şi a celui de la Mănăstirea Surpatele –Frânceşti;

$1·      construirea de poduri din beton armat în comunele Dănicei, Vaideeni şi altele;

$1·      modernizarea şi asfaltarea de drumuri în judeţ, prin Programul SAPARD;

$1·      construirea blocurilor de locuinţe prin ANL, pe strada Morilor şi în cartierul Ostroveni;

$1·      construirea a opt săli de sport la opt şcoli din judeţ: trei în municipiul Râmnicu-Vâlcea şi câte una în

municipiul Drăgăşani, în oraşele Horezu, Călimăneşti şi Berbeşti şi în comuna Suteşti…

Aşadar, Ecce Homo! Acesta este Omul!  Acesta este, în doar câteva trăsături de plaivas, portretul în tuşe calde, acum, la venerabila vârstă sărită de 75 de ani, portretul Omului  Iulian Comănescu, adică al celui despre care dicţionarul zice, în dreptul cuvântului Senior, că este  stăpân al unui domeniu asupra căruia şi-a exercitat şi unele atribute ale puterii de stat!

La mulţi ani cu bine, până dincolo de centenar domnului Senior Comănescu, despre care ştim că multă lume care îl cunoaşte bine, îl apreciază ca fiind un mare „boier”!

Gheorghe Stancu

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Marți, 01 Decembrie 2020
  • Localitate: Bihor
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: audio
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: ---
  • Limba: ---
  • Tip articol: Bibliografii tematice
Citit 5028 ori Ultima modificare Miercuri, 27 Mai 2015 12:30
Ești aici: Home Valcea Valcea Iulian Comănescu - 75! Un senior al comunităţii vâlcene