Istorie Locala

Luni, 27 Februarie 2017 12:18

Drăgăşani - preistoria, istoria antică şi premedievală

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Începuturile locuirii acestor meleaguri se pierd în negura timpurilor. Dovezile materiale - e adevărat, nu prea numeroase - ne dau posibilitatea să facem aprecieri în legătură cu primii locuitori ai acestei zone. Descoperirea - în a doua jumătate a secolului trecut, între localităţile Olanu şi Drăgoeşti - a unor unelte de cremene, lucrate într-o tehnică primitivă, asemănătoare cu cele găsite lângă Lacul Victoria din Africa, a condus la concluzia că „începuturile patriei noastre intră în zona celor mai vechi locuiri, pe la două milioane de ani  î. e. n.” (Berciu, 1974, 11-12).

Descoperiri mai recente au venit să documenteze prezenţa comunităţilor umane pe Valea Oltului vâlceană, încă din paleoliticul inferior şi mijlociu  şi, „prin aceasta s-a ridicat întunericul de pe o perioadă de câteva sute de mii de ani şi s-a ajuns şi în judeţul Vâlcea la cunoaşterea urmelor omului paleolitic până acum 400 de mii de ani I. Hr.” ( Ibidem).

La aceeaşi convingere ajunge şi Dumitru Tudor, care arată că „existenţa şi popularea zonei în care ne găsim, se apreciază să fi început din a doua epocă a pietrei, când oamenii neolitici  au ridicat aşezări paşnice, precum şi cetăţi de apărare, pe terasele  şi dealurile de la apus de Olt” (Tudor, 1975, 19).

Pe arealul în care sunt cuprinse comunele şi satele Fumureni, Voiceşti, Zlătărei, Prundeni, Călina, Mitrofani, Măciuca ş.a., au fost descoperite urme ale activităţii umane primitive care constau în unelte de xilex (lame de cuţit, răzuşe, aşchii de cremene), dar şi cuţite vârfuite, răzuitoare din laméle aşchiate, lame cu două tăişuri, folosite pentru curăţarea pieilor de mamut (Elephas primigenus) - ai cărui colţi puteau fi văzuţi în a doua jumătate a secolului trecut, nu departe de Drăgăşani, în punctul Groşarea din comuna Prundeni - , ca şi a pieilor de zimbru (Bison priscus).

Neoliticul, mult mai bogat în mărturii arheologice, aduce numeroase dovezi despre ocupaţiile locuitorilor. Pe aceleaşi areale, dar şi pe altele mai noi, alături de vestigiile paleolitice, au fost găsite unelte aparţinând neoliticului, epocii pietrei cioplite şi şlefuite (Şerban, 2004, 31) din xilex cioplit şi şlefuit, ciocane cu formă  şi dimensiuni diferite, cu corpul întreg sau perforat, dălţi şi dăltiţe, topoare, măciuci, greutăţi din lut ars (Ibidem). Aşezarea oamenilor aici, în comuna primitivă, a fost favorizată de o serie de factori, dintre care, cel mai important a fost cel legat de existenţa râului Olt, care, pe malul său drept, era însoţit de un drum natural, străbătut deseori de ciobani cu turmele lor (Ibidem), ce pendulau între Carpaţi şi Dunăre, între munte - vara,  şi câmpie - iarna drumul a fost folosit. În vremuri mai apropiate nouă, drumul a fost folosit şi de neguţători.

Existenţa drumului natural a fost favorizată şi de prezenţa unor condiţii naturale prielnice, legate de coborârea lentă, pe Valea Oltului, lipsa unor obstacole naturale, a unor dealuri înalte sau a unor văi adânci care să se interpună în calea sa, ceea ce l-a făcut practicabil pe întreaga porţiune, între ieşirea din munte - Călimăneştiul de astăzi şi Dunăre; de asemenea, apa Oltului, domolită după strânsoarea muntelui, era favorabilă transportului în aval a unor produse, cu plute sau mici ambarcaţiuni. Aceste premize, la care am mai adăuga lunca largă şi mănoasă a Oltului, cu soluri fertile, surse bogate de apă şi condiţii climatice prielnice, fără temperaturi extreme mari şi fără vânturi puternice, i-au determinat pe oamenii primitivi să se aşeze şi să populeze această zonă.

Un rol însemnat în viaţa acestor comunităţi l-a avut pădurea, care, în aceste locuri, ocupa 60-70 % din suprafaţă, cu numeroase poieni în interiorul său, ce s-au extins pe măsura creşterii numărului locuitorilor. Existenţa unui relief accidentat către aceste luminişuri, îngreuna mult pătrunderea din afară  şi a constituit un element de siguranţă pentru aşezările omeneşti. În acest cadru, omul a creat sau a mărit poienile care ascundeau ogoare şi sate.

Pe teritoriul României, primele forme ale modului de viaţă a locuitorilor au fost cele de vânătoare şi de culegători paleolitici. Cele mai multe obiecte, datate din epoca neolitică, sunt vestigii de ceramică, folosită de om pentru nevoile sale: pregătirea hranei sau păstrarea proviziilor. Numărul mare de obiecte ceramice ne îndreptăţeşte să credem că a existat o sedentarizare a triburilor trăitoare pe acest teritoriu şi, graţie unor condiţii din cele mai favorabile locuirii, completate  de o evoluţie spre asocieri de tipul obştii libere, care, mai târziu,  potrivit  documentelor istorice, au evoluat spre confederaţii (de obşti). In această zonă, cea mai cunoscută confederaţie a fost cea a potulatensilor, care, probabil, se întindea în dreapta şi în stânga Oltului. Din grupa acestor triburi, se pare să fi făcut parte  şi micul trib al rusilor, cu centrul la Rusidava (Ibidem, 32). Contactul populaţiei autohtone cu alte neamuri aflate într-o continuă deplasare, are loc în sec. IV î. de Hr. Cu trecerea anilor şi creşterea numerică a populaţiei, apar primele forme de organizare tribală, care constituiau  grupuri destul de puternice în care, treptat, se delimitează forme de diviziune a muncii, membrii acestor colectivităţi specializându-se în anumite meserii: oierit, vânătoare, pescuit, agricultură.

Cel mai vechi document care atestă existenţa Rusidavei, este Tabula Peutingeriana, o hartă a drumurilor şi a localităţilor fortificate, ale întregii lumi civilizate de atunci şi, în special, cele din Imperiul Roman - din epoca de maximă expansiune a acestuia. În zilele noastre, vechea Rusidava este asociată mai întâi cu existenţa unui centru dacic şi apoi a unuia roman, care depăşea ca importanţa aşezările autohtone din zonă, dezvoltate în golurile unor păduri sau de-a lungul unor ape curgătoare, iar  mai târziu, după ocuparea de către romani a Daciei, pe cele locuite de coloniştii din aceste ţinuturi.

Toponimul Rusidava, în mod cert de origine geto-dacă, ne arată că aici existat o aşezare  autonomă, destul de mare pentru acele timpuri, de vreme ce şi-a impus numele şi după colonizarea romană, dar a cărei vatră nu a fost încă  localizată cu exactitate, dovedită material şi înregistrată ca atare. În nici un caz, locul Rusidavei dacice nu poate fi acelaşi cu al castrului roman şi nici pe actualul teritoriu ocupat de Drăgăşani, cum apare în unele lucrări, în cartierele şi satele ce-i aparţin, în aria de construcţii urbanistice actuale, întrucât în această arie nu au fost descoperite urme dacice, ci numai romane - în  zona castrului. Formulările de genul: „Municipiul Drăgăşani s-a dezvoltat pe locul castrului roman Rusidava”; sau: „Oraşul s-a ridicat pe locul şi în jurul vechiului castru roman Rusidava”, sunt riscante, sau chiar false. Locul Rusidavei dacice trebuie căutat şi identificat mai spre apus, pe terasele Oltului, sau pe vreun vârf de deal, poate pe Dealul Gârdeştilor sau al Zlătăreilor, ocupate azi de plantaţii viticole. Aşezarea Rusidavei într-o zonă înaltă, este susţinută şi de existenţa altor cetăţi de acest fel în judeţul Vâlcea. Mai mulţi cercetători vin să întărească această presupunere, prin care, „din consemnările vechilor istorici, geto-dacii foloseau pentru căi de comunicaţii, mai puţin văile, preferând culmile de deal şi de munte, unde îşi aveau cetăţile şi fortificaţiile”  (Toartă, 1979, 28). În legătură cu felul în care erau construite cetăţile dacice, Hadrian Daicoviciu spunea că acestea  „sunt înconjurate de obicei de ziduri masive, groase de trei metri, construite din blocuri de piatră, într-o tehnică inspirată de cea elenistică. Partea superioară a zidurilor de piatră continua fie  cu cărămidă, slab arsă, fie din lemn. Există şi cetăţi apărate numai de şanţuri şi de valuri de pământ cu palisadă” (Daicoviciu, 1979, 46). Radu Vulpe, vorbind despre daci, se exprimă aproape cu aceiaşi termeni, arătând că „Impresionează prin frecvenţa lor aşezările fortificate şi aglomerate de tipul oppidum, numite de localnici dava” (Vulpe, 1970, 53).

Existenţa romană a Rusidavei. Care va fi fost soarta Rusidavei dacice şi a locuitorilor săi după instalarea stăpânirii romane în Dacia, e greu de precizat. Fără îndoială, existenţa populaţiei geto-dace  a depins în primul rând de felul în care s-a supus sau s-a împotrivit noilor stăpâni. În asemenea situaţii, unele aşezări de băştinaşi, situate în locuri fertile, au fost mutate în locuri mai sărace, pentru a face loc coloniştilor romani, veniţi odată cu armatele romane sau în alte situaţii, şi se pare că Rusidava s-a aflat într-o atare situaţie: populaţia autohtonă a rămas pe loc şi a convieţuit  în al lor – viitor! – Gârdeşti, alături de coloniştii romani din secolele II-III după Hr.

Inexistenţa unor indicii materiale sigure în legătură cu locul unde a fost aşezată Rusidava dacică, ne poate conduce la concluzia că aceasta a fost distrusă de armata romană până în temelii şi construită o alta mai la est, la loc deschis, aşa cum obişnuiau romanii să procedeze. Locul unde a fost identificat castrul roman Rusidava, o poziţie deschisă cu posibilitatea de observaţie la distanţă mare, atât spre sud, cât şi spre nord, specifică şi celorlalte castre de pe Olt, întăreşte afirmaţia făcută. Păstrarea de către romani a numelui cetăţii dacice de Rusidava şi pentru castrul construit de ei, se datorează şi faptului că numărul mare de autohtoni daci prezenţi aici şi rămaşi după cucerirea romană, a impus folosirea în continuare a numelui aşezării lor. Dominaţia romană se instalează în această zonă, cel mai târziu în primăvara anului 102 după Hr., când garnizoanele imperiului construiesc castre pe întregul curs al Oltului, de la Izlaz la Turnu Roşu, Rusidava fiind unul dintre acestea. Locul castrului a fost identificat în ruinele ce se văd pe locul Peşteana dintre Momoteşti şi Drăgăşani, la 250 metri est de şoseaua naţională şi la 1 km vest de Olt. Pe aici, între Momoteşti, Drăgăşani şi Olt, trecea drumul roman ce se vede la  2 m vest de castru (o dâră de pietriş).

Săpăturile - nesistematice - ale unor intelectuali pasionaţi din Drăgăşani, au dat peste puternice temelii de zidărie, peste  cărămizi romane  de dimensiunea 4x27x8x8 cm, de vase romane înalte de 40 cm, de un fragment de cărămidă ştampilată (SE 412), de o figurină de bronz în chip de călăreţ, fragmente de terra sigillata, tuburi mari de canalizare (lungi de 50-80 cm.), o acvilă de bronz, traseul unui mare canal de scurgere  spre Olt şi mai multe monede romane.Toate au pierit în 1940, în timpul  incendiului de la Muzeul din Drăgăşani, unde erau expuse. Aşezarea civilă se întinde la nord de castru şi se lăţeşte până la Drăgăşani (Ibidem). Precizările făcute de D. Tudor se bazează pe „săpăturile diletantice ale unor amatori de antichităţi din Drăgăşani (Tudor, 1968, 59), făcute între cele două războaie mondiale, cu bune intenţii, cu care ocazie au găsit la adâncime de 1 m, temeliile puternice ale unor ziduri, ce puteau fi ale unor ziduri de apărare ale castrului roman Rusidava şi care au fost acoperite cu pământ provenit fie de la aluviunile aduse de Olt, la care se adaugă particulele de praf purtate de vânt, ca şi lucrarea terenului  şi folosirea lui agricolă” (Ibidem).

Tuburile mari de canalizare (50-80 cm), ca şi urmele unui mare canal de scurgere spre Olt, probează existenţa unei activităţi intense din interiorul castrului. Cu toate acestea, D. Tudor susţine că, din lipsa dovezilor, nu se poate determina mărimea castrului şi nici numele unităţii care îl ocupa în sec. II - III, d. Hr. Cetatea romană  era de dimensiuni  modeste şi fusese construită, ca toate castrele de pe Olt, la început - numai cu val de pământ şi şanţ de apărare în faţa ei, iar mai târziu, s-a adăugat acest element defensiv, zidul cel gros de cărămidă, între şanţ şi val. Aceste lucrări au fost realizate în vremea lui Hadrian (117-138) şi mai târziu, sub Septimius Sever. În acelaşi timp cu ridicarea unor castre pe întreg cursul Oltului, romanii construiesc şi drumul de pe malul drept al apei, drum ale cărui urme se mai pot vedea şi astăzi şi pe care a trecut, probabil, şi împăratul Traian în anul 105, cu trupele spre Sarmisegetuza.

Cercetătorul Radu Vulpe susţine că drumurile construite de romani erau marcate din loc în loc cu pietre miliare, ce indicau în mii de paşi, distanţa  de la localitatea cea mai apropiată, iar la fiecare etapă de mers (cca 18-20 km) se găsea câte o „statio” sau „mansio”, cu posturi de pază şi de întreţinere, cu hanuri, cai de schimb şi depozite de provizii militare (Vulpe, 1970, 109-110). Săpăturile făcute de-a curmezişul acestor căi, în  mai multe puncte (la Sucidava, Romula, Buridava, Rusidava etc.), au confirmat că drumul a fost construit din pietriş şi avea o lăţime de 5-5,6 m. În rest, pe anumite porţiuni, se mai poate observa şi astăzi, intervenţia omului şi mai ales arăturile cu tractorul, care au dus la ştergerea urmelor acelei prime căi de acces.

În sectorul Piatra-Olt – Râureni, acest drum a fost trecut şi pe Tabula Peutingeriana, astfel: de la Acidava (Enăşeşti, jud. Olt) şi până la Rusidava (Momoteşti-Drăgăşani), harta antică înscrie o distanţă  de 24000 paşi romani, adică 35,640 km, distanţă ce corespunde realităţii de pe teren; de la Rusidava la Pons Aluti (Ioneştii Govorii), distanţa e de 14000 paşi romani, adică de 21 km, cifră ce depăşeşte cu aproape 1 km situaţia din teren. Iată cum descrie inginerul Pamfil Polonic traseul acestui drum de acum zece decenii pe fragmentul Drăgăşani: „urmând în continuare drumul, îl întâlnim la Voiceştii de Mijloc, la pârâul Putreda, la pârâul Pesceana, până la Momoteşti (locul Rusidavei). El trece apoi pe marginea de răsărit a terasei ocupate de oraşul Drăgăşani, pentru ca să treacă apoi pâraiele Drânga şi Bârsa, Gura Văii Hunia” (Berciu, 1966, 315-316). În Drăgăşanii de azi, acest sector al drumului este cunoscut sub denumirile Drumul de Piatră sau Calea lui Traian, străbătând oraşul pe la est, de la un capăt la altul, mergând paralel cu râul Olt, la o distanţă de cca 2 km. La sud, dinspre Voiceşti, după ce trece pârâul Putreda, ajunge la locul identificat al castrului Rusidava, la 200 m est de DN 64, după care urmăreşte, prin partea de jos, fruntea primei terase a Oltului, pe la est de fosta IAS, pe la vest de stadionul oraşului şi se continuă pe strada Împăratul Traian (de curând, cu denumirea schimbată: strada  Primăverii), continuând până la cartierul Bârsanu şi satul Călina, spre nord.

În perioada dintre cucerirea Daciei şi cea a părăsirii ei de către trupele şi administraţia romană, precum şi de către coloniştii ce au însoţit-o, s-au realizat legături care au făcut posibilă convieţuirea acestora. S-au încheiat căsătorii mixte care au contribuit la strângerea şi consolidarea relaţiilor dintre armata romană şi populaţia autohtonă. Invaziile carpo-gotice din secolul III după Hr. şi atacurile îndreptate spre Limesul Alutan s-au răsfrânt şi asupra Rusidavei, care a avut de suferit mult. În anii 245-247 d. Hr., când carpii au distrus Romula şi Pons Aluti, după cum dovedesc tezaurele îngropate şi urmele de incendiere, Rusidava a fost, la rândul ei, distrusă. Populaţia din zonă a găsit adăpost în pădurile vecine, de unde revenea în clipele de linişte, perioade care, până la părăsirea Daciei de către armata romană, sunt din ce în ce mai rare. Ce a urmat după aceea? Contrar teoriei potrivit căreia toată populaţia s-a retras la sud de Dunăre, odată cu armata romană, Dacia a continuat sa fie locuită. Din  Dacia, s-au retras armata romană şi, odată cu ea, toţi cei care au fost angrenaţi în administraţia romană şi nu aveau motive să fie îndrăgiţi de populaţia de rând; la fel cei bogaţi, care, cu banii lor, puteau trăi oriunde. Ca şi în restul Daciei, şi în zona noastră – a Drăgăşanilor de azi -, au rămas pe loc: populaţia de origine dacă, acea populaţie care în timpul ocupaţiei romane şi-a păstrat identitatea; era acea populaţie locuind în apropierea castrului, pe teritoriul Gârdeştilor de mai târziu; o parte din urmaşii coloniştilor, veniţi în acelaşi timp cu armata romană, care primiseră pământuri şi îşi făcuseră  o stare materială bună,  întemeiaseră familii mixte prin căsătorie cu femei dace.

Populaţia rămasă şi-a continuat activitatea de până atunci, evitând contactul cu valurile de migratori ce se succedau pe aici. Au fost şi cazuri când grupuri izolate de migratori au refuzat să-şi continue drumul  şi au rămas pe aceste locuri, intrând în contact cu populaţia  băştinaşă, alături de care  au convieţuit. Chiar dacă de la aceştia a împrumutat unele elemente de vocabular sau obiceiuri, populaţia daco-romană, prin număr şi un grad superior de dezvoltare, a avut capacitatea să-i asimileze. În secolele IV-VI, are loc o puternică dezvoltare a acestor meleaguri, în planul vieţii economice şi social-politice. În mediul sătesc daco-roman, se răspândeşte creştinismul, devenit factor de seamă în procesul de sudare a convieţuirii dintre daci şi romani. Perioada de la retragerea aureliană şi până în secolul al X-lea, va avea o importanţă deosebită, deoarece este perioada când se formează limba şi poporul  român. Zonele de locuire mai densă s-au unit în stătuleţe feudale, cnezate şi voievodate, care au devenit cu timpul Ţările Româneşti din Evul Mediu timpuriu.

Informații adiționale

Citit 464 ori
Ești aici: Home Valcea Valcea Drăgăşani - preistoria, istoria antică şi premedievală