Istorie Locala

Marți, 28 Februarie 2017 10:04

„Drăgăşanii Episcupii”

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Încă din secolul al XII-lea, în Ţara Românească, alături de proprietăţile domnitorilor, din care aceştia puteau face danii slujitorilor de încredere sau bisericilor, apar noi forme de proprietate feudală şi laică, provenite, în cea mai mare parte, din contopirea pământurilor ţărăneşti. De-a lungul secolelor XVI şi XVII, se continuă trecerea pământurilor în stăpânirea câtorva feudali şi a bisericilor care, pe de o parte cumpără  mari suprafeţe de teren de la cei aflaţi în necazuri sau se folosesc de alte modalităţi ca donaţiile sau închinările,  pentru a-şi mări averile. „La sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului  al XIII-lea – apreciază istoricii - , moşiile bisericeşti cuprindeau zeci de sate” (Pascu, 1966, 59). În urma acestor cumpărări şi donaţii, Episcopia Râmnicului a devenit  o  mare proprietară de pământ  şi, mai ales, de suprafeţe cultivate cu viţă de vie. Satul Drăgăşani a ajuns proprietatea Episcopiei Râmnicului ca urmare a donaţiilor de terenuri de către diverşi proprietari, pentru a fi trecuţi  la „sfântul şi dumnezeiescul pomelnic, ca să fie veşnică pomenire”, sau să fie înmormântaţi la Episcopie. Episcopul Atanasie Mironescu scria în 1906, în Istoricul Episcopiei Râmnicului, că aceasta avea moşii şi vii în Drăgăşani, prin acte de danie şi hrisoave domneşti din anii 7090 (1582) şi 7107 (1599) (Mironescu, 1906, 238). Un astfel de document a fost cel scris între anii 1592 şi 1599, reprezentând un testament  al călugăriţei Eufrosina  din Drăgăşani, prin care aceasta lăsa Episcopiei Râmnicului partea ei de moştenire din satul Cioroiu (jud. Dolj) şi din Drăgăşani; toate cele menţionate, „le dăruieşte ca să-i fie pomană ei şi părinţilor ei”  (Bălaşa, f. an, 34)

 

Mihai Viteazul, în iunie 1599, întărea stăpânirea Episcopiei Râmnicului peste „moşiile şi averea şi sălaşele de ţigani care aparţinuseră călugăriţei Maria (aceeaşi cu Eufrosina) din Drăgăşani … le-a închinat şi le-a dat de bunăvoie sfintei Episcopii încă înainte de vreme” adică atunci „când  a făcut-o pe ea preacinstitul şi presfinţitul arhiepiscop Kir Teofil  al Râmnicului, călugăriţă în cinul marelui chip, ea a dat toate cărţile  de ocină şi de dedină în mâna preacinstitului părinte. Iar apoi am văzut şi domnia mea cărţile şi întocmirea monahiei care s-a zis mai sus, toate câte se vor alege , părţile ei de pretutindeni” (DIR, B, XVI/ VI, doc. 365, pag. 356).

Câţiva ani mai târziu, în anul 1602 (7110), iunie 2, aceeaşi călugăriţă Maria din Drăgăşani dă o „carte” Episcopiei Râmnicului prin care îi întăreşte stăpânirea, după încetarea ei din viaţă, peste toate averile ei „din Drăgăşani”, partea ei toată, „şi din Momoteşti (. . .) iarăşi, partea ei toată, „şi din ţigani, anume Neagoe, cu sălaşul şi Pădure şi Rada cu doi fii şi o fiică”. Toate, le dăruieşte ca să fie îngropată la Episcopie (DIR, B, XVII/I, doc. 94, pag. 92).

Episcopia continuă  să cumpere şi să primească danii, alte şi alte terenuri, ceea ce face ca să apară o serie de neînţelegeri între noul proprietar şi vecinii săi, fapt care-l determină pe episcopul Ignatie al Râmnicului să intervină pe lângă domnul Ţării Româneşti - Radu Leon voievod (1664-1669) care, în anul 1667, hotărăşte ca 12 boieri să hotărnicească şi să împietrească moşia Episcopiei, partea ei din Drăgăşani şi Momoteşti. Cei 12 boieri unesc cele două moşii din Momoteşti şi Drăgăşani, lăsând „de au luat ceilalţi slujitori şi megieşi”, partea lor de la margine. Din document, rezultă că în anul 1667, moşia Episcopiei se întindea din apa Oltului, urca în Dealul Drăgăşanilor, apoi pe culmea dealului până la Momoteşti, şi de aici, prin partea  de sud, până la Olt (Şerban, 2004, 65). Ea avea o lăţime de 1700 de metri, înglobând şi satul Drăgăşani, care va avea acest statut până în 1863, timp de 265 de ani, când a fost adoptată legea secularizării averilor mânăstireşti.

In următorii 200 de ani, Episcopia Râmnicului va primi  şi alte donaţii, va cumpăra  mai multe terenuri şi va deveni cea mai mare proprietară din această zonă. In afară de vinărici, Episcopia  mai încasa „otaştină”, care era „o vadră din douăzeci”, de la toţi producătorii care aveau vii pe pământul ei. Vinăriciul era o taxă în natură (mai apoi în bani) pe care toţi deţinătorii de vii o dădeau din producţia anuală de vin. Această taxă se percepea de domnie prin vinăriceri, iar domnitorul avea latitudinea  de a o ceda şi altor instituţii feudale, sau chiar de a o vinde. In decembrie 1677, Episcopia Râmnicului cumpără de la Ion Dorobanţu din Calomfireşti  moşia „Scaunul lui Tudor” din satul Nuci, aflat în nordul Drăgăşanilor. O altă donaţie de terenuri către Episcopie, e făcută de Petronie  monahul  la 6 aprilie 1684 (Mironescu, 1906, 68).

In urma atâtor danii făcute Episcopiei Râmnicului şi cumpărării mai multor terenuri, la 6 noiembrie 1714, se face o nouă hotărnicie a moşiilor, însoţită de comasări de terenuri. Episcopia  cumpără peste tot, în Drăgăşani, precum şi în jurul acestuia: în Bereni, Suteşti, Guşoeni, Amărăşti, Voiceşti, Zlătărei, Călina etc. Teodor, ispravnicul moşiei din Drăgăşani a Episcopiei, care cumpărase în numai 2-3 ani aproape toată proprietatea moşnenească a sătenilor din satul Nuci, trece la cumpărări masive în Drăgăşani şi Gârdeşti.  Numele acestui ispravnic e întâlnit în  zeci de zapise, în calitate de cumpărător de moşii, în special de la moşnenii din satul Nuci, în urma unor datorii pe care aceştia le făcuseră la negustorul Condii Melache din Râmnicu-Vâlcea, datorii în contul cărora  amanetaseră averea  şi pentru care trebuiau să plătească în fiecare an dobândă, în care îngropau tot rezultatul muncii lor. Toate moşiile personale ale ispravnicului Teodor, la 5 septembrie 1753, trec în proprietatea Episcopiei Râmnicului. Odată cu acestea, şi altele - cumpărate sau donate până la această dată, feuda din Drăgăşani a Episcopiei Râmnicului se măreşte simţitor.

În catagrafia din 1840, găsim în proprietatea Episcopiei Râmnicului, următoarele localităţi: Târgul Drăgăşani, satul Bârsanu, satul Momoteşti, satul Zlătărei - cu schitul Dobruşa, satul Călina cu mahalaua Bereni, satul Prundeni - cu mahalaua Dăeşti, satul Aureşti - cu mahalaua Verdea, satul Şuşani etc. (Popescu-Cilieni, 1941; 7, 9, 11, 20).

Donaţiile de moşii din partea domnitorilor sau a unor persoane particulare, se extind şi la alte mânăstiri din judeţul Vâlcea şi din alte judeţe. Acestea dispuneau de proprietăţi astfel: mânăstirea Horezu avea  o  vie în Dealul Gârdeştilor şi colecta vinăriciul domnesc donat de Constantin Brâncoveanu, „din dealul Suteştilor i Nemoiu i den dealul Gârdeştilor şi al Zlătăreilor şi al Creţenilor” (Fondul arhiv. Mânăstirea Horezu, pach. LX, doc. 1),  Mânăstirea Dobruşa - în Zlătărei şi în Măzărani (prin donaţie sau  cumpărare de la moşneni), Mânăstirea Govora - în Dealul Drăgăşanilor, Mânăstirea Bistriţa - în Dealul Gârdeştilor, Schitul Păpuşa - în Dealul Drăgăşanilor, Mânăstirea Dintr-un Lemn - în Dealul Drăgăşanilor, Mânăstirea Cozia - în Dealul Drăgăşanilor, dar şi mânăstirea Sadova (care se află la numai 15 km de Dunăre), schitul Mărculeşti din fostul judeţ Muscel, schitul Căluiu, mânăstirea Surupatele, Biserica romano-catolică din Râmnicu-Vâlcea.

Dependenţa de Episcopia Râmnicului, a satului şi apoi  a târgului Drăgăşani, a menţinut, de-a lungul celor peste 250 de ani, această stare a aşezării şi o evoluţie lentă care a depins numai de proprietar, acesta aprobând sau nu, în raport cu interesele sale, construirea unor clădiri, sau a unor dotări edilitare.

 

Informații adiționale

Citit 519 ori Ultima modificare Marți, 28 Februarie 2017 10:07
Ești aici: Home Valcea Valcea „Drăgăşanii Episcupii”