Istorie Locala

Luni, 22 Mai 2017 09:28

Pe urmele cărţii „O vară ciudată”

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Ca unul care am deschis ochii într-o casă de ţărani harnici şi cinstiţi şi, culmea, chiar mare, aproape culă, casă care impunea respect, dar fără nici o carte, totdeauna am fost gelos, până la obsesie pe cei, pe cei care aveau bibliotecă. Şi, mai ales, pe conacele boiereşti, câte mai rămăseseră, pentru că, în nemernicia lor, staliniştii - mai toţi neromâni - le-au distrus de parcă erau focare de molime. Imaginaţia îmi fugea şi se plimba curajoasă pe holurile lor, în cerdacele lor, unde odraslele fericite, poate, ale boierilor noştri, îşi petreceau zilele, vacanţele şi se bucurau de „bogăţiile” lor sufleteşti.

Şi nu puţine conace am văzut, pentru că viaţa m-a dus prin ţară şi, vrând-nevrând, „călătoream” prin ele, le „receptam” amintirile, le admiram bibliotecile, încărcându-mi sufletul cu lumină, chiar dacă doar în mintea mea. Tot în această perioadă, când începuseră să apară „conacele” noi, ale burghezilor proletari, s-a născut şi fraza care mi-a adus câteva oprobii, dar m-a întărit în dragostea pentru carte şi am convins, uneori, pe câţiva, că „Înainte erau câteva conace, dar mustea de cultură, iar azi sunt cu duiumul şi put de incultură”. Şi dădeam repede exemple: Beneşti - cu Otetelişenii şi Petrache Poenaru, Valea Mare - cu Gărdeştii şi Duiliu Zamfirescu, Ciorăşti (Şirineasa), cu generalul Oprescu şi C. Boboc, Văleni (Păuşeşti-Otăsău), cu Iancu Păuşescu şi St. O. Iosif, D. Anghel, A. Enăşescu, M. Sadoveanu, I. Pop etc., Zătreni, cu Boiceştii, Bădeştii şi I.M. Răureanu, Râmnicul, cu Socotenii şi Lahovarii, Foleştii, cu Lamotescu şi Vintilă Ornaru, Slăviteşti, cu Lahovari şi Cella Delavrancea şi altele, multe, multe...

Despre această din urmă „relaţie”, am aflat destul de târziu, abia în 1983, când am devenit bibliotecar, şi printre alte sarcini, am fost delegat să desfac nişte pachete cu valori, uitate de nişte ani buni într-un depozit. De fapt, aceste valori fuseseră confiscate în 1948 (la naţionalizare) şi adăpostite în beciurile Palatului Justiţiei, atunci Palat de Cultură (ce bine era dacă rămânea tot al Culturii; dar în lumea fără personalitate în care predomină banul, minciuna are nevoie de palate, nu de hrană a sufletului...) şi găsite întâmplător de Goange Marinescu, director al palatului, când s-a modernizat clădirea.

Erau peste 70 de pachete, care „arestaseră” cărţi ce proveniseră din bibliotecile: general Oprescu, Petre Măinescu, Constantin Dissescu, Ioan Olănescu, Ioana Cantacuzino, Cella Delavrancea, Philip Lahovari, Noe Lahovari...

Parcă îi aud pe colegii mei: „Pleacă, mă, lasă-le dracu' de cărţi, că o să iei vreo ciupercă şi nu mai scapi de ea!”. Eu, însă, încăpăţânat, dar şi mânat de curiozitate şi dragoste - o îmbinare ciudată, nu-i aşa? - le-am inventariat pe toate (şi pe cele bolnave, şi erau vreo sută, pe care chiar am vrut să le tratez, încercând să fac un laborator, dar am avut cu cine?; căci, Doamne, mulţi bibliotecari nu iubesc chiar deloc cărţile, nu ştiu ce caută în bibliotecă!) şi le-am dat de lucru celor de la „Clasificare-Catalogare”. Şi eram mândru de ceea ce făcusem! Peste câţiva ani, destinul m-a instalat în alt post şi am avut şansa, poate unică, să circul prin judeţ. Aşa am ajuns la Şirineasa (cu interese de serviciu) şi, pentru că demult voiam să vizitez biserica din islazul Slăviteştilor, mai ales că, de curând, citisem a doua ediţie a romanului „O vară ciudată” de Cella Delavrancea, a cărui acţiune se petrece aici şi prin împrejurimi, curiozitatea şi fraza mea, amintită, m-au hotărât brusc. Chiar dacă nişte nori se uitau urât la mine, am luat şoseaua la bătaie şi cei trei kilometri s-au topit în câteva zeci de minute. Am intrat întâi în biserică. „Doamne, ce-au avut cu tine? De ce, oare, de sălaşul tău s-a ales praful?” Pentru că o ruină ajunsese biserica. Ploua în ea, fiind fără acoperiş şi cred că demult era aşa, pentru că în interiorul ei crescuseră şi câţiva copaci, iar acum era adăpost pentru oi.

Ce să fac? Am plâns câteva minute în interioarele mele, l-am certat pe cel vinovat (am aflat că acesta a fost Oromulu, un hapsân, care cumpărase moşia pe care se afla biserica, în anul 1927; fiind biserică de sat, nu monument, şi pentru că noul proprietar s-a purtat inuman cu ţăranii, aceştia, prin bunăvoinţa celuilalt boier, de peste vâlcea,  Philip Lahovari, care le-a dăruit pământ dincolo de Luncavăţ, şi-au mutat satul cu totul, cu căţel, cu purcel, şi şi-au făcut altă biserică, pe aceasta lăsându-i-o hapsânului de Oromulu); au trecut vâlceaua unde se afla conacul lui Philip Lahovari şi al soţiei sale, celebra Cella Delavrancea, scriitoare, pianistă, fiica lui Barbu Ştefănescu Delavrancea şi adorata lui I. L. Caragiale. Ce emoţie mă cuprinsese, Doamne! „Oare unde o fi fost biblioteca?” Cer voie inginerului Gelu (de serviciu pe unitate, căci acolo funcţiona IAS Valea Mare) şi-mi spune că n-am nici o restricţie. Am deschis uşa conacului ca o mireasă, roşisem tot, dar nu mă vedeam decât eu, credeam, căci umbrele Cellei nu dispăruseră încă. Le vedeam în sufrageria rotundă, în dormitor, pe cerdac şi parcă se răstea la mine: „Stai, domnule, oleacă, până vine Philip al meu, că-i dus până la pădurar!” Mi se ridicase părul în cap şi un fior îmi trecea prin şira spinării.

„Ce vrei? O cafea sau cheseaua cu dulceaţă?” Ce să fac? Să-i răspund? Păi dacă mă aude Gelu, inginerul, nu râde de mine?

Privesc în jur. Păienjeni, igrasie, câteva geamuri sparte... O pală de vânt mă trage, parcă, spre una din ferestre şi iar aud vocea Cellei: „Ia priveşte, tinere! Vezi ce privelişte am? Ia uită-te spre biserică! Câţi brazi sunt?” „Doi” - îi răspund. „Ehe, sunt patru. Eu i-am pus aşa, să păcălesc  verile astea petrecute pe aici. Ciudat, nu-i aşa?”

Afară începuse să plouă. Stăteam de două ore în conac şi nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Dar trebuia să fac şi pasul peste prag, să plec adică. „Oare ce-o fi crezând despre mine Gelu?” Dar nu-mi păsa. Eram în casa unei celebrităţi şi emoţiile nu-mi dădeau pace, dar mă făcuseră puternic. Trăiam clipe unice şi nu mă mai săturam de... admiraţie, aş putea zice. Nu rămăsese nici o palmă de podea, plafon ori perete neatins de privirile mele. Şi, totuşi, când să plec, privirea mi se opreşte într-un colţ al camerei. Un fel de dreptunghi, patru linii abia vizibile ieşeau prin albul varului şi, parcă, mă chemau. „Ce să fie?” Îmi las geanta de pe umăr şi mă reped spre acel colţ. Dau cu vârful pantofului în spaţiul conturat de liniile dreptunghiului şi  rămân uimit: suna a gol. „Măi să fie, că n-oi fi dat de vreo comoară” Mă aplec şi cu un briceguţ decojesc stratul de var, încet, cu toate că a naibii curiozitate, dacă îmi dădea ea pace! În final, iese la suprafaţă o uşiţă. „Doamne, ce noroc” Inima îmi bătea puternic. Tăcerea di jur chiar mă înspăimânta. „Dacă tocmai acum vine inginerul?” Iute trag de uşiţă şi vâr mâna în ascunzătoarea care mi se deschidea (ca să nu zic „safe”). Nu, n-am găsit decât o carte. Dar ce credeţi, ce conta pentru mine mai mult decât o carte? Asta e comoara mea. O iau, minunându-mă că au trecut aproape 40 de ani şi nimeni n-a avut curiozitatea sau norocul să găsească această comoară. O introduc în geantă şi plec.

 Nu mai era nimeni prin împrejurimi, aşa că, luându-mi la revedere de la conac (care, Doamne, acum nu mai este, pentru că s-a găsit un cretin, cică „moştenitor” al lui Philip Lahovari, care l-a dărâmat şi l-a vândut bucată cu bucată unor „investitori strategici”, lipsindu-ne de memoria culturii) cu gândul la Cella Delavrancea şi mă îndrept spre staţia de autobuz. Pe drum, bineînţeles că n-am avut răbdare. Am scos cartea, care s-a păstrat extraordinar de bine în acel „safe” şi am funzărit-o. Era o ediţie princeps a poetului latin Tibull - „Elegii în limba latină şi germană”, de Friedrich Karl von Strombeck, apărută la Gotingen, în editura lui Johan Christian Dieterich, în anu 1799 (în original: „Tibull's, Elegien, lateinisch und deutsc von Friedrich Karl von Strombeck, Gotingen bey Johan Christian Dieterich, 1799).

Cartea are 200 de pagini, cuprinde două volume de elegii şi unul de poeme, cu adnotări pertinente făcute de traducător, iar pe coperta a doua prezintă semnătura „Lahovari”, care confirmă faptul că ea a aparţinut acestui boier iubitor de frumos şi de neam. Cât adevăr, Doamne, în sintagma „Înainte erau puţine conace, dar musteau de cultură, iar azi sunt cu duiumul, dar put de incultură!”.

 

George Achim

Vizualizare paginile originale in care a apărut textul de mai sus, în PDF Pe_urmele_cartii_O_vara_ciudata.pdf

 Link de descărcare atasament - în josul acestei pagini.

 

Informații adiționale

Citit 695 ori Ultima modificare Luni, 22 Mai 2017 10:53
Mai multe din această categorie: « Cernișoara: Biserica din Mădulari
Ești aici: Home Valcea Valcea Pe urmele cărţii „O vară ciudată”