Istorie Locala

Luni, 22 Mai 2017 12:00

Adevărul despre conacul şi biserica din Slăviteşti, prezentat de descendentul ctitorului

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Stimate domnule redactor-şef, din pură în­tâmplare, mi-a căzut sub ochi un articol semnat de domnul George Achim în nr. 2 (iulie-decembrie 2003) al revistei Casa Cărţii vâlcene, privind, printre altele, şi biserica, de fapt ruinele bisericii din Slăviteşti. Ca să fiu mai exact, actualmente teritoriul aparţine de satul Valea Mare, componentă a oraşului Băbeni. Trebuie să spun că am rămas stupefiat de afirmaţiile făcute de autor, drept pentru care mă văd nevoit să vin cu următoarele precizări. Cunosc aceste amănunte deoarece biserica a aparţinut familiei mele, înainte de exproprierea din 1949.

 

Nu pot să-mi dau seama dacă autorul a bătut câmpii din întâmplare sau a avut vreo intenţie. O să fac corecturile necesare pe puncte.

Biserica nu a fost niciodată a sătenilor, a fost ridicată de familia Slăvitescu şi anume de Ion Slăvitescu, îm­preună cu jupâneasa sa, Bălaşa, pentru uzul personal, aşa cum scrie în Pisania de la anul 1750.

Satul a fost mereu în locul de azi, aşa cum şi atestă documentele, iar cine s-a mutat din vatra satului se pare că a fost familia Slăvitescu, care au fost apreciaţi de istorici ca fiind boieri de rangul II. Primul document de atestare a familiei Slăvitescu datează din 1609.

Pe lângă biserică, erau cruci de piatră, care arătau că acolo au fost îngropaţi unii din membrii familiei Slăvitescu. Acum,  ele nu mai există, fiind distruse.

Biserica este monument, a fost în trecut, este şi azi, motiv pentru care a fost aprobată reconstrucţia ei cu fonduri de la Ministerul Culturii. Oromulu Constantin, hapsânul de Oromulu după expresia domnului Achim, bunicul meu, despre care se spune că ar fi la originea ruinării bisericii, este cel care a reparat-o la începutul secolului trecut, înlocuind acoperişul de şindrilă cu unul de ţiglă şi prinzând zidurile în tiranţi de fier. Dacă a ajuns aşa cum este, atunci aceasta „se datorează” nepăsarii autorităţilor comuniste şi a Episcopiei Râmnicului, şi nicidecum lui, aşa cum afirmă, calomnios, autorul.

Acolo unde este biserica n-a fost niciodată islazul satului, ci erau clădiri care gravitau în jurul culei care se vede în pictura doamnei arhitect Delavrancea Gibory, din 1926 (foto).

Oromulu Constantin, despre care se vorbeşte în articol, era fiul Elizei Slăvitescu şi, deci, moştenitorul unei părţi din moşie, restul cumpărând-o de la ceilalţi moştenitori, deci nu a apărut de undeva ca să cumpere totul, aşa cum s-ar putea înţelege din lectura articolului.

 

Date mai ample despre biserică găsiţi pe site-ul: http://www.cimec.ro/arheologie/cronicaca2002/rapoarte/208.htm

şi, în general, pe Google.

slavitesti

 

Aş dori să mai scriu câteva rânduri despre familia Slăvitescu. Se cunoaşte celebra legătură a lui Mihai Viteazul, despre care Bălcescu a susţinut că a consfinţit iobăgia în Ţara Românească prin această măsură. Bălcescu şi-a întemeiat afirmaţia pe un document publicat tot de el, în care domnitorul Radu

Mihnea întăreşte, la 24 aprilie 1613, fraţilor Pârvu si Radu, postelnici din Slăviteşti, stăpânirea a doi rumâni din Băbeni pentru care se judecaseră cu Ghinea diaconul, ginerele lui Cârstian de la Ohaba. Aceasta este una din primele atestări documentare a existenţei familiei Slăvitescu.

Aşa cum este specificat în studiile de specialitate, Slăviteştii erau boieri de rangul doi şi în decursul secolului XX au dispărut ultimii purtători ai numelui.

N-ar fi lipsit de interes, cred eu, să vorbim despre cei care descindeau din familia Slăvitescu. Fraţii Jacob, Alexandru, Ioan, N. Lahovary, fruntaşi ai Partidului Conservator, se înrudeau, prin bunica lor, Bica Lahovary, născută Socoteanu, cu familia Slăvitescu. Eugeniu Carada, cel care este considerat ctitorul Băncii Naţionale a României, fruntaş de seamă al Partidului Naţional Liberal, are ca mamă o Slăvitească, Petruţa, sora lui Dincă Slăvitescu. Mihail Oromulu, fratele lui Constantin Oromulu, şi nepotul lui Carada prin Eliza Slăvitescu, fata lui Dincă Slăvitescu, este şi el Guvernator al Băncii Naţionale, între anii 1920-24.

Din punct de vedere anecdoctic, cred că se poate aminti faptul că actualul Guvernator al Băncii Nationale, Mugur Isă- rescu are tatăl originar din Şirineasa, centrul de comună de care aparţine satul Slăviteşti.

Câteva cuvinte despre biserică

Din păcate soarta acestei biserici nu este prea fericită. După exproprierea din 1949 şi dărâmarea conacului, distrugerea crucilor dimprejur, biserica a intrat într-un stadiu de colaps şi nimeni nu s-a mai ocupat de ea, ajungând să servească, la un moment dat, de adăpost pentru vite, iar faptul că azi pasc vite primprejur nu înseamnă că acolo este islazul satului Slăviteşti, ci arată starea de degradare în care a ajuns.

In plus, au mai intervenit două lucruri. Din motive de comoditate, terenurile care aparţineau moştenitorilor lui C-tin Oromulu au fost trecute prin Legea nr. 2/1968 la comuna Băbeni, astăzi oraş. Deşi, în virtutea inerţiei, toată lumea vorbeşte de biserica din Slăviteşti şi aşa este trecută pe lista Monumentelor Istorice, ea acum aparţine din punct de vedere administrativ localităţii Valea Mare (oraşul Băbeni).

Intre timp, un fel de Corogeanu local, care a făcut Teologia la bătrâneţe şi se plictiseşte, doreşte să devină stareţ la viitoarea mănăstire Valea Mare, căci aşa se va numi, dacă se va înfiinţa, deoarece s-a ajuns la concluzia că, dacă se doreşte repararea bisericii, pentru ca ea sa fie in continuare funcţională, se recomandă înfiinţarea alături de ea a unei mănăstiri. Pentru aceasta, el s-a prezentat la Primăria din Băbeni, cu o cerere de retrocedare a bisericii şi a patru hectare de teren înconjurător, întemeiate pe un act care arăta că, acum circa 150 de ani, o străbunica a mea a arendat unei biserici, cu acelaş hram, însă din Marcea, un teren cu păşune de 4 ha, document care a fost interpretat ca un act de donaţie de Comisia de Aplicare a Legii Fondului Funciar din Băbeni.

Din acest motiv, eu mă judec cu reprezentantul bisericii din Băbeni, asta în timp ce Episcopia Râmnicului a comandat un studiu istoric din care reiese că biserica a fost a familiei Slăvitescu şi că bunicul meu a reparat-o, iar eu am comuni cat Episcopiei că doresc să discut pentru a rezolva pe cale amiabilă conflictul, dar nu pot acepta minciunile ce au stat la baza cererii de retrocedare a bisericii, din respect pentru adevăr, dacă nu din respect pentru cele zece porunci biblice.

Complexul de la Slăviteşti

Aşa după cum arată toţi istoricii, biserica, împreună cu cula şi alte clădiri, constituiau un fel de complex de curte al boierilor Slăviteşti, ceva ce nu se mai află în alte locuri din ţara noastră.

In momentul când s-a aprobat reconstruirea bisericii, acum mai bine de şase ani (acest text a fost  scris în 2006 – notă V.S.), s-a pus problema încadrării ei ca mănăstire (schit) care să-i permită să aibă o existenţă care să-i asigure funcţionalitatea. S-au făcut planuri măreţe, care, din cauza costurilor foarte mari, nu au fost puse în aplicare. Astfel, timpul trece şi biserica continuă să se degradeze.

In plus, se va ajunge la situaţia paradoxală că, deşi este salvată biserica din Slăviteşti, noul schit se va numi Schitul din Valea Mare, localitatea de care aparţine acum administrativ.

Eu cred că sunt necesare câteva măsuri urgente pentru salvarea monumentului:
- încetarea procesului cu Episcopia, prin recunoaşterea adevărului de către aceasta din urmă, privitor la posesia în trecut a bisericii.
- Inceperea reconstrucţiei bisericii şi a vechii cule, pen¬tru a reconstitui vechiul ansamblu, cu costuri mult mai mici şi unde s-ar putea duce o viaţă conformă normelor călugăreşti, aceasta nefiind legată de aspectul clădirii.
- Revenirea la vechea împărţire administrativă printr-un HG, pentru ca biserica să-şi poată recăpăta vechea denumire - biserica din Slăviteşti.

Cu stimă,

Constantin Oromulu

 

P.S.: Pentru ilustrarea celor spuse de mine, vă trimit în atachment o poză cu cula făcută de cineva din familie şi ilustraţia din cartea lui Grigore Ionescu privitoare la Casa Slăvitescu, făcută după acuarela arhitectei Delavrancea Gibory (vezi paginile PDF ale revistei – n.r.).

Paginile originale în care a apărut informaţia - Adevarul_despre_biserica_din_Slavitesti.pdf

Link-ul de descărcare ataşament se află în josul acestei pagini.

 

Notă:

Scrisoarea de mai sus mi-a fost adresată de către Constantin Oromulu în anul 2006, după apariţia în revista „Casa Cărţii vâlcene” a articolului „Pe urmele cărţii «O vară ciudată»”, redat la https://istorielocala.ro/index.php/biblioteca-judeteana-antim-ivireanul-valcea/item/1583-pe-urmele-c%C4%83r%C5%A3ii-%E2%80%9Eo-var%C4%83-ciudat%C4%83%E2%80%9D.html
O dată cu textul, mi-au fost transmise şi fotografiile cu care am ilustrat „Adevărul despre biserica din Slăviteşti, prezentat de descendentul ctitorului”, articol publicat în nr. 7 (ianuarie-iunie 2006) al revistei Casa Cărţii vâlcene. Nu am amănunte cu privire la fotografia în care, în faţa unei construcţii ţărăneşti (clădire a administraţiei domeniului? anexă gospodărească?), apar laolaltă câteva zeci de bărbaţi înarmaţi - ţărani şi jandarmi, poate şi boieri (bărbatul cu cravată şi pălărie din centrul imaginii cu siguranţă nu este ţăran), iar în plan secund, în stânga, se vede parţial vechea Culă. De remarcat, în foto, că doar jandarmii şi câţiva dintre „civili” poartă bocanci, ţăranii sunt încălţaţi în opinci şi, de asemenea, foarte puţini au arme cu două ţevi şi aprindere centrală: jandarmii au carabine bolt action, ţăranii înstăriţi sau boierii - puşti cu două ţevi scurte (lise sau ghintuite), care utilizează cartuşe, iar cei mai mulţi au flinte (ţevi lungi, cocoaşe exterioare, încărcare pe la gura ţevii, aprindere cu cremene şi fitil sau capsă de percuţie). Posibil ca fotografia să fi fost realizată cu ocazia vreunei vânători.

Dacă cineva deţine mai multe informaţii, în completarea celor de mai sus, şi doreşte să le adaugăm în scop informal şi/sau instructiv/educaţional, mulţumim anticipat! (Valentin Smedescu)

În noiembrie 2008 am scris despre (probabil) ultima persoană din Slăviteşti/ Şirineasa care îşi amintea cum Cella Delavrancea a ţinut-o pe genunchi, a învăţat-o să scrie şi să citească - http://ramnic.ro/img/pdf/2008-11-24.pdf:

Scara spre nicaieri

 

Alte informaţii despre oamenii, domeniul şi biserica din Slăviteşti pot fi vizualizate la https://www.agerpres.ro/social/2015/09/21/reportaj-valcea-povestea-trista-a-conacului-unde-au-trait-philippe-lahovary-si-cella-delavrancea-11-52-42 

 

Informații adiționale

Citit 876 ori Ultima modificare Luni, 22 Mai 2017 14:45
Ești aici: Home Valcea Valcea Adevărul despre conacul şi biserica din Slăviteşti, prezentat de descendentul ctitorului