Istorie Locala

Marți, 27 Iunie 2017 09:17

Drăgăşani - Cultura/ viaţa culturală: tradiţii şi obiceiuri, creaţia populară, portul popular, folcloriştii

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

De la început, se poate aprecia că pentru un oraş relativ mic cum este Drăgăşaniul, cultura dezvoltată şi promovată aici, fie aceasta populară sau scrisă, a fost şi continuă să fie surprinzător de diversă şi de bogată, cu manifestări de prestigiu şi cu personalităţi de valoare în toate domeniile vieţii spirituale. Vom trece în revistă, în continuare, principalele performanţe, pe domenii (şi/sau sub-domenii), iar în cadrul lor, cronologic. Asupra reprezentanţilor acestora, se va insista mai mult, la capitolul Personalităţi drăgăşănene.

 

1. CULTURA POPULARĂ

a) Tradiţii şi obiceiuri

Se poate aprecia că, în diversitatea manifestărilor spiritualităţii româneşti de factură populară, Drăgăşaniul şi localităţile învecinate constituie o zonă distinctă, cu obiceiuri şi tradiţii bine fixate în timp, cu unele elemente asemănătoare celor din alte zone ale ţării, dar şi cu multe particularităţi.

Obiceiuri legate de viaţa omului. Ursitorile (sau Ursătoarele).La trei zile după naşterea copilului, se pun în aşternutul acestuia diferite obiecte simbolice care l-ar ajuta în viaţă, direcţionându-i-o spre domeniul respectiv: monede, creion, pieptene, oglindă etc.

Botezul.Se face, obligatoriu, la şase săptămâni de la naşterea  copilului. În credinţa populară, un copil nebotezat este considerat impur, păgân. Cu ocazia botezului copilului, mamei sale i se face o slujbă (moliftă) după canoanele bisericeşti.

Închinarea copiluluieste un ritual vechi, comun mai multor culte (fiind, se pare, o reminiscenţă a perioadei precreştine, când ritualurile noii religii abia se cristalizau). Se practică imediat după botezarea acestuia, constând în închinarea lui la icoane, băieţii fiind duşi în altar.

Tăierea moţului.Copiilor până la un an, nu li se tunde părul. La împlinirea acestei vârste, se oficiază, în familie, tăierea moţului. Aceasta constă în tăierea unui smoc din creştetul capului, care se leagă cu o fundă şi se păstrează până când copilul va creşte şi va face nuntă; atunci, moţul va fi dus la biserică. Nu se cunoaşte semnificaţia acestui ritual, sau poate că aceasta s-a pierdut (s-a uitat), păstrându-se numai oficierea.

Obiceiuri la lehuzie.Femeia care a născut, nu avea voie să iasă din casă timp de o lună de zile, uneori – nici să coboare din pat direct pe pământul gol (casele nu erau podite jos). Femeia lehuză („lăuză”)  putea să se arate în public numai după ce se i se făcea un maslu la domiciliu, de către un arhiereu; imediat după aceea, trebuia să meargă la biserică, pentru o slujbă specială.

Datul de grindăal copilului, se face în seara sau dimineaţa Anului Nou, pentru pruncii în vârstă de până la cinci ani. Este efectuat de moaşă (cea care le-a tăiat buricul la naştere), la care părinţii pruncului se prezintă cu un plocon substanţial şi cu cadouri: batiste, broboade, cămăşi, prosoape etc. Copilului i se punea pe cap un covrig, în care se înfigeau monede, flori şi o bucată de slănină, după care era ridicat şi lovit de grindă de trei ori; fetiţele - de către moaşă, băieţii - de către moş. Moşul şi moaşa erau şi ei obligaţi să le dea daruri micuţilor: articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte.

Obiceiuri calendaristice şi/ sau legate de muncă. Ghicitul. Practicat de tineri, obiceiul consta în adunarea mai multor băieţi şi fete într-o odaie mai mare dintr-o casă. Aici, băieţii ascundeau sub nouă oale, străchini sau căciuli, obiecte cu diferite semnificaţii: pieptene, turtă (sau pâine), zahăr, cărbune, inel, porumb (ştiulete), oglindă, mărgele, monede etc., fiecare dintre acestea având anumite semnificaţii: pieptenele însemna ceartă, zâzanie, răutate, duşmănie; ştiuletele – neseriozitate; oglinda – fudulie (cochetărie), mărgelele – beţie, banii – noroc, săpunul – prostie etc. Partea distractivă consta în extragerea, de către fiecare dintre participanţi, a obiectului care îi definea sau îi va marca firea ori comportamentul.

Într-o a doua etapă (sau o altă variantă), partenerii la distracţie erau legaţi la ochi şi conduşi la cea mai apropiată vie, unde fiecare îşi alegea, pe partea dreaptă de mers, 9 araci, pe care îi însemnau cu aţă colorată, în mod diferit pentru fiecare. Dimineaţa, se adunau din nou şi mergeau să-şi vadă alegerea. Dacă aracul era drept, înalt şi bine cioplit, se prevedea o căsătorie cu un partener pe măsură. Şi . . . invers! Obiceiul ghicitului mai avea şi alte variante.

Furcăriile.Erau un fel de clăci în aer liber, desfăşurându-se fie la o răspântie de drumuri, fie la o fântână sau într-un alt loc de notorietate. Se adunau oameni de diferite vârste şi de ambele sexe; fetele şi femeile îşi aduceau de lucru, de acasă, „materie primă” care putea fi prelucrată în astfel de condiţii: cânepă, împletituri, lână de tors etc. În timpul lucrului, se spuneau ghicitori, legende, proverbe, basme. Cei cu înzestrare muzicală, cântau cântece populare, băieţii cântau la diferite instrumente, cei mai tineri deprindeau arta jocului popular. Cu această ocazie, se puneau la cale înţelegeri pentru viitoare munci la câmp. Tot aici, se legau prietenii trainice, multe dintre acestea „transformându-se” în căsătorii. Se consuma porumb fiert, fructe, poame uscate. Pe la jumătatea secolului trecut, obiceiul aacesta a început să piardă teren şi să se îndrepte ireversibil spre dispariţie; proces normal, cauzat de industrializarea tot mai accentuată, de şcolarizarea obligatorie şi, de câteva decenii bune, de activităţile distractive cu caracter lucrativ (discotecile).

La cele de mai sus, se adaugă o serie de credinţe, multe dintre acestea având conotaţii religioase: să nu munceşti joia după Paşti, fiindcă „e rău de trăsnet”; dacă bătea vântul în ziua de Mucenici (9 martie), însemna că va mai bate încă 40 de zile; pe timp de furtună, se înfigea un cuţit în mijlocul curţii, pentru a feri casa de trăsnet; pentru ziua de Rusalii, se pregăteau din timp echipe de căluşari – cete de feciori cu funcţie augurală pentru practicile agricole de primăvară, îngemănând rituri taumaturgice (vindecătoare), de fertilitate şi fecunditate. După terminarea perioadei de joc (o săptămână), precedată de depunerea unui jurământ (pe steagul fiecărei cete), avea loc „îngroparea căluşului”, concret – a steagului, într-un loc secret; credinţa în strigoi etc. (Şerban – coord., 2004, 294-295).

b) Creaţia populară

Făcând parte din aria sudică a judeţului Vâlcea, învecinată cu zonele etnografice Argeş şi Romanaţi, oraşul Drăgăşani – târg mare prin tradiţie, a constituit cadrul de colportare a patrimoniului imaterial din acest spaţiu, îndeosebi a folclorului epic, istoric şi liric; în acest sens, sunt de menţionat lăutarii Lache Bârsan şi Dumitru Ursaru, informatori ai marelui folclorist Teodor Bălăşel (v. Bălăşel, 1967, passim), precum şi Nicolae Codreanu Muscalagiul, mult preţuit de către Gib. I. Mihăescu, căruia îi cânta la vechiul restaurant „Mielul Alb” (v. Gib. I. Mihăescu, nuvela La Grandiflora). Tot din Drăgăşani, era şi renumitul dirijor de orchestră populară Paraschiv Oprea, în memoria căruia, în anul 2006, s-a iniţiat aici Festivalul Naţional de Interpretare „Lăutarul” (Stoica, 2009, 794).

Legenda Domnului de Rouă. Cea mai populară dintre legendele mitologice care circulă printre localnici, este aceea despre Domnul de Rouă, considerată de către drăgăşăneni, „de sorginte locală” (Şerban – coord., 2004, 293).  „Personajul principal” al acestei legende, se consideră a fi fost însuşi Traian, care va fi vizitat nu o dată cetatea romană Rusidava. El s-ar fi îndrăgostit de o fată din aceste locuri, însă vizitele sale trebuiau să se petreacă numai noaptea, când cădea roua, şi să se sfârşească înainte de apariţia soarelui, care – dacă l-ar fi surprins – l-ar fi ucis pe „domn”, cu razele sale. În realitate, dincolo de această interpretare evhemeristă (istoristă), legenda implică o fiinţă mitologică ancestrală din aceeaşi serie cu Zburătorul, Dragobetele sau Brumărelul. Ea a constituit subiect de inspiraţie pentru unele creaţii literare, printre care Drumul Domnului de Rouă, unul dintre volumele de versuri ale lui George Ţărnea (Ibidem).

Valorificarea creaţiei populare din zonă, în forma spectaculară, s-a realizat, începând din anul 1975, prin Ansamblul Folcloric „Strugurelul”, al Casei de Cultură din Drăgăşani (scenariul şi regia, Ion St. Lazăr), care a efectuat mai multe turnee în străinătate.

c) Portul popular din zona Drăgăşani

Fetele poartă o cămaşă scurtă (ie, ciupag) cu motive florale, zoomorfe sau  din mediul natural (fructe, frunze, brăduţi, ghirlande combinate) colorate, de regulă – monocrome, cusute cu arnici sau ţesute în război, pe pânză subţire de bumbac ţesută în casă sau, mai târziu, procurată din comerţ. Peste ie, se poartă fie o fustă din pânză subţire (pânză topită, numită în unele locuri „mătuşică”), cu motive cusute pe şolduri şi pe poale, fie fota sau vâlnicul, caz în care fusta are cusături ornamentale pe părţile laterale şi pe poale. Cingătoarea este alcătuită din bete înguste, ţesute cu motive geometrice pe toată lungimea, pentru a nu se confunda cu cele bărbăteşti. În picioare, se poartă ciorapi mercerizaţi (de regulă, albi – scurţi sau trei sferturi) şi opinci din piele de viţel sau de porc. Pe cap, fetele poartă maramă din borangic ţesut în casă, cu motive ţesute sau cusute la ambele capete. În timpul lucrului, marama poate fi înlocuită cu cu un batic din mătase naturală.

La femei, peste cămaşă se îmbracă o vestă din catifea neagră, cusută cu cilicuri bordate cu mărgele policrome. Zăvelcile sunt ţesute în război, în scoarţă, cu motive din „aţică” sau lânică colorată. În picioare - ciorapi din bumbac şi opinci. Pe cap, femeile poartă o „cârpă” (maramă) din bumbac înălbit, subţire, ţesut. Iarna, fetele poartă basmale policrome, cu motive florale, iar femeile – tulpane sau testemele negre ori violete închis. Până la brâu, se poartă cămaşă din pânză de bumbac ţesut în casă, cu altiţă şi cu motive florale, policrome. Cămaşa de iarnă nu mai e înnobilată cu paiete, ci cu mărgele. Hainele groase sunt confecţionate din dimie (aba) ţesută în casă şi date la piuă. Se mai poartă vestă din aba. Vârstnicele îşi pun pe cap o broboadă de lână sau din catifea pluşată şi o haină până la genunchi (scurteică), cu gulerul din blană. Se mai poartă cojocel fără mânece, din pielicele de miel, închis cu găietane din piele împletită. În picioare: ciorapi de lână croşetaţi într-un cârlig sau în patru cârlige, şi opinci.

Costumul popular bărbătesc. Vara, pecap se poartă pălării din fetru sau din pâslă subţire, de culoare închisă. Cămaşa albă este din bumbac subţire, cu poale uşor evazate şi mâneci largi; cusăturile sunt de obicei florale, policrome, îndeosebi pe mâneci şi la poale. Gulerul e îngust, cusut cu motive florale în ghirlandă, iar poalele cămăşii – cu mătase albă cusută în relief (şebace), sau cu motive policrome. Cingătoarea constă din bete ţesute din lână policromă, cu modele geometrice, având la capete ciucuri. Adulţii poartă, în loc de bete, chimir lat de piele. Pantalonii - fără buzunare, sunt din pânză, din bumbac înălbit ţesut în război, sau din aba – postav de lână subţire, de culoarea untului. În picioare – ciorapi albi din bumbac şi opinci.

Iarna, bărbaţii poartă căciulă din blană de miel, neagră, rareori albă sau brumărie. Până la brâu – pieptar din miel sau oaie, ori cojoc cu motive cusute pe piept şi pe margini, sau haine groase de dimie neagră ori seină; cingătoarea este aceeaşi ca vara. Vârstnicii poartă cămaşă simplă, cu semidespicătură închisă cu un singur nasture, sau cu un şnur cu ciucuri negri. Peste izmene, se poartă pantaloni (nădragi) din dimie albă. Pe vreme geroasă: şube lungi din dimie de culoare închisă, căptuşite cu blană de oaie. În picioare – opinci din piele de porc, cu obiele din dimie sau flanelă şi ciorapi împletiţi într-un cârlig sau – mai subţiri – în patru cârlige.

d) Folclorişii

Trăsăturile specifice şi diversitatea culturii populare din zonă au stârnit de timpuriu interesul cercetătorilor în domeniu, făcând obiectul unor culegeri de folclor şi al altor manifestări de profil, în cadrul unor structuri organizatorice specifice. Se cuvine să-l amintim mai întâi pe cunoscutul folclorist Gheorghe Fira, originar din Zlătărei, care va face „echipă” bună cu N. Popescu, cu pr. Teodor Bălăşel, prof. Nicolae Marinescu ş.a.. Numit învăţător la Ştefăneşti, Gh. Fira se va dărui culegerii de folclor. În 1916, Academia Română îi va tipări, în ciclul „Din viaţa poporului român”, un volum de 78 de cântece olteneşti şi 46 de hore, iar apoi îi vor apărea Nunta în Vâlcea şi (în colab. cu G. F. Ciauşanu şi I. N. Popescu) Culegere de folclor din Vâlcea. Lui Fira, îi vor urma la Ştefăneşti, pr. Teodor Bălăşel şi Ion N. Popescu. În 1927, în locuinţa din Ştefăneşti a lui Teodor Bălăşel – decanul folcloriştilor din zonă, se vor pune bazele asociaţiei „Tovărăşia Folcloriştilor Olteni”, iniţiată de prof. dr. C. S. Nicolăescu-Plopşor – arheolog, etnograf şi folclorist. Asociaţia va tipări şi o revistă. Criza economică ivită, va afecta activitatea „Tovărăşiei . . . „ şi va duce la dispariţia publicaţiei. În perioada postbelică, va culege folclor şi eminentul profesor de muzică Marin Brânaru, care publică volumele: Oltean mândru şi voinic, Cântece de pe Olt, Sunt olteancă de pe Olt, în unele dintre acestea incluzând şi prelucrări pentru formaţii vocale. (Ibidem, 285-286). Tot astfel a procedat, mai recent, şi profesorul de muzică şi interpretul popular Constantin Ceauşu, în culegerile sale. Din Drăgăşani, s-a ilustrat, pe linie folcloristică, şi profesorul Emil Istocescu, care a publicat în anul 2009, volumul de corespondenţă Folcloristul Gh. N. Dumitrescu în relaţie cu Vâlcea.

Informații adiționale

Citit 601 ori Ultima modificare Marți, 27 Iunie 2017 11:59
Ești aici: Home Valcea Valcea Drăgăşani - Cultura/ viaţa culturală: tradiţii şi obiceiuri, creaţia populară, portul popular, folcloriştii