Istorie Locala

Miercuri, 06 Iunie 2018 13:40

Istoria oraşului Brezoi/ Vâlcea din Epoca fierului până în contemporaneitate

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

1. Consideraţii privind PREISTORIA, ISTORIA ANTICĂ ŞI PREMEDIEVALĂ

La Brezoi, cele mai vechi urme de viaţă umană descoperite până-n prezent nu datează decât din partea mai veche a primei epoci a fierului. În punctul Valea lui Stan, s-a descoperit o necropolă cu morminte de incineraţie în ciste (cutii), considerate de profesorul D. Berciu unice în felul lor. Mormintele descoperite,11 la număr, din care numai 3 au fost salvate de la distrugere şi studiate sunt morminte de incineraţie în cutii de piatră. Conţinutul lor, în general, este format din urne de ceramică de culoare castanie pline cu cenuşă şi oase calcinate (Berciu, 1972, 15). La poalele muntelui Basarab, au fost descoperite urme de viaţă ale făuritorilor culturii Glina III, precum şi urmele unei aşezări dacice (Petre-Govora, 1976, 14-15). Au mai fost făcute şi alte descoperiri care dovedesc faptul că teritoriul de astăzi al Brezoiului a continuat să fie locuit de daci. O dovada o constituie şi moneda de aur cu legenda „Kwson”(coson) descoperită aici, datată din anul 43 î. Chr., care se păstrează la Cabinetul numismatic al Bibliotecii Academiei Române, sub numărul de inventar A/367 (Wincler, 1972, 195).

 

Istoricul D. Tudor, în lucrarea sa fundamentală Oltenia Romană, bazat pe cercetările lui Grigore Tocilescu şi ale altor cercetători, afirma că la Gura Lotrului-Brezoi a existat o staţiune romană şi un turn de pază, acesta din urmă fiind spălat de apele Oltului în secolul al XIX-lea (Tudor, 1968, 233). Acelaşi cercetător a pus în evidenţă existenţa vechiului drum roman din zonă (Ibidem); el făcea legătura, prin Văratica, între Arutela-Bivolari şi castrul Pretorium; a fost identificat prin podul de la Tunelul Ursoi (azi, numit Tunelul I), unde se văd, săpate în piatră la 14 m înălţime, găurile necesare fixării bârnelor pentru pod (Efrim, 2008, 13).În cercetările sale, Tocilescu a găsit aici o statuetă antică şi o monedă romană care, din nefericire, au fost pierdute în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (Ibidem). Cercetările făcute de muzeul militar sub conducerea lui Cristian M.Vlădescu au confirmat că pe malul stâng al Oltului, la confluenţa Lotrului cu Oltul, în punctul Văratica, plasat pe un platou înalt de circa 20-30 metri la sud de biserica satului, se află un turn roman (Vlădescu, 1986, 67). Fortificaţia de la Văratica, aflată într-un punct intermediar de legătură între Praetorium şi Arutela, justifică din punct de vedere strategic, locul ales pentru a apăra şoseaua de atacurile dacilor de pe Valea Lotrului.

Pentru o perioadă lungă de un mileniu, de la părăsirea Daciei de către romani, izvoarele arheologice şi documentele nu oferă nici o informaţie despre Valea Lotrului şi Lovişte. O dovadă sigură a continuităţii neîntrerupte a societăţii omeneşti din epoca romană până astăzi, ar putea-o constitui toponimul La Troian, un adevărat document lingvistic. Acesta apare în multe zapise de la sfârşitul secolului al XIV-lea, ca un semn de hotar - La Proieni - aşa au denumit locul pe unde trece astăzi şoseaua cea mai nouă şi podul de peste Lotru-Golotreni. Bătrânii şi vechile hrisoave ale Brezoiului spuneau “Troian” sau “La Troian”, câmpului de la Gura Lotrului, de la postul de control al circulaţiei şi până la podul Oltului. Judecând după acest toponimic, se poate presupune, aşa cum am arătat mai sus, că romanii au construit şi aici o porţiune de drum de interes local, ori poate un turn de pază pentru controlul circulaţiei la intrarea şi ieşirea de pe Lotru.

2. EVUL MEDIU

În epoca de cristalizare a feudalismului pe teritoriul ţării noastre, potrivit istoricilor, Valea Lotrului a aparţinut de ţara Litua a lui Litovoi care se întindea din bazinul Jiului până la Olt (Conea, 1935, passim), iar după întemeierea şi organizarea Ţării Româneşti a aparţinut de istoricul ţinut al Loviştei de unde era acel Stoican, fiul lui Dragomir, fiul lui Voina, care în 1374 în fruntea unor boieri se afla refugiat în Transilvania în urma opoziţiei făcută domnitorului (Gh. Surdu, 1967, 15).

În istoriografie, s-a discutat deseori despre unele documente legate de prima menţiune a Loviştei şi a râului Lotru. Se cuvine să amintim mai întâi legendara “Lothorvar, Cetatea de lângă Lotru (. . .) Castelul contelui Conrad se afla în apropiere de actualul sat Golotreni” (Hasdeu, 1976, 718). Din punct de vedere documentar, lotrenii intră în istorie în calitate de negustori. La începutul secolului al XVI-lea, un document de la Radu cel Mare vorbeşte clar de o populaţie aşezată pe râul Lotru. Este vorba de Hrisovul din 20 ian. 1505 prin care domnul întăreşte Mănăstirii Cozia vama de la Genune (Câinenii de azi), în care se spune: Şi lotrenii care vor fi negustori şi vor purta cumpărături din ţara domniei mele sau de la unguri, toţi lotrenii să plătească vama sfintei mănăstiri, pentru că acel om care nu va plăti vama sfintei mănăstiri şi cât asta ceea ce se cuvine, pe un asemenea om ast fel să ştie ca-l voi pune în ţeapă la vad (DRH B II, 1972, 73).

Cu toate restricţiile, schimburile comerciale cu Transilvania s-au dezvoltat continuu. Astfel, în anul 1549, un negustor din Braşov (presupus a fi fost Moise evreul) face la Brezoi un transport de mărfuri, în valoare de 1000 aspri. Condica de socoteli a localităţii Braşov a înregistrat numele Brezoiului, care este astfel menţionat pentru prima dată într-un document scris (Manolescu, 1965: 252, 259, 287). Numele localităţii Brezoi se întâlneşte şi în hrisovul din 4 decembrie 1575 prin care domnitorul Alexandru Mircea vv le întăreşte lui Călin, lui Vlad, lui Călinel şi altora, o ocină pe apa Lotrului, care fusese cumpărată mai dinainte vreme; „ocina şi cu muntele şi din apa Lotrului cu peştii, să-i aibă cu Brezoii” (DRH, B, VII, 349-350). Un alt document din vremea lui Mihai Viteazul ne dă importante detalii despre localitatea Brezoi. Este vorba de hrisovul din 14 iunie 1597, dat lui Selvestru călugăr de la Brezoi…care a dăruit Doabra…mănăstirii ce se cheamă Cozia.

După construirea Mănăstirii Cozia, ctitorită de Mircea cel Bătrân, multă vreme, între lotreni şi călugării de la Cozia au existat relaţii paşnice de bună vecinătate. Au fost şi perioade când între cele două “părţi”, au existat şi unele neînţelegeri, datorate lăcomiei călugărilor, care intenţionau să le răpească lotrenilor nu numai proprietăţile, ci şi libertatea. Totuşi, terenurile erau date de bunăvoie, cum a fost cazul lui Mănăilă, fiul lui Neguş din Brezoi, care la 3 iulie 1633, a închinat M-rii Cozia părţile lui de moşie din Brezoi şi Vasilatu (DRH B I, 1974, 146-148). La 18 mai 1635, Maria şi Stana, fiicele lui Ion din Brezoi dăruiesc ..din sat din Brezoi, din Gura Lotrului, toată siliştea din sat şi din câmpu, din pădure, din munte şi păste tot hotarul, deoarece această parte a fost făgăduită de tatăl lor când trăia, dar nu a apucat să facă act fiindcă: i s-au întâmplat moarte de l-au ucis viind de la mânăstirea din Bistriţa, mergând la ocnă (DJVAN, Manuscrise, Ms.102, 290-291). Exemplele s-ar putea înmulţi.

Pentru secolul al XVI-lea, există informaţii privind existenţa şi exploatarea aurului în Munţii Lotrului, mai întâi adunat din apa Lotrului prin spălare, iar mai târziu prin deschiderea exploatării miniere din punctul Valea lui Stan. Astfel, Franco Sivori, secretarul italian a lui Petru Cercel (1583-1585), vorbeşte în memoriile sale despre existenţa în Ţara Românească a unui râu: ”che passa folde della montagne minerali l-acqua porta molti grandi d’oro, che con certi ingeni ritengono a se ne puo per la parte tocantte al Principe, da vitimillia ducati d’oro l’anno” (“curge pe la poalele munţilor cu minerale, duce cu sine multe grăunţe de aur, pe care le culege cu un anumit meşteşug”); istoricul Ştefan Pascu, cel care a editat textul, consideră - pe bună dreptate - că este vorba despre Lotru. (Pascu, 1944, 117-178).

Din punct de vedere administrativ, de la prima sa atestare documentară până în secolul al XIX-lea, Brezoiul a aparţinut de plaiul Loviştea care cuprindea şi Valea Lotrului. După reformele lui Constantin Mavrocordat, în Ţara Românească, plaiul s-a oficializat ca instituţie/ unitate semi-militară de plăieşi, prin organizarea acestei subdiviziuni ale judeţelor în zona de munte (echivalente ale plăşilor de la deal şi câmpie), fiind condus de un vătaf de plai, care avea în plus obligaţia să asigure şi să controleze vama. În această zonă, a fost organizat plaiul Loviştei, al cărui vătaf avea sediul în Câineni, unde era şi vama. Plăieşii din Brezoi aveau în pază munţii situaţi la nord de Lotru.

Odată cu ocuparea Olteniei de către austrieci, satele de pe Lotru au fost încorporate, împreună cu toată partea dreaptă a Oltului, în noua provincie imperială, fiind puse sub conducerea vameşului de la Câineni. Un moment important din viaţa locuitorilor din Brezoi şi a celorlalte sate de pe Valea Lotrului şi a Oltului, îl constituie construirea şoselei „Via Carolina” de pe Valea Oltului de către austrieci, între anii 1718-1721, când Oltenia s-a aflat sub stăpânirea Austriei. Prin construirea acestei artere de comunicaţie care urma în general vechiul traseu al şoselei lui Traian, Valea Lotrului a fost scoasă din izolarea economică în care trăise multe veacuri şi a intrat în circuitul economic al ţării. Tot în această perioadă, la Gura Lotrului s-au construit case mari, respectiv - un conac, de către un domnitor austriac pe nume Schwantz-Nester.

După încetarea stăpânirii austriece, începe un nou şir de conflicte între locuitorii satelor de pe Valea Lotrului şi Mânăstirea Cozia. Într-un hrisov din 28 ianuarie 1755, domnitorul Constantin Ţehan-Racoviţă porunceşte locuitorilor: « . . . care vă hrăniţi pe delniţele de moşie ale mânăstirii Cozia – să se împace cu stareţul care se plânsese că lotrenii nu i-au dat dijmă (. . .) din semănături, nici din fâneţe, nici din pometuri, nici din nimic afară de (. . .) peşti, păstrăvi pe an (Doc. rel. agr., 1961, 531).

În decursul secolului al-XVIII-lea, localitatea Brezoi este menţionată pe mai multe hărţi, începând cu cea a stolnicului Constantin Cantacuzino. Istoria satelor de pe Lotru, sate de moşneni, este compusă dintr-un întreg lanţ de lupte pentru apărarea libertăţii şi a moşiei lor; pe de altă parte, ea a reprezentat o luptă continuă cu condiţii grele de viaţă impuse de mediul înconjurător. Este elocvent în acest sens, un document din 1808 în care brezoienii se plângeau Divanului pentru o moşie ce era în primejdie de a le fi fost răpită: „Căci când ni se va lua această moşioară, noi ce să mai păzim într-aceşti munţi pădureţi, la casa ce ne-o dat nu ne putem agonisi hrana vieţii noastre, ce trăim tot cu cumpărare de bucate. Apoi dacă nu putem ţine nici câte un dobitoc ce avem pe această moşie, rămâne lucru să ne părăsim casele şi să ne ducem care încotro vom vedea” (Apud Surdu, 1967, 15).

În litigiile avute cu diferite părţi, lotrenii au fost siliţi nu o dată să bată drumul până în capitala ţării şi de multe ori, pentru aflarea adevărului, instanţele de judecată au apelat chiar la serviciile autorităţilor bisericeşti care le-au cerut mărturisire în biserică sub jurământ. Între cele mai importante danii făcute de către vechii lotreni Mănăstirii Cozia se număra ce referitoare la lunca situată între Gura Lotrului şi Cârligul de Jos. La Gura Lotrului, pe această moşie, pe la începutul XIX-lea, era semnalată existenţa unei cârciumi şi a unui vad de trecere peste Lotru, ambele fiind stăpânite în devălmăşie de către moşnenii celor trei sate: Brezoi, Malaia şi Voineasa. Dată fiind intensificarea schimbului de mărfuri înspre şi dinspre Ardeal, ca şi circulaţia călătorilor pe drumul Oltului într-un sens sau în altul, cârciuma şi vadul aduceau însemnate venituri proprietarilor lor. Călugării de la Cozia nu puteau privi cu indiferenţă faptul ca lotrenii, atât pentru această moşie, cât şi pentru celelalte aflate în folosinţa lor de la Brezoi până la Voineasa, nu plăteau decât 400 lipani şi 4 lostriţe, în vreme ce numai câştigurile realizate de pe urma cârciumii şi a vadului de trecere se ridicau la sume considerabile pentru acele vremuri. Încercările călugărilor de a revizui vechile aşezăminte, încercări în care uneori au intervenit şi voievozii ţării, se dovediseră înfructuase. Din această cauză conflictul între cele două părţi - călugări şi lotreni rămânea în permanenţă deschis, deşi uneori se părea că au fost restabilite cele mai bune raporturi. Totuşi, la începutul secolului al XIX-lea, relaţiile dintre brezoieni şi mânăstire au devenit din nou încordate. Epistatul mănăstirii, Alecu, în înţelegere, desigur, cu egumenul, a confiscat de la lotreni 16 trăsuri pe care aceştia le foloseau pentru transportul călătorilor şi mărfurilor pe şoseaua Oltului, condiţionând restituirea lor de cedarea cârciumii în proprietatea lui. Lotrenii, considerând acest act ca un abuz, s-au adresat Divanului ţării, arătând că ei şi-au achitat întotdeauna în mod conştiincios obligaţiile pe care le aveau faţă de mânăstire pentru moşiile ce se găseau în folosinţa lor şi că, prin urmare, nu găsesc cu nimic justificată o asemenea măsură (vezi : Surdu, 1969, 15). Văzând plângerea lotrenilor, Divanul a dat dispoziţie ispravnicului judeţului să facă cercetările cuvenite (Ibidem).

După plecarea austriecilor, şoseaua de pe Valea Oltului a devenit impracticabilă, iar Brezoiul, Golotrenii şi celelalte sate de pe Valea Lotrului au rămas din nou izolate economic ce a ţinut până la pacea de la Adrianopole din 1829, când şoseaua a fost refăcută. Acum este semnalată aici apariţia primelor joagăre pentru exploatarea lemnului. Prima menţiune documentară privind existenţa unui joagăr în satele de pe Lotru, este făcută de diaconul Socol (grămăticul bisericii din Brezoi) într-un zapis din 1819. Cât priveşte primul joagăr din Brezoi, se menţionează cel de la Şipote-Lotrişor, construit în anul 1824 şi aparţinând lui Gheorghe Gheorghiu. După 1830, numărul acestora va creşte considerabil (După Efrim, 2008, 47).

3. EPOCA MODERNĂ

a) Participarea locuitorilor la marile evenimente ale perioadei

Ecouri ale revoluţiei lui Tudor. În satul (cartierul) Călineşti, există toponimele Pârâul Zaverei şi Fundătura Zaverei, despre care unii cercetător cred că ar avea legătură cu mişcarea revoluţionară din 1821. Se are în vedere realitatea că Tudor a fost vătaf de plai la Câineni şi se presupune că “aici au fost aduse cu carele arme şi muniţie din Transilvania, fiind loc ferit” (Efrim, 2008, 26). Orricum, pe aici au trecut spre Transilvania băjenarii eterişti înfrânţi şi urmăriţi de turci. Din Marele dicţionar geografic al României, aflăm această importantă informaţie, chiar dacă ea are aspectul de ipoteză: “Se spune că, la locul unde Lotrul se varsă în Olt, ar fi fost o ciocnire între turci şi eterişti, în 1821” (MDGR, 1898, 647). În 1838, satele situate pe malul drept al Oltului, în plaiul Loviştei, judeţul Argeş (situate între Brezoi şi Câineni), au trecut, din punct de vedere administrativ, la judeţul Vâlcea, fiind înglobate la plaiul Cozia. Primii aleşi ai satului, pe care îi cunoaştem, sunt citaţi în Catagrafia din 1838: Oprea Moean de 60 ani, Stoica Cerna de 35 ani şi Tudor sin Oprea de 60 ani, iar în anul 1844, Mitu Stanciu Lungu, Crăciun Ion şi Neagoe Andreescu (Bardaşu-Simeanu, 1973, 23).

Implicarea unor brezoieni în Revoluţia de la 1848. Localitatea nu a rămas nici în afara evenimentelor paşoptiste. La sfârşitul lunii iunie al acestui an, fusese înfiinţată Garda Naţională; comandant al gărzii, a fost numit Grigore Davidescu. Pe lângă afacerile pe care le derula în Râmnic, “la Brezoi, centru al industriei forestiere, avea casă şi, din 1845, joagăr” (1848 în Vâlcea, 1978, XI). La 6 octombrie 1848, el a fost arestat de trupele ţariste ocupante, în satul Brezoi, unde se refugiase. Din documentele timpului, reiese că cu ocazia arestării sale de către cazaci, i s-ar fi luat un ceasornic şi nişte bani (1848 în Vâlcea, loc. cit.). Va fi eliberat pe chezăşie, abia la 24 ianuarie 1849. Din relatarea cinovnicului Marin Piscupescu, făcută la 22 februarie 1849 într-un raport către Ocârmuirea Judeţului Vâlcea, rezultă că în octombrie anul trecut, după ce armata rusă intervenţionistă intrase în ţară, fiind numit cinovnic de către ocârmuire, a primit misiunea să meargă împreună cu patru cazaci ca să le arate “locuinţa d[omnului] pomenit Grigore Davidescu, în cuprinsul judeţului, la satul Brezoi spre hotarul ţării nemţeşti” (Ibidem, 331). Mai trebuie menţionat faptul că din Garda Naţională mai făceau parte şi alţi membri care erau proprietari de joagăre în Brezoi: Stancu Pop, Fredel Martin şi Mihalache Oromolu (Efrim, 2008, 29).

În timpul “Micii Uniri” din 1859. Locuitorii din Brezoi nu au rămas pasivi nici la evenimentele legate de pregătirea “Micii Uniri” din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Precum se ştie, alegătorii înscrişi pe liste trebuiau să fie posesorii unui anumit venit funciar, astfel că după întocmirea listelor de alegători, au urmat contestaţiile şi revizuirea acestora, care vizau unele dezinformări privind proprietăţile. Din situaţia alcătuită în decembrie 1858 pe această temă, rezultă că “joagărul cu vadul lui şi obiectele acestui joagăr, locul din Goleşti de un amiazi arătură, ograda şi o casă din Golotreni şi toată partea de moştenire din hotarul satului Brezoi”, ale proprietarului Ioan Bratovoescu, fuseseră ipotecate “către d-lui Ghiţă Davidescu, pe timp de un an, pentru suma de 5211 lei (1859 în Vâlcea, 1982, 134).

Din Lista cu alegătorii primari, alcătuită în perioada menţionată, care aveau 1000 de galbeni “în pământ” şi cei cu capital de 600 galbeni, aflăm că în Plaiul Cozia, dintre alegătorii primari, făcea parte Dimitrie Popovici, care avea în judeţul Vâlcea, următoarele proprietăţi: două din trei părţi în muntele Gligomanu din Brezoiu, “muntele după plaiul Măgura, livezile, locurile de arătură şi două din trei părţi din muntele Robu şi satul Robeşti”. Lipsa documentelor ne împiedică să aducem mai multe mărturii despre participarea brezoienilor la acest important eveniment.

În anii Războiului pentru Independenţă (1877-1878), brezoienii au făcut din nou dovada nu numai a dragostei lor pentru vatra pe care o stăpâneau din vechime, pentru independenţă şi demnitate, ci şi a curajului care i-a caracterizat dintotdeauna. Cei chemaţi sub arme, au trecut Dunărea, alături de ceilalţi mobilizaţi. În iulie 1877, au fost decoraţi 133 de ostaşi de pe frontul din Bulgaria, printre care şi Marian Georgiu din Brezoiu (DJVAN, Fondul PJV, dos. 162/1878, 18; Efrem, 2008, 33). Pe Monumentul Independenţei de pe Dealul Capela din Râmnicu-Vâlcea, sunt înscrise şi numele a trei eroi din Brezoi care şi-au dat viaţa pentru ţară: Vasile Andrei, Tufişi Nicolae şi Beleujan Gheorghe. Un alt combatant – Nicolae George al 3-lea a murit în spitalul din Turnu-Măgurele, actul de deces fiind semnat de primarul comunei Brezoi din vremea aceea, Gheorghe Călugărescu (Efrem, 2008, 33). S-a păstrat, prin tradiţie locală, povestea a trei femei din Brezoi, care s-au hotărât să plece spre Bulgaria, pentru a-şi găsi soţii, în condiţiile în care mulţi dintre cei plecaţi, erau daţi dispăruţi. Printre ele, se afla Blenţoaia, căsătorită cu un Bardaşu. Aprovizionându-se cu haine şi alimente, îmbrăcate bărbăteşte şi călărind cai scunzi, dar rezistenţi, de munte, au plecat spre sudul ţării. Se spune că au ajuns la Griviţa, unde, după multe peripeţii, şi-au găsit bărbaţii (Ibidem). Tot prin tradiţie, se ştie că de pe front s-a întors şi preotul Florea Marinescu, rănit şi cun picior mai scurt, fiind spitalizat la bolniţa M-rii Cozia. Înţelegerea şi solicitudinea brezoienilor faţă de cerinţele războiului, s-au manifestat şi în spatele frontului, prin modul cum au răspuns la măsurile luate de autorităţi cu privire la rechiziţionarea unor bunuri. Brezoiul şi împrejurimile sale s-au dovedit zona ideală de unde armata română şi autorităţile au putut procura, printre altele, lemne şi scânduri pentru nevoile războiului. La 2 iunie 1877, I. Olănescu - subprefectul Plaiului Cozia, îl informează pe prefectul de Vâlcea despre rechiziţionarea unor „tinichele” (scânduri subţiri, n. a.) şi a unor lemne, de la Carol Novac din Brezoi, care a precizat şi numărul de plutaşi necesari: 12 (Vâlcea 1877, 1978, 112-113). Au urmat şi alte achiziţii şi transporturi de scânduri, „pe Olt în jos”, de la acelaşi proprietar. (Ibidem, 168-173). Din alte două documente, datate 23 iulie, rezultă că s-au luat măsuri pentru urgentarea procurării şi transportării acestor lemne, din moment ce un sergent era împuternicit în mod special de prefectul de Vâlcea ca„să rechiziţioneze plutaşi pentru transportul materialului lemnos „pe apa Oltului, de la Brezoi şi Robeşti” (Ibidem, 173, 187-188).

La focul Răscoalei din 1907. În ciuda evoluţiei generale bune a localităţii, situaţia materială a unei bune părţi populaţiei de aici, era destul de precară. Astfel, la începutul secolului al XX-lea, din 670 de familii brezoiene, 370 (aşadar, mai mult de jumătate!) erau lipsite în totalitate de pământ. Nu este de mirare, deci, că un corespondent din Râmnicu-Vâlcea al ziarului “Adevărul”, comunica redacţiei printr-o telegramă, la 14 martie 1907, că “aflu o altă ştire din Brezoiu, târguleţu de pe Valea Lotrului, unde spiritele s-au agitat şi unde, pentru bună ordine, s-a trimis imediat o companie de soldaţi” (Răscoala ţăranilor din 1907. Documente, vol. I, 727). Aşa cum rezultă dintr-un proces verbal dresat la Brezoi în ziua de 19 martie 1907, de către comandantul postului de grăniceri Brezoi-Malaia-Voineasa, în urma controlului efectuat în comunele Călimăneşti şi Brezoi: în urma inspecţiei făcute împreună cu inspectorul C. C. Avramescu pe distanţa Câineni-Călineşti – Brezoi, a fost arestat în comuna Călineşti, “individul” Iancu Stănculescu, care “îndemna pe locuitori şi chiar singur, le făcea petiţiuni în scris, către Majestatea Sa Regele,cerând a li se da pământ” (1907 în Vâlcea, 1974, 154-155); o situaţie asemănătoare au găsit în comuna Brezoi, unde un Nicolae Marin Vlad, de profesie “tolbaş” (negustor de mărunţişuri, purtate în tolbă; n.n., I. S.) îi informa pe săteni cu ce se petrece în ţară şi îi îndemna să facă la fel (Ibidem, 155). Situaţia aceasta mai mult decât tulbure, determina Prefectura Judeţului Vâlcea, ca la 25 martie 1907, să ceară Diviziei II Craiova să menţină trupele dislocate pe teritoriul judeţului Vâlcea, pentru asigurarea ordinei, inclusiv Plutonul Grăniceri – la Brezoiu- Călimăneşti (Ibidem, 208-209).

Brezoienii în Primul Război Mondial. Deşi intrarea României în război a fost declarată oficial abia în ziua de 15 august 1916, conform strategiei Marelui Stat Major, pregătirile pentru război începuseră încă din primăvara anului 1915, prin concentrarea de trupe de o parte şi de alta a Oltului, prin executarea unor lucrări de apărare (tranşee, locaşe etc., ale căror urme se ghicesc şi astăzi) pe tot versantul drept al Lotrului - de la Gura Lotrului, până la ieşirea din defileul râului, spre Voineasa; totodată, s-au amenajat drumuri strategice pe Valea lui Stan (pentru o legătură cu Olăneştiul), dar şi în amonte pe Lotru, la Rudaru (Efrim, 2008, 34). Vârfurile Mândra, Vevereţu,Pietrosu şi Râgla au fost fortificate, centrul de aprovizionare al Armatei I, cu alimente şi alte bunuri şi produse necesare acesteia, fiind situat în Gara Lotru (1916-1918 în Vâlcea, 1979, 68-69). Astfel se explică faptul că la 6 mai 1916, comandantul Brigăzii a 3-a Infanterie, cu sediul în comuna Brezoi, cerea Prefecturii Judeţului Vâlcea ca orice funcţionar al instituţiei care va trebui să meargă în interes de serviciu în zona militară a Grupului Olt-Lotru, să se prezinte la Comandamentul din Brezoi pentru a i se elibera bilet de liberă trecere (1916-1918 în Vâlcea, 1979, 67). Brezoiul şi zonele înconjurătoare au fost, în această perioadă, o imensă scenă a teatrului de război, întrucât aici a acţionat Grupul Olt-Lotru, ale căror comandamente îşi aveau sediul în Brezoi; subgrupul Lotru, care acţiona în Loviştea Vâlceană, era comandat de generalul Traian Moşoiu, care va fi numit şi “Eroul Munţilor Lotrului”, întrucât s-a distins cu strălucire în bătăliile care s-au purtat aici cu trupele invadatoare (Simeanu-Bardaşu, 1997, 10; Efrem, 2008, 35; 39).

Ca şi altădată, brezoienii vor trebui să renunţe din nou la unele bunuri, rechiziţionate pentru necesităţile armatei. La 13 august 1916, Prefectura Judeţului Vâlcea, să fie aduşi la punctele stabilite cîte un număr de cai din diferite sate; din Brezoi, urmau să fie rechiziţionaţi 6 cai, iar din Călineşti – 4 cai (1916-1918 în Vâlcea, 1979, 67). În vederea stabilirii unor legături permanente şi sigure ăntre toate punctele fortificate de pe Valea Lotrului, liniile militare au fost conectate cu firele poştei judeţene şi cu cele ale societăţilor forestiere “Oltul”, “Lotru”, Vasilatul” şi Curpenul, care aduse în centralele comunelor din zonă, asigurau o comunicare unitară între trupele româneşti stabilite aici (Situaţiunea Vâlcea 1915, 56).

Pe Muntele Pietrosu şi în alte puncte din zonă, s-au desfăşurat unele dintre cele mai crâncene bătălii din zonă, conduse de generalul Traian Moşoiu; la început biruitoare, trupele române au fost apoi covârşite de numărul ocupanţilor şi de tehnica superioară a acestora, trebuind să se retragă prin Valea Oltului, în condiţii deosebit de grele (Kiriţescu, 1922, 352-357). Germanii şi aliaţii lor au ocupat toate localităţile de pe Lotru, inclusiv Brezoiul; ca urmare, la 8 octombrie 1916 s-a ordonat evacuarea populaţiei civile din Brezoi, la Călimăneşti şi apoi la Păuşeşti-Măglaşi, Costeşti şi Bărbăteşti; o bună parte au plecat, dar alţii au rămas pe loc, neîndurându-se să-şi lase avutul agonisit o viaţă întreagă (1916-1918 în Vâlcea, 1979, 98). A urmat, desigur, o perioadă grea, de supravieţuire în condiţii de prezenţă a inamicului invadator. Firmele germane sau ocupate de ei erau exploatate la maximum şi produceau pentru armata germană, foametea şi bolile făceau ravagii, bogăţiile locului - atâtea câte erau - se scurgeau spre ţara cuceritoare, inclusiv aurul extras de la Mina de Aur a lui Ştefan Gaillac; locuitorii erau supuşi privaţiunilor şi umilinţelor, inclusiv preotul paroh N. N. Ionescu, care a fost şi ameninţat cu deportarea. Biserica din Brezoi a fost vandalizată, obiectele de cult au fost luate sau avariate, cărţile de cult şi arhiva nu s-au mai găsit (Efrim, 2008, 38).

La 1 ianuarie 1918, Prefectura Judeţului Vâlcea a alcătuit o situaţie cu prizonierii de război şi cu “invalizii aflători în judeţul Vâlcea”; în listă, este menţionat şi Lazăr Gheorghe din Brezoi, care era “în total” incapabil de orice muncă şi nu avea niciun fel de mijloace de subzistenţă (Ibidem, 226). După ocuparea teritoriului judeţului Vâlcea, trupele invadatoare au comis tot felul de abuzuri şi fărădelegi, cum a fost, de pildă, măsura luată de colonelul Vacek – şeful Comandamentului IV Vâlcea, care îi comunica prefectului de Vâlcea, la 21 februarie 1918, că au fost amendaţi primarii din 20 de comune, pentru “neglijenţă în serviciu”, întrucât primăriile respective nu le furnizase niciun om; printre edilii amendaţi, se aflau cei din Brezoi şi Călineşti (Ibidem, 257- 258); un alt caz revoltător, a fost hotărârea administraţiei germane din Brezoi, reprezentatî prin căpitanul Haker, de a rechiziţiona, pentru nevoile armatei austro-ungare, pădurea din Valea lui Stan, care – de drept – aparţinea Obştei Moşnenilor Brezoieni, aşa cum rezultă din procesul verbal al Judecătoriei Ocolului Rural Brezoi, încheiat la 23 iunie 1918 (Ibidem, 305-306); nu a fost singurul caz de acest fel: “militarii de ocupaţie (. . .) nu ţin seama de proprietăţile lor cu fâneţe sau semănături, păscând cu caii iarba necosită de prin livezi, scot cartofii de prin grădini, morcovii sânt încă în creştere”, furau animale, rechiziţionau păsări fără să-i întrebe pe proprietari (Ibidem, 327-329), umilinţe, înjurături şi bătăi, acestora căzându-le victime chiar prteotul paroh Nicolae Ionescu şi primarul comunei – I. Branea (Ibidem, 411). La 6 iulie 1918, preşedintele Comisiei Interimare a Comunei Brezoi, reclama administraţiei plasei Cozia faptul că instituita Comisie austro-ungară, în timpul lucrărilor de stabilire a graniţei cu România, fixase graniţa chiar pe Lotru, ceea ce ducea, în fapt, la împărţirea localităţii Brezoi în două, cu toate consecinţele nefaste ce decurgeau de aici! (DJVAN, Fondul PJV, dos. 20/1918, f. 63).

Întrucât în noiembrie 1918, soarta războiului a luat o altă întorsătură, comandatura germană locală din Brezoi s-a pregătit să plece, dar – aşa cum se menţionează într-un proces verbal încheiat de N. I. Coman, judecătorul Ocolului Rural Brezoi - voia să ia toate proviziile de hrană din localitate, la fel cum procedase şi comandatura austriacă a lagărului de prizonieri care funcţionase aici: aceasta luase cu sine toate alimentele posibile (1916-1918 în Vâlcea, 362-363; v. şi DJVAN, Fond Primăria Brezoi, dos. 1/1916). Tăvălugul războiului care se apropia de sfârşit, a adus cu sine, pentru brezoieni, ca pentru toţi locuitorii din judeţ şi din ţară, tot cortegiul de nenorociri: foamete, boli, morţi, invalizi, sărăcie etc.

Este elocventă, în ceea ce priveşte evaluarea pagubelor pricinuite de război, cererea lui Toma Bojenescu, din 9 august 1920, către preşedintele Comisiei Interimare a Comunei Brezoi, prin care petiţionarul solicita un certificat constatator care îi era necesar la Comisia de Evaluare a Pagubelor de Război. „Am avut la evacuarea comunei Brezoi, la 24 oct. 1916 - scria Bojenescu - următoarele mărfuri: mărfuri de coloniale, manufactură, marchidane, ferărie şi alte mărfuri, cereale de tot felul şi făină de lux, cârciumă comunală cu tot felul de băuturi şi restaurant, produse electrice, între care şi 4 generatoare, precum şi magazin universal de primul rang în localitate, de unde se aproviziona şi parte din negustori şi publicul din comunele Malaia, Voineasa, Călineşti şi Câineni (. . .), 2 căruţe, 2 trăsuri, 3 sănii, 5 cai mici şi unul mare pentru birjărie”. Toate acestea, plus băuturi de tot fel, îmbrăcăminte ş.a., i-au fost devastate sau luate de „inamicul ocupant” (Ibidem, dos. 4/1920, 58). Am insistat, cu amănunte, pentru a prezenta şi contribuţia la viaţa economică a comunei, a unuia dintre cei mai întreprinzători şi prosperi (înainte de război!) brezoieni ai timpului.

Iată eroii din Brezoi, căzuţi în Primul Război Mondial: căpitanul Crăsnaru A., plutonierii: Dumitrescu I., Georgescu N., Maftei Ion; sergenţii: Buta C., Lazăr T., Macarie I., Tudorescu P., Vasile L.; caporalii: Croce A. Lebac Laios, Mihăilescu M.; soldaţii: Anghel N. D., Banu Ion, Beşleagă Duţă, Bojenescu Isac, Călugărescu D., Cătănescu D., Constantin P. I., Cornea Gh., Cornea P., Deaconu Ion, Deaconu N., Deaconu P., Făsui C., Friptu Al., Georgescu A., Ghermănescu C., Ghermănescu D., Grigorescu C., Grigorescu Gh., Lăcătuşu C., Lungu Alex., Lungulescu D., Miela Gh., Mitu Gh., Moianu Gh., Mureşanu A., Naum C., Năstasie T., Niţă Gr., Onea Gr., Pavel C., Podişor I., Popa D., Popescu Gh., Popescu Ion, Pribeanu Nicolae, Prunescu Al., Radu I., Simionescu D., Simionescu S., Solomon Iacob, Stanca Nistor; victime civile: Tabacu Tudor Mitică D., Stanciu D. N., Stoica N., Şofâlcă Gh., Şofâlcă N., Ticulescu I., Ticulescu P., Ungureanu I., Vlad I., Voican Constantin, Voinea Gh. (1916-1918 în Vâlcea II, 1979, 25-26).

b) Repere istorice privind dezvoltarea economică şi socio-culturală a localităţii

În această perioadă, Brezoiul a cunoscut o evoluţie ascendentă: încet, dar sigur, aici se vor dezvolta ramuri ale economiei care, pe parcurs, vor prefigura şi apoi vor fixa trăsăturile distincte ale localităţii, printre celelelalte aşezări din judeţ şi din ţară. Le vom trece în revistă succint, fiindcă ele vor fi dezvoltate mai departe, în capitolele referitoare la domeniile respective.

Relaţiile comerciale din secolul al XIX-lea au impus înfiinţarea unui oficiu poştal care îşi începe activitatea în anul 1874. În timpul războiului de independenţă din 1877, la Brezoi se construiesc sub îndrumarea inginerului Nedeleanu, pontoanele podului de peste Dunăre, necesare trecerii armatei române. Scândurile necesare au fost asigurate de inginerul Carol Novak. De la Brezoi, acestea au fost transportate prin plutire, metodă de transport asigurată de acelaşi întreprinzător om da afaceri. Marele Stat Major al armatei române a mulţumit oficial celor ce au contribuit la aceste lucrări, recunoscându-se străduinţa lucrătorilor de la Brezoi pentru a le construi cât mai repede.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, în Dicţionarul geografic al judeţului Vâlcea, Brezoiul este prezentat astfel: “comună rurală, face parte din plasa Cozia, Jud.Vâlcea; are o populaţie de 741 locuitori (431 bărbaţi şi 310 femei), în care intră şi 3 familii de ţigani şi mai multe familii de italieni ambulanţi, care lucrează la ferăstraiele d-lui G. Stagni. Capi de familie sunt 130; contribuabili - 150; case 150. Are o biserică veche, fondată de Episcopul Iosif al Argeşului la 1780; s-a reparat la 1864, când s-a nimicit orice inscripţie veche. Sătenii moşneni se ocupă cu agricultura şi creşterea vitelor mici. Fruntaşii mai exploatează pădurile moşteneşti din prejur. În comună sunt 20 cai, 50 boi, 85 vaci, 1262 oi, 638 capre şi 68 porci. Aici sunt 3 mori, cu un venit anual de 100 lei fiecare. Ferăstraiele d-lui Giovani Stagni aduc un venit de 2600 lei. Se face mare comerţ cu lemne de brad, care cu plutele se coboară pe Olt la vale. Şcoala datează de la 1830; este frecventată de 37 copii (21 băieţi şi 16 fete) din numărul de 62 (30 băieţi, 32 fete), de vârstă scolară. Ştiu carte 50 de bărbaţi şi 14 femei. Sunt în comună 20 de stupi. Se fabrică până la 1500 decalitri ţuică. Locuri cultivabile are 44 ha şi fâneţe naturale 53 ha. În această comună se cultivă numai porumb, a cărui producţie nu este niciodată în cantitate suficientă pentru alimentarea sătenilor, din cauză că locurile sunt pietroase”. (Alessandrescu, 1893, 53; MDGR, 1898, 646-647).

În ziua de 5 octombrie 1917, a avut loc un incendiu la fabrica Societăţii „Lotru”, aceasta fiind distrusă aproape în totalitate (Fond Primăria Brezoi, dosar 1/1916). Un eveniment asemănător are loc şi în anul 1921 la fabrica de cherestea din Brezoi, Societatea „Carpatina” fiind nevoită să o reconstruiască în perioada 1921-1922; fabrica a devenit una dintre cele mai moderne întreprinderi de acest fel din ţară.

Situaţia agricolă a Brezoiului în anul 1918, se prezenta astfel: se cultiva porumb pe o suprafaţă de 20 ha, cu o producţie de 15 tone; fasole - pe 20 ha, cu o producţie de 2,2 tone; cartofi - pe 20 ha, cu o producţie de 6 tone; dovleci - pe 10 ha, cu o producţie de 10 tone; varză - pe 6 ha, cu o producţie de 6 tone, iar pe suprafeţe mai restrânse, ceapă - pe 1/2 ha, cu o producţie de 7,5 tone. De asemenea, existau 30 ha de fîneţe naturale, cu o producţie de 15 tone şi 2 ha livezi de pruni, cu o producţie de 36 tone (DJVAN, Fond Primăria Brezoi, dos. 3/1918). Aceste cifre dovedesc indubitabil că producţiile agricole nu erau suficiente pentru populaţia Brezoiului.

4. EPOCA CONTEMPORANĂ

După terminarea primului război mondial, viaţa brezoienilor a fost destul de grea. Pierderile de pe front, agricultura slab dezvoltată, cât şi alte cauze şi-au spus cuvântul asupra vieţii lor. La 16 mai 1919, în localul Judecătoriei Brezoi, la iniţiativa şi în organizarea primăriei din localitate, s-a ţinut o mare adunare, la care au participat, alături de preoţi, învăţători şi magistraţi, un mare număr de locuitori. Mobilul întrunirii a fost studierea modalităţilor de “a se ajuta într-un mod cât mai eficace orfanii şi copiii săraci rămaşi după urma celora care şi-au jertfit viaţa pentru interesul neamului românesc” (1916-1918 în Vâlcea, 432-433). Viitorul oraş de pe Valea Lotrului începea, încet-încet, să-şi lecuiască rănile provocate de război.

La 6 iunie 1920, se formează Comitetul local pentru stabilirea dreptului de împroprietărire, conform Decretului /Lege 1682 din 21 aprilie 1920. Acest comitet era format din primarul H. Băcan, pr. N.N. Ionescu, înv. Gh.Valescu, D.Georgescu - perceptor fiscal, I. V.Niculescu, Iancu N.Lazăr, Florea Gh.Popescu (DJVAN, Fond Primăria Brezoi, dos. 2/1920). Greva generală din România din anul 1920 a afectat şi Brezoiul. Au avut loc puternice frământări pentru satisfacerea unor revendicări economice şi politice. În anul 1922, în prezenţa autorităţilor locale în frunte cu primarul Ion Bardaşu, a fost aşezată piatra de fundament a monumentului „Eroilor de la Olt”, o adevărată cronică a neamului românesc săpată în piatră şi marmură. Societatea culturală „Unirea” din Brezoi a fost înfiinţată în anul 1922, iar în anul 1935 se reorganizează sub denumirea de „Asociaţia cultural-sportivă Carpatina”, care desfăşoară o actvitate eficientă.

Ca evenimente deosebite care au loc în anul 1923, amintim: înfiinţarea gardienilor publici în Brezoi, înfiinţarea Biroului Populaţiei în localitate, vizita miniştrilor I. Gh. Duca şi Angelescu la Brezoi pentru a pune piatra de temelie la construirea noului local de şcoală (DJVAN, Fond Primăria Brezoi, dos. 2/1923 şi 3/1923). În anul 1924, Societatea „Carpatina” construieşte actuala clădire a Şcolii cu Clasele I-IV nr. 1, iar pe Lotru se instalează, în 1925, o turbină de 232 CP pentru alimentarea fabricii cu energie electrică. De menţionat că între anii 1924-1956, aici a funcţionat Judecătoria Rurală Brezoi.

O situaţie socială şi economică a Brezoiului în anul1925 se prezenta astfel: „Comună rurală, staţiune climaterică, în judeţul Vâlcea - 2232 locuitori - Tribunalul Râmnicu-Vâlcea, judecătoria loc. Brezoiu, - Gara Lotru la 5 km, - Primăria local proriu, - 2 şcoli primare, grădiniţa de copiii, una Şcoală Elementară de Meserii cu trei secţii: tâmplărie, cismărie şi ferărie; autobuze de transport: Petre Croce, Ion M. Croce şi Gh. Gh. Bubu ; băcani: Vasile Predescu, Ana Goldemberg şi Societatea “Carpatina”; bănci: Banca Comercială Brezoiu, Banca Populară „Naşterea”; birjari: Vasile S. Borchină, Iacob Vrişcă, Ion Mănescu; brutari: Societatea „Carpatina”, Ispas Stoian şi Gheorghe Ene; cafenea: Ioniţă Dumitrescu şi Achir Bechir; cariere de piatră şi var: Iosif B. Croce; ceasornicari: Mechea Hugo; cârciumari: Toma Bojenescu, Nicolae Borchină, Gh.Purdă, Ioniţă Dumitrescu, Ştefan Dumitrescu, Toma Constantin, Neagoe Oprescu, Ion Dăncăneţ, C.Petrescu, Gh .Gh.Tudoran, Societatea „Carpatina”; cismari: Simion Boboş, Simion Dicu, Clement Romaşcanu, Nicolae Ştefănescu şi Dumitru Duma; cooperative: Cooperativa „Munţii Lotrului” pentru Exploatarea Pădurii, Cooperativa „Lotru”; croitori: C. Farcaş şi Gheorghe Botez; dogari: Vasile Motronea; dulgheri: Buti Carol, Buti Giuseppe, Mechea Giovani, Sabat Giovani, Eduardo Constantini; electricitate-uzine: Societatea „Carpatina”; fierăstraie: Fabrica „Carpatina”; fierari: Constantin Cătălău, Radu Lăcătuşu; florării: Societatea „Carpatina” sub conducerea: Prihoda Anton şi Prihoda Vilhelm; frizeri: Gheorghe Drotlef; hoteluri: Nicolae Borchină, Gh.Purdă, Ioniţă Dumitrescu, moşt. Aleman Oancea, moşt .Gh. Efrim, moşt. I. Bardaşu şi Gh. Valescu; ingineri: Mihael Chiriachide; lăcătuşi: Ludovic Vituşinschi, Iosif Katz, Iosif Tibi, Angelo Larcuţ; măcelari: Vasile Boboş, Gh. Tudoran, Marin Georgescu şi Al. P. Zamfirescu; manufactură: Vasile Predescu, Societatea „Carpatina” şi Ana Goldemberg; mecanici: Nicolae Ghighiniţă, Heinrich Loici; medici: C. Dumitrescu; mine: Mina de aur „Valea lui Stan” şi „Piatra Porcului”; moaşe: Ana Romaşcanu; mori: Ioana Buligioaia - Societatea „Carpatina”, M. Chiriachid[e], Gh. Gurgui, N.Ilarion, N. Don şi Elisabeta Gh.Efrim; obşti: Obştea Moşnenilor Brezoiu; sobari: Gh. Margu; stupărie: Hugo Mechea; tâmplari: Ştefan Matefi, Constantin Stănică şi Gheorghe Smeu; zidari: Gheorghe Margu şi Vladislav Simioşchi (DJVAN, Fond Primăria Brezoi, dos. 2/1926, 31).

În anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Despre cea de-a doua conflagraţie a secolului al XX-lea în judeţul Vâlcea, s-au păstrat mai puţine documente, majoritatea lor fiind distruse chiar în timpul războiului, sau în anii imediat următori. Informaţiile noastre, ca brezoian de origine (Gh. Efrim) vor fi, în parte, de natură memorialistică. Vom apela, aşadar, la amintirile oamenilor bătrâni din zonă, precum şi la propria noastră memorie, încercând să reconstituim, cât mai aproape de realitate, atmosfera de atunci.

Refugiaţi polonezi şi basarabeni la Brezoi.La 1 septembrie 1939, s-a dezlănţuit cel de-Al Doilea Război Mondial, prin ocuparea Poloniei de către armatele hitleriste; guvernul ţării ocupate se va refugia în România, care îşi declarase neutralitatea şi îşi dăduse acordul pentru trecerea pe teritoriul său a unor materiale de război destinate ajutorării Poloniei. Un număr apreciabil de refugiaţi polonezi – 143 de civili şi 30 militari (printre care şi un ofiţer) - au venit şi în Brezoi; au fost primiţi în gazdă de de firma “Carpatina” (în barăci) şi 22 de gospodari mai înstăriţi, printre care familiile Socolescu, Ion T. Vasile, Maria Efrim, Vasile Drăgoescu, Victor Drăgoescu, Ion Sarchez, Alexandru Tudoran, Gheorghe Bubu, Petre Croce, A. Olivotto, Gh. Valescu, Alex. Enghel, V. Vanelli, A Butollo şi alţii (DJVAN, Fond Biroul de Refugiaţi Vâlcea, dos. 1/1939); timp de peste trei luni de zile, din puţinul lor, brezoienii au oferit, cu ospitalitatea binecunoscută a românilor, casă şi masă pentru străinii aflaţi în nenorocire, pe lângă sumele băneşti care li se acordau de către statul român, celor cu dificultăţi financiare (Novac, 2009, 139). Unii au rămas mai mult aici, mutându-se la Călimăneşti sau la Râmnicu-Vâlcea şi chiar împământenindu-se aici, cum a fost, de pildă, familia Tretelniţki, ai cărei urmaşi trăiesc şi astăzi în Călimăneşti. Din luna iunie 1940, au început să vină în Brezoi şi refugiaţi basarabeni, aceştia fiind, de asemenea, cantonaţi, cu luarea unor măsuri speciale: jandarmii erau prezenţi chiar la debarcarea lor în Gara Lotru, unde li se făcea identificarea, înscrierea lor şi apoi însoţirea convoaielor şi repartizarea pe familii (Constantinescu, 1989, 139).

Trupe sovietice în retragere. În august 1944, dinspre Râmnicu-Vâlcea spre Sibiu, venea o coloană ce părea nesfârşită, de căruţe trase de cai, încărcate cu echipament de război şi cu soldaţi – ruşi, ucrainieni şi chiar basarabeni. Când ajungeau la Gura Lotrului, trupele se răspândeau ca lăcustele, pe tot terenul care se deschidea acolo, până la Valea lui Stan. Dimineaţa, după ce suna goarna pentru adunare şi “retragere”, totul rămânea liber, dar . . . pustiit, căci culturile de porumb şi cartof erau compromise (devastate) în totalitate, iar prin curţile locuitorilor, zăceau grămezi urât mirositoare, lăsate de caii “eliberatorilor”. Lucrurile nu se opreau aici, căci a doua zi soseau alte căruţe şi alţi soldaţi, într-o coloană ce părea că nu se mai sfârşeşte. Brezoienii îşi duseseră în munte animalele mici (caprele şi oile) şi îşi îngropau pe unde apucau, puţinele lucruri mai valoroase din gospodării (Efrim, 2008, 39-40).

Sub bombardamentele germane. La 8 septembrie 1944, deasupra Brezoiului, La Cârlige, avioanele germane au declanşat un bombardament distrugător. Un altul a fost înregistrat pe Valea Oltului, La şipoate, unde armata rusă înainta în coloană. Au murit atunci 4 soldaţi ruşi, printre care şi o femeie. După câteva zile, au fost aduşi în Brezoi şi îngropaţi la biserica din Brezoi şi îngropaţi în dreapta porţii, în lăzi de lemn, după care s-au tras mai multe salve de tun; slujba de înmormântare a fost făcută de preotul Nae Ionescu. Ulterior, cei patru vor fi dezhumaţi şi duşi la Cimitirul Eroilor din Râu Vadului (DJVAN, Fondul PJV, dos. 178/1945; apud Efrim, 2008, 40).

Lagăr de prizonieri la Brezoi. În anii 1945-1946, la Brezoi a funcţionat şi un lagăr de prizonieri (circa 100 de persoane), în punctul La Bocşe (loc aflat, în prezent, între stadionul de fotbal şi râul Lotru); prizonierii erau cazaţi în barăci de lemn şi lucrau la depozitele de lemne din Cândoaia, sau la fabricarea cărbunilor prin “bocşe” (Efrim, 2008, 42). Dintre priozonierii români, sunt cunoscuţi trei, care au şi rămas aici, în Brezoi: V. Vornicu, I. Fîţan şi Lungu Palade (Inf.: Mihai Moianu din Brezoi).

Represalii sovietice asupra “nemţilor” din localitate. În ianuarie 1945, mai mulţi bărbaţi şi femei din Brezoi au fost luaţi cu forţa din casele lor, pe motiv că purtau nume nemţeşti, deci ar fi nemţi. De aici, au fost încărcaţi în camion şi duşi la Târgu-Jiu, unde se formau convoaie care apoi erau conduse sub escortă spre Prut şi apoi spre Siberia, urmând să fie folosiţi pentru “reconstrucţia Rusiei”; de acolo, ei au reuşit să se întoarcă acasă abia pe la începutul anilor ‘50. Printre cei care au trăit această dramă, se numără Şuler Anghel, Möser Jiga, Hertzbrucner Iulius, Düşek Ioşca, ing. Şuster, Düşek Lili. König Babuş şi d-na Grama; în realitate, o parte dintre aceştia erau saşi sau şvabi românizaţi din Ardeal, iar alţii – bucovineni purtând nume germanizate în timpul ocupaţiei austro-ungare (Inf.: Anghel Şuler – “Ginu”, unul dintre acei năpăstuiţi).

Eroi brezoieni. Şi în acest război, brezoienii şi-au dat tributul lor de sânge, căci un număr însemnat de bărbaţi au fost concentraţi pe frontul de est; mulţi dintre aceştia – în număr de 36 – nu s-au mai întors niciodată, căzând pe câmpurile de luptă. O placă simplă de marmoră, fixată de urmaşii lor pe Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial, atestă faptele de vitejie ale eroilor brezoieni: locotenent Moacă N. Ion, Alăman I. Nicolae, Bardaşu D. Dumitru, Boca I. Ristea, Branea S. Simion, Butolo I. Iacob, Dăianu R. Romulus, Dabu Gh. Gheorghe, Dinculescu I. Mircea, Dinculescu Gh. Ion, Dinculescu Gh. Nicolae, Chiţu A. Ion, Crăciun A. Ion, Efrim Gh. Vasile, Gresoiu I. Ion, Gurgui C. Constantin, Ilie Petruş, Iliescu I. Ion, Istrate Ion, Lungu Alexandru, Lungulescu Constantin, Maşchiu Nicoolae, Mohanu Nicolae, Militaru D. Gheorghe, Manea C. Petre, Mieilă N. Gheorghe, Popelca A. Gheorghe, Romoşanu Constantin, Solomonescu Constantin, Stanciu Florea, Stanciu C. Vasile, Stroie P. Petre, Tudoran C. Ion, Turcu T. Tudor, Ungureanu Constantin şi Vâlcu I. Tudor (Efrim, 2008, 41).

În anii care au urmat după război, au avut loc o serie de evenimente importante, care vor influenţa direcţia de dezvoltare a localităţii; unul dintre acestea, a fost naţionalizarea prin Legea nr. 119/11 iunie 1948; cu această ocazie, au trecut în proprietatea statului  societăţile „Carpatina”, „Vasilatu” şi alte întreprinderi particulare. În perioada socialistă, datorită marilor lucrări la hidrocentralele de pe Lotru, aşezările umane de pe Valea Lotrului au cunoscut o dezvoltare mai mare, prin accesul la marile căi de comunicaţie, prin modernizarea şoselei care leagă Valea Oltului de bazinul Petroşani. Despre alte evenimente şi realizări semnificative ale brezoienilor, vor fi oferite informaţii la celelalte capitole care urmează.

 

 

Informații adiționale

Citit 55 ori Ultima modificare Miercuri, 06 Iunie 2018 13:44
Ești aici: Home Valcea Valcea Istoria oraşului Brezoi/ Vâlcea din Epoca fierului până în contemporaneitate