Istorie Locala

Joi, 07 Iunie 2018 14:01

Brezoi - Toponimia

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Toponomastica Văii Lotrului este deosebit de bogată, atât cantitativ, cât şi din punct de vedere al încărcăturilor istorico-geografice şi semantice pe care le conţin. Vom analiza pe rând principalele toponime, oprindu-ne mai insistent asupra celor existente pe raza oraşului Brezoi.

Brezoi. Denumirea acestui oraş a fost (şi continuă să fie!) printre cele mai discutate. După cum spune o legendă locală, cele patru sate mari de pe Valea Lotrului - Brezoiu, Malaia,Voineasa şi Ciunget - ar fi fost întemeiate de patru haiduci: Breazu, Mălai, Voinea şi Ciungu. Legenda a fost preluată şi invocată încă din secolul trecut: „Se crede că şi-a luat numele de la Breazu, fondatorul său, care era frate cu Mălai şi Voinea, întemeietorii satelor Malaia şi Voineasa, ce sunt limitrofe cu Brezoiu” – citim în Dicţionarul geografic al judeţului Vâlcea (Alessandrescu, 1893, 52). Tot Alessandrescu preia şi explicaţia latinistă, reluată mai târziu de Philippide, conform căreia toponimul ar fi o continuare a denumirii vechii cetăţi romane Berzobia           (< Berzobis) (vezi comentariul şi trimiterea bibl., la Iordan, 1963, 81). Singura deosebire dintre cele două afirmaţii de mai înainte, este că autorul Dicţionarului . . . nu le conferă celor patru întemeitori, calitatea de haiduci! După aproape cinci decenii, asupra legendei se va opri şi marele geograf Ion Conea: „Pentru primele trei – scrie el – explicaţia s-ar putea să exprime adevărul, pentru ultimul însă… nu” (Conea, 1935, 112). Iorgu Iordan oscilează între două etimoane: <”slavul brěza – „mesteacăn” şi < ”n. pers. Brezoiu (augmentativ de la Breazu)” (Iordan, 1963, 80-81). Încă Ion Conea respinsese etimologia slavă, dintr-un motiv foarte bine întemeiat: fitonimul respectiv nefiind specifice zonei (Ion Conea, 1935, 112). Costea Marinoiu pune toponimul în legătură cu adjectivul „breaz” (Marinoiu, 2001, 67), ceea ce e discutabil, sau insuficient, întrucât el explică de unde ar putea proveni antroponimul Breazu, nu toponimul Brezoi!

Sintetizând, explicaţia dată - cu anumite rezerve - de Iordan, este valabilă: toponimul este, în mod evident, de origine antroponimică – avem de-a face cu un derivat de la n. propriu Breazu. Problema este, după părerea noastră (I. Soare), care va fi fost forma iniţială – grafică şi de pronunţie – a acestui derivat! Majoritatea cercetătorilor, inclusiv Iordan, care s-au ocupat cu explicarea toponimului în discuţie, sunt de părere că avem de-a face cu augmentativul Brezoi(u-l), provenit de la n. fam. Breazu, cu ajutorul sufixului –oi(u); ar fi rezultat astfel derivatul Breazoi(u), care, prin căderea lui a neaccentuat (sau prin monoftongarea diftongului -ea-, ar fi dat Brezoi(u). Gheorghe Bolocan şi colaboratorii dau aceeaşi explicaţie: < „n. pr. Brezoi” (DTRO I, 1993, 382). Şi totuşi! Descoperirea, în ultima vreme, a unor variante care nu se încadrează în mica „paradigmă” menţionată, ne-a făcut să ne îndoim de această etimologie cvasiunanim acceptată. Concret, este vorba despre variantele Brezoia şi Brezoaia, pe care le-am întâlnit-o în mai multe documente din secolele al XVII-lea şi al XIX-lea. Astfel, la 1635, în ms. 102, aflat la DJVAN, apare un „Ion din Brezoia” (DJVAN, ms. 102, f. 290). Într-un alt document, datat 4 noiembrie 1693, este menţionat, ca scriitor al actului, „popa Opriş din Brezoia” (DJVAN, DI, pach. CXL/1).

La 1808, înaintau o jalbă către Divan, “aceste trei sate după Valea Lotrului, din plaiul Loviştei, jud. Argeş, însă Voineasa, i Malaia i Brezoaia”. Petiţia era semnată de “Noi, preoţii şi toţi locuitorii într-aceste trei sate Voineasa, Malaia, i Brezoaia”. (Gh. Surdu, 1969, 15). În prima jumătate a secolului al XIX-lea, grafia Brezoaia apare şi într-un document oficial – Catagrafia din 1831: în plaiul Loviştei din judeţul Argeş, este menţionat satul Brezoaia, aflat pe moşia (subl. n., I. S.) megieşească purtând acelaşi nume: Brezoaia. Exemplele s-ar putea înmulţi. Concluzia noastră este una singură – bazată, cum s-a văzut, pe documente: varianta iniţială a toponimului, va fi fost Brezoaia – formă perfect logică şi normală, inclusiv (şi mai ales!) din punct de vedere morfologic şi fonetic (ortoepic): ca şi Voineasa (< Voinea + suf. –asa, adică moşia unui Voinea), Malaia (< Malu - n. fam. întâlnit în documente, + suf. –aia, var. simplificată a lui –oaia, ca în Robaia < Roboaia, Negraia< Negroaia, Modoia/ Modoaia etc.). Sensul era, evident, acela de „moşia lui Breazu. De-a lungul timpului, neconştientizând această formă, scriitorii actelor au monoftongat diftongul – oa: Breazoia/Brezoia (ca în Modoia); având în vedere tendinţa spre simplificare, existentă în majoritatea limbilor (în special în vorbirea populară), de la Breazoia şi Brezoia (care au fost simţite ca forme incorecte), la Breazoi şi Brezoi, n-a mai fost decât un pas. Care a fost făcut, pentru totdeauna, dovadă grafia şi pronunţia din zilele noastre; de fapt, din întreaga perioadă contemporană!: Brezoi – Brezoiu.

Călineşti. Avem de-a face, în mod evident, cu un nume colectiv - Călineşti(i) (DTRO II, 1995, 60), care are la bază prenumele devenit n. fam., Călin. Dovada documentară în acest sens, o constituie hrisovul din 5 decembrie 1575, prezentat la începutul monografiei, în care o persoană cu acest nume apare de mai multe ori, cu moşii cumpărate pe apa Lotrului, “la Călineşti”; alături de el, întâlnim şi un Călinel (DRH, B, VII, 349-350). Alte grafii sub care apare toponimul, nu trebuie luate în consideraţie, întrucât sunt în limbi străine, ele fiind adaptate vorbitorilor respectivi: Caline(şt)i (slavonă, în doc. menţionat), Kelinest (germană, în harta lui Schwantz) etc.

Corbu – sat. Originea toponimului este, de asemenea, antroponimică < n. pr. Corbu (DTRO 2, 1995, 195), acest nume familial fiind întâlnit nu numai în zonă, în Vâlcea, ci în întreaga ţară.

Proieni – sat; originea sa antroponimică (n. grup. < Proianu) este dovedită de n. fam. Proianu, înregistrat de Ion Conea în secolul trecut (BSRRG, LIII, 1934, 112). Se ştie, alături de – eşti, – ani (variantă: -eni) este cel de-al doilea sufix care formează nume de locuri, de la nume de persoane.

Drăgăneşti – sat. Este un alt nume de grup, derivat de la n. pr. Drăgan, nume familial întâlnit în zonă şi în Vâlcea, pe o mare zonă de întindere.

Golotreni – sat. Reprezintă unul dintre toponimele care s-au format într-un mod mai original, prin compunere – modalitate mai puţin frecventă în limba română, atunci când este vorba despre formarea cuvintelor. Este un nume propriu compus: partea a doua –lotreni, nu pune probleme de sens, fiind vorba, desigur, despre “oameni(i) de la/ de pe (râul) Lotru”; În schimb, prima parte, Go-, este ceva mai “criptică”. După I. Conea, “Golotreni pare a fi o formă contrasă, din Gura Lotrului” (Conea, 1935, 112); adică ar fi vorba despre “oameni de la Gura Lotrului”. De ce, însă, s-ar fi produs scurtarea-simplificarea primului cuvânt şi apoi contopirea lui cu cel de-al doilea, din moment ce pe întinsul ţării există destule toponime în care primul element de compunere este Gura . . . ? Nici Iordan, şi nici alţi lingvişti (în speţă – toponimiştii) nu explică în mod satisfăcător etimologia acestui interesant toponim (v. bibl. la Mosor, 2008, 10),iar autorii DTRO doar îi înregistrează menţionările scrise, existente de-a lungul timpului (DTRO 3, 2002, 150).;

Lotrişor – “râuleţ cu apă limpede. Izvorăşte din muntele Priporu, comuna Călineşti (. . .), trece prin această comună (. . .) şi se varsă în Valea Călineşti” (Alessandrescu, 1893, 220). Limpezimea apei şi apropierea sa de Lotru, i-au motivat şi numele, care s-ar “traduce” prin “Lotrul cel mic”.

Lotru – râu care străbate oraşul Brezoiu de la un capăt la altul, de la vest la est. Majoritatea cercetătorilor (v. bibl. la Ciorănescu, 2001, 475 şi la Iordan, 1963, 123) sunt de acord cu faptul că numele are la bază cuvântul românesc lotru, cu înţelesul de “hoţ, bandit” – înţeles pe care îl are şi în limba română. Nu cu acest sens, însă, a fost dat numele râului, ci cu acelea de “isteţ, iute, şiret”, pe care, de asemenea, dicţionarele explicative ale limbii române le dau acestui cuvânt. Ni se pare forţată punerea în legătură a hidronimului, printr-o dplasare de sens, cu legenda privitoare la nişte haiduci (hoţi, lotri) care ar fi hălăduit prin aceste locuri. Exagerarea semantică se aplică şi în plan formal, atunci când se pune toponimul în legătură cu lat. latrones – “tâlhar, mercenar”; ca şi în cazul perechii Alutus – Olt, nu se poate explica nici aici transformarea lui a în o, decât – cel mai plauzibil – printr-un intermediar slav, acesta fiind lotrъ.

Constituie, de asemenea, o eroare, alăturarea cuvântului lotru, de sanscritul lotra având sensul “jaf, pradă” (www.metamorfoze.wordpress.com/dacism/mostenire-lexicala/), omiţându-se faptul că sanscrita se vorbea cu circa trei mii de ani înaintea erei noastre, deci se afla pe un palier de timp mult mai îndepărtat decât limba română, şi neglijându-se astfel una dintre condiţiile esenţiale ale stabilirii corecte a unei “moşteniri lexicale”: proximitatea temporală a celor două limbi – “mama” şi “fiica”; în cazurile împrumuturilor, trebuie luate în discuţie “sursele” de împrumut cele mai apropiate în timp (dar şi în spaţiu). Se ignoră, de asemenea, realitatea istorico-lingvistică a provenienţei majorităţii limbilor vechi (slava comună, germana veche, traca, latina, greaca veche etc.) dintr-o limbă comună – indoeuropeana, ceea ce explică şi asemănările formale ale multora dintre rădăcinile lexicale. Tocmai această realitate – prezenţa vocabulei menţionate, cu sens şi forme asemănătoare, în mai multe limbi vechi (sanscrita, slava veche, latina) ne-ar putea conduce la o origine traco-dacică a acestui nume propriu, pe plan de egalitate cu celelalte limbi indoeuropene menţionate!

Olt Hidronim controversat, a cărui etimologie este controversată, deşi provenienţa lui din latinescul Alutus, este acceptată de majoritatea lingviştilor. Dificultăţile apar atunci când trebuie explicată transformarea lui a în o, căci a iniţial (chiar neaccentuat) din latină nu s-a transformat în o, în niciunul dintre cuvintele româneşti cu etimoane latine. S-a încercat şi explicarea printr-un intermediar slav (slavii îl pronunţă aproape identic); unii îl consideră moştenire de la primii noştri strămoşi, ceea ce teoretic n-ar fi imposibil, însă dovezile concrete lipsesc.

Păscoaia sat. Formal, avem de-a face cu o formă de feminin de la n. pr. Pascu. Din punct de vedere semantic, toponimul s-ar traduce prin “moşia (unui) lui Pascu”, a unor urmaşi ai acestuia sau a celor din familia/ neamul lui. Numele nu este atestat documentar, însă în judeţul Vâlcea, se întâlneşte relativ frecvent.

Toponimul compus – Valea lui Stan grăieşte de la sine: denumirea a păstrat în învelişul său sonor şi grafic, numele unui presupus şi vechi proprietar. Numele de familie Stan se întâlneşte şi azi în acest sat.

Ţurţudanul vârf de munte pitoresc, emblematic pentru Brezoi, la poalele căruia se întinde oraşul propriu-zis. Oronimul are la bază un regionalism – subst. ţurţudan (care în alte părţi ale judeţului, cunoaşte varianta ţurţugan. Fără a-i da şi etimologia, dicţionarul Glosar regional Argeş îl explică prin „deluşor, dâlmă, maidan” (Udrescu, 1967, 280). Aspectul geomorfologic al acestei interesante forme de relief, ne determină să-i atribuim apelativului invocat, încă un înţeles – „vârf de munte stâncos şi abrupt, de formă aproximativ ţuguiată”; totodată, acest sens şi forma ascuţită, ne sugerează şi o posibilă etimologie a apelativului: o creaţie expresivă având la bază cuvântul „ţurţur”.

Valea Doabrei – pârâu ce izvorăşte din Dealu Poienilor şi se varsă în Lotru; cartier şi munte aparţinând de Brezoi. Atât la Alessandrescu (1893, 127), cât şi în DTRO (II, 368), este înregistrat sub numele Doabra, ceea ce ne ajută la stabilirea etimonului: este vorba despre forma de feminin, diftongată, a n. pr. Dobre/ Dobru. Deşi diftongarea lui o, în cazul numelor proprii, este un proces fonetic relativ rar în româneşte, ea există, totuşi, mai ales în vorbirea populară. În DTRO II (loc. cit.), găsim şi explicaţia: “< top. 3”, adică de la muntele cu acelaşi nume; acesta, la rândul lui, este explicat prin n. pr. Doabra, Dobra – care va fi fost, desigur, un nume de proprietar, în speţă - proprietăreasă! (Ibidem).

Alte văi de pe raza oraşului, poartă numele satelor prin care trec: Valea Călineşti, Valea Păscoaia.

Vasilatu – fostă moşie şi sat (şi sub forma grafică Văsălatu), asimilat mai târziu de oraş; pârâu/vale; numele unei foste societăţi forestiere; denumirea unei fabrici de cherestea; galerie subterană abandonată. Este un toponim de orgine antroponimică, având la bază un nume de persoană – Vasile +suf. –at(u). Sub forma sa de plural (-aţi), Iordan consideră acest sufix ca fiind sinonim cu –eşti (Iordan, 1963, 301), ceea ce ar presupune, logic şi gramatical, că –at(u) ar fi sinonim cu –escu; deci: Vasilatu = Vasilescu (“al lui Vasile”).

Văratica – sat. Etimologia stabilită de Iorgu Iordan, ni se pare corectă: < văratec - “locul la munte, unde se petrece vara cu oile” (Iordan, 1963, 534).

Zimbru – pârâu, afluent al Doabrei, ce izvorăşte din vârful de munte cu acelaşi nume. Desigur, pârâul a împrumutat numele muntelui, a cărui denumire poate să ne ducă gândul la un posibil nume de proprietar. Numele de persoană va fi existat ca atare: Iorgu Iordan înregistrează n. fam. Zimbrea, pe care îl consideră un derivat de la Zimbru (DNFR, 1983, 499). Existenţa n. fam. Zimbru în Vâlcea, este dovedită şi de menţionarea de către Dicţionarul geografic al judeţului Vâlcea, a văii Zimbraia, care este o formă de feminin de la Zimbru.

Informații adiționale

Citit 426 ori
Ești aici: Home Valcea Valcea Brezoi - Toponimia