Istorie Locala

Vineri, 24 August 2018 08:33

Jurnal de front: 1916-1918/ înv. Ion Bulbeş (I)

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Un document de oştean din Războiul celălalt. Aşa a găsit de cuviinţă învăţătorul Ion Bulbeş din comuna Berislăveşti, satul Rădăcineşti, să-şi facă datoria, nu numai cu arma în mână, ci şi cu condeiul: pentru a lăsa un document peste timp. E foarte conştient că scrisul rămâne şi, de aceea, cum îşi află răgaz, notează tot ce se întâmplă în jurul său – pe frontul din Moldova – şi care îi sunt stările sufleteşti, judecăţile lui faţă de oameni, întâmplări, atât pe teatrul de război românesc, cât şi european. Suntem în Primul Război Mondial. Pentru români, războiul s-a întors. După o înaintare rapidă în Ardeal, în faţa experimentatelor trupe germane, austriece şi ungare, soldaţii români – cu tot eroismul de la Jiu şi Olt – cedează, bat în retragere. Frontul e străpuns, rezistenţa în Carpaţi e demontată şi invazia în Oltenia şi Muntenia este iminentă... 

  

 

înv. Ion Bulbeş

Jurnal de front:

1916-1918



înv. Ion Bulbeş

Jurnal de front:

1916-1918

Ediţie realizată de:

Florea Niţă, Ion Măldărescu,

Gabriela Daraban, Ion Topolog

 
 
Editura Dealul Melcilor, Braşov, 2010
 
 
 
 
Editat de: S.C. Editura Dealul Melcilor S.R.L. – BRAŞOV

Director: Ion Topolog Popescu

Tel. : 0720.959.316

e-mail: edituradm@hotmail. com

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BULBEŞ, ION
    Jurnal de front : 1916-1918 / înv. Ion Bulbeş ; ed. realiz. de Florea Niţă, Ion Măldărescu, Gabriela Daraban, Ion Topolog. - Braşov : Dealul Melcilor, 2010
     ISBN 978-973-1707-11-2

I. Niţă, Florea (ed.)
II. Măldărescu, Ion (ed.)
III. Gabriela Daraban (ed.)
IV. Topolog-Popescu, Ion (ed.)

821.135.1-94
94(498)"1916/1918"


Un document de oştean

din Războiul celălalt

Aşa a găsit de cuviinţă învăţătorul Ion Bulbeş din comuna Berislăveşti, satul Rădăcineşti, să-şi facă datoria, nu numai cu arma în mână, ci şi cu condeiul: pentru a lăsa un document peste timp. E foarte conştient că scrisul rămâne şi, de aceea, cum îşi află răgaz, notează tot ce se întâmplă în jurul său – pe frontul din Moldova – şi care îi sunt stările sufleteşti, judecăţile lui faţă de oameni, întâm-plări, atât pe teatrul de război românesc, cât şi european.

Suntem în Primul Război Mondial. Pentru români, războiul s-a întors. După o înaintare rapidă în Ardeal, în faţa experimentatelor trupe germane, austriece şi ungare, soldaţii români – cu tot eroismul de la Jiu şi Olt – cedează, bat în retragere. Frontul e străpuns, rezistenţa în Carpaţi e demontată şi invazia în Oltenia şi Muntenia este iminentă. Bătălia pentru Bucureşti e pierdută şi aceasta, deşi era aproape să fie câştigată. Inamicul face joncţiunea, venind din Sud – oo, primul dezastru, cel de la Turtucaia – şi din Nord-Vest. În această situaţie, şi Unitatea lor de Drumuri şi Poduri e nevoită să se retragă dinspre Galaţi, spre Moldova, pe Siret, urmând Corpul 5 Armată. În cadrul acestei mişcări de trupe, începe relatarea cu data de 25 august 1916 – deplasarea fiind pe direcţia Colibaşi-Budeşti-Radovan, prin Ciocoveni şi Valea Dragului. Consemnarea se face, aşadar, începând cu 25 august 1916 şi se opreşte la data de 20 noiembrie 1918, când revine acasă, după demobilizarea generală, întrucât războiul s-a încheiat şi pentru români, după ce dăduseră dovada eroismului lor în bătăliile de pe Siret şi Oituz. Fiind la o unitate de Drumuri şi Poduri, nu se află în linia întâi, ca atare, cumva mai ferit – nu şi de bombardamente şi canonade de artilerie – şi ţinând şi cancelaria unităţii, îşi află timp să noteze aproape zilnic, mai amplu sau doar succint – cum spune el –, impresiile de front, de război şi gândurile ce-l frământă, mai ales legate de cei de-acasă, aflaţi acolo sub ocupaţie, la poalele munţilor Cozia, în satul Rădăcineşti. De-aici a plecat el, învăţătorul Ion Bulbeş al şcolilor din Dăngeşti, Rădăcineşti şi Scăuieni-Robaia, la război, negândindu-se o clipă să se sustragă datoriei faţă de ţară, cum au făcut, din păcate, alţii din această localitate, ale căror nume le consemnează în finalul Jurnalului, aruncându-le oprobiul acuzei şi dispreţului. El – care nici nu era din partea locului, ci din Romanaţi-Olt, pleacă la război de-aici, ca din cuibul natal, fiindcă aici îşi întemeiase casă şi familie şi pentru acestea şi ţara sa pleacă să lupte. Aceasta este judecata ce şi-a făcut-o şi rămâne neclintit în ea pe tot parcursul campaniei. Credinţa în Dumnezeu, datoria faţă de patria sa aflată sub ameninţare, sunt trăsăturile morale ce-l călăuzesc pas cu pas. Are încredere deplină – el ca subofiţer – în soldatul român, în cea mai mare parte ţăran, dar şi-n comandanţii capabili şi drepţi, chiar când sunt duri şi intoleranţi cu laşii şi învârtiţii profitori de pe urma durerii în care se află ţara. Ca cea mai mare parte a combatanţilor, în mai multe rânduri îşi exprimă nerăbdarea de a se avânta în luptă împotriva cotropitorului, întrebându-se de ce totuşi refacerea durează atât de mult. Sigur, e vorba de refacerea din iarna şi primăvara lui 1917, cea de sub asistenţa militară franceză, şi dotarea cu armament nou. Spiritul acesta de jertfă îi însufleţeşte pe toţi, mai ales că, prin decret regal, văzut cu ochii lor, s-a asigurat şi dorinţa vitală a ţăranului român – aceea de a se da pământ luptătorilor de pe front şi văduvelor de război. Sunt pomenite nume scumpe pentru toţi: al reginei Maria, al generalului Eremia Grigorescu, al lui Take Ionescu şi-al regelui Ferdinand, al lui I.C.C. Brătianu, Delavrancea, Vlahuţă, Goga, Iorga, Enescu şi alţii care au crezut cu tărie în victoria finală şi cu toată fiinţa au fost lângă cei din tranşee, îmbărbătându-i şi mângâindu-i. Învăţătorul Ion Bulbeş este un om luminat şi informat, citeşte ziarele, ştie pe de rost mari creaţii poetice despre patria lui şi istoria ei, e de-a dreptul entuziasmat de ceea ce spune regina Maria în articolele „Copilul meu” şi „Bucureştii”, apărute în ziarul „Neamul Românesc” al marelui Iorga. Pe de altă parte, e indignat de comportamentul neomenesc, laş şi prădalnic al zişilor aliaţi ruşi. Au adus spiritul periculos al dezagregării şi urii, or noi aveam de îndeplinit nişte idealuri scumpe, respectiv alipirea Ardealului şi Basarabiei la patria-mumă, şi nu de doborât şi ucis lumea conducătoare, ea însăşi antrenată în jertfa ce patria o cere. Aceasta nu înseamnă că-şi ignoră un anume spirit critic faţă de ceea ce vede negativ: bâjbâiala în comanda de vârf, chiar contrazicerea ordinelor, şi, bineînţeles, incapacitatea sau micimea de suflet a unor ofiţeri. Sunt redate imagini terifiante din această retragere nedorită, suferinţe adânci ale populaţiei înfometate, epidemia tifosului exantematic, care s-a soldat cu mai mulţi morţi decât pe frontul propriu-zis, dar dincolo de toate acestea, nimic nu-l clinteşte din credinţa biruinţei finale. Abia aşteaptă să se întoarcă acasă la rostul său, la soţia şi fiicele sale de la care nu are veşti, fiindcă nu vin scrisori, şi pe care le poartă ca pe un talisman în sufletul său. Are vise, uneori luminoase, încurajatoare, alteori alarmante, mai ales când află ce lupte au fost acolo la Sălătrucul de Sus, la Horşti şi Valea Băiaşului, şi cum vor fi pornit ai lui în refugiu şi pe unde i-a prins urgia. Pe fondul acesta de trăiri, de-acolo de unde cantonează, pe drumul Nicoreşti-Tecuci, ascultă bubuitul tunurilor, vuietul luptelor ce se dau în zona Mărăşti-Mărăşeşti-Muncelu-Oituz, acolo unde soldatul român a spus: „Pe-aici nu se trece!” Şi nu s-a trecut, credinţa aceea nestrămutată în dreptatea ce trebuie făcută jertfei noastre a biruit. Pe o astfel de dimensiune morală şi militară se întinde Jurnalul de front al învăţătorului patriot din Berislăveştii Argeşului, Ion Bulbeş. Finalul acestui înscris, din păcate, este trist. Revenit acasă, află lucruri dureroase. Egoismul şi răutatea unora, a celor ce s-au sustras efortului general şi jertfei, spiritul speculativ şi de căpătuială se întind rapid peste cei ce au suferit şi nimeni nu le vine în sprijin. Samsarii şi dezertorii ies în faţă, cei ce au suferit se uită neputincioşi cum ajung la mâna celor îmbogăţiţi prin furtişag şi înşelăciune. Aici – adică la el acasă – nu se întreprinde nimic în a instaura o anume dreptate şi răsplată. El însuşi, şi ceilalţi ca el, care au fost în război, sunt ignoraţi şi marginalizaţi. Se simte descurajat, fiindcă una au gândit acolo în tranşee şi altceva se petrece aici acasă. Va mai avea putere să înceapă o nouă luptă pentru recunoaşterea valorii şi muncii, pentru drepturile celor ce le aşteaptă şi-au crezut în înfăptuirea lor? Un răspuns nu-l mai aflăm. În schimb, din biografia lui, reconstituită de nepotul său, Florea I. Niţă, deţinătorul Jurnalului original, lăsat de bunicul său, aflăm că omul acesta, drept şi dăruit semenilor săi, a fost omorât chiar de o rudă a sa, un hoţ şi un ticălos, cu lovituri de cuţit, la nici şase ani de la întoarcerea din Războiul ce Mare pentru Reîntregirea Ţării. La trecerea a trei sferturi de veac de la plecarea sa în lumea eroilor, dorim ca tipărirea Jurnalului său de front să fie un omagiu şi un moment de fixare a numelui său şi-a fiinţei sale în memoria celor ce acum îl pomenim şi a celor ce îşi vor face o datorie de suflet şi în viitor de a nu-l uita pe învăţătorul-erou Ion Bulbeş.

prof. Ion Toplog Popescu

Jurnal de front

23 August 1916

Oameni de trupă staţionează în Falaştoaca, un sat mic lângă gârla cu acelaşi nume. Face parte din comuna Comana. Oameni buni şi primitori, am avut fericirea ca, în noaptea precedentă plecării, să cantonez la un bătrân veteran, unde mi s-a servit masa, compusă din varză cu carne, friptură, ouă, lapte, brânză şi, uitasem să spun că, la începutul mesei, şi ţuică de corcoduşe. În acest sat am stat până la 24 august, ora 3.30.

Plecăm din Falaştoaca, în urma ordinului Corpului 5 Armată, bineînţeles, după ce trupele pentru care se făcuse podul, trecuseră (Reg. 76 şi 33 inf.). Cei din urmă care au trecut, au fost cartierul corpului, şi apoi, parcul nostru de trăsuri pod şi materiale. Iată-ne trecuţi pe malul stâng al Argeşului, în comuna Colibaşi. La început, demontarea podului, care a durat 30 minute.

În timpul acesta, oamenii trupei, mai pe apucate, mai cu voia cârciumarilor, beau vârtos. Unul, fiind în stare anormală, a căzut dintr-o trăsură.

Plecăm la ora 7.00. Este fixată direcţia Colibaşi-Budeşti-Radovanu. Mergem toată noaptea pe nişte drumuri impracticabile. Între Goştinari şi Ciocoveni, pe un drum natural, şi din cauza nopţii, trăsura s-a răsturnat, Din puţin am scăpat să nu fiu zdrobit. Cu mult amar, abia după o oră, am putut-o ridica.

Trupa şi celelalte trăsuri erau înainte.

De la Ciocoveni, prin Valea Dragului, până la Budeşti, am mers pe şosea împietruită. La ora 2.00 sau 3.00 dinspre ziuă, am sosit în Budeşti, unde am găsit instalat şi Corpul 5 Armată.

Trebuia să ne urmăm drumul înainte, însă, în urma unui alt ordin, am rămas pe loc la Budeşti, fiind în pădurea de la Vesta Comani.

Se face ziuă. Sunt amărât că nu primesc nici o veste de pe acasă, cu toate că am scris mereu. Sunt amărât, mai ales că, încă de cu noapte, un incognito ne vestise că Turtucaia a căzut, că armata noastră fusese măcelărită, că puţini au scăpat înot prin Dunăre. Aşa m-a găsit ziua de 25 august 1916.

Suntem la Budeşti, în aşteptarea ordinului de plecare. Sunt tot mâhnit, mai ales că astăzi mi s-a afirmat că Turtucaia a căzut, că armata noastră a fost zdrobită. S-au prins mai mulţi spioni turci şi bulgari. I-au executat aici în Budeşti. M-a înfiorat puţin execuţia acestor nenorociţi, însă m-a înălţat sufleteşte această execuţie. Am văzut cu câtă resemnare şi curaj îşi primesc moartea. Jurnalele nu dau nici o lămurire despre dezastrul de la Turtucaia.

26 august 1916

În această zi, nimic nou: mă amărăsc cu plictiseala. N-am primit nimic de acasă. Scriu mereu. Sunt în aşteptare şi cu mâhnirea în suflet.

27 august 1916

Primim ordin de plecare. Secţiile 1 şi 2 rămân să facă tranşee către satele Buciumeni, Gruiu şi Herăşti.

Celelalte două secţii plecăm la Curcani, pentru a întinde un pod spre a face legătura cu Radovanul.

Plecarea la ora 6.00 a.m., sosirea la 11.00 a.m.

S-a întins podul. Aici la Curcani m-am informat de la un soldat care luptase la Turtucaia, cum că dezastrul întâmplat a fost din cauza lipsei de prevedere în acţiune a şefilor superiori.

În zilele de 28, 29 august, nimic nou

30 august 1916 (marţi)

Primim ordin ca cele două secţii de la Curcani să plecăm spre Prundu-Belu, iar celelalte două secţii, ce eram la lucrul tranşeelor, să rămână la Curcani pentru paza podului.

Plecarea la orele 7.00 p.m. Am trecut prin satul Căscioarele şi Greaca. Masa am luat-o la Căscioarele, iar în Greaca, popas.

Locuitorii ne-au ieşit înainte cu ce aveau la îndemână. La 12 noaptea, am ajuns la Prundu, unde am bivuacat.

În jurul nostru, mai multe regimente de infanterie.

Mă gândeam la rolul nostru, cei din această campa-nie, în acest război. Adâncit în aceste gânduri, mă deşteaptă din această somnolenţă un curier de la Divizie cu o tele-gramă, în care mi se ordona ca compania compusă din cele două secţii să facă la Flămânda o simulaţie de cap de pod.

Flămânda e un mic sat în baltă lângă Dunăre. Toţi locuitorii satului sunt refugiaţi. Proprietarul sau arendaşul moşiei, bulgar de origine, plecase. Aşa am găsit satul în dimineaţa zilei de 1 septembrie 1916, căci în ziua de 31 august s-au luat diferite măsuri şi relaţiuni de la Divizii, în sensul simulării capului de pod.

De dimineaţă, oamenii celor două secţii şi mate-rialul pleacă în direcţia Flămânda. Se începe simularea, prin tăierea de material lemnos. Eu rămân în bivuac. Aud artileria noastră care bombardează satele din dreptul satului Flămânda. Văd cu ochii, din deal de la Prundu, cum ghiulelele şi obuzele tunurilor noastre îşi ajung ţinta.

Satele bulgăreşti erau în flăcări. La 8 seara, în aceeaşi zi, plec şi eu spre Flămânda, 12 km de la Prundu. Trec prin linia santinelelor îndosite în acest drum, şi de-abia ajung la destinaţie în pădurea Flămânda, unde era trupa. Ajung la ora 10.30. Trupa era gata de plecare spre Dunăre. Ajung la Domnul Căpitan şi pornim cu toţii unde se făcea simularea capului de pod. Cu două jumătăţi de vase se făcea legătura în larg pe Dunăre. Trupa făcea gălăgie de ciocăniri, tăieri etc. pe mal, spre a atrage atenţia duşmanului, şi astfel, cu acest prilej, a-i descoperi forţele. Ce sânge rece, ce încredere în şefi! Artileria noastră bombarda mereu. Mă gândesc: ce s-ar întâmpla cu cele două jumătăţi de vas şi oamenii dintr-însele, în cazul în care artileria inamică şi-ar începe bombardarea?

Cu aceste gânduri am plecat la ora 11.00 noaptea spre bivuac la Prundu. Nu mai aveam nevoie, căci mi se dăduse consemnul „staros, starosel”.

Am ajuns la companie târziu, la 2 noaptea.

2 septembrie 1916

Plouă. Totuşi primisem ordin ca, imediat, cu unele scripte, să plec la Flămânda. Plec pe jos prin ploaie. Ajung la destinaţie la ora 10.30. În drumul spre Flămânda, în bivuac, multe trupe, se face pregătirea pentru o demonstra-ţie peste Dunăre, ora 12 din zi. Duşmanul începe bombar-darea. Două din vasele companiei, ce erau lansate pe Dunăre, sunt găurite de şrapnelele duşmane. Nici un accident între oameni. Mare panică şi debandadă printre celelalte, de infanterie şi cavalerie.

Cu mare precauţiune şi tocmai noaptea târziu, am putut să scoatem vasele din apă. La miezul nopţii, pe o ploaie torenţială, pe un noroi în care intra jumătatea roţii de trăsură, suim pe un drum natural, un urcuş a cărui pantă era de 1/3 spre satul Prundu. Adorm în trăsură. Mă trezesc la ziuă în satul Greaca, lângă Olteniţa.

3 septembrie 1916

Suntem cu toţii în marş, de la Prundu, prin Greaca, la Budeşti. Pe drum, nici o surprindere nouă, afară de dificultăţile marşului pe şosele pline de apă şi noroi.

4 septembrie 1916

Suntem pentru a doua oră în Budeşti şi bivuacaţi tot în pădure până la 7 septembrie seara, când am plecat iarăşi în marş spre Prundu, în urma unui ordin primit.

În acest marş, nici o impresie.

8 septembrie 1916 (seara)

Ajunşi la Prundu, pentru a doua oară, bivuacăm în partea de nord a satului, căci în sat erau foarte multe trupe îngrămădite.

De la 8-14 septembrie, suntem în Prundu. Se lucrează la variantele a nişte şosele ce leagă satul Prundu cu Flămânda.

Au început să ne viziteze aeroplanele. Şi n-ar fi fost nimic cu această vizită, dacă nu se arunca cu bombe. Ce oroare! Ce barbarie! Câte vieţi omeneşti n-au stins aceşti monştri ai aerului!

Un tablou înspăimântător şi dezgustător se prezintă ochilor fiecăruia ce mai are un pic de umanitate: aci un hoit de cal, dincolo un corp omenesc, şi toate acestea, ravagiile şi calamităţile acestui monstru ce poartă numele de aeroplan.

15 septembrie 1916

Zi nefastă pentru mine, pe când oamenii execută împietruirea şoselei ordonate, fiind la cancelarie pe la ora 12-1 din zi, îşi fac apariţia, din nou, aeroplanele. Împrejurul cantonamentului unde este instalată cancelaria, avioanele duşmane lansează mai multe bombe. Una cade în apropierea casei unde locuiesc, face explozie, sunt îngrozit, fug în toate părţile. O mică părticică din acest îngrozitor explozibil mă loveşte în sprânceana dreaptă. Deocamdată nu simt. Văd sângele ţâşnind, tocmai atunci îmi dau seama că sunt lovit. Era îngrozitor dacă mă lovea la ochi.

Plec la spitalul mobil al Diviziei a X-a, ce se afla la Puţu Greaca. Mi s-a dat primul ajutor. În urmă mi s-a făcut sutura sprâncenei chiar în această zi. Am stat în spital până în ziua de 18 septembrie, seara. Şi aici, aeroplanele nu ne-au lăsat în pace. Aici am făcut cunoştinţă cu dr. Medre, locotenent, care a stat mult timp în Călimăneşti, care mi-a servit ţigări.

În ziua de 18 seara, vin la Campanie. Se pregătea demonstraţia peste Dunăre. Noaptea s-a şi făcut trecerea peste obstacole. Această trecere a durat 2 zile. Aeroplanele duşmane urmăreau trupele, şi, totodată, urmăreau şi strân-gerea podului întins de pontonieri, fapt nerealizat total.

Avioanele au făcut multe victime. Drumurile erau acoperite de cadavre, vite, oameni. Era o jale.

19 septembrie 1916

Suntem în Prundu. Trupele de peste Dunăre se retrăgeau.

Duşmanul ne dă lovitura la nord. Crudă soartă! Poate fericit viitor? Nu ştiu. Văd, însă, că, după dezastrul de la Turtucaia, după înaintarea duşmanului în Dobrogea, alte surprize neplăcute ne aşteaptă. O înaintare a duşma-nului pe la nord. Nu ştiu ce să cred. Viitorul va arăta.

20 septembrie 1916

21 – Cantonăm tot în Dunăre – Belu. Suntem în aşteptarea altor ordine, altor evenimente.

22 septembrie 1916

Primim ordin de marş. Executăm acest marş în timp de noapte. Destinaţia: satul Colibaşi, unde ajungem în ziua de 23 septembrie, dimineaţa. Am trecut prin satele Greaca-Hotarele-Budeşti.

23 septembrie 1916

Ne instalăm în cantonament la Colibaşi. Cunoşteam satul cu ocazia unei concentrări tot la Compania de poduri. Sat gospodăresc aranjat la linie, case de mijloc. Lumea însă tristă. Nu mai era veselia de odinioară. Ne instalăm mai întâi la gazdă, cu serg. Hanuţu, Burcescu şi alţii. După câtva timp însă, din ordinul domnului căpitan Duca, trebuie să mut cancelaria lângă cantonamentul său. Ceea ce se execută imediat.

Sergentul Micu Gheorghe, însărcinat cu aprovizio-narea, este omorât de o bombă de aeroplan în gara Comana.

21 septembrie 1916

Nimic nou, nici o impresie nu mi-a survenit spre a o putea trece pe hârtie.

Sunt mâhnit că de acasă nu primesc nici un răspuns. Aud că la munte se dau lupte îndârjite. Ai noştri au început să se retragă spre frontieră.

Duşmanul şi-a adus forţe enorme. Ce ne vom face?

29 septembrie 1916

De la 24 până la această dată, nimic nou. O mare fericire: domnul căpitan Duca, după multe rugăminţi, mi-a dat voie să-mi văd casa. Plec cu primul tren la ora 6.00 seara din gara Grădiştea, iar în ziua de 30 septembrie, pe la ora 11.00, ajung la Jiblea. Trenurile sunt arhipline. Nu numai de civili, ci şi de militari. Am fost silit, din Gara de Nord, să mă sui sus pe acoperiş, căci din gara de Nord,
ne-au adus cu un tren militar.

În gara Jiblea, lume multă, veşti multe. Eram aproape de Câineni, unde se dau luptele. Câinenii sunt ocupaţi.

În două ore sunt acasă, pe jos. N-a fost mică mirarea alor mei când m-au văzut, mai ales că erau probleme, că eram rănit. Şi nici bucuria nu le-a fost mai prejos. Toţi m-au sărutat, mai ales dragele mele copiliţe.

În sat, lume refugiată din Câineni. Mi se spune că satul e ocupat de nemţi. Trupele noastre s-au retras la gra-niţă. După slaba mea judecată, era mai bine să consolidăm puternic intrările de la graniţă, şi apoi, să ne avântăm. Avântul nostru ne-a atras asupră-ne o armată duşmană de două ori mai mare ca a noastră, poate care trebuia îndrep-tată pe alte fronturi. Şi unde mai punem la socoteală că în sud avem în spate un alt inamic, bulgarii. Aşa că frontul nostru era cel mai mare front. Trebuia să ne apărăm din toate părţile şi cu toată puterea de care dispunem.

Unde mai pui că armamentul nostru, după cum sunt informat, e mult inferior duşmanilor noştri, pregătiţi pentru acest război.

Am stat acasă două zile. Am multe întrebări din partea bietelor femei rămase acasă la vatră. La toate trebuia să le dau câte un răspuns de încurajare. Soţiei mele şi copiilor le-am spus că sunt la adăpost de orice pericol, asigurându-i în acest fel.


1 octombrie 1916

Plec, e ora 5.00 seara. Nu uit însă să-mi iau 2 deca de ţuică, 2 caşcavale. Ajung la Jiblea. Aici mă iau la scurt jandarmii. Le arăt ordinul de permisie şi delegaţia.

Mă pun în tren, mă sui tot pe acoperiş, căci şi acum trenurile sunt ticsite. La 3 octombrie, după 2 zile de drum, ajung la Grădiştea, de unde plecasem.

Mare bucurie pe mine, căci găsesc compania tot aici. Seara, întrebări peste întrebări, de către ofiţeri şi cunoscuţi, relativ la mersul frontului.

Pe toţi i-am asigurat că totul merge bine, că armata noastră opune o rezistenţă nemaipomenită cu toată supe-rioritatea numerică în armament şi oameni a vrăjmaşului.

8 octombrie 1916

Până la această dată, nu e nimic nou. Pe frontul din Dobrogea, luptele continuă, asemenea şi pe frontul de la munte.

Plecăm în marş de la Colibaşi la Budeşti, suntem în acest sat pentru a patra oară.

10 octombrie 1916

Secţiile 1 şi 4, în urma unui ordin, pleacă la Curcani, spre a întinde un pod peste Argeş, în dreptul satului Radovan, iar secţiile 2 şi 3, în cantonament la Budeşti. Cu toate că fac parte din secţia 1-a, totuşi, eu cu sergentul Hanuţu rămânem la cancelarie pentru diferite lucrări.

11 octombrie 1916

Nu mă mai interesează modul cum compania îşi execută serviciile. Altceva mă interesează. Inamicul a început să invadeze, prin diferite puncte, ţara noastră. Se dau lupte crâncene pe viaţă şi pe moarte.

La Jiu, trupele de sub comanda generalului Dragalina se luptă mai mult decât eroic. Duşmanul a fost respins.

Comunicatele sunt cu totul laconice, ceea ce de-notă că luptăm, însă nu vom putea rezista. Din înseşi aceste comunicate, se vede clar că duşmanul, deşi suferă mari pierderi, continuă să înainteze.

La sud nu avem nici o pază. Câteva brigăzi doară, care formează un grup cu denumirea „Grupul apărării”, de aici poate nenorocirea.

Şi cu cât aici vom fi atacaţi mai târziu şi vom fi în stare a ţine piept, cu atât vom putea rezista la nord. Altfel, vom fi siliţi la o retragere nenorocită. Dar poate nu se va întâmpla o nenorocire ca aceasta. După cum am mai spus, viitorul va lămuri şi această situaţie.

12 Octombrie 1916 (Budeşti)

Cu începere din ziua de 12 octombrie, au început pentru mine adevăratele zbuciume sufleteşti. Citesc din comunicatele trupelor inamice, care au intrat pe valea Topologului, de unde au fost alungate şi că acum ocupă Munţii Sălătrucului. Da, au ocupat Munţii Sălătrucului, munţi aproape de mine. Ce va fi pe sărăca mea nevastă... bolnavă, pe bieţii mei copii? Citesc comunicatele din ce în ce mai aspre, din ce în ce mai nelămurite. Trupele noastre luptă în regiunea Jiului, sunt respinse spre Bumbeşti – la Olt, în regiunea Racoviţa-Titeşti. Sunt cu totul neconsolat. Sunt cu totul istovit moraliceşte. La 1 noiembrie primesc scrisori datate cu 19-20-26-27 octombrie. Ai mei sunt bine, însă se pregătesc, să nu am grijă. Nevasta bolnavă. Ah, Doamne! Şi toţi se roagă pentru mine şi pentru toţi. Da, pentru toţi, că toţi suntem fii ai aceleiaşi mame: România.

Am plâns când am citit scrisoarea fiicei mele, Maria, de 13 ani. Am plâns şi plâng mereu când mă gândesc unde va fi şi ce vor face?

În zilele de 2-3-4 noiembrie, aceeaşi situaţie, trupele vrăjmaşe, multe la număr, înaintează mereu. Citesc comunicatele: trupele noastre s-au retras la nord de Rădă-cineşti.

Satul meu, ce vor fi ajuns copii mei, soţia mea, unde veţi fi voi! Inamicul s-a îndreptat spre est, trupele noastre sunt la Enculeşti, lângă Şuici, la Jiu, spre Filiaşi. Nu mai am stare, sunt în ultimul grad de nevroză. Coman-dantul meu de companie, domnul căpitan Duca, caută prin diferite deplasări şi poveţe să-mi mai astâmpăre nervii.

13 noiembrie 1916

Suntem în mare grijă în aşteptarea unui ordin de marş, nu prea sună a bine. Trupele inamice înaintează, cele de la nord spre Titu, cele de la sud, spre Bragadiru şi Jilava.

14 noiembrie 1916

Primim ordinul de marş, ne pregătim de plecare. Cu sergentul Hanuţu, cap. Uţă şi soldatul Zingher încărcăm trăsura de cancelarie. Suntem cei dintâi gata. Ne luăm rămas bun de la gazdă, un om şi o femeie de toată bunătatea, care ne fac orice serviciu cerut.

15 noiembrie 1916

Plecăm în marş de la Budeşti la Bragadiru (sat). Mare fierbere de trupe. Se dau lupte violente la Mihăileşti.

Trec şi alteţele lor regale: Carol şi Nicolae în două automobile. Capitala este ameninţată şi la nord, şi la sud. Stăm pentru masă înşiruiţi pe marginea şoselei Bragadiru.

Luăm masa aici. Plecăm în marş la ora 4.30 p.m. Trecem satele Bragadiru-Măgurele-Vârtopu. Staţionăm în satul Sârbi, ce ţine de comuna Măgurele. Dimineaţa, 16 noiembrie, plecăm în marş spre Fortul Broscaria. Sta-ţionăm pe linia de centură Jilava.

17 noiembrie 1916

Dormim în prima noapte pe lângă foc, în câmpul liber. E frig, dorm cu serg. Hanuţu. Se face ziuă, ce bucurie, după o noapte de chin.

18 noiembrie 1916

Ne instalăm în cantonul de la fortul Broscaria spre a mai lucra ceva. Dormim pe jos. În apropiere se aude bubuitul tunului şi al mitralierelor, lupta se dă în satele din apropiere, ai noştri ocupă poziţiuni în apropiere de Călugăreni. Trec trupe, trec mereu, înapoi nu trec decât nenumăraţi răniţi. Se vor mai întoarce aceştia?

19 noiembrie

Din seara zilei de 18, se dă ordin ca compania să execute facerea unui pod peste Argeş, la Copăcenii de Jos, să plecăm spre Copăceni. Plecăm în timpul nopţii, şi
de-abia spre ziuă ajungem. Podul se executase.

20 noiembrie 1916

Stăm azi în Copăcenii de Jos. Mai lucrăm câte ceva. Satul e pustiu, populaţia civilă aproape în întregime evacuase satul. Pe ici, pe colo, la câte o casă, se mai vedeau câte un moşneag sau o femeie bătrână. Şi uitasem să vă spun, în timpul marşului nostru, vedeam cete, cete de bărbaţi, copii, femei, cu câte o legăturică la spinare, mai cu câte un porc, cu câte o vacă, vedeam convoaie întregi de căruţe care duceau pe drumul pribegiei pe acei care altă dată fuseseră stăpâni pe satul lor. Carele încărcate cu tot felul de lucruri ce au mai putut lua bieţii oameni în ele, bolnavi şi copii mici treceau în convoaie.

Cum spun, stăm în Copăceni. Trec răniţii, văd că trec şi prizonieri. Cei din urmă, în grupe de 3-4 prizonieri bulgari, escortaţi de 2 cavalerişti. Se spune că unul din ei, beat, îşi bătuse joc de o biată fetiţă de 9-12 ani şi că a fost prins de ai noştri, a încercat să fugă.

Pleacă trăsurile de materiale. Rămân cu trăsura de cancelarie. Dimineaţa, împreună serg Hanuţu, soldat Zingher, plec şi eu spre locul unde trebuia să se facă podul, o distanţă de cel puţin 8 km. Ajungem în dreptul unde şoseaua se bifurcă întretăindu-se.

Pleacă trăsurile de animale. Rămân cu trăsura de cancelarie. Dimineaţa, împreună cu serg. Hanuţu, soldat Zingher, plec şi eu spre locul unde trebuia să se facă podul. O distanţă de cel puţin 8 km. Ajungem în dreptul unde şoseaua se bifurcă întretăindu-se. Tunul bubuie. Podul de fier de peste Argeş de la Copăceni, minat, ţinta artileriei duşmane, în continuare era bombardat. A fost lovit de mai multe ori, minele făcând explozie, o parte din pod a fost aruncat în aer. Şrapnelele cădeau în jurul nostru. Eu m-am oprit aici, serg. Hanuţu şi soldat Zingher au mers înainte spre locul unde trebuia întins podul. Mai aştept puţin, văd pe d-l căpitan Duca, azi la Cartierul Grupului Apărării. Plec, văd şi trăsurile venind îndărăt, şi apoi iarăşi întorcându-se. Vedeam şrapnele vâjâind şi spărgându-se în apropiere de trăsurile cu materiale. Câteva zeci...

Mă gândesc ce vânt suflă. Îngheaţă sângele în vine, iar noi, pe lângă câte un focşor, de-abia mai puteam răsufla. Bem un ceai. Ne mai înviorăm. Ne mirăm cu toţii cum de suntem sănătoşi după atâta trudă.

29 noiembrie 1916

De aici începe pentru această companie de poduri o adevărată suferinţă. În zorii zilei suntem la satul Moşeşti. Încetează a mai ploua. Trecem Buzăul de la Făurei la acest sat pe un pod fix ce abia se mai ţinea. Pe drumurile desfundate, de-abia mai puteam merge. Ne oprim puţin în acest sat, după ce trecusem prin comuna Nisipurile, ce cu adevărat poartă acest nume. În Moşeşti, vin mult. Găzduiesc la un om, încarc damigeana cu vin, şi pornim iară înainte pe malul Buzăului, prin nişte mocirle. Mare nenorocire pe capul nostru! De-abia ne mai putem mişca. Roţile trăsurilor intrau în mocirlă până la căpăţână. Câte zece se opinteau degeaba în ham. S-a descărcat materialul, iar bieţii oameni îl cărau cu braţele până la locuri mai tari. Şi aşa, de-abia şi cu mare greutate, am putut scoate trăsurile. În fine, după o zi de chin, şi după mari greutăţi, ajungem în deal, în satul Bariţa. Dormim noaptea aici.

30 noiembrie

Nici nu-mi vine să stau. Inamicul ocupase Buzăul. Se îndrepta spre noi. D-l căpitan Duca nu era aici. Aştept până la ora 11.00. Plec şi îl găsesc la Găvăneşti. La ora 4.00 seara, se porunceşte înhămarea. Plecăm. Pe o distanţă de 5 km, chiar când prima trăsură era la 5 km, iar ultima în locul de unde plecase prima, ne oprim, în mijlocul nopţii, nu mai putem. Caii obosiseră, trăsurile erau imobilizate în noroi, căci drumul era prin arături. În calea noastră, diferite coloane de artilerie, cavalerie, care mai de care să meargă mai repede. Inamicul era în apropiere. Plecăm pe unde putem şi cum putem. Eu, cu trenul regimentar, o iau pe maidan prin ceaţă, nu ştiam unde lăsasem celelalte trăsuri, cu chin, cu amar, de-abia ajung la cealaltă gârlă, Coşteiu. O trecem cu mare greutate. Ieşim pe celălalt mal. Prin noroiul greu şi mult, nici nu mai distingem drumurile. În zorii zilei de 1 decembrie, luăm drumul spre Slobozia-Galbenu. Ajungem pe la ora 2.00 p.m., după ce în 10 ore, de-abia parcusesem 8 km la şoseaua naţională, în satul Slobozia.

Aici, vai Doamne, nu puteai trage sufletul de mulţimea oamenilor, coloanelor româneşti şi ruseşti, toţi fugiţi în dezordine. Cu mare greutate reuşesc să strecor trăsurile în partea cealaltă a şoselei. Din trăsurile de materiale, nu sosise nici una. De-abia pe seară, îşi fac apariţia două trăsuri cu vase, alimente şi altele.

Vine şi d-l căp. Duca. Ne spune că o parte din materiale a fost întrebuinţată pentru facerea unui podeţ pe balta Casteiului. Întâmplarea a făcut ca, aici în Slobozia, să se găsească o mare magazie de vin.

Ruşii erau mai mult morţi, aşa de mult băuseră. Aceasta a mărit şi mai mult dezordinea şi dezastrul. Şi ai noştri, parte din cei lacomi, au băut fără socoteală. Dormim noaptea aici.

2 decembrie 1916

Ne sosesc mereu din trăsurile de materiale. Duşmanul se apropie. Se anunţă chiar venirea unei patrule duşmane. Trei din trăsurile noastre de materiale nu sosiseră. Era seară. Eram nerăbdători să plecăm. Poate eram cea din urmă coloană românească. Însă aşteptăm. Dormim tot aici în Slobozia.

3 decembrie 1916

Suntem în aşteptarea trăsurilor, nu vin. D-l căpitan Duca se supără, pe la ora 2.00 se dă ordin de înhămare, fără să mai aşteptăm sosirea celorlalte trei trăsuri. Ne punem în marş. Ni se face noapte la Galbenul, unde şi staţionăm. Pe tot drumul, ruşi beţi, români, de asemenea, un dezastru. Nimeni nu mai ştia de capul lui. O grămadă de oameni, căruţe, animale, pe tot drumul.

4 decembrie 1916

Plecăm în continuarea marşului spre Râmnicu-Sărat. Ajungem noaptea. Cantonăm pe unde putem. Oraşul, o adevărată murdărie. Străzi desfundate, case murdare. Pe străzile principale, totul închis, lumea tristă, dezolată.

5 decembrie 1916

După o odihnă de o noapte în Râmnicu-Sărat, ne continuăm marşul înainte. Caii nu mai puteau, erau cu desăvârşire sleiţi de puteri. De oameni, nici nu mai ştiam.

Ajungem cu mare greutate în satul Gugeşti, unde staţionăm iarăşi o noapte în drum şi în noroi, şi fără adăpost. Şi când te gândeşti că ploua, ploua întruna.

6 decembrie 1916

Înainte cu Dumnezeu! Caii, puţin întremaţi prin odihna de astă noapte şi mâncare, îşi continuă marşul încet spre Focşani. Semănăm cu un biet convoi de exilaţi. Eram cu toţii disperaţi, nu ştiam punctul de oprire. Ruşii ne luau în bătaie de joc, iar noi sufeream. Ajungem pe la orele 10.00 dimineaţa la Focşani, unde staţionăm într-o curte mare a unui proprietar. Seara m-am dus în oraş. Oraşul de-altfel frumos, însă, din cauza evenimentelor, e lăsat în ruină. Caii se odihnesc până la 7 decembrie, când ne conti-nuăm marşul spre satul Vulturu. O luăm pe linia de cen-tură a fortificaţiilor. Cu toată ploaia, drumul a fost bun. Când să dăm însă în şoseaua comunală, pe un drum nou, a fost o nenorocire. Caii abia mai puteau merge, nămolul se amestecase cu pietrişul şi formase un strat gros de 10-15 cm, apos şi cleios.

În fine, cu mare greutate şi pe la ora 5.00 p.m., ajungem în Vulturu, unde ne oprim spre a ne odihni, atât caii, cât şi oamenii. În drum suntem informaţi că ruşii beţi, n-au putut să reziste forţelor duşmane, că la Slobozia s-au dat mari lupte, iar în prezent, ruşii s-au retras spre Râmnicu-Sărat, care a devenit oraş ameninţat.

8 decembrie

Ne continuăm marşul de la Vulturu la Năneşti. Ajungem pe înserate, distanţa fiind mică (15 km). Aici în sat erau cantonate trupele ruseşti. Domnul căpitan dă ordin să ne oprim. Avea aici cunoştinţe de pe timpul când îşi făcea armata aici, ca sergent. Stăm noaptea aici. Trăsurile însă au fost parcate dincolo, peste Siret, după ce au trecut podul de fier, fix.

9 decembrie 1916

Dimineaţa aceasta îmi trec şi eu trăsurile de aprovizionare. Apoi ne urmăm marşul spre Lieşti, în judeţul Tecuci. Aici stăm noaptea. Am împărţit solda la oameni, apoi am făcut controlul lor. Văd că lipsesc 70 de oameni. Din trăsuri, numai una, căci două ne ajunseseră la Focşani. Între oameni, şi plutonierul Giuvelea Ion. De aici drumurile devin mai practicabile.

10 decembrie 1916

După o odihnă de aproape 20 de ore, plecăm înainte spre Tecuci. Ajungem, ca şi în zilele precedente, staţionăm aici. În Tecuci, un noroi de nedescris. Trecem un pârâu repede, înainte de a ajunge în Tecuci. Noi, îngrămădiţi, coloană după coloană. Am auzit că inamicul a luat şi Focşaniul şi se dau lupte straşnice.

Noaptea, ne odihnim, atât noi, cât şi caii, în marginea drumului, sub cerul liber.

11 decembrie 1916

Mergem mereu. Încă n-am isprăvit cu acest marş istovitor. Caii de-abia se mai ţin pe picioare. Oamenii, de asemenea. Unde vom merge, nici noi nu ştim. Coloane întregi de sute de căruţe ne urmează şi le urmăm. Facem un marş de 22 km. Ne oprim la satul Gura Gârbovăţului, ce ţine de comuna Ghidigeni, proprietatea lui Crisoveloni. Aici ne odihnim până în ziua de 13 decembrie. Am găsit cantonament la o femeie. Aici am găsit şi vin. Ne-am umplut damigenele. Apoi ne-am odihnit îndeajuns după un marş de o lună de zile. Cu nutreţul cailor am dus-o cam rău. Dar graţie prevederilor d-lui maior Duca, caii nu muriseră, aveau rezerve, n-au stat pe loc.

13 decembrie 1916

Plecăm de-aici pe la ora 11.00, prin nişte noroaie ajungem la Ghidigeni. Aici trebuie traversat drumul spre a ieşi în şoseaua ce duce la Bârlad. Cu mare greutate şi după multe rugăminţi, am trecut prin parcul proprietarului Crisoveloni, dând în şoseaua Bârladului. Ajungem în Bârlad, seara. Staţionăm aici în zilele de 14-15-16 decem-brie. Bârladul e oraş frumos, având străzi largi, tei plantaţi pe margine, dar din cauza evenimentelor desfundate. Casele erau mari şi bine întreţinute. Noi am parcat într-o curte, iar d-l maior, la un prieten al său (Popescu).

17 decembrie 1916

Dimineaţa, plecăm în marş spre Vaslui. N-am putut ajunge, distanţa fiind prea mare (42 km). Ne-am oprit la jumătatea distanţei, în câmp şi sub cerul liber. Aici am petrecut noaptea în frig şi ploaie.

18 decembrie 1916

Continuăm marşul. Dis-de-dimineaţă, se ordonă plecarea. Ajungem în Vaslui la ora 10.00. Plouă mereu. Oraşul, cu străzile lui desfundate, pare un sat în cea mai mare murdărie. Gropi în toate părţile. Formăm parcul la marginea oraşului, într-un platou. Noroiul era aşa de mare, încât nu se putea umbla cu piciorul. Ningea şi ploua. Mi-era frig, ca şi la toţi ceilalţi.

Trăsura de cancelarie am tras-o într-o curte, cu toată opoziţia proprietarului, în casă însă, nu a voit să ne primească, cu toată rugămintea noastră. M-am încălzit la o bucătărie. Graţie serg. Burcescu, care căutase şi găsise loc la o biată spălătoreasă, am putut în noaptea asta să dormim mai omeneşte şi la căldură. De altfel, locuinţa era curată. I-am plătit ceva.

19 decembrie 1916

Pe la ora 9.00 a.m., plecăm în marş înainte. Destinaţia ne este satul Bârzăşti. Plouă cu ninsoare. Drumurile desfundate, şosele nepietruite, cai obosiţi, oameni trudiţi, ăsta era spectacolul convoiului nostru.

După fiecare 10 m, trebuia să se oprească convoiul, nu se mai puteau mişca caii. Şi aşa am parcurs tot drumul până la Bârzăşti, unde am ajuns pe înserate. Aici, alt amar, trebuia să urcăm o mare pantă. Nu s-a putut, am fost siliţi să parcăm trăsurile de materiale pe malul Bârladului, lângă o şură a proprietarului Ioanid. Am urcat numai trenul regimentului în sat. Acum, până ne-am găsit cantona-mente, atât nouă, cât şi trupei, alt amar! Proprietarul Ioanid nici n-a voit să audă măcar să primească în casă pe comandanţi. Le-a găsit loc la şcoală, iar eu cu cancelaria mă mut la o evreică, soţia unui contabil. Casă curată, odaie liberă şi mobilată.

20 decembrie 1916

Începem să ne descurcăm hârtiile, situaţii etc. Seara începem să facem operaţia de despăduchere, căci da, după o lună şi mai bine de marş, era imposibil să nu avem şi păduchi. Am luat rufele cu amănuntul, şi le-am purecat. N-am găsit decât trei. Ceilalţi camarazi au găsit mai mulţi. Ne-am uns cu gaz şi cu un lichid insecticid. Această operaţie am urmat-o 2-3 zile şi, prin dese spălări şi curăţirea efectelor, ne-am debarasat de aceşti paraziţi supărători.

25-31 decembrie 1916

Sărbătoarea Naşterii Domnului. Nu mai trăiesc acea bucurie de odinioară. Totul e trist când mă gândesc la suferinţele celor rămaşi acolo. Mă trudesc să uit. Nu pot, căci cum poţi uita pe cei ce-ţi sunt dragi, şi cum poţi uita locurile fericirii tale!

Ni s-a făcut de către o evreică, cu materialele noastre, fel de fel de prăjituri. Ne ospătăm din belşug. Aici avem de toate. Numai bucuria să o avem. Trec zilele ca clipele, iar noi din această depărtare suferim, ne gândim la ai noştri, fără a avea posibilitatea de a le trimite cuvinte de îmbărbătare. Suntem în refacere. Ne consolăm cu credinţa că poate vor veni timpuri mai bune, când armata noastră recreată, refăcută şi bine înarmată va lua revanşa, izgonind pe duşman din locurile ocupate. Până atunci suntem nişte nenorociţi. Multe a avut de îndurat această ţară nefericită. Siliţi să se retragă în dezordine, umilită poate de aliaţii ei, rabdă. Mi se încreţeşte carnea pe mine, îmi vine să plâng de mila celor rămaşi în urmă, şi a celor care au făcut acest marş de retragere.

În marşul nostru, mi-au văzut ochii multe: femei cu câte o legăturică în mână, cu câte un copil în braţe şi altul de mână, desculţi fugeau de teama să nu rămână în mâinile vrăjmaşului.

Moşnegi cu câte un bou şi o vacă înjugaţi la câte o herbelişte de căruţă, ca în corabia lui Noe, şi porcul şi căţelul şi copiii şi de toate, de-abia se mişca.

Pe marginile drumurilor, la fiecare zece paşi, cai morţi, căruţe sfărâmate. Oameni civili obosiţi, copii istoviţi de puteri din cauza goanei, femei fără ajutor plângând.

Iată tot tabloul acestei retrageri.

Aproape goi, cu tot crivăţul ce le bătea furios faţa ofi-lită de mizerie, înaintau şi ei tăcuţi, cu capul în jos ca şi noi.

Gândeau, poate, la trecut, sau la viitor, mergeau poate până unde nici ei nu ştiau, era drumul pribegiei, era drumul suferinţei.

1 ianuarie 1917, Bârzăşti-Vaslui

Iacă şi anul 1917, un an de la 1 ianuarie 1916. Şi ce diferenţă între 1 ianuarie trecut şi acest 1 ianuarie. Ce deosebire între viaţa de atunci şi cea de acum. Un an şi încă nu-i un an de când suntem în război, şi mie mi se pare un veac. Cinci luni de război, ca cinci ani de suferinţă.

Pentru mine, şi cred că pentru toţi cei ce sunt în categoria mea, suferinţă este când mă gândesc că mi-am lăsat satul, colţişor de rai, casa, cuib de vesel trai, căci aveam de toate şi din belşug. Dar acum nu mă mai gândesc la ceea ce am avut, mă gândesc la ceea ce este: satul ocupat de cei care au dus faima culturii lor. Dar-ar Dumnezeu să dea, să mă văd în casa mea, să-mi văd satul înflorit. Aseară, în ajunul Anului Nou, după cum e obiceiul – obicei generalizat –, băieţii din companie au venit cu pluguşorul şi ne-au urat la fereastră. I-am primit cu veselia pe faţă, dar cu întristarea în suflet. Ne-au urat bine, ne-au urat frumos, însă degeaba, nu-i urarea cea din timp de linişte, nu-i urarea cea din satul meu, nu-i.

Şi oricât de vesel m-aş fi arătat, se vedea cât colo că sufletul mi-e amărât, mai ales când mă gândesc la voi, fiinţe scumpe. Când mă gândesc cu câtă bucurie aşteptaţi orice sărbători mari, iar acum ce întristare va fi în sufletul vostru amărât. Mă gândesc la voi, fiinţe amărâte, mă gândesc şi n-am cui spune gândul meu. Sunteţi departe, departe de mine. Străinul care ne-a subjugat ţara, el ne stoarce bunurile ţării noastre, iar voi, scumpii mei, suferiţi. Şi la asta mă gândesc mereu, asta mă consumă.

2 ianuarie 1917

Se aude de pace. Un fior dulce îmi străbate întreg organismul, când mă gândesc că iarăşi vă voi vedea. Dar poate până atunci este mult, numai se aude, se zvoneşte, nimic precis, iar noi trăim visând. Zic că trăim visând, pentru că ne pregătim de o nouă ofensivă. Ieşi-vom biruitori? Sau vom lua drumul pribegiei? Nu se ştie, toţi însă trebuie să ştim că trebuie să luptăm pe viaţă şi pe moarte. Zic, trebuie să luptăm, nu să fugim din faţa vrăjmaşului, aşa cum am făcut în trecut, de am ajuns la dezastrul în care ne găsim. Cel ce simte româneşte, trebuie să lupte până la sfârşit, fără frică de a pieri.

3 ianuarie 1917

Suntem tot la Bârzăşti, nimic nou.

4-5 ianuarie 1917

Ajunul Botezului Domnului, răscumpărătorul nea-mului omenesc. Nici o bucurie. Toţi cei cu mine, serg. Hanuţu şi alţii – Zingher e dus la Iaşi –, suntem trişti. Şi totul pare trist, şi satul este trist şi tăcut. Tristeţe ca de moarte, că nu ştiu ce va aduce ziua de mâine. Parcă văd ca prin vis casa şi pe ai mei toţi. Îi văd şezând în jurul sobei calde, cu bucuria în suflet şi pe faţă, aşteptând preotul cu botezul. Îi văd. Dar totul se spulberă, un vis de o clipă. Rămân cu ochii în van. Citesc adevărata şi cruda realitate: sunt singur şi departe de ai mei, şi ei trişti ca şi mine. Ah! Cămin al familiei mele! Când să te mai revăd? Iar pe voi, scumpe fiinţe, când să vă mai aduc bucuria, neaşteptata bucurie de a fi printre voi? E mare bunul Dumnezeu, şi, din depărtarea unde mă găsesc, vă zic vouă, împilaţi ai împrejurărilor, vă zic: nădăjduiţi.

Un camarad, sergentul Popescu, chiar pe seară, aduse un jurnal. Citesc în el că Germania, prin intermediul puterilor neutre, cere pacea. Ce bucurie! Fi-va aşa!

7 ianuarie 1917

Ziua numelui şi altor camarazi, ca Juvelea, Zerbea, şi a altor care se prăpădiseră.

Am plecat împreună cu nedespărţitul Hanuţu Ion, să luăm masa în cantonamentul lor. Înainte de a pleca, am fost chemat în camera d-lui maior Duca D., comandantul companiei, şi, la un pahar de vin, m-a felicitat de ziua numelui meu, pentru care n-am cuvinte de mulţumire pentru atenţia ce mi se dă. Zic să plecăm la cantonamentul unde se face serbarea, găsim pe d-l lt. Argeşanu şi sublo-cotenentul Tudorache, plutonierul Bărcanu şi Juvelea, organizatorul festivităţii, cei dintâi, poftiţi ca şi noi, de cel din urmă. Ne-au primit minunat de bine. Am luat masa aici, în comun, şi la prânz, şi seara. Am avut o adevărată orchestră de lăutari, care ne-a distrat. Simpaticul domn lt. Argeşanu ne-a delectat cu câteva romanţe din mandoline, arătând şi de data asta că este un enciclopedist. Nu s-a mai lăsat mai pe jos nici hazliul domn sublocotenent în rezervă Tudorache Ghe., cu ale cărui glume am petrecut minunat. Petrecerea a durat până la 1-2 noaptea. S-a şi jucat.

Totuşi, eu sunt tot trist, gândindu-mă la voi.

P.S. Uitasem să vă spun că toate glumele şi tot spiritul s-au făcut pe socoteala gazdei, moaşă comunală, o figură dintre cele mai comune, dar care se credea destul de inteligentă. Şi-i drept, căci în ţara orbilor, cel cu un ochi este împărat.

8 ianuarie 1917

Încă mai dinainte se primise ordin că ne mutăm din satul Bârzăşti la Onceşti. Caii s-au mutat încă din ziua de cinci. Azi s-a mutat partea din aprovizionare. Iar noi, cei de la cancelarie, trebuie să aşteptăm când pleacă coman-dantul. Pentru noi ordine, eram în aşteptare.

Orele 3-4 p.m. Se încinge o discuţie între mine şi bunul meu camarad Hanuţu, pe chestia încetinelii cu care se reface armata. E supărat şi enervat chiar, că oraşul lui natal, Galaţi, e bombardat de trupele germane. I s-a spus de cineva că armatele ruseşti s-ar fi retrăgând peste Prut, în Basarabia, lăsând Galaţiul în părăsire. Astea nu sunt decât nişte zvonuri şi să dea Dumnezeu să nu fie aşa. Dar omul, în naţionalismul lui înfocat, în iubirea de locul naşterii, aduce ca vină încetineala refacerii armatei şi starea ei în perspectivă. Ori, spre a se reface o armată, nu înseamnă a întrebuinţa timpul cel mai scurt. Înseamnă a o reface în bune condiţii şi a o pune iar pe picior de luptă cu armatele vrăjmaşe, ca şi la începutul campaniei. Şi pentru aceasta nu trebuie numai timp, trebuie şi tehnică, chibzu-inţă, organizare, material de război etc.

Camaradul meu mai pune vina şi pe deplasările şi schimbările de la un loc la altul, ceea ce, după domnia sa, ar lua timpul necesar refacerii, şi aruncă vina pe cei care, de la început nu-şi socotesc numărul unităţilor şi efectivul fiecărei unităţi, pentru ca, o dată pentru totdeauna, să fie distribuite în cantonamentul intern al lor, ca apoi, şi ele, la rându-le să se poată reorganiza şi reface în tihnă.

M-am opus din principiu, invocând câteva motive, în fond, însă, are dreptate.

9 ianuarie 1917

Ultima zi de cantonare în satul Bârzăşti. De cu de dimineaţă, iarăşi m-am apucat la vorbă cu camaradul Hanuţu Gheorghe pe tema uzului ce a luat avânt în armatele noastre, de a critica mersul încet al refacerii, zvonurile false în favoarea cotropitorilor etc.

Discuţia a urmat foarte aprinsă: eu susţinând că ar trebui luate măsuri chiar cât se poate de drastice contra a toţi ce vorbesc contra armatei şi în favoarea duşmanului, producând prin aceasta, slăbirea moralului în trupe.

Camaradul meu, din contră, susţinea morţiş, ca, spre a evita ştiri false de tot felul, să se comunice precis mersul armatelor pe toate fronturile. Discuţia se închide.

Eu plec în organizarea cantonamentului la Onceşti. Pe drum, întâlnesc pe camaradul Zingher, venind de la Iaşi, de unde fusese trimis ca delegat pentru aprovi-zionarea companiei cu diferite. Ce bucurie că-l văd! El ne aduce ştiri şi ziare. N-am timp de discuţie. El e îngheţat pe jumătate, eu, de stam, eram la fel.

Plec spre Onceşti, unde ajung pe la 12,30 p.m. Aranjez şi mă întorc la Bârzăşti, unde ajung pe la 3.30 p.m. Aci găsesc pe Hanuţu şi Zingher. Primul lucru e să întreb pe cel din urmă, ce se mai aude? Vorba de toate zilele.

Îmi răspunde ca întotdeauna, că nimic nou. Citesc ziarele cu nerăbdare: „Mişcarea”, „Opinia”, „Neamul românesc”. În articolele de fond, nimic nou, îndemnuri şi atâta tot. Într-unul din ziare, „Mişcarea”, mi se pare că găsesc victimele accidentului din gara Ciurea. Printre victimele acestea teribile catastrofe, pe lângă soldatul de ordonanţă Tatu Gheorghe din această companie, găsesc şi numele Predescu Ion la rubrica civili. Nu va fi, oare, tatăl meu, refugiat ca şi alţi mulţi? Cu aceste funeste gânduri m-am culcat.

10 ianuarie 1917

Ultimile 2-3 ore în Bârzăşti. Vine sania pentru transportarea cancelariei la Onceşti. Suntem gata. Ce rău ne pare! Mai ales că nimerisem unul dintre cele mai bune cantonamente posibile la un evreu contabil, Alfred Segal, un om de bun simţ, mobilizat şi el pe loc, foarte amabil. Mai ales soţia, Fani Segal, şi sora soţiei, Rebeca, au căutat întotdeauna să se arate nu numai amabile, dar şi gentile. Şi noi, la rându-ne, am căutat să fim cât se poate de corecţi. Poate că în baza corectitudinii noastre, am fost serviţi aşa cum se cade: pe aşternut curat, mâncare la nevoie, ceai întotdeauna etc.

În casă avea şi doi băieţi, unul de opt ani, Iacob, şi altul de patru ani, Leon, foarte simţiţi şi drăgălaşi, parcă-mi înveseleau sufletul zburdălniciile lor. Ne-a părut rău părăsirea acestui cantonament, cum i-a părut rău şi gazdei noastre. Că a fost la înălţime în ceea ce priveşte corecti-tudinea şi bunul simţ, se relevă în următorul fapt: Venind la Onceşti pentru cantonament, am găsit o cameră fără sobă. Ce să ne facem, ger straşnic este. Am apelat la bunavoinţă a doamnei Segal. Fără şovăire, ne-a împru-mutat o sobă, pe care am şi luat-o, mulţumindu-i în chipul cel mai afectuos pentru sentimentele nobile cu care e înzestrată.

Plecăm şi ajungem la Onceşti cam pe la orele 3.30. Camera, cum am spus, fără foc. În odaia de locuinţă a gazdei noastre, în afară de cei cinci copii, mai dorm patru soldaţi de la Spitalul veterinar nr. 5, aşa că eram expuşi a dormi în cameră fără foc. Luăm ultima măsură, eu şi cu Zingher, căci Hanuţu rămăsese în urmă, fiind chemat de
d-l mr. Duca, spre a avea foc. Unul aduce lemne, celălalt, împreună cu un soldat, găureşte zidul, prin care introduce burlanele sobei făcute din nişte tablă veche de soldatul Lituran Bencu, tinichigiu de meserie. În fine, tot e gata, facem focul, lemnele verzi de-abia ard. Camera e rece. Nu s-a făcut focul în ea niciodată. Soba face fum, deschidem uşa, noi tremurăm. În timpul ăsta vine şi Hanuţu şi se pune şi el pe tremurat cu noi. În fine, lemnele se încing, focul se aprinde mai bine, simţim căldură. Gata de culcare pe la 9.00, căci, de, suntem obosiţi după drum.

În camera noastră, destule aşternuturi. Noi însă, corecţi din fire, am apelat la bunătatea gazdei şi ne-a dat aşternut curat, perini noi, înveliş, şi, cu toate că era frig în cameră, noi însă n-am simţit frigul.

11 ianuarie 1917

În cantonament la Onceşti, jud. Vaslui, începem serviciul obişnuit. Nu prea am răbdarea să stau. Mă mişc de colo până colo. Gânduri de tot felul mă frământă. Primim diferite ordine pentru refacerea armatei. Noi, această companie, e drept că n-avem de ce să ne plângem, n-avem nici o pierdere, morţi sau răniţi, afară de vreo 50 care au dispărut în timpul retragerii.

Însă nu la asta mă gândesc eu, alte gânduri, alte chinuri mă mistuie: mă gândesc la voi, fiinţe scumpe şi iubite, care poate trăiţi în cea mai neagră mizerie, îndurând suferinţele robiei.

Să revin la starea cantonamentului nostru: oameni, de altfel, primitori, însă făcând, bineînţeles, excepţii la câteva case de gospodari, casele toate cu câte o cameră, în general, murdare. Gospodinele, de asemenea, murdare, într-o stare cât se poate de murdărie şi demoralizare. Eu ştiu că la munte, în toate părţile, femeile nu lăsau nimic de dorit, în ceea ce priveşte igiena şi starea morală.

În sat nu sunt decât 2 sau 3 evrei, unul, arendaş, ca mai în toate părţile în Moldova.

13 februarie 1918

Astă noapte am avut viziuni frumoase: eram acasă, înconjurat de toţi ai casei, vedeam pe lângă mine pe scumpii mei copilaşi, care se bucurau avându-mă în mijlocul lor, iar biata mea soţie plângea şi... plângeam şi eu.

M-am trezit plângând... am văzut că-i vis. Mă scol, mă spăl, mă îmbrac, mă rog lui Dumnezeu în gând şi, fiindcă de aseară era porunca d-lui mr. ca să se facă un apel general al întregii companii, pe secţii, spre a se vedea pierderea exactă în efectiv, unelte, echipament etc. La ora 8.00, plec, las pe camaradul Hanuţu şi Zingher în urmă. Intru în cantonamentul d-lui mr. Duca, pe care îl găsesc încă dormind. Îl anunţă ordonanţa că am sosit, se scoală, se spală, şi apoi, neîmbrăcat complet, mă pofteşte înăuntru. Intru, îmi spune şi domni sa că abia la 3 a putut adormi. Îmi spune că a scris până pe la 1. Pentru mine unul, d-ul mr. Duca, comandantul nostru, îmi pare un om foarte cumsecade şi prevăzător. Graţie prevederilor sale, compania a scăpat cu bine de urmărirea duşmanului, în unele cazuri eram expuşi de a fi capturaţi. Dacă la început nu prevedea, poate că nici caii noştri n-ar fi fost hrăniţi şi îngrijiţi în felul cum au fost îngrijiţi, graţie cărora am putut salva materialele de poduri.

De asemenea, dacă n-ar fi fost la mijloc energia şi prevederea acestui eminent comandant, poate că trupa şi animalele acestei companii sufereau de foame, ca toţi caii din alte trupe. La noi, chiar în timpul retragerii, am avut totul îndeajuns. Suntem cea mai bogată companie ca gospodărire, aşa cred eu, dintre toate unităţile armatei române. Fac apelul secţiilor. D-l mr. inspectează echipa-mentul şi uneltele, Zingher ia note, Hanuţu inspectează aprovizionarea. Toţi la lucru. Nimeni fără serviciu. Aşa e gospodăria companiei noastre şi asta înseamnă că în fruntea întregii gospodării se află un bun povăţuitor şi gospodar: maiorul Duca, cu toate că unii îl consideră un prea migălos, amestecându-se în toate, şi prea brutal. Am văzut însă că, fără asprime, în armată te expui a fi desconsiderat, lăsând oamenii de sub comandă la voia întâmplării.

12.30 p.m. Aud pe camaradul Zingher că d-l mr. îl trimite la Iaşi pentru a lua nişte fier şi cărbuni, precum a trimite şi la Bucureşti, prin Crucea Roşie, o scrisoare. Mi-a aţâţat şi mie nervii. Îmi zic, trebuie să scriu şi eu. Mă duc, cer două plicuri, şi încep să vă scriu vouă la toţi ai mei. Ah! Cât aş vrea să mă fac o pasăre şi să viu la voi, să vă văd, să vă sărut, să vă întăresc sufletul pentru a suferi, şi apoi, iarăşi să mă întorc la datorie. Ah! Cât n-aş vrea, dar n-am putere, sunt o biată fiinţă slabă a celui prea Înalt. Eu cred că va veni timpul ca în pace să vă văd, nu numai pe voi, ci şi pe toţi românii. Cred că voi avea fericirea s-o văd. Ne pregătim resemnându-ne. Se va vărsa mult sânge, ştiu, dar prin vărsarea sângelui fraţilor români, vom câştiga ceea ce de mult trebuia să avem, acum ori niciodată, ori toţi morţi vitejeşte şi împlinirea idealului naţional, ori să ne numim o ceată de iloţi.

14 ianuarie 1917, sâmbătă

Noaptea n-am putut dormi, am avut dureri grozave de stomac şi intestine. Pe la 12.30 m-am sculat şi am mai scris câte ceva. Mă culc din nou. Dimineaţa mă scoală un soldat de la Parcul de pionieri, trimis pentru nişte relaţii. Camaradul Zingher se sculase mai de mult, era vorba să se ducă la Iaşi, însă, din oareşicare cauză, fiind reţinut de d-l maior, a rămas pentru o altă dată. Sculându-mă eu, s-a sculat şi prietenul Hanuţu. Nici el nu dormise noaptea. Lucrăm ceea ce avem să lucrăm. Le duc pentru semnare
d-lui maior, însă îl găsesc dormind. Spun omului de legătură, că în caz de se scoală, să mă anunţe. Aşa s-a şi făcut. Mă prezint, cer câteva relaţii relative la corespon-denţă, mi se iscăleşte corespondenţa ce-o aveam de trimis brigăzii şi plec spre aprovizionarea companiei.

În drum, mă întâlnesc cu un cunoscut al d-lui maior, din Comarnic, Anton Petecilă, care venea de la Iaşi. Îl întreb ca oricare, ce mai veste nouă? De astă dată, însă, şi nici nu credeam aşteptărilor, mi se povesteşte de sus-zisul următoarele: Majestatea sa Regele şi Regina, împreună cu familia regală era vorba să se mute la Iaşi în palatul Cuza, pregătit în acest scop. Acum însă şi-a schimbat părerea, se va muta la Tecuci, în palatul d-lui Nestor Ciucu. Un tren cu mai multe vagoane încarcă din ordinul M.S. 10000 lucrători şi ingineri necesari pentru repararea podurilor, drumurilor etc., în urma retragerii armatei duşmane. Nişte automobile de-ale noastre au mers în patrulare până la Ploieşti, fără să dea de urmă de duşman. Comunicatele, măcar de s-ar reocupa de întreaga parte din ţară ocupată de armatele vrăjmaşe, nu dau nici o relaţie pozitivă, că corp I şi III vor intra în luptă în această lună.

Şi toate acestea spune că le-a cules din gura unui intendent al Palatului Cuza în contact cu ofiţeri superiori.

12.15. Vine sergentul Stănculescu, însărcinat cu aprovi-zionarea campaniei de la gara Buhăieşti, cu ştirea că nu a putut lua pâine şi nu poate lua decât peste două zile, deoarece pâinea s-a distribuit unei divizii româneşti, ce în prezent intră în luptă. Prin urmare, veşti bune. Să sperăm că peste 15 zile, după cum îmi spunea d-l Petecilă, armatele noastre vor fi în Bucureşti. Să sperăm. Se va realiza speranţa noastră? Aşa cred, măcar dacă sângele nostru al tuturor, va curge valuri, valuri, înroşind pământul, căci cu toţii luptăm pentru înfăptuirea idealului nostru naţional, România Mare.Viitorul va arăta de partea cui va fi izbânda.

Suntem toţi fiii unei singure mame: România. La ea am văzut şi binele, şi răul. În ea am gustat şi fericirea, şi bucuria. În ea am petrecut zilele fericite ale tinereţii noastre. Ei i-am supt sânul de mamă duioasă. În ea am văzut pentru prima dată lucind dulcele soare care ne-a încălzit până în aceste zile de restrişte. Se cade dar şi noi să luptăm până la ultima picătură de sânge, pentru apărarea drepturilor încălcate de vrăjmaşii neamului.

Ora 4.30. Zingher pleacă la Iaşi. I-am dat şi eu scrisoarea adresată vouă, scumpele mele fiinţe. Va ajunge oare la destinaţie? Să sper?

Veşti de la Iaşi o să ne mai aducă camaradul Zingher şi le aşteptăm cu neastâmpăr.

Ora 8.00 seara, primesc corespondenţa. Între alte ordine, e şi cel de mers pe ziua de 19 ianuarie. Marşul îl facem spre nord, de la Iaşi la Popricani, distanţa cam 65 km.

15 ianuarie 1917

Duminică. Avem ordinul ca cu toţii să mergem la Biserică, curat îmbrăcaţi şi încinşi. Mă gătesc şi eu, şi pe la ora 10 sunt în biserică. Acest locaş sfânt pe dinafară nu are aspectul unei biserici, aşa cum le văd în satele bogate. Înăuntru însă, deşi neîncăpătoare, totuşi, împodobită cu totul trebuincios unui sfânt locaş: policandre, sfeşnice, tetrapod, toate de alamă şi curate. În altar, totul în regulă. Pe sfânta masă, cruci, tot din alamă. Cele sfinte aşezate în regulă. La biserică, face slujba divină un preot refugiat din Câmpulung, judeţul Muscel, împreună cu un preot de la ambulanţa diviziei a 9-a.

S-a ţinut o cuvântare bine pregătită şi foarte însufleţită de cel din urmă preot: a spus că, deşi pribegi, să nu deznădăjduim, prin credinţa nestrămutată către cel prea Înalt, vom învinge duşmanul nostru.

După serviciul Sfintei Liturghii, s-a făcut un Te Deum potrivit împrejurărilor. Acest Te Deum s-a terminat cu o cuvântare a d-lui maior Duca, prin care aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru grija ce ne-a hărăzit-o, şi oamenilor, pentru buna voinţă ce au avut de a-i asculta ordinele. A vorbit şi d-l plutonier Guivelea, relevând de la începutul cuvântării şi scoţând în relief meritele şi iscusinţa d-lui maior Duca, ca comandant. A făcut o paralelă între oameni şi biserică.

După ieşirea din biserică, fiecare pe la cantonament. Auz că acum la ora 6,30, d-l maior, în faţa aprovizionării, face chef cu compania. Să mă duc şi eu să văd? Nu. Mai bine în tăcerea camerei mele, în tovărăşia camaradului Hanuţu, care, ca şi mine, n-a plecat nicăieri. Începem amândoi povestea vieţii noastre. Se potrivesc de minune. Plecaţi amândoi de la nimic, ajunsesem să ne înjghebăm gospodăria noastră. El administrator de moşie, eu învă-ţător. Dar acum, unde este folosul muncii noastre de ani?!

Ora 7.00. Vine curierul de la Negreşti. Citesc mai întâi Comunicatul: Lupte în valea Oituzului, inamicul, cu artilerie grea, bombardează biserica de la Grozăveşti. Pe valea Caşinului şi Şuşiţei, lupte, mai violente pe Şuşiţa, unde inamicul a fost fugărit cu pierderi. Lupte la nord-vest de Odobeşti, lupte pe dreapta Siretului, la Călieni, Măicăneşti, Cotu Lung, Mihalea, Vadeni, aşa spun comunicatele pe frontul românesc. Prin urmare, comunicatele spulberă toate versiunile, că luptele s-ar da spre Mizil şi Viziru. Ah! Doamne, când aceste versiuni vor fi fapt împlinit? Când va fi timpul când oştile române vor înainta biruitoare, dezrobind populaţia care suferă cu greu lanţul robiei? Când, când?

16 ianuarie 1917

Ninge, ninge întruna, pământul străluceşte de albeaţa zăpezii, iar noi ne gândim la marşul ce trebuia să-l facem de la Unceşti, com. Telejna, la Probota, pe malul Prutului, acolo unde se află mănăstirea cu acelaşi nume, şi unde se află îngropate rămăşiţele voievodului moldovean, Petru Rareş. Uitasem să spun că Divizia a 10-a, prin alt ordin, revoacă ordinul de a merge să cantonăm la Potingeni, ci la Probota. Cam la asta ne gândim cu toţii, căci este greu să mergi acum pe drum, mai ales de când ai de tras 70 şi mai bine trăsuri cu materiale de pod şi aprovizionare, cu greutăţi de 1200-2400 kg., mai ales pe acest timp. Dar să sperăm, mai avem până la 19 ianuarie, data plecării.

Până la ora 11.00 p.m. (noaptea), când scriu aceste rânduri, nimic nou, decât pe la ora 10.00 p.m., sergentul Stănculescu, însărcinat cu aprovizionarea companiei, fiind la Buhăieşti, jud. Vaslui, în acest scop, a auzit şi a adus vestea cum că în Dobrogea s-ar fi reocupat Cernavoda de către trupele noastre aliate. Mi-a venit să râd. Şi e şi de râs cu atâtea veşti. Dar fie ca şi mai înainte, să sperăm, poate că toate aceste veşti se vor realiza în curând. Când? Nu ne e dat nouă să ştim. Viitorul, mult aşteptatul viitor ne va lămuri. Până atunci, să nădăjduim şi să ne organizăm. Dar eu unul, nu prea pricep ce fel de reorganizare va fi şi asta, când în loc să stăm pe loc, în acest scop, ne deplasăm mereu în schimbarea zonelor de reorganizare.

Afară ninge întruna şi viscoleşte. Se aude vâjiind crivăţul pe la ferestre. Ce fericiţi sunt cei ce n-au nici o grijă, cei ce stau la gura sobei, în căldura binefăcătoare a camerei, având în juru-le familia. Dar care sunt aceia, care? Eu cred că nici unul, de la sărac la bogat, în cinstita Ţară Românească nu-i fericit.

Vor fi fost vreodată, cum poate am fost toţi, dar acum...

Totuşi, de noi e mai greu, mai ales când la 19 trebuie să plecăm, şi mai ales că... ninge mereu şi noi trebuie să plecăm, căci... aşa-i ordinul.

La asta mă gândesc la ora 11.00 noaptea, după ce mai întâi, mi-am făcut treburile cancelariei, şi după ce, cu mari rugăminţi, sculai de la masa de lucru pe camaradul Hanuţu, ca să-şi ia ceaiul, iar eu să mă aşez în locul lui, să scriu aceste impresii. Mă culc. Noapte bună şi celor fericiţi, şi celor nenorociţi.

17 ianuarie 1917

În dimineaţa acestei zile, m-am sculat vesel, şi nu ştiu de ce. Mi-aduc aminte că am visat cum că eram acasă şi că nu vedeam pe nimeni, decât cunoscuţi, mai multe femei decât oameni, toate aceste femei jucau. Între aceste femei, am visat pe sora nevesti-mi, Sandi, pe F. etc. Toate şi toţi se uitau la mine, însă eu nici că le băgam în seamă, şi râdeam, râdeam. Visam că, în loc să umblu pe jos şi pe propriile mele picioare, mergeam pe sus şi în nişte picioroange, visam că zburam cu greutăţi şi că nu simţeam nici o oboseală sub această povară...

Şi de aceea zic că m-am sculat vesel, căci în tot somnul, numai am râs. Deşi nu cred în vise, totuşi, cred că pentru mine, ceva bun nu este, sau, dacă nu eu voi fi în cauză, cred că unei persoane oarecare care mi-e prieten, i s-a întâmplat ceva în familie. Dar, în sfârşit, să lăsăm visele, căci toate în lume nu sunt decât vise, şi să venim la realitate.

Nu mai ninge. Timpul s-a înseninat. D-l maior Duca a venit de la Bârzeşti şi... am mai lucrat câte ceva urgent în folosul companiei. Are să fie ger. S-a făcut un raport prin care mai ceream prelungirea şederii în Unceşti, încă vreo câteva zile, deoarece nu va fi cu putinţă ca să târâm după noi cele 70 şi mai bine de trăsuri, toate cu mari încărcături, mai ales că, din cauza viforului, de astă-noapte, drumurile s-au înzăpezit... Să dea Dumnezeu să ne aprobe, căci astfel, şi noi şi animalele suntem expuşi din cauza marelui frig. De altfel, serg. Stănciulescu aduce vestea că coloana Reg. 5 Obuziere, care plecase spre Iaşi, a fost întoarsă din drum.

O altă veste, pe care dac-o înregistrez, n-o fac decât de fantezie, şi de care mi-a venit chiar să râz de-a binelea, este adusă de serg. Burcescu, auzită şi de el de la alţii, cum că Puterile Centrale ar fi oferit ca drept de despăgubire pentru fiecare mobilizat, câte 4000 lei, iar qvadrupla cere 6000 lei.

Această veste, spune el, c-a fost transmisă printr-un plutonier rănit pe frontul de la Oituz. Tot la această veste se mai adaugă şi noua versiune, cum că trupele franceze ar fi intrat în Germania prin partea din regiunea Metz, cca. 30 km. Pe aceasta, mai că-mi vine să o cred.

Serg. Stănciulescu, de asemenea, aduce vestea, pe care nici el n-o mai crede, că patrulele noastre au înaintat până la Mizil. Şi aşa, petrecem de minune cu asemenea veşti.

18 ianuarie 1917

Nimic nou. Nici o veste de vreo importanţă oareşicare. Suntem în aşteptarea lui Zingher. Până la ora 3.15, când scriu aceste rânduri, încă n-a sosit. Îl aşteptăm cu nerăbdare. Numai el poate să ne aducă ceva veşti de la Iaşi. Nu mai vine. Punem masa să mâncăm, discutăm chiar cauza întârzierii. Când încă nici nu ne aşteptam, pe la 7.30 p.m., iacă intră pe uşă. Ce bucurie pe noi. Şi eu şi Hanuţu îl întrebăm câte ceva. El, aproape mort de foame, s-a aşezat la masă, şi dă-i cu mâncarea...

După ce Zingher îşi spune păţania drumului, îl întrebăm ce mai este nou, răspunde că nu mai este nimic, tot veştile din trecut, de pace, nici pomeneală. Ne-a adus ziare, le citim cu bucurie. Şi în ele, nimic care să ne bucure. D-l I.C. Brătianu, e acum la Petrograd, împreună cu M.S. Regele Carol, pentru ce, nu se ştie. Îi dădusem nişte scrisori pentru acasă. Aduce vestea, după cum anunţă şi jurnalele, că scrisoarea trebuie făcută în franţuzeşte şi adresată: Monsieur Prezident du Bureau international de la paix Berne Suisse, şi redactată astfel:

 

Monsieur le President

Je voudrais savoir si ma femme mme. D.I. Bulbeş et mes enfants demeurent Dăngeşti, district Argeş se trouvent en bonne santé. Et je vous prie de lui communiquer que je suis bien. Avec mes remerciments recevez, Monsieru le President, l’assurence de ma parfait consideration.

Adresa

Bulbeş I., Compania 5-a de poduri, corpul 5.

Va să zică, să fac o scrisoare în felul acesta. Bine, s-o fac, dar va ajunge ea la destinaţie?

19 ianuarie 1917

Este ora 11 p.m. aproape, când scriu aceste rânduri şi mă gândesc cam ce aş avea să spun celor care mă vor citi cândva.

S-a isprăvit de-abia de trei sferturi de oră, raportul.

D-l comandant al companiei, maior Duca, din diferite ordine, relative la bunul mers al serviciului în companie. Se interesează foarte de aproape, îşi dă tot interesul. Posedă vioiciunea şi energia unui bun coman-dant, după cum am spus-o şi mai înainte. Nu-i un ofiţer de salon, e omul datoriei, ordinei şi disciplinei. Nimeni şi pentru nimic în lume nu poate să absenteze de la datorie. E aspru cu cei răi şi lenevaşi, bun cu cei ce îşi fac datoria şi intră în vederile sale. Graţie energiei şi sângelui său rece şi nepăsării pentru orice pericol, am putut fi acum gata a înfrunta orice, şi gata a face orice serviciu. Chiar domnia sa spune că e informat că vom pleca la Oituz. Suntem în stare să plecăm, suntem gata.

Am zis că ce aş avea de spus celor care mă vor citi cândva. Câte nu sunt de spus acum, când afară ninge întruna, când vântul bate strângând zăpada la dosuri prin care de-abia mai poţi răzbate. Iar noi aşteptăm ordinul de marş, mai aproape sau mai departe, fie rău, fie bine, trebuie să pleci. Şi câte mizerii nu îndură soldatul în marş. Mi-aduc aminte de acum o lună şi jumătate: ploua, era frig, însă nu ca acum. Adorm în trăsura de cancelarie, zic adorm, căci mai degrabă pot zice că eram amorţit de frig şi de ploaia care mă înmuiase până la piele. Iar când vin camarazii Hanuţu şi Zingher, de-abia mă găsesc cu răsuflare. Îmi spun că au ajuns în satul Pogoanele din judeţul Ialomiţa. Tragem la o casă pe care o găsiseră ei, şi unde, mai devreme făcuseră foc. Mă dezmorţesc. Ce bucurie! Dar acum, ce vom fi în stare să facem? E iarnă în puterea cuvântului. În Moldova, e sărăcie lucie. Vor fi fost ei cândva în bogăţie, dar eu nu văd nici o urmă. Unde să găsim ce ne trebuie, atât pentru noi, cât şi pentru animale?

În prezent, nu mă mai gândesc decât la noi aceştia, militarii, care formăm o adevărată familie. Parcă cuvântul familie ar fi fost tot una cu soldatul român. Nu ştiu dacă toţi simt cum simt eu, dar aşa trebuie să fie, căci, când am plecat, cu toţii dintre ai noştri, la asta trebuie să ne fi gândit, şi pe asta să o aşteptăm. Ne numim toţi patrioţi, dar nu toţi ştiu a-şi iubi patria. Câţi patrioţi de paradă n-am văzut, iar în vremuri de grea cumpănă, sau au dat dosul, sau au căutat să se eschiveze de la serviciul încredinţat, trecând la un serviciu la care nu sunt expuşi. Pe aceştia îi urăsc şi toţi care simt româneşte trebuie să facă ca mine. Se va isprăvi odată războiul, nu va dura o veşnicie. Atunci se va cere o răfuială pentru toţi care au părăsit câmpul de cinste şi care au căutat să ne ducă în eroare.

Atunci se vor vedea mişeii, atunci se vor vedea trădătorii, atunci se vor deosebi cei buni de cei răi.

Şi atunci să mai poftească să mai zică: eu te ajut, eu sunt al tău, ajută-mă, când el n-a fost în stare să te ajute cu puţinul lui la nevoie.

Deşi am zis că războiul e o calamitate, dar îşi are şi părţile lui bune, îţi poţi cunoaşte şi alege prietenii din duşmani, patrioţii din nepatrioţi, oamenii cinstiţi din cei fără cinste şi obraznici.

20 ianuarie 1917

Mă gândeam ca pentru azi să nu mai scriu nimic, mai ales că nu era nimic care să mă impresioneze în aşa fel, încât să încep să scriu. Aşa îmi ziceam eu, fără să ţin seama de zicătoarea: Socoteala de acasă nu se nimereşte cu cea din târg. Fără să ţin seama că cel mai mic fapt îţi face oareşicare impresii. Şi aşa s-a întâmplat.

Pe la ora 1.30-2, după ce ne sculasem de la masă şi după ce mult serviabilul camarad Zingher îşi luase angajamentul de a ne prepara câte o cafea (de altfel, suntem oameni cu tabiet, când putem, când nu... răbdăm), auzim că bate cineva la uşă. Poftim să intre, când, ce ne văd ochii? O femeie! Pentru noi, toţi trei sceptici, asta e o noutate. N-am umblat şi nu credem a umbla după fapte, care, mai ales în aceste momente, nu ne preocupă, şi care, pentru câtva timp, ne-ar mânji cinstea noastră nepătată până acum. Zic, apariţia acestei femei produce ilaritate între noi. Ne uităm înspre dânsa: ne spune că este soţia învăţătorului, care e şi el militar, sublocotenent în rezervă, şi că a venit să ne roage să-i dăm câteva pachete de tutun pentru... un servitor. Vorbă să fie. Ea fumează ca un turc. Fiind gata şi cafeaua, i-am oferit şi dumisale. I s-a oferit şi o ţigare. I s-a dat cele ce ne-a cerut şi, când pleca, îmi ziceam: oare aceasta e femeia unui dascăl rural, femeia gospodină care trebuie să dea pilde de viaţă casnică, de castitate, de igienă etc.? Nu, nu cred asta. Totuşi, aşa este. Văd într-însa o curată degenerare, care nu mă surprinde deloc, punând-o în comparaţie cu celelalte creaturi de sexul său. Eu, bineînţeles, nu i-am dat nici o importanţă. Nu ştiu dacă o dată sau de două ori i-am făcut cinstea de
a-i căuta în faţă. De altfel, mult complesantul camarad Hanuţu, a întreţinut-o mereu în conversaţie, dar... ce avea de vorbit cu asemenea soi de creatură?!

Pe seară, mă întâlnesc cu doi refugiaţi din jud. Muscel: învăţătorul Ion Bănăţeanu din com. Glodeanu-Muscel şi d-ul Isbăşoiu, proprietar şi primar. Foarte amărâţi şi dezolaţi. Se plângeau că nu ştiu ce să mai facă, că era mai bine să stea pe loc. Că au familiile acolo şi ce vor fi făcând? Da. Ce vor fi făcând?, la asta mă gândesc şi eu, acest gând mă chinuie şi pe mine.

21 ianuarie 1917

Nimic nou care să mă impresioneze. După-masă, nefiind raport, şi cum urma să se schimbăm rufăria, am făcut şi eu o leacă de inspecţie a rufelor de pe noi, spre a vedea dacă... se mai află vreun păduche. Asta s-a întâm-plat după masa de seară.

22 ianuarie 1917 – duminica

M-am plictisit cu desăvârşire. Nu mai am nici o impresie. Ce impresie să ai, când stai pironit locului? Mă plimb de colo, până colo, umblu năuc. De-abia îmi pot da socoteala de ceea ce fac. Aş vrea să am aripi, să zbor departe, departe, acolo unde am lăsat pe toţi ce mi-au fost dragi. Acolo unde am cunoscut fericirea, acolo unde, poate, cu toţii ai mei aşteaptă ziua cea de revedere. Aş vrea să fiu între ei, să mă bucur şi să mă veselesc împreună cu ei. Aş vrea, dar nu pot, sunt departe, sunt despărţit de ei. Numai gândului îi e dat să fugă într-o clipă acolo la ai mei. Numai ochilor minţii le e dat să întrevadă aievea pe acei care îi iubim.

Dacă cei care ne vor pieirea noastră, nu izbutesc, atunci poate că vă mai revedem, fiinţe scumpe sufletului meu. Dar acum caut să rabd şi să sufăr, cum răbdaţi şi suferiţi şi voi. Şi nu ştiu când va fi sfârşitul acestor suferinţe, începutul l-am văzut. E greu pentru cel ce suferă. Nu-mi era de ajuns suferinţa de a nu fi lângă voi, mai veni şi aceea de a vă şti sclavi puterii vrăjmaşului nostru. Va dura mult această stare de lucruri? Nu ştiu. Ştiu însă că sunt plictisit şi aş vrea să plec undeva departe, departe... înspre voi. Când... când... când...

Destul cu lenevirea, cu trândăvia. Suntem gata să plecăm, ce atâta aşteptare? Cu cât aşteptăm mai mult, cu atât suntem nişte nemernici puturoşi. Auzi?... Se aud plân-setele, vaietele, rugăciunile familiilor noastre din cele trei părţi din România ocupată. Cer ajutorul nostru, ne roagă, ne imploră. Până când mai stăm? Până când? Ei cer răzbunare. Glasul tânguirii, glasul suferinţei se ridică sus, sus de tot, în ceruri. Ei cer răzbunare. N-auziţi glasul copiilor din faşă schingiuiţi, părinţi maltrataţi, fecioare violate, mame văduvite? N-auziţi?! Deşteptaţi-vă şi auziţi. Ei cer răzbunarea. Până când, popor român, mai poţi răbda? Nemernicia şi cruzimea vrăjmaşului tău nu te revoltă? De ce atâta nepăsare? Ascultă, ia aminte şi decide-te. Trâmbiţa judecăţii a sunat. Mergi, fii bărbat, nu cruţa nimic – nici avânt, nici vitejie –, căci nici ei nu au cruţat nimic ca să-ţi necinstească ţara, biserica, casa, familia ta. Cu ce măsură au măsurat, cu aceea li se va măsura. Şi vei vedea în mersul tău triumfător, că tot ce spun e drept, că e aşa cum îţi spun.

Dar... visez treaz... noi încă nu suntem bine prepa-raţi, încă neorganizaţi după o înfrângere zdrobitoare, şi eu visez... Asta pentru o altă dată, când vom putea cu cinste purta arma în mână. Până atunci... tăcere... Cu toate că în creierul meu, parcă se aude jeletul celor care cer răzbunare, a mamelor, soţiilor, copiilor şi fecioarelor nevinovate, care suferă tirania uzurpătorilor.

23 ianuarie 1917

Nimic, nici o impresie. Ce impresie să ai, când lâncezeşti? După cum văd eu că ne reorganizăm de încet, mi se pare că... suntem hărăziţi de soartă să plecăm departe, departe din scumpa noastră ţară.

La cancelarie vin cu topul hârtii. Una o contrazice pe cealaltă. Sunt ordine primite azi, care n-au nici o legătură cu cele de ieri, cu toate că privesc acelaşi lucru şi sunt date pentru acelaşi scop.

Între subîmpărţirile din acelaşi corp, nu există absolut în nici o unitate de idei. Ex.: eu am ordin de la divizia a IX-a pentru aceeaşi o lucrare, care nu se potriveşte deloc cu ordinul dat de divizia X. Şi notaţi bine, ambele fac parte din Corpul 5 armată. Şi cam astfel ne reorganizăm. Se dau ordine care nu coincid unul cu altul. Sărmană ţară!...

24 ianuarie 1917

Sărbătoare naţională şi, poate, una din cele mai mari sărbători ale ţării. 24 ianuarie este data cea mai însemnată în istoria ţării, dată care ne aminteşte începutul unei ere de refacere socială, morală, economică. Această dată nu se mai uită niciodată, de ea s-a legat şi se leagă viitorul României de mâine. Cum? Dumnezeu va şti. De această sărbătoare naţională stă strâns legat şi numele marelui domnitor Cuza. Cuza şi Unirea principatelor e tot una. El este făuritorul României de azi, lui i se datoreşte începutul tuturor treburilor mari şi folositoare ale ţării. Prin el ne-am dezrobit economiceşte, cultural şi moral.

..............................................................................................

Una din impresiile acestei zile care m-au înveselit, este vestea adusă de soldatul Litaman Bercu, omul de legătură al cancelariei... Ne spuse că la 8 februarie se încheie pacea... Că s-au început tratativele chiar de pe acum, că această veste i-a adus-o un soldat de la Vaslui. O coincidenţă, în timpul când el ne povestea, ne vine şi curierul de la divizie. Îl întrebăm, ca întotdeauna, ce veste mai e? El, de, văzându-ne atât de veseli, nu prea îndrăz-nea. Ne-a spus, însă, că i-a spus delegatul companiei, cum că la Divizie se vorbeşte de încheierea păcii. Soldatul Litman, la auzul acestei veşti, văzând că se potriveşte cu cele ce auzise el, a început să-i tragă un dans à la rabinul din Buhuşi!...

Bineînţeles, el din fire fiind foarte comic, am început să râdem şi mai tare.

Dar luând lucrul mai în serios, credem că şi aceste veşti, poate neîntemeiate, îşi au rostul lor, căci, până nu faci foc, fum nu iese.

Suntem în aşteptare. Dumnezeu să ajute celor ce vor o pace din care România să iasă mărită. Curierul nostru ne mai spune şi alte veşti, care, deşi nu ne privesc, totuşi le aştern aici.

Depozitul de la Buhăieşti se dă în primire adminis-traţiei ruseşti. Soldaţii ruşi pleacă în concediu câte 30 de zile. Mai auzim şi vestea că trei corpuri de armată rusească se retrag de pe acest front, ducându-se pe cel de la Riga. Nu ştiu, nu pricep, nu mai înţeleg nimic din toate acestea, dar să vedem...

25 ianuarie 1917

Nici că-mi vine să mai scriu. Aici la Onceşti, nimic nu te impresionează. Nimic, nimic. Totul e mut, totul este trist. Oare aşa va fi fost şi altă dată? N-am absolut nici o distracţie. De când cu zvonurile astea de reorganizare, noi, cei trei nedespărţiţi, nici nu ne mai vorbim aproape, fiecare la masa lui îşi vede de treabă. Barem Hanuţu nu ştiu dacă iese o dată în timp de 12 ore pe afară, aşa e de preocupat cu contabilitatea aprovizionării. Eu, cel puţin, ca să mă mai distrez, mai plec aşa, hai-hui. Zingher îşi mai face de lucru cu ale mâncării. Numai Hanuţu toată ziua şi până la 12 noaptea, cu capul între umeri, cu corpul plecat la masa de tortură... pardon, de scris, îi toarnă mereu la cifre, şi, gândiţi-vă, de 2 săptămâni toarnă întruna şi nu mai isprăveşte. Izvorăsc altceva cifrele din mâna lui.

Bietul băiat... mare supliciu,... dar rabdă, e înarmat, cu o răbdare nemaipomenită. Pe la orele 12.30, îmi fac de lucru şi plec pe la d-l maior Duca. Îl găsesc dormind, aşa cel puţin mi-a spus ordonanţa – aud însă în cameră glasul dumisale: strigă, suduie, vorbeşte fără rost... intru, dormea şi vorbea din somn. Îl deştept, de-abia se pune pe picioare. Nu m-a mai lăsat să plec. Am stat de vorbă. Ne-am mai potolit dogoarea sufletelor, povestindu-ne păţaniile. Fiind răcit la piept, nu voia deocamdată să bea vin, eu însă am băut din gros. Dar încet, încet a luat şi domnia sa vreo 2-3 păhăruţe, şi d-aici, ţin-te pânză, nu te rupe, am băut până pe la 7 seara, când, pe întuneric, ne-a găsit d-l locot. Argeşeanu şi sublocot. Tudorache. Am plecat şi i-am lăsat pe ambii în locu-mi, cred că sunt şi acum la petrecere. Şi aşa mi-am petrecut ziua de azi.

26 ianuarie 1917

Bate un vânt turbat. Nici nu poţi ieşi afară, te îneacă. Bate şi face zăpada valuri-valuri. E frig teribil. Sărmanii soldaţi din tranşee. Serg. Stănculescu plecase după alimente la Negreşti, însă s-a întors. Toate drumurile înzăpezite, iar caii nici nu pot să meargă. Pe la 12-1 p.m., vântul s-a mai domolit. D-l maior pleacă la Bârzeşti, de... ca fiecare!... are un servici... Mă duc pe la d-l locot. Argeşanu, unde găsesc şi pe d-ul lt. Angelescu, un băiat vesel şi simpatic. Aici îmi spune d-l locot. Argeşanu, că aseară au cam făcut-o lată cu d-l maior. Au băut vreo 5-6 litri de vin, nici nu mai făceau deosebire de grad...

De, aşa e câteodată, nu-i vorbă că d-l maior Duca este un băiat foarte vesel şi chefliu, totodată, are şi o inimă nobilă. Cu gura te ocărăşte, însă în sufletul lui niciodată nu este răutate. Aşa e, milităros, mai ales pe aceste timpuri. Acum mai las păcatelor, şi scris şi, tot m-am plictisit, mă culc, şi, pentru mâine, alte impresii de aş mai avea.

27 ianuarie 1917

Nu pot să mai am nici o impresie, pentru motivul foarte simplu de altfel, că nu mai am nimic care să mă impresioneze în acest sat. În aşteptarea unei zile mai bune, îmi închei şi socoteala zilei de azi.

28 ianuarie 1917

Se aud multe zvonuri, însă nu le-am dat crezare, şi nici nu am căutat să le mai înregistrez. Azi, pe seară însă d-l sublocot. Tudorache a venit cu vestea, veste ce o mai auzisem, cum că Statele Unite au rupt relaţiile diplomatice cu Germania şi că Suedia ar fi declarat război. Dar, dacă
s-ar adeveri aceste versiuni, va fi în folosul nostru? Da şi nu. Da, fiindcă Statele Unite, fiind o forţă pe ocean, totodată o ţară a cărei industrie e cea mai dezvoltată din toată lumea, ne va da ajutorul.

Însă, intrarea în acţiune, după cum se zvoneşte, a Peninsulei Scandinavice, alături de Puterile Centrale, trebuie să ne cam îngrijoreze, căci atunci, Rusia, aliata noastră, ar căuta să se apere şi în acea parte, şi, prin urmare, s-a spori cu un nou front, pe de o parte, iar, pe de alta, ajutorul nostru în material de război, venit din Franţa şi Anglia, ar fi stânjenit, nemaiputându-se atunci transpor-ta la vreme materialul. Şi de aceea am zis: Nu. Viitorul însă ne va dovedi şi aceasta.

27 ianuarie 1917

Citesc jurnalul „Mişcarea” din Iaşi. Statele Unite au rupt relaţiile diplomatice cu Germania. Prin urmare, versiunea a fost împlinită. Nu se ştie, însă, cu Suedia ce este? Ce va face Danemarca, care are şi ea de revendicat drepturi şi teritorii de la germani? De partea cui va fi? Să dea Dumnezeu ca intrarea atâtor naţiuni în acţiune să fie începutul şi sfârşitul, dar tare mă tem că acest teribil foc va incendia nu numai Europa, dar şi toate statele din alte continente. Va fi un adevărat război al popoarelor. Şi pentru ce? Nu ştiu nici ele, cum nu ştim nici noi, cum nu ştie nimenea.

30 ianuarie 1917

D-l maior pleacă la Iaşi împreună cu Zingher, pentru diferite cumpărături. Poate ei ne vor aduce ştiri mai precise. Pe seară, întâlnesc pe serg. Stănciulescu, care fusese la Negreşti, la Divizie, pentru a preda nişte arme găsite de companie pe drum, în timpul retragerii şi aruncate de soldaţii altor unităţi, în fuga fără socoteală a lor.

Căci, vine vorba: Vai de turma al căreia păstor nu ştie s-o conducă. Îl întreb:

– Ce mai veşti, Stănciulescule?

– Veste bună şi nouă, suntem cu pacea aproape încheiată.

Încep să zâmbesc, căci acest lesne încrezător credea cu adevărat că aşa e. Îl întreb din nou:

– Cum aşa, cine ţi-a spus?

– Apoi, cine să-mi spună? Venind de la Negreşti, am întâlnit pe drum un notar din părţile Bucureştiului şi mi-a povestit cum că, fiind intim cu un domn locotenent, a auzit că România a încheiat pacea, cu următoarele condiţii puse: cedarea Banatului, o parte din Ardeal, jumătate din Bulgaria... şi alte prostii. Mă tot gândeam: sau că acel locotenent a vrut să-şi bată joc de notar, şi acesta, la rândul lui, inconştient fiind, de sergent, sau că a conceput o minte şubredă aceste curate gogomănii.

Timpul a început să fie mai dulce: noaptea, puţin ger, iar ziua, cald şi bine. De-ar da Dumnezeu să fie tot aşa, şi, după ce se va termina organizarea, apoi cu Dumnezeu înainte.

E seară. Plec cu sergentul Iubulescu prin canto-nament, căci, drept să spun, mă cam plictiseşte şederea încontinuu şi munca asta de cancelarie sedentară. Numai pe Hanuţu nu-l plictiseşte. Zic, plec cu el prin cantona-ment, merg cu el pe la diferite case. Vai, Doamne, ce mizerie! Mă mir cum vor fi trăind aceşti oameni, să zic că acum suntem în război. Case în ruină, care seamănă mai mult a grajduri de vite, decât a locuinţe omeneşti. Unde îţi întorci capul, totul în neregulă, nu văd nici o gospodărie la locul ei. Îmi face impresia că locuitorii acestui sat, trei sferturi din zilele anului şed, iar numai un sfert muncesc, căci altfel nu înţeleg de ce halul acesta în care se găsesc.

Mă duc la casa unde şade serg. Iubulescu. Când am văzut-o, i-am şi spus: mută-te, frăţioare, că într-o zi sau într-alta, cade pe voi şi vă omoară. A început bietul om să râdă. Îmi spune că aşa a apucat-o, aşa cum se vede, dată pe spate, gata să cadă, şi, totuşi, n-a căzut. Intru în casă cu frică în mine. E drept că în casă, relativ, e curat. Apoi, era şi ruşine să fie murdar şi în casă, cum e dezordine prin curte, cu trei fete mari. Şi aşa s-a isprăvit şi ziua de azi, dar-ar Dumnezeu ca cea de mâine să fie mai cu bucurie.

31 ianuarie 1917

Aşteptăm pe d-l maior de la Iaşi. Nu mai vine. D-l locot. Argeşanu a plecat la Negreşti – reşedinţa diviziei. Vine. Plec de la cancelarie să vedem ce mai veste. Îmi spune că compania se împarte în trei secţii de poduri şi că mâine trebuie să mergem la Negreşti pentru a lua schiţa acestei noi organizări. Mai spune că pe d-l maior Duca
l-au mutat la serviciu de geniu. Unde? Nu ştie nici domnia sa. Este informat că la Divizia 7-a, Corpul 5. M-am întors la cancelarie şi lucrez la nişte situaţii ordonate. Termin. Mă culc şi adorm cu gândul şi impresiile acestei schimbări.

1 februarie 1917

Ora 7.00 a.m. Sunt gata de plecare la Negreşti, înarmat până-n dinţi cu... toc, creion, dosare, situaţii etc., de, ca pentru o nouă organizare. Merg la d-l locot. Argeşanu, îl găsesc încă neîmbrăcat. Mai stau. E gata. Plecăm la ora 8.00 dimineaţa. Trecem pe la Buhăieşti, prin satul Vultureşti, prin Paraipaniţa, unde sunt trupele de la Reg. 3 şi 20 Artilerie... Fi-va şi cumnatul Gheorghe? Nu ştiu. Şi, de aici, în Negreşti.

Ca toate satele din Moldova, şi ca şi satul Unceşti, unde cantonăm, casele, în majoritate, prost clădite, acoperite cu gunoaie. Negreşti, însă, este un târguşor, casele sunt aşezate la linie, bine clădite, acoperite cu fier. Nimic nu mă impresionează. Însă, curat sat jidovesc, toate afacerile în mâna lor.

În fine, ajungem la divizii. Aşteptăm. Suntem chemaţi, se dau explicaţii ofiţerilor. Văd că atâtea situaţii şi dosare pe care le adusesem, n-au folosit la nimic. Împărţirea pe secţii era deja făcută. N-a durat mai mult de 45 minute această afacere. Suntem liberi. Plecăm. Unde? La gară, căci luasem un butoi de vin de la d-l locot. Angelescu şi trebuia să-l gustăm, dar n-am putut bea, deoarece eram nemâncaţi. Mâncăm într-o aşa-zisă cafenea, bineînţeles, aveam mâncarea pregătită de acasă, căci aici nu găseşti nimic, mori de foame.

Mai stau puţin şi plecăm spre Unceşti. Doi ofiţeri au plecat într-o altă direcţie, unde se află d-l col. Cornescu, comandantul Reg. 38 Infanterie, fost maior la geniu

Ajung pe înserate, obosit, friguros etc. De d-l maior n-am putut lua nici o informaţie.

2 februarie 1917

Mă gândesc ce va ieşi şi din această nouă organizare. Fiecare are credinţa şi în special noi militarii suntem încredinţaţi că va fi bine. Compania de poduri se împarte în trei detaşamente de poduri, alipite de cele trei divizii ale Corpului 5 A. În ce detaşament voi cădea, nu ştiu. Drept să spun, căci gândindu-mă să mă despart de d-l maior Duca, îmi vine greu. Şi domnia sa e mutat la una din divizii, ca şef al serviciului de geniu. Îmi vine greu, căci mă obişnuisem cu felul său practic de-a vedea lucrurile. Era foarte experimentat în toate, cu el nu-ţi era teamă că nu vei reuşi în orice întreprindere. Ce-i drept, şi după cum am mai spus, îi plăcea să bată, însă de multe ori avea dreptate. Nimic nu se poate face în ţara asta până nu pui mâna pe ciomag. N-am ajuns însă la acel grad de cultură, disciplină şi civilizaţie ca să nu mai fie nevoie de acest instrument făcător de treburi grabnice.

Iată că soseşte şi d-l maior de la Iaşi. Mă cheamă. Îi spun ce a fost pe aici. Bineînţeles că nu în bine toate, afară de mutarea sa la serviciul de geniu.

3 februarie 1917

Nu mai am stare deloc. Plec, viu, iar plec şi nu ştiu unde şi pentru ce plec. M-am plictisit. Ah, Dumnezeul meu mare! Când să mă văd iarăşi la casa mea, când să-mi mai văd iarăşi gospodăria mea. Mă gândesc la voi, scumpii mei copii. Îmi vin lacrimi în ochi. Mă gândesc şi la tine, aceea cu care, timp de 20 de ani, am muncit fără preget să agonisim ceea ce în puţin timp, poate că am pierdut. Ce vei fi făcând, slabă, bolnavă, amărâtă? Putea-vei rezista loviturii?

Nădăjduieşte şi roagă-te, gândeşte-te la scumpii noştri copii şi întăreşte-te, resemnează-te şi fii bărbată. Iacă timpul se apropie, ora supremă vine, acum ori niciodată, trebuie să învingem. Vai şi amar de trădători!

Pe la ora 3.30, vine serg. Burcescu şi-mi spune că cei doi soldaţi făcuţi prizonieri de duşmani, au scăpat, şi că i-au povestit cum că, imediat ce au fost capturaţi, li s-au luat mantalele şi i-au pus la lucru, de 4.,30 şi până la 12 noaptea. Repaos nu aveau decât patru ore.

Ca mâncare, o treime la masă şi cu zeama cărnii, căci carnea se dădea trupelor lor. De altfel, spuneau ei, populaţia civilă trăieşte bine.

Soldaţii au lagărul în afara satului, nu li se dă voie prin sate. Câţiva soldaţi bulgari care încercaseră să devas-teze, să siluiască au fost pe dată împuşcaţi. Hrană li s-a lăsat până la noua recoltă, care au avut. Ce li se ia din pri-sos, li se plăteşte. Această veste m-a bucurat gândindu-mă la ai mei, însă m-a întristat prin faptul că duşmanii voiesc să ne cucerească sufletul prin modul lor de purtare, şi să arate lumii că ei ştiu să se poarte.

4 februarie 1916 – sâmbăta morţilor

De la 4 la 10 februarie, nici o impresie.

10 februarie 1917

D-l maior Duca, comandantul campaniei este mutat la Divizia a 7-a din al 4-lea corp de armată, ca comandant al unui batalion divizionar (tot la pionieri). Pentru mine, această mutare mi-a stricat orice dispoziţie.

Cu toate că altora li s-a părut un om brutal şi fără simţ umanitar, şi poate că mutarea să le fi produs bucurie, mie însă mi-a produs cea mai adâncă impresie.

Am fost cu dânsul în mai multe concentrări, am luat parte cu el în aceste şase luni de campanie, şi nimic nu mi s-a părut că face nelegal. Nu se gândea decât la binele şi reuşita companiei. Şi, deşi bătea sau batjocorea pe cineva, n-o făcea din ură, ci din iubirea ce-o avea faţă de unitatea sa. Şi-i plăcea ca totul să fie în ordine şi executate la timp. În timpul retragerii, când alte trupe din alte corpuri plângeau de foame, această companie n-a avut de suferit lipsa, şi nici n-a ştiut ce este ea. Om prevăzător şi priceput, a dus la bun sfârşit orice acţiune a companiei, chiar în cele mai dificile momente. Îi plăcea grozav gospodăria, şi mai ales animalele. Caii acestei companii sunt o splendoare, strălucesc de curăţenie. Tremură pă-mântul de graşi, şi aceasta datorită acestui prevăzător comandant. Toţi se minunează de frumuseţea cailor companiei noastre, chiar şi superiorii. Graţie prevederii sale, caii erau hrăniţi bine şi curaţi la timp, materialul nostru de poduri a putut fi salvat de a nu fi capturat, când inamicul nu era decât la 2-3 km depărtare, mai ales în Balta Costeiu de lângă râul Buzău. Şi iacă-l mutat gospodarul companiei noastre.

Ne vom revedea însă, ştim că ne vom revedea. Şi, după cum despărţirea mi-a înnegrit sufletul, ca şi pierderea unui membru din familie, aşa mă va înveseli revederea, şi cred că aşa va fi.

11 februarie 1917

Nimic nou. Sunt plictisit de atâta lâncezeală. Aş vrea iar la luptă.

12 februarie 1917 (duminică)

Repaos pentru mine nu e. Îmi vine să zbor departe, departe, la ai mei, să-i revăd o dată şi apoi să mor luptându-mă. Mă gândesc: ce vor face, cum vor trăi în aceste timpuri grele. Mă gândesc la mizeriile ce cred că le fac încălcătorii scumpei mele ţări. Mai avea-vor putere ai mei să reziste? Ah, Dumnezeule mare! Fă să-mi revăd iarăşi cuibul drăgălaş al gospodăriei mele, să-mi revăd iarăşi soţia şi bieţii mei copilaşi. Va mai fi mult până atunci?

13 februarie 1917

Sunt la cancelarie numai eu şi Zingher. Hanuţu este dus cu scriptele aprovizionării la verificare. Primesc poşta, e de faţă şi d-l locot. Argeşanu, comandantul companiei, bărbat, de altfel, foarte gentil, amabil, bine-voitor, însă se plictiseşte prea repede. Nu-i place să aibă multă răspundere. În fine, e un personaj care voieşte să fie liber pe acţiunile sale. Zic, era şi domnia sa la cancelarie, împreună cu d-l sublocot. Tudorache, rezervist, conductor de şosele, un băiat iarăşi gentil. Când soseşte curierul de la Divizie, între alte hârtii, găsim şi ordinul Marelui Cartier General al armatei, trimis nouă în original de către Divizie, prin care eu şi serg. Hanuţu suntem avansaţi la gradul de plutonieri în rezervă. Mare surpriză nu mi-a făcut mie personal această avansare, căci, dacă mai demult urmam şcoala pregătitoare a ofiţerilor în rezervă, poate azi eram locotenent. Totuşi, sunt mulţumit şi cu atât de pe câmpul de onoare.

19 februarie 1917

De la 13 februarie şi până astăzi, nu s-a ivit nimic care să mă mişte, nimic care să mă impresioneze. Că am fost, în acest interval două zile bolnav, asta se întâmplă foarte des printre noi. Astăzi, slavă lui Dumnezeu, sunt bine, mulţumită îngrijirilor camarazilor Zingher, al cărui rom a făcut minuni în stomacul meu răcit, şi Hanuţu, care nu m-a lăsat în pace deloc, să stau în pat. Dar bietul Iubulescu! Cât m-a frecţionat, mi-a pus ventuze. În sfârşit, acum sunt bine.

Astăzi însă, după trei zile de şedere în casă, ies împreună cu camaradul, nedespărţitul Zingher, să asist la înmormântarea soldatului Şomulescu Gheorghe, din co-muna Jideni, judeţul Râmnicu-Sărat. Bietul băiat! Gândea c-o să moară înainte de a ne vedea visul împlinit?! Moartea acestuia m-a emoţionat, m-a zguduit chiar, am avut chiar lacrimi. A fost îngropat milităreşte. I s-a făcut însă slujba bisericească de către doi preoţi. Preotul Bucur Strafalogea, refugiat în acest sat din comuna Câmpulung, judeţul Muscel, împreună cu socrul său, Gheorghe Bănăţescu şi întreaga familie. A ţinut cel dintâi o cuvân-tare ocazională bine simţită. A făcut în introducere o comparaţie între viaţă şi moarte, relevând că între viaţă şi moarte nu este decât un singur pas, mai ales în aceste momente. Că omul se remarcă, nu numai trăind, ci şi prin felul morţii sale, aşa după cum s-au remarcat martirii religiei creştine.

Ajungând la subiectul care a provocat cuvântarea, a zis, între altele, că nu trebuie să-l plângem ca om şi ca soldat, ci trebuie să-l plângem că n-a putut fi folositor îndeajuns ţării, acolo unde i se cerea braţul său pentru apărarea drepturilor noastre naţionale, a bisericii şi a tronului. Că moartea lui era şi mai bine primită atunci când, pe câmpul de cinste, murea apărând aceste drepturi, În încheiere, acest vrednic preot spune: totuşi, cred că sufletul său, înălţându-se către tronul Atotputernicului Dumnezeu, care ţine în mâna-i sfântă destinele lumii, se va ruga smerit pentru izbânda armatei noastre.

Iacă dar, o cuvântare ocazională la un soldat mort, care m-a mişcat mult, înălţându-mi spiritul, întremându-mă pentru vremuri mai bune, când armata va fi biruitoare.

Iacă un preot care ştie să-şi păstorească turma, să le înalţe spiritul către jertfe, fără de care patria ar fi pierită. Onoare ţie, preot român!

20 februarie 1917

Jertfa de sine, iubirea aproapelui, sânge rece în orice împrejurare, mărinimie, iacă calităţi ce nu trebuie să lipsească oricărui bun român. Şi printre noi românii, nu ştiu dacă sunt mulţi care să posede aceste calităţi. Ba, sunt alţii care nu posedă măcar una din ele. Voiesc să ajungă acolo, că noi militarii, fără excepţie de grad, voim să ne nimicim moralmente unul pe altul. Nu fac aluzie la nimenea. În locul camaraderiei, a luat locul discordia. Egoismul şi-a întins aripile peste tot. Ne credem toţi a fi cineva, a fi ceva, nelăsând şi chiar neadmiţând altora să ne judece aşa după cum suntem, nu după cum credem noi că suntem şi că vom putea fi.

Meritul individului nu trebuie judecat de el însuşi, după cum el nu-şi poate vedea incapacitatea sa. Dacă cineva e capabil de ceva, are un merit oareşicare, care are cine să-i judece capacitatea şi să-i dea pe faţă meritul, dacă nu de îndată, mai târziu nimeni nu i-l mai poate ascunde.

De la cel mai egoist, de la cel mai naiv, de la cel mai ignorant poate că nu vine ajutorul de a ni se da pe faţă meritele, după cum dintr-un moment într-altul ni se poate scoate la iveală incapacitatea de a putea înfăptui o faptă meritorie. Ca şi individul care e lipsit de bunul simţ în aşa grad, încât să nu deosebească pe capabil de incapabil. Eu nu cred că există. Caracterul e înnăscut în om, nu şi-l formează sau să i-l formează cineva, prea rar se întâmplă, nu-l primeşte după cum primeşte instrucţia sau educaţia. Oricât de instruit, de educat ar fi cineva, dacă-i lipseşte caracterul, este un om nul societăţii. Instrucţia şi educaţia nu valorează nimic.

Un om cu un caracter ales, oricât de naiv, oricât de neinstruit sau needucat ar fi, venind în contact cu oameni care au şi caracter, au şi instrucţie, au şi educaţie, de îndată capătă pe ambele cele două din urmă care-i lipsesc.

Şi de aceia zic: fiţi oameni de caracter, cei care vă preţuiţi cultura.

21 februarie 1917

Inspecţia d-lui comandant al batalionului al 10-lea Divizionar, d-l căpitan Iliescu. Mi s-a ordonat să mă prezint în ţinuta de campanie a gradului meu de plutonier. Cu greu mi-a venit să încing o sabie în locul unei arme. Inspecţia n-a durat decât câteva minute. Comandantul a vrut să-şi vadă oamenii.

22 februarie 1917

Vizită medicală. Sunt peste 50 bolnavi în compania noastră. D-l medic locot. dr. Sculi a găsit nouă cazuri de tifos exantematic. Enorm. S-a dat ordin de despăduchere. Această operaţie o facem noi mai în tot timpul. Astă-seară însă, ne-am uns cu gaz, eu şi Hanuţu, căci Zingher e dus la Iaşi. Bolile, mai ales această boală teribilă, îmi fac mai multă frică decât ploaia de gloanţe şi şrapnele a vrăjma-şului, pe care adeseori le-am văzut. Această boală se pro-pagă foarte repede. Şi mijlocul de propagare e păduchele. Toată lumea ştie că păduchii se înmulţesc din cauza ne-curăţeniei.

O curăţenie radicală şi zilnică aduce moartea aces-tor paraziţi periculoşi. Dar cu ce să ne facem curăţenie? Unde sunt băile, unde e săpunul, unde şi care sunt mijloa-cele de deparazitare? A se da ordine pe hârtie, e lesne. E foarte anevoios a se executa aceste ordine, din cauza lipsei de mijloace.

Dar, în sfârşit, militarului i se dau ordine şi trebuie să le execute, chiar la imposibil, căci numai atunci este militar.

23 februarie 1917

Curăţenie generală în tot cantonamentul. Spoitul cu var al caselor, ungerea cu gaz, atât a soldaţilor, cât şi a civililor, fierberea rufelor, călcarea lor etc., etc. Cu măsurile ce s-au luat, boala nu se poate întinde, mai cu seamă că nici cei nouă nu păreau a fi bolnavi de tifos exantematic. Îmi zic: cum să nu fie boli, când populaţia e de trei ori mai multă, atât în sate, cât şi în oraşe? Militari, lume civilă refugiată, locuitorii satelor.

26 februarie 1917

Se lucrează încontinuu la reorganizarea armatei. Se lucrează, bineînţeles, pe hârtie. Se ordonă schimbări de ofiţeri de la o unitate la alta, nu se ia în considerare nimic. Această companie de poduri, după noua organizare, se împarte în trei detaşamente, ataşate pe lângă cele trei divizii ale Corpului 5 Armata 9, 10, 15. Fac parte din detaşamentul Diviziei a 10-a, împreună cu Zingher, dacă, bineînţeles, nu s-o schimba din nou. Hanuţu făcea parte din Divizia a 9-a. Însă mare ne-a fost mirarea când vedem că e mutat la P.S., împreună cu materialul, trăsurile şi caii ce vor prisosi după împărţire. M-a mâhnit când am văzut, m-a revoltat chiar faptul. Cum, îmi zic, să desparţi pe un om de compania în care a muncit 6 luni? Mari nedreptăţi se fac în armată! Care să fie cauza? Deocamdată, alaltă-ieri, 24 februarie, vine pe aici d-l locot. Angelescu Pompiliu de la Parcul Pionieri, mutat însă la secţia 15 Poduri (adică, tot la noi), şi îi expunem cum stă faptul. Făgăduieşte că va interveni.

Ieri a venit pe la cancelarie d-l Paraschivescu, comandantul Batalionului 9 Divizionar, din care făcea parte şi Hanuţu. Îl rog să-mi spună care a fost cauza pentru care a fost mutat plt. Hanuţu. Îmi spune că d-l sublocot. Tudorache a făcut această schimbare, că toate schimbările s-au făcut conform ofiţerilor. Va să zică, iacă cauza. Iacă ce va să zică un ofiţer care se face iubit de subalterni. Îmi pare bine că şeful meu, d-l Argeşanu, deocamdată, nu se aseamănă cu nici unul.

27 februarie 1917

Ca întotdeauna, stând în casă după ce îmi termin cu însărcinările date, mă gândesc la ce va fi ziua de mâine. Mă gândesc la un viitor mai apropiat. Nu ştiu ce să zic şi ce să cred de ziua care vine. Va aduce fericirea sau nenorocirea noastră? Nu ştiu. Nu cunosc strategie, nu cunosc tactică. Ceea ce ştiu eu şi ar trebui să ştie toţi care îşi iubesc cu adevărat ţara şi neamul, este că nu trebuie să mai dăm nici un pic înapoi, tot înainte, asta să ne fie deviza, măcar de ar curge valuri de sânge, măcar de n-ar rămânea decât unul care să ducă vestea mai-marilor noştri, că am învins şi că nu suntem învinşi. Numai aşa vom da scumpei noastre ţări ceea ce a pierdut, numai aşa vom spăla ruşinea care ne-am făcut-o, numai aşa vom arăta întregii lumi civilizate, că poporul român merită, e demn să trăiască, numai aşa Iuda, blestematul Iuda, trădătorul ţării şi al intereselor noastre, se va spânzura singur în urma victoriei noastre. E mai bine să murim luptând, decât să suferim ruşinea şi robia ca un popor înfrânt. După noi, vor vedea toţi urmaşii noştri, va vedea lumea întreagă că am luptat pentru ceva, că avem un vis de împlinit.

E ora 10 a.m., d-l căpitan Iliescu Constantin, comandantul Batalionului, vine la cancelarie. Nu sunt aici. Găseşte însă pe Hanuţu şi Zingher. Vin şi eu. În cancelarie, afară de sus-zişii şi împreună cu d-l căpitan, e şi d-l sublocot. Tudorache, vine vorba de reorganizare. D-l sublocot. găseşte cu cale să spună d-lui cpt. că eu nu pricep ale cancelariei, după ce, bineînţeles, a găsit cu cale să îndepărteze pe plt. Hanuţu din secţia sa, iar acum ar vrea să-l aibă. Deocamdată, am tăcut. Tăcerea mea a dat cuvânt camaradului Hanuţu să-i spună verde că eu pricep ca şi el, şi el pricepe ca şi mine, deoarece, lucrând ambii de şase luni în aceeaşi cancelarie, nici nu se putea să fie altfel.

Mă gândesc la omul acesta (D-l sublocot.) şi nu-l pot pricepe. Sunt militar şi nu mai pot zice nimic. Asta numai ca o amintire, pentru atunci când, îmbrăcând haina civilă, se va vedea diferenţa între mine şi oricare altul. Atunci voi discuta mai mult şi se va vedea şi prin presă că aceste însemnări ale mele, oricum trebuie să aibă un rost asupra acestei fapte. Şi voi fi drept.

De altfel, d-l căpitan Iliescu, după cum îmi pare, e un bun psiholog. Citeşte, pătrunde în sufletul fiecăruia, şi d-aia nici că nu mă tem. Deocamdată, nu cunoaşte şi ne ia drept cum ne arată şefii, în bine sau rău. Ferească-mă Dumnezeu să fac aluzie la stimabilul meu şef, d-l locot. Argeşanu. Niciodată cred că n-a fost în stare să învinu-iască pe nedrept pe cineva, necum să bârfească pe cineva.

După ce se vor despărţi secţiile, formându-se bata-lioanele ordonate, se va vedea puterea de muncă a fiecăruia.

28 februarie 1917

Ultima zi a acestei luni de refacere. Nu e nimic nou, decât ceea ce scrie prin ziare. Primim ziarul România, sub conducerea unui comitet, având în frunte pe d-l Mihail Sadoveanu, şi, din când în când, ziarul Neamul românesc, de sub conducerea marelui istoric şi înflăcărat patriot, N. Iorga. În ziarul România, văd că, în afară de Take Ionescu, Delavrancea, Goga, Beldiceanu etc., mai scrie şi iubita noastră regină Maria. Articolele „Copilul meu” şi „Bucureştii” au fost sublime. Scrise într-o limbă curat românească, neîmpodobită cu fraze fără folos, într-un stil curgător şi lesne de priceput, Majestatea sa ne redă cu o adevărată duioşie, iubirea de neam, de moşie, de familie, de biserică. Cu lacrimi în ochi am citit articolul „Bucureştii”. Din acest articol, se vede limpede că, faţă de cotropitorii pământului scump nouă, nu trebuie să avem milă. Să mergem înainte cu credinţa că vom birui, alun-gând străinul din casa noastră. Să mergem înainte, fără să şovăim. Să mai spun ce scrie d-l Iorga? Ar fi inutil. Toţi îl ştiu, îl cunosc pe marele dascăl. Glasul său înlocuieşte tunetul, atunci când este vorba de cinstea naţiunii încălcate. Aşa a fost oricând, aşa este şi acum: un apostol vrednic al unităţii noastre naţionale, un biciuitor al desfrâului literar, artistic etc., un apărător demn şi cu greutate al limbii noastre strămoşeşti. Aşa l-am cunoscut. Cursurile sale de vară erau o adevărată plăcere. Ce extaziat eram când îl ascultam! Când vor veni acele timpuri?

1 martie 1917

Iacă-ne şi în ziua de 1 martie! Zi în care muncitorul vrednic şi cu scaun la cap începe a-şi scoate de prin coşaruri uneltele de muncă, care începe în curând.

Ce zile frumoase erau atunci când cu toţii înce-peam aceste operaţii gospodăreşti! Vom mai apuca aceste zile? Şi vom fi în stare ca cu braţul nostru să alungăm duşmanul din locurile scumpe nouă, care ne aşteaptă zâmbind? Eu zic da. Şi o zic cu toată convingerea.

Un popor ca al nostru nu e sortit să piară.

„Veacuri triste, întunecate peste capu-i au trecut,

Şi mii oarde furioase el adesea a văzut.

Dar nici timpurile rele, nici vandalul cel păgân,

N-a curmat zilele sale. Căci a fost ori e român

Şi oricât timp român va fi, nu se teme c-a pieri”.

Oricât au încercat vrăjmaşii noştri să ne răpună, şi oricât s-ar încerca, găseşte în noi o straşnică îngrădire naţională, legată de pământul în care s-a născut şi zac osemintele strămoşilor lui, unii morţi pentru acelaşi ideal, pentru care luptăm şi noi astăzi.

Şi, dacă noi, luptând pentru dezrobirea noastră naţională, economică, pentru dezrobirea fraţilor noştri subjugaţi de secole, vom muri, totuşi vom trăi veşnic în mintea urmaşilor noştri, care se vor bucura de roadele aduse prin moartea noastră. Fericire lor. Pentru noi românii, calamitatea care a căzut azi pe capu-ne, nu e o ruşine, nu suntem noi vinovaţii. Noi am luptat şi vom lupta. Nu e o înfrângere, pentru că nu suntem zdrobiţi. E ruşinea şi înfrângerea acelora care ne-au trădat. Acelora care dându-se cei mai înflăcăraţi apărători, ne-au trădat şi necinstit neamul. Ei sunt vinovaţii, ei sunt vânzătorii neamului.

Mai sunt vinovaţi şi aceia care, dând mână lungă străinului, au profitat de naivitatea noastră, ca, în urmă, să ne lovească, să ne strivească şi apoi, să se bucure în libertate. Dar... s-au înşelat amarnic. Nu suntem învinşi, vom fi învingători. Nu suntem zdrobiţi, vom zdrobi pe toţi care ni s-au pus în calea noastră. Ori moartea luptând, ori viaţă liberă, indiferent.

Cred că, cu refacerea armatei nu va fi mult de lucru. În curând, vom merge acolo unde ţara are nevoie de braţele noastre.

2 martie 1917

Încă o zi trecută. Nimic n-am făcut. Ne-am împărţit în trei şi lucrăm aparte, atâta tot. E greu să descriu ceea ce simt în aceste timpuri. Aici n-am cui să mă adresez, n-am cui să-i mai spun păsul, n-am cui să-i descriu suferinţele mele. Ai mei sunt departe, mult departe de mine. Lanţuri de oţel, guri de foc ne despart, căci aşa a fost să fie. Duşmanii ne-au înlănţuit. Familiile noastre sunt sclavi lor. Îmi vine câteodată să plâng, să strig, să zbier de dorul alor mei, de dorul satului, de dorul căminului. Mare este Dumnezeu şi noi ne încredem Lui. În curând sau niciodată, îmi voi vedea iarăşi pe aceia de care mi-e tare dor. Îmi voi vedea căsuţa mea, gospodăria mea, dacă va mai fi ceva. Iar duşmanii vor pieri ca fumul, ca ceara la para focului înaintea oştilor biruitoare ale alor noştri. Sunt trei luni şi mai bine, e prea mult, însă, de când ei, barbarii cotropitori, ne sug sângele nostru. Dar vor pieri, căci singure aşa au voit.

5 martie 1917

Pe ziua de astăzi, altă impresie nu am avut, decât impresia ce mi-a făcut-o poezia „În zile grele” a eminentului poet Alexandru Vlahuţă, discipolul marelui Mihai Eminescu. A marelui poet care, prin poezia sa „Doina”, plânge soarta ţării vândută intereselor străine.

„Cine-au îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima cânii,/ Mânca-i-ar casa pustia/ Şi neamul nemernicia!”

Aşa a fost atunci, aşa s-a întâmplat şi acum. Şi poate va vrea Domnul ca blestemul lui să se împlinească.
d-l Vlahuţă, prin poezia „În zile grele”, descrie în jalnic năvălirea hoardelor barbare de odinioară, descrie starea de faţă a faptelor, care, puse în paralel, se potrivesc de minune. Nici o deosebire între acele întunecate hoarde, ca norii de lăcuste ce ne pustiiau satele, dau foc lanurilor, duceau în robie feciori şi fete de odinioară şi cotropitorul de azi cu pretenţii de cultură şi umanitate. Celor dintâi, istoria le poate da dreptate, ei erau barbari, inculţi, inconştienţi de faptele lor, pe cât timp acestor pretinşi culţi, istoria nu le poate da decât epitetul de „barbarii culturii mondiale”. Cu câtă obidă în suflet, cu câtă jale ne dă realitatea adevărului adevărat când zice, gândindu-se nu numai la ai săi de acasă, ci la toţi cei rămaşi fără sprijin. Şi-i văd săpând la şanţuri, bătuţi, bolnavi, subalimentaţi. Moşnegi căzuţi pe drumuri, femei batjocorite. În jurul lor, copii cu braţele ciuntite înfăţişează jertfa şi jalea ţării toată. Care e nemernicul care să nu se revolte citind acest crud adevăr? Care este acela care să se mai îndoiască că nu e aşa? Sunt mişei acei care susţin contrariul. Aşa că, ce ne putem aştepta de la nişte duşmani care nu visează decât cuceriri şi dezonoare. Dar, după cum însuşi poetul spune, suferinţa va curăţi neamul nostru de păcatele vechi şi va face din noi o întreagă şi singură fiinţă. Poetul conchide:

M-ai învăţat, durere, ce e să ai o ţară,

Şi-n inima-mi rănită, atunci ţi-ai scris cuvântul

Cu sânge şi cu lacrimi va să frămânţi pământul

Din care aştepţi o viaţa cea nouă să răsară.

Aşa e. Pe toţi ne-a învăţat durerea să ştim ce înseamnă o ţară. Cuvântul „Ţară” să fie de acum, pe veci săpat în sufletul nostru. El reprezintă unitatea intereselor noastre. Numai netrebnicii, imbecilii, trădătorii, numai aceia nu au ţară şi nici nu merită să aibă, căci ori de unde s-ar duce, aşa vor fi: netrebnici, laşi şi trădători. Să ne păzim de ei, să-i dispreţuim, să-i alungăm. Ei au adus nenorocirea. Trebuie să-şi ia pedeapsa.

4 martie 1917

Mă simt aşa de dezgustat, încât, dacă fac ceva, fac impus. O fac că trebuie s-o fac, am poruncă s-o fac, sunt militar şi trebuie să execut ordinele. Sunt scârbit în suflet de modul cum unii dintre comandanţi ştiu sau pot, sau voiesc să-şi administreze unitatea. Totul în Ţara Românească se face în aşa fel încât, prin mijlocul atâtor formalităţi, se acoperă multe şi multe. Vai ţie, ţăran român, care, prin sudoarea fiinţei tale, ai dat şi dai hrană tuturor, iar acum, prin braţul şi sângele tău, trebuie să ne scapi de ruşine, de necinstea de a ne purta jalea retragerii. Vai ţie, când ţi se ia bucăţica de la gură, poate ultima din ziua aceea. Tu, bolnav, istovit de puteri, gemi, înduri şi ţi se cer de toate, iar cel care îţi fură sângele tău, răpindu-ţi din hrana ta, se lăfăie în belşug, negândindu-se măcar că la uşă-i zace un nenorocit de la care se cere sacrificiu pentru înălţarea demnităţii noastre naţionale şi care trebuie consolat, îngrijit. Nu deznădăjdui, soldat român, înfrânge-ţi durerea, ascunde-ţi lacrimile, rabdă. Pleacă hotărât unde datoria te cere. Luptă, ai nădejdea că vom birui. Apoi va veni şi ziua răfuielii şi cu acei care te prăpădesc în aşa chip.

Să tăcem, spre a nu ne face de ruşinea altor neamuri care luptă cu noi. Să nu ne facem de râsul duşmanilor noştri. Atât le-ar mai trebui. Să biruim, asta să ne fie lozinca. Să luptăm până vom birui. Şi cred că aşa va fi.

6 martie 1917

N-am asistat la înhumarea lui, pentru că n-am putut rezista puternicei emoţiuni. Cu gândul însă eram cu toţii, care-l însoţeam la locaşul de veci.

Chera Nicolae, soldat din satul naşterii mele, el singur numai, moare în ziua de 5 martie 1917, suferind de 3-4 săptămâni, întâi de nefrită, apoi febră recurentă, care, din cauza prea marii slăbiciuni, i-a stins viaţa.

S-a ordonat de către d-l colonel Rădulescu Gheorghe, înmormântarea cu pompa cuvenită unui soldat...

Acum nici că ne miră faptul că mor şi din soldaţii noştri de la poduri.

Febra recurentă şi tifosul exantematic, bântuie cu furie, sunt cu toţii peste 50 de bolnavi, afară de conva-lescenţi.

Însuşi d-l dr. Sculi, trimis în combaterea bolii, s-a îmbolnăvit de febră recurentă. În locul său a venit alt doctor, Toma Moşoiu.

7 martie 1917, ora 10.30

Din zvonuri nu-mi prea venea să cred, căci multe se zvonesc, dar azi văd scris şi în ziare, cu toată rigoarea cenzurii: Ţarul Rusiei a abdicat în favoarea fiului său.

Cauza, ziarele şi ele informate, ar fi lipsa de apro-vizionare la timp. Din alte informaţii, însă ar fi că Ţarul ar fi cauza insuccesului din armata rusească, el fiind germa-nofil. Se mai zvoneşte că Kaizerul Wilhelm ar fi fost împuşcat. Să vedem dacă asta se va confirma.

Pregătire. Compania împărţită în trei detaşamente, pleacă fiecare în cantonamentul indicat. Detaşamentul IV din Batalionul 10, făcând parte din Divizia 10, rămâne pe loc. Detaşamentul 9 din Divizia 9, Batalionul 9 Pri trebuie să plece la Bârzeşti, iar Detaşamentul 15 din Divizia 15, Batalionul 15 Pri, se mută la Macreşti. Rămân singur, atât Hanuţu, cât şi Zingher mă părăsesc, trecând la Detaşa-mentul 15. Cu mine la un loc, îmi pare că o să vină şi Cancelaria Batalionului 10 Pri, alţi camarazi, alţi prieteni să-mi fac. Nu ştiu dacă mă va împăca faptul.

8 martie 1917

Mă scol de dimineaţă. Astă-noapte am visat pe toţi ai mei. Numai pe nevastă-mea nu am văzut-o în vis. Cele trei fetiţe ale mele, Maria, Florica, Aurelia, jucau cu toate într-o horă mare. În acea horă erau mai mulţi cunoscuţi ai mei. Eu, în vis, eram în mijlocul lor. Cu toate că nu sunt superstiţios, sau să cred în vise, totuşi, trebuie să însemne ceva. Bine, nu cred. Poate că se va fi întâmplat ceva în familia mea. În fine, însemn, pentru a controla în urmă.

Zi de împărţire, camaradul Hanuţu pleacă, ne des-părţim prieteneşte, după cum, în unele momente ne-am certat prieteneşte, cu privire la interesul companiei. Pleacă şi Zingher, pleacă şi Aoncioai, soldat planton la cancela-rie. Rămân singur, trist, în aşteptarea altor timpuri mai bune.

9 martie 1917

M-am culcat. Sunt singur şi trist. Sufăr de nostalgie. M-am sculat dis-de-dimineaţă cu tristeţea în suflet. Toată noaptea am avut vise. Eram între ai mei, eram cu soţia şi cu copilaşii laolaltă cu ei, pe care i-am iubit întotdeauna. Cred că trebuie să fie ceva pe la mine, sau în bine, sau în rău. Sau cauza singurătăţii sau a gându-lui care zboară la ei, departe, mă face să visez. Mult mi-e dor de ei. Câteodată, gândindu-mă, îmi vin lacrimi în ochi, mai ales acum, când sunt singur, mă las pradă gândurilor.

Când eram cu mai mulţi în această cameră de supliciu, ce îi zic cancelarie, ne mai consolam unul pe altul. Mai făceam vânt gândurilor aiurea, şi parcă eram mai vesel. Dar acum: mă culc gândindu-mă la voi, scumpe fiinţe, mă culc gândindu-mă la tine, Ţara mea frumoasă şi mănoasă, dar care ai căzut victima nenorocirii în care te găseşti, aşa mă culc, aşa mă scol.

Ieri a venit pe la mine singurul prieten, care, din fericire, e tot într-o secţie cu mine – serg. Burcescu Ion. Cu el am mai vorbit, am mai alungat gândurile care mă chinuie.

Încă un mort, acesta este în secţia din care fac parte, e un recrut din clasa 1918. Mi-e teamă că războiul nu va face atâtea victime câte vor face maladiile ce bântuie cu furie întreaga Moldovă, îmbâcsită şi de lume, şi de necurăţenie.

Cea mai plăcută impresie şi cea mai mare bucurie mi-a făcut-o o scrisoare trimisă prin curier special de d-l maior Duca, fostul comandant al Companiei de Poduri, iar actualmente, comandantul Bat. 7 din Divizia a 7-a. Îmi scrie, nu a uitat de mine, am fost drept şi fără părtinire, şi de aceea îmi scrie.

10 martie 1917

Cea mai senzaţională ştire care ne-o aduc ziarele este modul şi cauza pentru care a abdicat Ţarul Rusiei. În cazul său, dă numai o cauză care-l face să abdice, însă cauzele care-l fac să abdice sunt multe, şi cea mai princi-pală, după cum m-am informat, ar fi că, fiind germanofil, ar fi vrut o pace separată, sacrificându-ne pe noi, care, timp de 6 luni de război, am adus multe şi reale foloase şi servicii alianţei. Dar Dumnezeu e mare şi bun. Şi nici
nu-mi vine să cred că s-ar fi întâmplat asta. România sacrificată! Ar fi o laşitate din partea aliaţilor noştri. România sacrificată acum, când francezii şi englezii au progresat enorm, graţie intrării noastre în acţiune, acum, când viitorul ne surâde, poate?

Ora 8 seara: aştept cancelaria batalionului care se instalează în acelaşi local cu mine. Am citit ziarele: România din 8, şi Neamul Românesc din 9 martie. Văd în Neamul românesc că însuşi mitropolitul Petrogradului şi preşedinte al Sinodului a fost silit să părăsească această demnitate şi înalt post, pentru motivul destul de întemeiat şi bine justificat că este germanofil. În locu-i, s-a ales mitropolitul Kievului, care a aderat la mişcarea revo-luţionară.

Fiecare poate pricepe ce însemnătate mare, mai ales în aceste timpuri, au pentru noi toate astea.

11-13 martie 1917

N-am scris nimic de 3 zile, însă mi-am semnat impresiile în memorie. Nu uit ziua când primesc scrisoarea d-lui maior Duca. Am zis: am trebuinţă de alt prieten. Cei doi s-au dus. Se ştie care sunt cei doi.

13 martie. Primesc ştirea că fratele meu, Teodor, şi cumnatul meu, Paul, sunt la Botoşani.

15 martie 1917

În sfârşit, scumpii mei prieteni, iacă-mă mutat. Nu puteam să trăiesc cu cine nu e de acelaşi fel cu mine. Cu voi, viaţa era altfel: trăiam liniştiţi, trăiam în noi înşine. Şi de vorbeam câte ceva, ne înţelegeam de minune. Eu eram voi, şi voi eraţi eu. Pe cât timp, cu noii camarazi, cu care, chiar din prima zi, am rupt orice fel de relaţie de prietenie, nu se putea să stau. Ei, năzuroşi, eu, tăcut şi aproape timid, ei, vorbăreţi, iar mie cu anevoie mi se putea scoate un cuvânt.

În sfârşit, ce să mai spun, voi mă cunoaşteţi îndeajuns ca să mă judecaţi, căci cu toţii am trăit cele 6 luni de campanie.

16 martie 1917

Cum v-am spus în ziua trecută, m-am mutat şi ştiţi unde m-am mutat: vis-à-vis, la casa aceea cu fetiţa fru-moasă. De astfel, înainte de mutare, s-a făcut curăţenie radicală în casă şi curăţenie exemplară în toate zilele. De altfel, acum mă vizitează şi d-l locot. Argeşanu şi d-l sublocot. Tulea etc.

Voi pricepeţi pentru ce. Dorm singur în odaie, ba... şi cu gazda. Dar să nu vă închipuiţi ceva. Mă ştiţi. Ce rău îmi pare că ne-am despărţit.

17 martie 1917

Azi a venit la mine şi comandantul secţiei noastre, d-l Anghelescu, pricepeţi acum...

18 martie 1917

Zi în care revăd un prieten, pe plutonierul de jandarmi Spirescu de la secţia Jiblea. Ah, Doamne! Când l-am văzut, mi s-au umplut ochii de lacrimi de bucurie, lacrimi de dorul celor pe care aştept să-i revăd. Multe mi-a povestit. Mi-a povestit de retragerea tuturor din Dăngeşti. Mi-a povestit că pe Valea Dăngeştilor s-au dat lupte mari. Şi câte, şi câte nu mi-a povestit. Nu ştiu când să vină vremea aceea când să vă văd. Când, când? Se fac multe proorociri despre încheierea păcii.

- continuare -

Informații adiționale

  • Autor:
  • Data aparitiei: Miercuri, 17 Octombrie 2018
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
  • Descriere: ---
  • Editor: Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul” Vâlcea
  • Contributor: Valentin Smedescu
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Donaţie autor
  • Limba: română
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Recomandarile bibliotecarului
Citit 328 ori Ultima modificare Vineri, 24 August 2018 09:19
Ești aici: Home Valcea Valcea Jurnal de front: 1916-1918/ înv. Ion Bulbeş (I)