Istorie Locala

Vineri, 24 August 2018 09:10

Jurnal de front: 1916-1918/ înv. Ion Bulbeş (II)

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

-   urmare –

30 martie 1917

De la ultimele mele notiţe şi până în prezent, nimic nou. Nimic n-aş mai nota, dacă timpul şi împrejurările nu mi-ar impune. De altfel, relativ la acţiunea noastră militară, n-am nimic nou. Suntem, ca şi în trecut, în refacere, în cantonamente cu bolile contagioase în mijlocul nostru. Chiar azi ne-a murit un biet sergent, Chirea Florea. Bietul băiat! El moare aici, ai lui se zvârcolesc dincolo, de mizerie şi sub călcâiul duşmanului nostru. Nu asta însă 
m-a făcut să-mi însemn ceea ce simt: e Joia mare. Gospodinele de pe aici, obişnuite să facă de Paşti curăţenie, n-au var. S-a plătit kilogramul de var cu 1 leu sau 5 ouă, socotit oul cu 20 bani. S-au mai obişnuit ca să facă cozonaci. N-au făină şi zahăr, n-au drojdie şi vanilie. Ouăle şi laptele şi-l procură cum pot. De altfel, obiceiul e bun. Stau în gazdă la o femeie văduvă, cu o fată drăguţă de 16 ani, Profira Porcisanu.

 

2 aprilie 1917

Sfânta Înviere. Nici o bucurie. Satul pare cu totul tăcut. Nu e veselia de odinioară. Pentru trupă – pentru întreg Batalionul 10 Pri, s-au făcut cozonaci, câte unul pentru fiecare, s-au înroşit ouă şi li s-a dat, timp de două zile, câte 200 g vin la fiecare masă. De astfel, mi s-au dat aproape toate serviciile batalionului. Muncesc din zi până în noapte. Poate Dumnezeu îmi va ajuta. Eu care niciodată nimic nu mă mişca, iacă-mă acum pus în serviciul tuturor, şi nu mă supăr. Las la o parte cancelaria, secţiile de poduri pentru care sunt dator să lucrez cu râvnă la toate şi pentru totul.

Ziarele aduc veşti bune: intrarea Americii în război, luptele de la Arieş, prizonieri etc. Va fi bucurie. Când, când?

3-11 aprilie 1917

Ah, au trecut una câte una zilele Paştelor! Nici o bucurie nu s-a produs în sufletul meu. Mereu trist şi abătut aştept ziua de mâine, poate că ne va aduce ceva îmbu-curător. Când va fi acel „mâine”, nu ştiu nici eu.

M-am întrebat adeseori şi l-am aşteptat întot-deauna, văd însă că până în prezent n-a mai sosit. De bine, de rău, de noi ăştia, care deocamdată stăm la adăpost, nu prea ne-a fost rău. O ducem binişor din toate. Dar e ceva care ne roade, ne mistuie, care ne chinuie: dorul de casă, dorul de ai noştri. Ce vor fi făcând ei, oare? Cum şi în ce fel îşi vor fi petrecut aceste sfinte sărbători, odinioară vesele şi plăcute? Vor fi avut ei măcar un ou roşu de Paşte şi o bucăţică de pâine, or lăcomia teutonă, care întotdeauna a dat dovezi de laşitate şi rapacitate, nu le-a lăsat nici atâta? Nu, nu cred că voi, scumpe fiinţe, să fi avut măcar cu ce vă înfrupta în zilele învierii! Voi suferiţi martirajul, noi suferim ruşinea. Dar veni-va ziua aceea când vom putea arăta tuturor, că neamul nostru e un neam tare, care nu e hărăzit pierzării.

Dintr-un copac tăiat vor răsări mii de odrasle. Vom şti să arătăm duşmanului puterea şi tăria braţului nostru, cum deja i-am mai arătat. Vom şti să arătăm prietenilor noştri că merităm să trăim, că ştim să fim mândri, să purtăm numele de români.

12-13 aprilie 1917

Vine vestea îmbucurătoare, deşi neconfirmată, cum că francezii ar mai fi făcut vreo şapte divizii de prizonieri germani. Fi-va adevărat. De acum îmi vine să cred.

2 mai, ora 10.00 seara

Sunt mai bine de 17 zile de când n-am mai scris nimic. Prea multele ocupaţiuni mi-au răpit şi acest timp scump, consacrat numai şi numai pentru însemnarea in extenso a impresiilor mele zilnice. De altfel, n-am avut nici o impresie care să mă facă să scriu.

Atunci voi fi tare impresionat când şi noi românii, ca şi aliaţii noştri francezi şi englezi, vom începe recuce-rirea pământului scump nouă, pierdut prin netrebnicia unora din şefii noştri militari, care, bineînţeles, şi-au luat pedeapsa. Ah, Doamne! Mare jale mă cuprinde, mult amar mi-e în suflet când mă gândesc unde mă aflu şi ce am lăsat acasă. Mă cuprinde jalea când mă gândesc la voi, scumpele mele fiinţe. Când să vă mai văd, când să ne bucurăm, eu de voi şi voi de mine? Când? Aici, departe de voi, totul mi se pare trist. Sunt un străin înglodat în treburi, uneori prea surmenat, n-are cine mă încuraja pentru o mai intensă muncă în folosul ţării.

Când eram cu toţii, îmi ştiaţi şi bucuria şi întris-tarea, ştiaţi când să mă ajutaţi şi când nu. Acum, vai, nimic, iar voi, poate, sărmani şi goi, cerşiţi o bucăţică de pâine, pe când eu... Mă gândesc la voi, dar n-am nici o putere. De ce, Doamne, nu mă faci o pasăre, ca să mai văd iarăşi satul meu, casa mea, avutul meu, şi pe voi, scumpii mei?

9 mai 1917

Până acum, nimic nou. Sunt atâtea luni de când tot aşteptăm. Astăzi pleacă şi d-l căpitan Iliescu C-tin, coman-dantul Bat. 10 pionieri. Îmi pare rău. Pleacă în Basarabia cu două companii de pionieri, spre a construi împreună cu alte companii de pionieri, o cale ferată. Scopul nu-l ştiu. Era să merg şi eu. Cauza care a făcut să stau pe loc, este că, fiind ofiţer cu aprovizionarea, cu armatura, cu popota, cu îmbrăcămintea, era neapărată prezenţa mea aici.

Ce om bun, ce patriot d-l căpitan! Toţi însă îl urăsc din cauză că, fiind imparţial şi drept, caută pe toate căile să stârpească tot ce e dăunător disciplinei şi bunului mers al Batalionului. Citeşte mult, de aceea cred că este şi nervos. De altfel, toţi ofiţerii batalionului mă iubesc şi mă stimează. În special, d-l dr. locot. Ranitescu îmi dă cea mai mare consideraţie, bineînţeles, fără a mai pune în socoteală pe multiubitul şi simpaticul domn lt. Argeşanu, coman-dantul secţiei mele.

17 mai 1917

Scriu din când în când. Şi când scriu, nu am nici o plăcere, pentru că nu am nimic a scrie. Sunt patru luni de când stăm în acest sat, în cea mai completă trândăvie. Despre acest sat, ce să mai spun, am spus multe. Acum în primăvară, iar în timpul iernii, tot aceeaşi monotonie. Veselia şi viociunea lipsesc. Munca câmpului s-a făcut de sătenii rămaşi şi de militari (cea mai mare parte). Afară de natură, care, ca întotdeauna, îşi arată frumuseţile sale, nimic nu mă impresionează. Nu văd însă înfrunzişul codrului, ciripitul păsărilor din satul meu. Aici, totul mi se pare schimbat. Doamne, ce va fi pe acolo, ce veţi suferi voi, scumpii mei? Voi mai găsi avutul meu, vitele mele, munca mea de atâta amar de vreme? Nu cred. Pentru orice eventualitate, am cumpărat o gonitoare cu 240 lei, am cumpărat două mieluţe cu 32 lei. Banii nu mai au o valoare în prezent. Cumpăr, căci aştept timpuri bune.

22 mai 1917

Dacă în împrejurările în care ne găsim, ar mai fi un pic de sânge românesc, care să curgă în vinele noastre, dacă ne-am gândi cât de cât la cei rămaşi la vetre, la avutul nostru, la trecutul nostru, măcar atunci am judeca cu totul altfel de cum judecăm acum. Atunci am fi cu totul alţii, atunci am da dreptate celor mulţi care s-au jertfit şi se jertfesc mereu, atunci am vedea că nemţii sunt nişte barbari, nişte răi, nişte tâlhari, care de mult visau bogăţia ţării noastre şi aşteptau momentul propice să se azvârle asupra prăzii. Deschizând ochii minţii noastre spre o mai dreaptă judecată, am vedea că toţi care ne judecă aspru, sunt nişte trădători de neam, iar unii din ei, venetici ai ţării noastre, cărora li se datorează dezastrul de azi, după ce ne-au supt sângele. Zic dezastru, dar nu-i aşa. Este o învăţă-tură care nu o putem căpăta în timp de pace: a ne cunoaşte prietenii şi duşmanii, a cunoaşte pe adevăratul român şi pe ipocrit, pe pervers, pe trădător.

Şi de acum, iarăşi la lucru, băieţi. I-am văzut, i-am cunoscut, să-i azvârlim în noroiul laşităţii din care s-au plămădit, iar noi, înainte, spre victorie, înainte cu Dumnezeu, căci a noastră e dreptatea. De gât cu cei care vă povăţuiesc altfel. Mi-a dat Dumnezeu să văd mulţi sceleraţi şi dintre aceştia, păcat că sunt un grad superior. 
I-auzi, ofiţer să propovăduie revoluţie, când ţara ta e cotropită, când tot ceea ce ai mai scump e călcat, iar tu, ofiţer român, voieşti reforme agrare, voieşti reforme electorale, voieşti... voieşti multe, în schimb, nu voieşti nimic bun şi nobil. Voieşti ca ţăranul să fie o unealtă de speculă în mâinile voastre, căci aşa crezi tu, ambiţiosule. Vrei pământ ţăranilor? Ah, dar de unde atâta dor, atâta milă, atâta jale de... bietul ţăran, când cu gura ta spurcată necinsteşti memoria celor care au murit luptând? Când tu îl pui mai prejos de neamţ, ungur, bulgar, turc? Când tu singur zici că n-am făcut nimic, tu, ofiţer român? Acum, te doare inima, te-a apucat mila? Ce contrazicere!!! Nu vezi că singur te dai de gol? Te lauzi că ai trăit laolaltă cu ţăra-nii. Nu cred, căci nu i-ai judeca astfel. Iubeşti ţăranul, dar atunci, de ce îl insulţi? Tu-l iubeşti ca pe un animal.

Nu ţi-e dat ţie ca să devii capul revoluţiei româneşti, cum nu-i e dat nici unui scelerat care visează revoluţii şi reforme. Ţăranul are în mijlocul lui pe preot şi pe învăţător, care-i vor asculta. Ţăranul îi bun şi mai înţelept ca oricare din voi. Ţăranul nu voieşte ruina ţării sale, după cum o voiţi voi.

Ţăranul e răbdător şi iertător, după cum sigur vezi că rabdă şi iartă când tu îl loveşti şi-l insulţi. Deci, nu te mai îngriji de el.

Singur, fără ajutorul tău, care trebuia să i-l fi dat mai demult, dacă aveai putinţa, îşi va căpăta şi pământul de care are trebuinţă şi reforma pe toată scara. Singur şi prin răbdare va câştiga totul. Nu e nevoie de tine şi de seceleratele tale poveşti. Tu vrei revoluţie internă, el nu o voieşte, pentru că ştie că-l va ruina numai pe el şi pe ea nu se va ridica, căci tot el, topor de oase va suferi totul, iar tu, speculantul, vei trăi în belşug.

E mai bine să-i îndemn astfel: După mine, fraţilor, ori murim cu toţii, ori învingem. Fraţii şi părinţii ne aş-teaptă, soţiile şi copiii ne plâng în sclavie. Înainte dar, fraţilor. Nu ascultaţi minciunile, căci ceea ce ni s-a făgă-duit, ni se va da, numai să fim vrednici să câştigăm. Aşa, dragă ofiţer, aşa povăţuieşte, aşa vei binemerita a fi în capul mişcării noastre sociale. Până atunci, păstrează-ţi epitetele dinainte şi lasă să te judece posteritatea şi noi.

24 mai 1917

Scumpii mei,

Ca să mai potolesc jarul care arde în sufletul meu, trebuie să fac ceva, trebuie să vă scriu, cel puţin în acest carnet, ca să vedeţi şi voi că nu v-am uitat, că gândul meu zboară în continuu la voi, că sunt ceasuri în care sufletul meu plânge, plânge mereu. Când aţi gândi voi ce dor mă apucă? Îmi vine să înnebunesc. Aş vrea să plec, să plec departe la voi, să vă văd suferinţele, să vă văd mizeriile. Dar n-am nici o putere. Aud că mai toate diviziile au plecat pe front, iar noi stăm. Când aţi şti, măcar gândul, cât mă consumă această stare de lucruri. Scumpii mei copii, la voi mă gândesc mereu, pentru voi m-am apărat contra tuturor relelor acestui război, ca să vă văd, ca să vă ajut. Fără voi sunt singur pe lume, fără voi nu am nici o mângâiere sufletească. Rugaţi-vă ca să-mi dea Dumnezeu putere de muncă, ca până în prezent, spre a ne vedea în România Mare, mult visată.

11 iunie 1917

Până în prezent, nimic nou care să mă impresio-neze. E duminică. Ca orice creştin, merg la biserică. După amiază, pe la ora 4.00, împreună cu prietenul Burcescu, singurul cu care am mai rămas, plec la Măcreşti, 1 km de la Onceşti, pe la plut. Hanuţu, vechiul şi întâiul meu prieten.

Aici ajung plin de sudoare şi cu o poftă nebună de a gusta ceva. E drept, cam mirosisem că camaradul Hanuţu avea ceva rachiu, lucru rar în aceste timpuri. Ni se serveşte 1, 2, 3, 5 etc. păhăruţe de rachiu. Mai vine Zingher, alt prieten, şi... plecăm de aici cam turtiţi. Ajung la popotă la Unceşti, la timp. Dau vinul d-lor ofiţeri şi... la culcare. Cam d-astea petrec în aste timpuri în care se cer mai multe de făcut.

12 iunie 1917

Sunt trist, trist de tot. Plouă, iar eu mă gândesc departe, mă gândesc la trecutul meu, mă gândesc la timpurile în care mă găsesc, mă gândesc la multe. Nu mă mai gândesc, căci nu-mi stă prin putinţă altceva. Cei în drept au cuvântul atunci când va veni momentul. Iar noi toţi să aşteptăm cu nerăbdare sosirea acelui timp când iarăşi vom putea da dovadă de destoinicie.

16 iunie 1917

Stau. La mulţi le place acest sedentarism. Pe mine, însă, m-a plictisit destul. Am căutat tot felul de mijloace ca să mai alung urâtul, să-mi mai alung gândurile. Nimic însă nu mă face să surâd. Şi, dacă cumva zâmbesc, o fac silit, o fac pentru hatârul acestora cărora le place această stare de lucruri. Mie, însă, atunci îmi va face plăcere, atunci voi avea bucuria, când vom merge înapoi de unde am plecat, când ne vom vedea iarăşi căminele, când vom putea zice: „Iacă am reuşit, duşmanul nu-şi mai bate joc de pământul scump nouă, e scos din ţară, idealul naţional l-am împlinit, iacă-ne şi în România Mare visată.”

Da, atunci voi fi bucuros, atunci voi putea sta de vorbă, până atunci... e timp. Se aude tunul bubuind. Îmi ridic capul şi ascult. Aş, sunt bubuiturile tunurilor care fac exerciţii de tragere. Vai, Doamne, ce bucuros aş fi fost. Dar cred că în curând mi se va realiza şi această dorinţă care e a noastră, a tuturor.

20-22 iulie 1917

Îmi scriu jurnalul după o lună şi mai bine. În intervalul de la 14 iunie-20 iulie, nu s-a întâmplat nimic.

20 iulie 1917

Ruşii, după o ofensivă norocoasă, împresoară frontul german cu câţiva zeci de km. Dintre revoluţionarii ruşi, maximaliştii, care sunt pentru a face pace separată, fac propagandă, avântul ofensivei se micşorează, ruşii sunt daţi înapoi, ba încă împinşi până la Kolomea. Frontul român dinspre Bucovina este ameninţat. Cu ocazia acestor evenimente, Bat. 10 pionieri – cele 2 companii şi Detaşamentul de parc – au ordin să plece la nord, spre Fălticeni. Am rămas pe loc, deocamdată, secţia de Poduri, Proiectoare şi Telegrafie. Cu lacrimi în ochi ne-am despărţit. Cu lacrimi în ochi am petrecut până la automobil pe iubitul meu comandant de batalion, d-l maior Iliescu, unul dintre cei mai eminenţi militari, şi un adevărat psiholog. Un om drept până la extremitate. Dar mi-a spus: „Tu regulează aprovizionarea (căci sunt ofiţer cu aprovi-zionarea), căci în curând veţi veni şi voi.

Aşa a fost. Azi, 22 iulie, primim ordin de plecare pentru ziua de 25 iulie. Ce voi mai vedea, voi mai scrie.

24 iulie 1917, ora 18.00

Mă pregătesc de plecare. Îmi încarc în lăzi totul. Gazda mea plânge ca şi după copilul ei.

Fata ei, Profira, o fetişcană de toată deşteptăciunea şi dragălăşenia, plânge şi ea. Toţi mă regretă. Sunt nişte femei bune, m-au mângâiat întrucâtva. Poate le voi revedea, poate le voi ajuta. Voiesc chiar, dacă bunul Dumnezeu va fi mare. Ţin la această familie, ca şi la a mea.

25 iulie 1917, ora 6.00 seara

În sfârşit, iacă-ne plecaţi. Ce bucurie pe toţi. Plecăm spre Tecuci. Mergem numai noaptea. Primul popas îl facem la Mărăşeni, jud. Vaslui, 10 km departe de Unceşti. Ajungem în dimineaţa zilei de 26 iulie, când ne odihnim până seara.

Cu ocazia plecării din Onceşti, am lăsat o mulţime regretându-ne. Şi eu regret, dar am bucuria că, după 8 luni, plecăm iarăşi, mă face să înec orice regret, orice remuş-care. Ah, dragii mei copii, poate că până în luna viitoare să vă văd.

26 iulie, ora 6.00 seara

Plecăm iarăşi. Trecem pe înnoptate prin Vaslui. Ajungem iarăşi dimineaţa la Crasna, unde stăm două zile. 27 şi 28 iulie.

28 iulie, ora 7.00

Plecăm şi ajungem la Zorleni.

29 iulie 1917

Marş spre Tecuci. La Berheci schimbăm direcţia spre Nicoreşti. Începe să se audă bubuitul tunului. La Nicoreşti se aude bine. Avem direcţia spre Coasta Lupii unde ajungem la ora 11 dimineaţa. Mâncăm ceva, ne odihnim puţin, şi, împreună cu prietenul Burcescu ne ducem pe malul Siretului, de unde se poate observa bine frontul. În drum întâlnim un refugiat care ne spune că acum o săptămână, din cauza ruşilor care stau retraşi, nevoind să mai lupte, nemţii au mai ocupat vreo 3-4 sate în care intra şi satul lor. Mă gândesc, ce laşi, ce mizerabili, cu cine ne-a fost dat nouă să luptăm?!

Ajungem pe malul Siretului. Doamne, Doamne, ce de mai foc de artilerie. Mărăşeştii ard. După cum am observat, ai noştri înaintează. Sunt informat că două divizii nemţeşti sunt înconjurate.

30 iulie, ora 20.00

Ordin să plecăm înapoi la Mărăşeşti. Se înhamă caii la trăsurile cu material de poduri, la cele de la trenul regimentar şi plecăm. Distanţa 4-5 km înapoi la Nicoreşti.

31 iulie 1917

Suntem în Nicoreşti de aseară. N-am timp să vizitez. L-am văzut în treacăt spre Coasta Lupii, în marşul de alaltăieri seară. În schimb, fiind la marginea localităţii se prezintă o privelişte splendidă, comuna cât şi comunele vecine, înconjurate din toate părţile de vii. Anul acesta însă, din cauza evenimentelor, nu s-a putut lucra la fel. Relativ la lupte, aşteptăm. Reg. 39 şi un alt regiment, precum Reg. de artilerie, au şi luat parte la lupte. Noi, podurile, când va fi nevoie.

1 august 1917

De aseară primim ordin de a pleca din Nicoreşti la Pufeşti, pe partea dreaptă a Siretului şi la 15 km depărtare de front. Plecarea, azi la ora 9.00. Trecem prin satele Fântâni şi Poiana, de pe stânga Siretului. Coborârea în vale, la Siret, o facem pe un drum făcut de ruşi.

Ne întâlnim pe drum cu un convoi de 370 de prizonieri, toţi unguri. Se mai aşteptau 4000. Toţi aceşti prizonieri sunt luaţi în luptele de pe Suşiţa şi Putna. Toţi merg în coloană de câte 4, nepăsători. Erau şi 5 ofiţeri, dintre care un maior. Sosirea la Pufeşti la orele 17.30. Cauzele au fost drumul şi coloanele ruseşti. Pe ziua de azi, foc des de artilerie din ambele părţi. Din oareşicare informaţii, s-a ocupat de către ai noştri un deal sus de Mărăşeşti. Au fost lupte crâncene, care încă nu sunt terminate. Ruşii schimbaţi de pe poziţie, s-au retras în dezordine. De la Oituz aduce ştirea un rănit, un fricos, că inamicul ar fi înaintat, susţinând, bineînţeles, că s-ar fi mai retras din forţe. Însă s-au ocupat vechile poziţii.

2 august 1917

Toată noaptea, foc viu de artilerie în ambele părţi. E ziuă şi încă nu a încetat focul artileriei. Nu ştiu a cui va fi izbânda, lupta fiind în continuare.

Ora 9.00. Aeroplane duşmane zboară dincoace de front. Tunurile antiaeriene le iau în primire. Se trage fără efect. În acest sector sunt multe trupe îngrămădite. Oare când se va termina acest măcel? Trupe ruse se retrag pentru refacere spre Tecuci. Din convorbirea cu soldaţii ruşi, constat, după cum ei înşişi afirmă, că soldaţii români luptă foarte bine. Că şi ei ar lupta, dar ofiţerii lor, mai toţi germanofili, îi povăţuiesc din contră.

Ora 21.00. Tunurile bubuie, e un adevărat infern. Ce va fi oare acolo unde-i lupta, dacă la această distanţă se vede ca o mare de flăcări? S-a mai doborât un aeroplan.

Secţia de poduri e toată în picioare, se uită la gurile de foc, la vâjâitul şrapnelelor. Acum se vede bine, căci lupta se dă pe un munte. Mă gândesc, cum va fi, de partea cui va fi izbânda?

Doamne, ajută alor noştri, întăreşte-i spre o mai repede izbândă.

3 august 1917

Linişte. La ora 9.00, primim ordin de a ne alipi, împreună cu toate secţiile de Poduri ale Armatei I-a, la Batalionul de pontonieri de sub comanda d-lui locot.col. Bădescu N. Ne punem în marş la ora 12.30. Trecem prin comunele Pufeşti, Călimăneşti, Pădureni, ajungem la podul pontonierilor, trecem Siretul spre stânga. Secţiile 9, 10, 15 Pri, au ordin de a face un pod peste Siret, între Călimăneşti, de pe malul drept al Siretului, şi Coasta Lupii, pe stânga.

Aşadar, trăsurile cu materiale pornesc spre locul indicat, iar eu cu trenul regimentar merg înainte şi mă instalez, la ora 18.00 pe malul stâng al Siretului, sub satul Coasta Lupii. Începe un vânt şi ploaie pe la ora 19.00. Începe să tune, dar, odată cu tunetul, începe un foc de artilerie, de nu se mai alegea când veneau ghiulelele. Un foc ce nu s-a mai pomenit, cred că nici în iad nu e aşa. Teribil. N-am cuvinte să descriu acest duel în focoasă de artilerie. Noi suntem sub focul artileriei noastre. Căci, drept să spun, mai mult artileria noastră trage. Acest foc de artilerie nu e executat numai într-un punct, ci pe tot sectorul. Proiectilele inamice se sparg chiar pe locul unde suntem noi. Ce va aduce ziua de mâine? Nu ştiu. Dumnezeu ştie. El e mare.

4 august 1917

Aseară n-am mai putut să notez toate impresiile, fiind sub puternicele impresii ale teribilului foc de arti-lerie. Azi, când e mai linişte, cu toate că se mai aude ici-colo câte un bubuit al tunului, cu toate că un aeroplan inamic, trecând pe deasupra noastră, a lansat o bombă, fără nici un efect însă, neexplodând, zic, azi trebuie să continui cu înscrierea impresiilor de ieri.

Sosim la ora 18.00, ne instalăm, după cum am mai spus, lângă secţia 15 Poduri. Aici regăsesc pe vechiul prieten, plt. Hanuţu.

Le spun că sunt obosit, mă tratează cu un rachiu, lucru rar pe aceste timpuri. Dar ce rachiu, ştii, de acela care se aprinde în gură, vorba românului. Şi cu cât credeţi că m-a tratat, credeţi că un păhărel? Nu, nu, aproximativ 250 g, care mi-a luat imediat orice oboseală, ca şi cu mâna, şi care m-a înviorat de parcă eram la 20 de ani. Eram vesel, nevoie mare, graţie rachiului, mi-a pierit însă această falsă veselie, odată cu începerea luptei.

Ora 11.00. Tunurile bubuie, nu însă ca aseară, iar eu mă gândesc la de toate, dar şi la mine. Sunt aşa de zbuciumat, încât gândurile mă fac să mi se umezească ochii. Prin gând, trec în revistă toate peripeţiile vieţii mele. Mă gândesc cum eram odinioară, mă gândesc unde ajunse-sem cu casa mea, cu copiii mei. Aveam totul la îndemână, trăiam din belşug. Şi am muncit o muncă cinstită, fără să mă bucur de munca altuia, am muncit cu stăruinţă, am fost cu chibzuială în toate, nimic n-am risipit în zadar. Nici avar n-am fost. Atât nevastă-mea, cât şi copiii, se obişnui-seră cu modul meu de a fi. Am fost un neîndurat duşman al trândăvirii, fără a fi prea aspru. Am dispus întotdeauna de o mare putere de voinţă, căci numai ce nu am voit, nu am putut face. Nici energia nu mi-a lipsit. C-am fost sau 
n-am fost om de caracter, asta o las să judece alţii. Acum eu nu ştiu, că nu mă mai pot pricepe eu pe mine, dacă mai posed vreo calitate.

Acest război m-a făcut oarecum o brută, fără să-mi lipsească însă mărinimia, bineînţeles, aşa cum o numesc eu...

Şi toate acestea îmi trec prin minte fug repede, se risipesc ca fumul. Dar niciodată gândul de la voi, iubiţii mei copii şi soţie, nu mi-l pot lua. Mereu acest gând zboară, zboară mereu. Cu gândul c-am să vă revăd odată, mă mai ţin, cu gândul că trăiţi, deşi prost, bineînţeles, mai vieţuiesc.

Voi sunteţi puterea mea, pentru voi am muncit o viaţă, iar acum, departe de voi, mă simt nenorocit.

5 august 1917

Şi aseară, pe la ora 21, a început un viu bombarda-ment din partea noastră. A fost aşa de viu, încât era parcă numai un singur vuiet, prelung, ecou al gurilor de foc ale tunurilor noastre. Lumina ca şi ziua câmpul unde sunt parcate trăsurile noastre.

Era tragerea artileriei noastre grele. Ca lucrare operativă: secţia noastră, afară de podul întins peste Siret, lucrează la o şosea şi la o rampă, împreună cu celelalte secţii şi companii de pontonieri ce leagă podul cu satul Coasta Lupii.

Aştept cu nerăbdare să vedem rezultatul luptei de aseară.

Duşmanul ieşise la atac, gândind că, fiind ploaie, ai noştri se teşesc, că au de-a face cu ruşii. Au fost însă distruşi de focul de baraj al artileriei noastre şi de mitraliere. Ai noştri n-au ieşit din tranşee. Se spune că sunt mormane de cadavre. De la noi nu sunt decât şapte răniţi uşor.

Ora 16.00. Nu sunt un pesimist de felul meu, dar, aşa cum se prezintă situaţia astăzi, mă face să fiu pesimist. Nu doară că s-ar fi întâmplat în acest răstimp un eveniment de mare importanţă. Nu. Şi nici nu cred că s-ar întâmpla, bineînţeles, atât cât vom fi în stare să suportăm greutăţile acestui război de uzurpare.

Dacă aliaţii noştri ruşi ar fi luptat cu bună-credinţă, poate că nu am fi aici unde ne găseam şi astă toamnă, poate că am fi fost cel puţin la Bucureşti. Dar ei nu numai că nu au voit să lupte, dar au căutat să ne dea şi legaţi duşmanului nostru. Cu asemenea tovarăşi, bineînţeles, să nu te întovărăşeşti nici la pagubă, nici la câştig.

Astăzi, poate că ne-am găsi într-o situaţie şi mai proastă, dacă fraţii noştri, aliaţii francezi, englezi şi italieni, în plus şi americani, nu ne-ar încuraja, nu doar cu vorba, ci şi cu fapta, trimiţându-ne la timp cele necesare. Că noi vom sta multă vreme aşa, numai în defensivă, nici nu mai încape îndoială. Nu putem noi să ne mişcăm, o mână de oameni, în faţa unui mare colos. Şi cu cât aliaţii noştri vor începe o vie ofensivă pe toate fronturile, cu atât şi noi, fiind mai la larg, vom putea să ne mişcăm, dând, poate, lovitura de graţie duşmanului, care ne ţine ţara încătuşată de mai bine de opt luni.

Până atunci, însă, nu putem decât să ne apărăm, pe cât putem, ceea ce mai avem. Deocamdată asta e părerea mea în prezent. Dacă poate vor surveni alte împrejurări mai favorabile, atunci şi părerile se vor schimba.

6 august 1917, ora 21.00

Astăzi a fost una din zilele cele mai fericite pentru noi. „Schimbarea la faţă” a schimbat situaţia. Artileria n-a prea fost activă. S-ar fi părut că ziua ar fi fost relativ calmă. Infanteria, însă, a fost foarte activă. A avut de luptat cu un inamic îndoit.

În sectorul Mărăşeşti (Div. 9 şi 5), Infanteria, Regimentul 51 şi 9 Vânători a avut să ţină piept la două divizii inamice.

Pe la ora 13.00, trupele noastre luptau în retragere. Dându-se, însă, un contraatac viguros, duşmanul s-a retras cu mari pierderi, făcându-se de către ai noştri, peste 300 de prizonieri.

În sectorul Diviziei a X-a, luptele au fost şi mai înverşunate. Regimentele 38, 39 şi 33 s-au luptat cu bărbăţie. Inamicul a părăsit tranşeele. S-au făcut prizonieri patru ofiţeri, 6 cadeţi şi peste 300 oameni trupă. Aceasta până la ora 15.00.

Se zice că s-ar fi făcut peste 800 prizonieri, în plus, 4 mitraliere, puşti şi diferite materiale.

D-l comandant al Diviziei a X-a, g-ral Cihoschi, a dat în această privinţă Ordinul de zi nr. 76.

Secţia noastră, împreună cu a 9-a şi a 15-a, menţin podul întins peste Siret, între Pădureni şi Nicoreşti, un pod. Acest pod e venit să înlesnească trecerea în muniţii şi alimente.

7 august, ora 13.00

La ora când scriu, afară de câteva detunături trase ici, colo, pe ambele sectoare, nimic de semnalat. Infan-teria, însă, poate că şi astăzi îşi va înscrie o faptă meritorie la activul ei. Să aşteptăm.

8 august 1917

În această noapte de 7-8 august, s-a dat un atac destul de viguros. Trupele duşmane au atacat cu violenţă. Au fost însă respinse cu pierderi. S-au făcut şi prizonieri. Sunt informat că Regimentul 39 Infanterie ar fi făcut prizonieri, ceva pozitiv nu ştiu.

Ora 10-12. Aeroplane duşmane virează deasupra noastră. Tunurile antiaeriene trag în ele. Se începe un bombardament viu din partea duşmanului. A încadrat, în dreapta Siretului, şoseaua spre Mărăşeşti. Bate fără folos. Iarăşi foc în Mărăşeşti. Până la ora 13.00, focul de artilerie din partea duşmanului n-a încetat. Ai noştri nici măcar nu au răspuns. Nu au de ce.

9 august 1917

Azi noapte a fost un formidabil atac dat de duşman. Acest atac a fost preparat de cu ziuă. A fost aşa de violent, încât nu se auzea decât o detunătură care a durat o oră şi jumătate. Duşmanul a băgat în foc alte două divizii (turci şi bulgari).

Prin focul de baraj al artileriei noastre, au fost complet nimiciţi, restul, seceraţi de mitralierele alor noştri. Nu s-a mai pomenit un atac mai viguros ca în astă noapte.

Acest atac s-a reînnoit la ora 2.00 şi a durat până la 3.30. Sunt informat că s-au făcut şi prizonieri. Din ai noştri, nu sunt decât 7-8 morţi şi vreo 300 răniţi.

Azi, toată ziua a fost ici-colo, tragere de artilerie. Pe la ora 19.00 s-a doborât un aeroplan duşman.

Secţia noastră, împreună cu secţiile 9 şi 15, ce în prezent sunt sub ordinele operative ale Batalionului de pontonieri, a făcut un pod peste Siret şi o pasarelă idem (pod pe plute), cel dintâi pentru trecerea de căruţe, cea 
de-a doua pentru trecerea infanteriei.

Suntem bivuacaţi încă de la 4 august la vest de Nicoreşti.

10 august 1917

Şi în noaptea asta a fost un atac. Nu ştiu precis din partea cui a început. Aştept. A fost la ora 14.00 un amplu duel de artilerie. Inamicul n-a mai îndrăznit să iasă din tranşee.

11 august 1917

Pe aici nu se poate trece.

Dacă au văzut nemţii că nu se poate trece, au căutat alte puncte mai slabe. Asta a fost, cred eu, cauza bombardamentului din noaptea asta, spre Focşani-Nămoloasa. Dar, ca şi aici, cred că şi acolo, s-au lovit de prezenţa trupelor ruso-române.

Sunt informat precis, că din aeroplanul doborât la 9.00 seara, au fost prinşi atât observatorul, cât şi pilotul, ambii ofiţeri. Îndată ce au aterizat, au dat foc motorului arzând întreaga lemnărie. S-a constatat că aeroplanul putea fi pus în funcţiune, şi că piesele avariate puteau fi imediat înlocuite, însă înainte de a săvârşi acest fapt, căci au încercat. Au fost înconjuraţi şi siliţi să se predea. S-au capturat şi două mitraliere.

De pe front, din linia I-a, vin multe ştiri, care de care mai fantastice. Nu pot da crezare decât următoarei de care sunt convins şi eu: că suntem în stare să ţinem piept duşmanului.

ora 17.00.Cea mai adâncă impresie mi-a produs-o faptul că, inamicul lungindu-şi ţinta, şrapnelele şi obuzele sale au căzut la 100 şi 200 m de trenul regimentar al acestei secţii. În acest moment, eu eram la jumătatea drumului de la bivuac la pod. Obuzele treceau şuierând pe deasupra capului. Au tras 7-8 lovituri, dar n-a cauzat nimic. Oamenii ce erau la bivuac, toţi au fugit. Asta înseamnă frica. D-l locot. Argeşanu, cu care am venit, le-a făcut aspre observaţii.

Şi mai nostim a fost faptul următor: d-l maior Iliescu, om foarte fricos, venind din deal din sat, în bivuac pentru a se pregăti de plecare la Statul Major al Batalionului, s-a întâmplat ca tocmai în aceste momente şi nemţii să-şi lungească tragerea. Bineînţeles, a fost numai o deviaţie a liniei lor de ochire, obiectivul fiind un pod pus peste Siret, în care au tras şi trag mereu. Cum spun, se întâmplase ca d-l maior Iliescu să se găsească aici în tabără. Mai întâi, a început a tremura, în grabă a plecat, se întâlnea cu alţi domni ofiţeri, şi, din pripă şi clănţănindu-i dinţii, dădea câteva răspunsuri.

Ce va să zică şi frica de moarte, mulţi sunt în stare să se mutileze singuri, numai pentru a nu intra în front. Asta înseamnă curată dezertare de la datoria omului că-ruia, dacă e dat să moară, moare, oricât de pază şi-ar pune.

12 august 1917

S-a întâmplat ceea ce spuneam ieri, la cei ce se mutilează singuri.

Cinci soldaţi din Divizia a IX-a, singuri s-au mutilat. Ca să se de-a exemplu, s-a poruncit să fie împuşcaţi. Nu ştiu cine este vinovatul în aceste pierderi. Şefii, că n-au fost, poate, în stare să le ridice îndeajuns moralul, sau ei că vor fi nişte trădători, nişte imbecili. Se poate întâmpla să fie şi una şi alta.

Pe front se aud focuri de armă şi mitraliere. Un atac, după cum îmi pare. Nu pot preciza, nu sunt în prima linie de bătaie.

Bombardament reciproc de tunuri pe tot frontul de la Mărăşeşti la Panciu-Ţifeşti. Pe la 16-17 s-a bombardat un drum. Nu a fost nici o victimă.

13 august 1917

Duşmanul gândise că ne sperie. Aruncă mereu proiectile de tot felul: obuze şi şrapnele, mai ales începând de la ora 13.00. Gândise, cu acest mijloc vor putea intimida pe români? Nu. Din contră, îi îndârjise şi mai rău. Azi a venit pe aici un soldat de la Batalionul 15 Pri rănit de o schijă de obuz, care ne-a povestit, între altele, că 6 evrei din Divizia 15-a au dezertat la inamic, şi de aceea, ieri şi azi bat şoselele şi satele unde sunt coloanele şi trenurile regimentare.

Iacă cine sunt evreii. Mă mir cum această ţară primitoare mai rabdă prezenţa lor. Aceşti mizerabili nu se gândesc şi nici nu s-au gândit măcar la ospitalitatea dată.

În tot timpul, eu cred că nu s-au gândit decât la trădarea cauzei noastre. Se mai spune că, cu aceşti spurcaţi, populaţia din teritoriul ocupat o duce foarte prost. Ei sunt stăpâni? Până când vor fi, nu se ştie.

14 august – nimic nou

15-16 august 1917

Am fost în delegaţie la Iaşi. A fost un teribil duel de artilerie, după cum mi s-a spus, a fost atacat sectorul rusesc de la nord (Panciu). Venind trupele române în ajutor, au fost daţi înapoi. Pe acest front, luptă numai bulgarii.

17 august 1917

Slab bombardament de artilerie. A fost mai intens dimineaţa de la ora 5.00 până la oara 5.30.

18 august 1917

A venit curierul de la Divizie. Spune că au fost capturaţi 8 prizonieri bulgari, la 4 le-a dat drumul. Aceştia din urmă, au mai venit cu 150. Mi-a mai comunicat că o schijă de obuz care a plesnit pe un deal, a venit la 3-4 paşi apropiere de d-l maior Iliescu, comandantul Batalionului 10 Pri.

E ora 8.00 când scriu. Cine ştie ce vom mai avea azi.

19 august 1917

Azi noapte, pe la ora 2-3, a început un teribil bombardament de artilerie, care a durat până azi la ora 10,30. Mai intens însă în partea de nord, spre satul Mănăstioara.

Cu două zile înainte, filogermanul dr. Raniţescu, căpitan în rezervă şi doctor în armata României, ne aduce vestea că românii au fost respinşi în sectorul Panciu, cu 4 km. Azi, însă, serg. Pârvu Petre, care venea de pe front de la postul de comandă al Batalionului 9 Pri, ne comunică că, din contră, românii ocupă cota 324 şi 356, iar nemţii, cota 323. Asta înseamnă că nu numai că n-am regresat, dar am progresat cu câţiva km. Iată nişte ofiţeri care d-au ştiri cu totul alarmante. E drept că ne descurajase cu totul modul său de a expune situaţia, pare că este nu român, ci german get-beget. Foarte trist din partea unor atari ofiţeri.

Luptele de la Mărăşeşti şi vecinătate vor ocupa pagini glorioase în istoria războaielor din istoria românilor. Faptele vitejilor noştri soldaţi au uimit nu numai pe aliaţii noştri, ci şi pe vrăjmaş. Fiecare stat îşi are eroii săi. Şi a scrie cineva impresiile după fiecare luptă, înseamnă a umple mii de pagini, lăudând virtutea, curajul, abnegaţia, eroismul soldatului român. Îmbărbătat de comandanţi destoinici şi iubitori de ţară, soldatul nostru e în stare să răstoarne şi pământul, dacă ar putea. Şi drept să spun, în aceste lupte, nu ştii cui să aduci laude: cărei unităţi, sau corp, sau cărui comandant? Toţi au fost la înălţime, toţi au fost nişte eroi, iar cei care au murit, au murit de o moarte curat vitejească. Parcă îmi vin lacrimi în ochi, parcă sufletul e aproape să iasă când citesc în cutare sau cutare gazetă fapte eroice ale soldaţilor şi comandan-ţilor lor.

Dacă şi aliaţii noştri ruşi s-ar fi purtat la fel ca românii, cu siguranţă ca n-am fi unde suntem astăzi. Ei, din contră, au trăit ca nişte trântori, nici măcar nu s-au purtat cavalereşte cu populaţia civilă. Nu. Căci, din con-versaţia avută cu un bătrân şi o femeie, refugiaţi din Mărăşeşti, nu numai că au maltratat în tot felul populaţia, batjocorind-o, dar i-au şi furat puţinul ei avut, le-au pus casele pe foc – cum s-a întâmplat la Ciuslea, azi ocupat de nemţi. Le-au luat ultima bucăţică de la gură. În fine, le-a luat şi speranţa că mai există român. Se spunea bietei populaţii civile, că românii sunt toţi prăpădiţi „prale, prale romanschi” cum zic ei.

Şi iată că românii le-au salvat cinstea. A fost o jale pe biata populaţie din apropierea frontului. Pe de o parte, ca buni români, frică de nemţi, iar pe de altă parte, jaful ruşilor i-a adus la disperare. Nu mai au nimic. Mor de foame. Iaca unde ai ajuns, scumpa mea patrie.

20 august 1917

Azi-noapte a fost un groaznic atac de infanterie în sectorul Diviziilor X şi IX. Nemţii credeau că au de lucru tot cu ruşii. Asaltul s-a dat din partea duşmanului. Ai noştri nu au ieşit de pe poziţii. Veneau grămadă, veneau valuri, valuri, însă s-au lovit de pieptul de oţel al soldatului român. Artileria îi bătea în spate, iar infanteria, cu mitraliere, în faţă. Puţini au scăpat cu zile.

Aseară a fost, poate, cel mai crâncen atac duşman. Li s-au ocupat şi tranşeele. Aici s-au găsit sticle cu diferite băuturi: coniac, rom etc., maşini de ţigări, maşini de spart nuci etc. La ora când scriu (12), artileria duşmană bate mereu.

În gara Pădureţi s-au tras 5-6 obuze grele, fără efect. Aeroplanele ne vizitează mereu.

21 august 1917

Începând de astă noapte şi până la 8 din zi, atac de infanterie din ambele părţi. Pe la ora 18.00, din cauza vântului, sau cine ştie ce cauze, un balon de observaţie e capturat, dar a scăpat. Nu ştiu dacă observatorul era în el. S-a înălţat în nori, la peste 3000 m. S-a tras cu mitraliera, puşti, tunuri. A luat drumul spre Nicoreşti-Tecuci.

22 august 1917

Pe front, nici o mişcare. Ici-colo, câte un bubuit de tun.

23 august 1917

Un mare atac s-a dat la nord. Trupele noastre au cuprins Măgura Muncelului. Luptele sunt încă în curs.

Nu ştiu cum să mai zic, mă doare sufletul când numai mă gândesc că poate de aceea vom fii daţi înapoi, din cauza aliaţilor noştri ruşi. ai noştri nu luptă numai bine, dar şi eroic.

24 august 1917

După cum însuşi comunicatul anunţa, s-a pus de către ai noştri stăpânire pe satul Muncelul.

25 august 1917

De dimineaţă, s-a ivit o escadrilă de 12 aeroplane duşmane. Mergeau în linie de tragere. Tunurile antiaeriene împroşcau în toate părţile. Au bombardat gara Adjud, aprinzând un vagon de muniţii ruseşti.

31 august 1917

În răstimpul de la 26 la 31, nu am avut nimic de înregistrat. La 26 seara din ordinul d-lui maior Iliescu, am plecat la Unceşti, spre a lua nişte geamuri. La Unceşti sunt cunoscut, ca şi cum aş fi la mine în comună. Locuitorii satului au o mare admiraţie şi stimă pentru d-l maior şi pentru mine.

Imediat ce m-au văzut, m-au şi înconjurat, punându-mi diferite întrebări relativ la sănătatea noastră.

O mare mâhnire mi-a adus zvonul intrării în război a Suediei alături de Puterile Centrale. Asta ar însemna o înfrângere, deocamdată, a aliaţilor. Iarăşi durere mi-a produs înaintarea germanilor în Rusia, cuprinderea Rigii.

Pe de altă parte, m-am consolat cu ideea că poate asta le va fi de învăţătură ruşilor, care cred lucru de glumă, războiul şi, totodată, să vadă şi ei suferinţele noastre.

3 septembrie 1917

Şi ieri noapte şi azi-noapte, trageri intense de artilerie. Patrule inamice vor să atace. Duşmanul, refăcându-şi forţele, vrea să atace. A fost însă respins.

În sectorul de la Mărăşeşti, bombardamentul artileriei a fost mai violent ca în celelalte sectoare.

14 septembrie 1917

Tot pe malul Siretului, în dreptul Mărăşeştilor, în răstimpul de la 3 şi până azi, nimic de înregistrat. La 5 septembrie seara, am plecat la Unceşti unde am ajuns în ziua de 6 dimineaţa. Am stat până la 11 sept., seara, când am plecat înapoi. În acest interval, am fost şi pe la Iaşi. Aici, nimic. La 12 septembrie vine d-l maior Iliescu aici. Eram culcat, fiind obosit şi bolnav. M-am sculat, şi cu domnia sa în automobil, am plecat la Nicoreşti-Fântânele, la nişte prieteni. Am fost invitat şi eu. Ni s-a servit must, struguri, nuci şi cafea. Am citit gazeta „Bucureştii”. Aici am văzut, după spusele lor, că ai noştri trăiesc bine, că nu sunt apăsaţi şi că primesc ajutoarele regulat.

Fi-va, oare, aşa?

D-l maior Iliescu e dintre cei mai citiţi militari, e un enciclopedist în felul de a trata orice materie. A făcut câteva observaţii la cele spuse de cucoane, căci au fost mai multe cucoane. Poate că le-a convins întrucâtva.

Ne-am întors la ora 5.00 seara, iar d-l maior a plecat la Trotuşan, unde îşi are reşedinţa.

La 13 sept., am fost la batalion cu tot ce am adus de la Unceşti. Până în prezent, a fost o linişte absolută pe întreg frontul. Ici-colo, se auzea câte un bubuit al tunu-rilor. Azi încă cu începere de astă noapte, au început bombardamentele artileriei grele din partea noastră. Când va veni pacea?

Încă de la plecarea de la Unceşti, simţeam un fel de oboseală. Am venit. Acum sunt bolnav. De umblu, o fac să nu stau. Trupul mi-a slăbit, am ameţeli, n-am poftă de mâncare. Nu mâncam decât ceai, lapte fără pâine. Sunt bolnav de icter (gălbenare). Când voi fi sănătos, nu ştiu!

21 septembrie 1917

Dragii mei,

N-am ce să vă mai scriu, şi dacă câteodată voiesc să-mi descarc conştiinţa şi dorinţa de a scrie, aici scriu, în acest carnet, prietenul meu, fratele meu. De la 14 n-am mai avut gust de nimic, sunt bolnav. După cum am spus atunci, sunt bolnav de icter – de boala de ficat – gălbena-rea, şi nu ştiu când mă voi face bine. De altfel, nici nu am avut nimic important de aşternut în acest carnet, afară de mici încăierări de patrule, slabe bombardamente de artilerie, nimic nou nu a fost de semnalat pe întreg frontul.

Voiesc să scriu ceva mai mult, mă enervează în afară exerciţiile cu grenadele. Am ajuns în cea mai deplorabilă stare, în ceea ce priveşte nervii mei. Am ajuns ca pentru fiecare lucru mic să mă supăr.

Scumpii mei, să-mi las la o parte boala şi neca-zurile mele, şi să mă duc cu gândul departe la voi şi să vă vorbesc, să vă încurajez, să vă nimicesc deznădejdea ce 
v-a cuprins sufletul.

Închid ochii, deschid ochii minţii, ai sufletului meu. Vă văd, vă văd pe toţi amărâţi, plângând, poate flămânzi, poate goi, da, iacă-vă dezbrăcaţi, desculţi şi în mână cu câte o bucăţică mică de mămăligă sau pâine. Din mult aţi ajuns la puţin, şi poate la nimic, dar răbdaţi, ceasul răzbunării popoarelor ce suferă, s-a apropiat.

Te văd pe tine, înger al suferinţei, te văd pe tine, scumpă martiră, te văd dând curaj la toţi din jurul tău. Te văd slabă, te văd bolnavă. Vă văd şi pe voi, copii: Aurelia, mai veselă, mai comunicativă, Maria, tristă şi tăcută, scurtă la vorbă, iar pe Florica o văd făcând de toate, cu degetul în gură, fără să se supere. Vă văd pe toţi în diferite lumini, prieteni şi rude, părinţi şi fraţi.

Această zi e ceva sfânt pentru mine. Am avut feri-cirea să vă văd pe toţi, să vă vorbesc la toţi. Când m-am deşteptat din această scumpă letargie, parcă nu mai eram în căruţa cu coviltir în care mă amărăsc zi şi noapte, când mă odihnesc sau când scriu, pare că eram în mari palate.

Am scris acestea vouă în urmă ca să se ţină minte.

26 septembrie 1917

Sunt bolnav. Aşa de rău am slăbit, încât picioarele îmi tremură, corpul mi se clatină, urechile îmi vâjâie şi sunt momente în care n-aud. N-am, de 20 de zile, nici o poftă de mâncare. Şi dacă mănânc câte ceva, o fac cu mare silă şi scârbă, mai mult spre a nu muri de foame. N-am ştiut până acum ce va să zică boala. Acum iacă-mă bolnav, mai bolnav decât alţii. Aş sta într-un fel de toropeală, nu m-aş scula deloc, să am o cameră unde să mă odihnesc. Afară nu te poţi aşeza la un loc.

Aeroplanele inamice trec. Tunurile noastre antiae-riene încep să le împroaşte, focoasele, după ce şi-au ajuns sau nu ţinta, cad la pământ şi de... nu prinde bine celui pe care îl loveşte. Aşa că, în continuare, trebuie să fim prevăzători. Ah, Doamne! Când să mă mai văd la casa mea, când să mă mai pot lăfăi între ai mei?

S-a împlinit anul şi noi tot nimic nu am făcut. Cât va mai dura oare acest război, care a însângerat întreaga omenire?

Fiarele de pradă, oare nu sunt sătule de sânge? Ce voiesc? Pentru ce ne-am ridicat oare noi? Ni se va împlini visul? A cui va fi răspunderea în caz de contrariu, că noi îndeajuns ne-am sacrificat. Cât timp vom mai suferi lanţu-rile robiei, cei rămaşi la vatră, soţii şi copii, părinţi şi fraţi? Când Pax vobis?

29 septembrie 1917

Astă-noapte nu am avut o clipă de odihnă. Am petrecut o noapte albă în vestita mea căruţă cu coviltir. Sufăr, pe lângă boala de icter, şi de rinichi, şi de nevralgie. Partea dreaptă a feţei, cu gură cu tot, m-a durut îngrozitor, mijlocul cu testiculele, de asemenea.

Tunurile duşmane bubuie într-una aruncând bombe la Ionăşeşti. Mitralierele de pe front dau tactul. Toate astea mă enervau şi mai mult. Aseară am primit o scrisoare de la d-ul maior Iliescu, comandantul batalionului, prin care-mi face cunoscut că regretă că sunt bolnav şi că nu mă poate vedea. Tot în acelaşi timp, primesc o altă scrisoare de la d-ul căpitan dr. Ranilescu, împreună cu doctorii şi instruc-ţiuni de modul cum să mă întreţin.

Iacă un comandant de batalion, care ştie să se impună, nu numai prin asprime, ci şi prin modul de purtare faţă de subalterni. Oameni de felul acesta ne trebuiesc pentru o Românie nouă. Nu mai pot avea loc printre noi aceia care nu au ştiut altceva decât să ne speculeze sufletul naiv. Ce fericire ar fi pe scumpa noastră patrie, dacă s-ar mai găsi oameni de talia d-lui maior, care, fără să facă gălăgie în juru-i, face pentru că trebuie să se facă, iar nu pentru a aştepta o recompensă, după cum fac mulţi. Nu i-am căutat pe aceşti oameni, s-ar găsi ei, dacă cei din fruntea statului s-ar osteni să caute în obscuritatea în care trăiesc, punându-i apoi la încercare şi răsplătindu-i după merit. După război însă, îi vom găsi noi şi îi vom lua în mijlocul nostru. Îi vom apăra, căci ei nu ştiu a se apăra. Vom face zid de oţel în juru-le, îl vom asculta.

5 octombrie 1917

Sunt tot bolnav, dar nu cum am fost. Azi a venit doctorul, un locotenent, nu ştiu cum se numeşte. M-a examinat. A voit să mă evacueze într-un spital. Am refu-zat. Am oroare de spitale. De altfel, sunt mai bine, numai că sunt slab. A început sa-mi revină şi pofta de mâncare. Mi s-a îngăduit să mănânc brânză, ouă, supă de pasăre, carne însă nu, cartofi, lapte cu orez, pâine foarte puţină. Mi s-a făgăduit să mi se dea şi un concediu când va veni d-l maior. Acest concediu mi-ar face mult bine. Aş sta liniştit, retras câtva timp. Nervii mi s-ar mai potoli. Ah, Doamne, ce bine e să fi la casa ta! Acasă aveam totul la îndemână, aici nici pe sfert. Să ceri, n-ai cui să ceri şi, de asemenea, ce să ceri. Toţi suferim, căci suntem în timpul suferinţelor. De bine, de rău, poate tot se mai găseşte câte ceva, dar nu se ştie ce va aduce ziua de mâine. Ah, cât de bună ar fi o pace cât mai repede şi favorabilă nouă. După cum se vede din ziare şi după cum constată toţi, chiar şi cei mai filogermani, nu mai au speranţa într-o victorie a Puterilor Centrale. Germanii, cu toate că ocupă o parte importantă din teritoriul ţărilor în război, totuşi sunt slabi din alte puncte de vedere: foamea îi va doborî, conştiinţa îi va omorî. Sunt în război cu întreaga lume. Ori ce se face cu industria şi comerţul lor? Şi de aceea, sunt tare încredinţat că în puţină vreme avem să vedem şi să auzim de eşuarea planurilor de război ale Germaniei. Nu e vorba nici de Austria, nici de Bulgaria, nici de Turcia, ele sunt a cincea roată de la car.

10 octombrie 1917

Mulţumesc lui Dumnezeu, azi sunt bine, cu toate că sunt slab. Tot azi am scris d-lui maior pentru şase zile permisie. Cred că are să-mi dea. Această permisie mi-ar face mult bine. M-aş mai recrea, m-aş duce să mi se facă analiza urinei, m-aş duce să consult un specialist în ceea ce priveşte reumatismul, căci văd că mi s-au umflat genunchii şi mă dor încheieturile a mâini. În special, însă, m-aş recrea, nervii s-ar mai domoli, prea au stat încordaţi în tot timpul acestui război.

Jos, bubuitul tunurilor, tosnetul armelor, clămpă-nitul mitralierelor, sus, vâjâitul aeroplanelor, mă fac să fiu din cale-afară de nervos. Nu ştiu dacă pot să dorm 4-5 ore pe noapte. Sunt nopţi în care nu pot dormi deloc. Mai ales noaptea de 8-9 octombrie a fost o noapte albă. N-am închis ochii măcar un minut, am avut şi teribile dureri de gură.

De altfel, zilele acestea n-a fost nimic important, afară de mici încăierări de patrule şi slab duel de artilerie, nimic nu s-a semnalat pe frontul de la Mărăşeşti. De altfel, printre soldaţi circulă zvonul de pace, zvon care se transmite tot de la duşmanii noştri, care, după cât îmi pare, slăbesc pe zi ce trece.

Intrarea în iarnă înseamnă pentru ei un adevărat dezastru, pe cât pentru noi, victoria finală, căci, odată cu sosirea primăverii, ne vor sosi noile forţe americane, împreună cu toate maşinăriile lor de război. Nu zic că vor veni pe frontul nostru, dar e destul că vin pe alte fronturi.

De asemenea, armata rusească poate să se reorganizeze şi, astfel refăcută, să intre în luptă. Armata japoneză e gata pentru orice eventualitate.

Aşa că, cu toate că nemţii trâmbiţează victorii noi la Riga, dacă s-ar comenta în mod serios toate aceste preparative, adăugindu-se demoralizarea trupelor duşma-ne, cum, bunăoară, revolta din marina germană şi austriacă, dezertarea etc., s-ar vedea clar deznodământul, bineînţeles de cei care pun mai presus interesul patriei decât al lor propriu.

Văd că ora nefastă pentru duşmanii noştri se apropie încet, dar sigur, căci orice manoperă ar mai întrebuinţa, oricât de dibaci ar fi în uneltiri, victoria ar fi de partea noastră, a acelora care au intrat în război pentru a întrona iarăşi dreptatea şi dreptul la o viaţă liberă şi independentă a popoarelor, pentru a întrona cinstea şi dezrobirea economică a acestor popoare, şi pentru a sfărâma o dată pentru totdeauna militarismul prusac, care ne-a ţinut în sclavie întotdeauna, mai ales pe noi, aceste popoare mici. Pentru aceste considerente şi poate pentru multe altele, astăzi, întreaga lume civilizată a declarat război barbarilor care nu visează decât teritorii ocupate prin crime, avuţii prin speculaţiune, barbarilor care poartă numele de teutoni şi cu pretenţii de cultură şi civilizaţie. Ferice de acei care, în urma acestui război vor mai supravieţui, ferice de copiii noştri, care vor apuca timpuri bune, vor începe o adevărată epocă de aur. Căci atunci, liberi şi independenţi, nefiind sclavii economici ai nici unui stat, se vor dezvolta în voie.

12 octombrie 1917

Sunt bine. Îmi place mâncarea. Mi-a sosit de la batalion şi biletul de voie pentru 4 zile. Aştept numai să vină din permisie d-l locotenent Argeşanu şi voi pleca şi eu. D-l maior Iliescu, printr-o scrisoare, mă sfătuieşte ca să-mi analizez urina, şi în cazul că se va găsi ceva, să-mi cer un serviciu mai uşor. Da. Văd bine, e un om prea bun, care se interesează, ca şef, de soarta subalternilor. Pentru aceasta, merită stima şi devotamentul tuturor. Dar mie, căruia, de la început nu i-a plăcut sedentarismul, nu-mi convine să-mi părăsesc batalionul pe motivul că sunt bolnav. Câţi, poate nu sunt mai suferinzi ca mine? Aş muri de urât în cazul când m-ar lua de aici şi m-ar da la partea sedentară.

Aici e mai bine. Aici e totul, de-aici depinde ches-tiunea de vitalitate a acestei ţări. De ce să plec? Dacă eu şi alţii ca mine ar pleca, atunci în cine s-ar mai rezema ţara aceasta amărâtă? Numai aceia care n-o iubesc, numai aceia caută din răsputeri să se codească de la treburile ei. Bunii români, adevăraţii români, pun mai presus interesele ţării decât ale lor personale. Or, pentru ce am intrat în acest război de distrugere? N-am intrat pentru înfăptuirea idealului nostru naţional? Unirea românilor sub un singur sceptru? N-am intrat pentru dezrobirea noastră economică şi culturală de sub sclavia germană? Pentru ce, dar, să mă mai codesc şi eu, când sunt destui care caută să se sustragă de la datoria sfântă de a-şi apăra patria? Ţara acum are nevoie de braţul şi înţelepciunea fiilor ei. Pentru ce s-o părăsim în aceste momente critice, sustrăgându-ne siste-matic de la datorie? Numai acela este adevărat român care îşi face datoria până la capăt. Numai acela merită să poarte numele de fiu al ţării sale, care luptă fără interes şi fără să facă zgomot în juru-i, pentru apărarea intereselor şi integrităţii ţării sale.

Să lăsăm să ni se vădească meritele, iar nu să le trâmbiţăm noi, căci atunci cu drept cuvânt ni se poate imputa că interesul ne face să lucrăm, iar nicidecum iubirea faţă de ţară.

14 octombrie 1917

În sfârşit, azi de dimineaţă a venit d-ul locotenent Argeşanu din permisie. Plec şi eu. Unde? Nici eu nu ştiu. O lună de zile de zăcere m-a plictisit, m-a enervat. Plec mai ales fiindcă mă enervează şi mai mult starea în care ne găsim. Plec, iar în aceste 8 zile, pentru cât plec, voi fi fericit, căci nu mai aud bubuitul tunurilor, clămpănitul mitralierelor, ropotul armelor, vâjâitul aeroplanelor. Poate că starea mea se va mai îmbunătăţi. De altfel, nu mai sunt bolnav. Simt însă slăbiciune. Şi poate că, astfel întremat, îmi voi continua din nou activitatea mea. Sunt bucuros tare. Mă duc la Iaşi. Ochii mei vor observa o altă lume, urechile vor auzi alte vorbe. Voi simţi altfel. Însă totuşi, nu sunt fericit. Sunt departe de ai mei. Lângă ei aş simţi adevărata mulţumire şi fericire. Când însă?

10 noiembrie 1917

Este aproape o lună de când n-am mai însemnat nimic în acest scump tovarăş. Nici acum n-aş avea nimic de aşternut pe aceste file, dar, singur, amărât în suflet, mă gândesc mereu acolo departe, unde mi-am lăsat ce aveam mai scump pradă duşmanului.

Şi mă gândesc mereu, şi mereu oftez după timpu-rile de odinioară, când casa mi-era casă, masa, masă, iar eu, ca un mareşal, îmi îndreptam privirea către toate lucrurile gospodăriei mele, agonisită cu multă trudă şi răbdare. Unde sunt acele timpuri, când le vom avea iarăşi?

S-a împlinit anul, poate se va împlini şi altul de când părinţii, fraţii, nevesta, copii stau sub jugul de oţel al duşmanului nostru, iar noi, fără nici o putere deocamdată, răbdăm. Răbdăm, pentru că aliaţii noştri, ruşii, întotdeauna şi-au bătut joc de noi, cu riscul chiar că şi ei sunt într-o stare mai dificilă ca a noastră.

Acum sunt în revoluţie, ba încă ce revoluţie, poate mai sângeroasă decât la detronarea ţarului. Maximaliştii au pus mâna pe putere. Ei vor pacea. Alţii însă nu o voiesc. Aşa că, noi, rămaşi singuri pe un front atât de lung, putea-vom rezista? Da, mai e o speranţă. Japonezii în spatele ruşilor şi în ajutorul nostru. Americanii în alianţa japone-zilor, ne vor trimite de toate, poate şi oameni. Prin urmare, stăm bine relativ. Pacea însă, o pace favorabilă, nu va întârzia, după credinţa mea.

Astă-noapte am visat ceva: „Se făcea că parcă eram tot pe aceste locuri. Plecasem la plimbare cu un camarad. Din depărtare se auzeau bubuituri de tun şi pocnete de armă. Ne întoarcem înapoi. În satul unde aveam cantonată secţia, pătrunseseră inamicii. Caut în camera mea, nu găsesc nici un fel de bagaj. Secţia plecase, iar omul meu îmi luase şi bagajul. Îmi lăsase însă albituri. Deodată văd că d-ul locotenent Argeşanu, comandantul secţiei, se iveşte. Începe să spună că suntem prizonieri. Îl întreb: ne va da drumul acasă? Întâi porunceşte să mă încing, pentru a nu preda şi lepăda şi armele. În acest timp, se făcea că erau în sat nişte case mari. Înăuntru, bolnavi şi alţi oameni care scoteau capul pe fereastră. Santinelele duşmane au tras cu o armă mitralieră de două ori. Eu nu puteam deloc să mă îmbrac şi să mă încing. În timpul acesta de chin pentru îmbrăcare, văd un furgon plin cu fân şi cu alte furaje, că mergea înainte, era de la ai noştri.

Nimeni nu l-a oprit, dar parcă am auzit pe cineva: degeaba o să-l oprească la pod.” Şi m-am deşteptat. Ce va fi oare acest vis? Ce veste ne va veni?

17 februarie 1918 – Nicoreşti. Coasta Lupii.

Trăim într-o vreme în care spiritele, pe măsură ce trece timpul, se înfierbântă. Toţi se întreabă: avem pacea? În ce condiţii această pace? Cei mai naivi doresc pace în orice fel. O pace necondiţionată. O pace de mântuială.

Cei care doresc cel puţin România ca înainte de război, doresc pacea, însă cu condiţii. Cei mai pretenţioşi doresc, după atâtea zbuciumări, o pace onorabilă, din care să nu ieşim ruşinaţi, şi nici aşa după cum am intrat. Deşi visul nostru de veacuri nu ni l-am împlinit, cel puţim să ni se dea dreptul să aspirăm. Oare duşmanii noştri nu ne cunosc? Nu cunosc, oare, cerbicia românului? Să mai şovăiască nici nu încape îndoială. Toţi ştiu destoinicia noastră, toţi ştiu cu câtă bravură şi cu cât eroism s-au luptat ostaşii noştri, atât în perioada I-a a campaniei, cât şi în perioada a II-a, în luptele de la Mărăşti, Oituz, Mărăşeşti, unde am oprit, puternica ofensivă a duşmanu-lui. Ne cunosc, deci, şi aliaţii, şi duşmanii noştri. Ar fi, deci, neomenos şi nedemn pentru poporul care ar pune stavilă aspiraţiilor noastre. În istoria acestui crâncen război mondial, se va vedea cred însemnătatea participării poporului român în acest război. Se va vedea dacă am avut sau nu dreptate să luăm parte la el, cu una sau cu cealaltă parte dintre beligeranţi. Vom fii clasaţi după merit, ocupând în scara popoarelor locul ce ni se cuvine. De asemenea, se vor vedea şi motivele, pentru care în prezent suntem sau am fost siliţi să încheiem o pace, înainte ca aliaţii noştri să fie zdrobiţi.

19 februarie 1918

Suntem ca într-un mormânt. Guvernul român n-a acceptat pacea. Ne pregătim de retragere. La ora 11.30, plecăm din Coasta Lupii. Trebuie ca la ora 6 seara, să fim la Ghidigeni, spre a încărca materialul. Trecem prin Nicoreşti, e ora 1.30. Suntem înştiinţaţi de către nişte ofiţeri, că s-ar fi reluat tratativele. Trecem prin grele clipe. La ora 6.00 suntem în Ghidigeni, unde dormim în mijlocul câmpului. Eu n-am dormit toată noaptea. E frig şi bate vântul.

20 februarie 1918

Plecăm din Ghidigeni. Pe la 4.30 suntem în Zorleni. Primim ordin să stăm pe loc. Tratativele s-au reluat.

22 februarie – Zorleni

În mare nelinişte ne găsim. Fostul guvern, în frunte cu Brătianu şi Take Ionescu, voiesc războiul. Cum? În ce fel? Mă miră mult nevrednicia acestor oameni. Referitor la cantonament: greu, în case murdare, de-abia mai respirăm. Afară e frig. Trebuie să te supui sorţii. Ce va da Bunul Dumnezeu. Prietenul Burcescu a găsit chiar un păduche. Şi pe mine mă mănâncă pielea îngrozitor.

27 fefruarie 1918 – Zorleni

În sfârşit, iacă-ne în ajunul unei păci. Un comu-nicat oficial relativ la condiţiile impuse, încă nu a apărut. Se zvoneşte că ar fi condiţii umilitoare. Dar ce trebuia să facem? Continuarea războiului ar fi adus un dezastru complet al ţării.

Înconjuraţi din toate părţile de vrăjmaşi, am fi fost întocmai ca o insulă mică în mijlocul unei mări înfuriate.

Departe de aliaţii noştri, fără nici un ajutor, am fi fost expuşi, chiar dacă nu am fi luptat în defensivă, să pierim de foame.

Noi n-am voit să fie aşa, dar ce să ne facem? Îm-prejurările şi foştii noştri aliaţi, ruşii, ne-au adus pe mar-ginea prăpastiei. Înăuntru, guvernanţi, foştii guvernanţi, 
n-au cugetat adânc asupra situaţiei, chiar de la declararea ostilităţilor. Poate nu s-au gândit decât la un câştig propriu al lor, lăsând în al doilea plan interesele vitale ale acestei ţări amărâte.

Că nu s-au gândit decât la interesele lor, s-a dovedit şi se va dovedi şi oficial. Toţi au furat, toţi au speculat, de la cel mai mare, cel mai sus pus, la cel mai mic, cel mai jos pus, fie direct, fie indirect. Nimeni nu s-a gândit că făptuieşte o faptă infamantă în detrimentul ţării şi pe spinarea sărmanului ostaş ce luptă în tranşee, incon-ştient de ceea ce şi cum se făcea.

Sărmană şi scumpă ţară, în ce jale ai ajuns! Nu te mai recunosc. Înăuntru furată, în afară trădată de înşişi fiii tăi, ruşinată de cei ce ţi-au supt sânul, deşteaptă-te!, Porunceşte fiilor tăi buni să facă dreptate, leapădă de la tine pe fiii tăi vitregi, dezmoşteneşte-i. Destul şi-au ajuns scopul. Iacă-te la ruină, nu însă la decădere. Îndeamnă-ţi fiii la muncă cinstită. Nu cruţa pe nimeni, ai voinţă de fier, numai aşa vom putea trece peste corpul trecutului, pentru a ne ajunge ţinta idealului nostru naţional la care de veacuri am aspirat. Nu deznădăjdui, căci nimănui nu-i e dat a şti ce va aduce ziua de mâine. Gândeşte şi aspiră, povăţu-ieşte-ţi fiii pentru a fi oricând gata. Numai aşa vom învinge, fie pe calea armelor, fie pe orice altă cale.

În Zorleni, deşi nu suntem aranjaţi bine, prietenului meu Burcescu îi place grozav. Motivele le poate pricepe oricine.

Suntem în casa unei gospodine de 25 de ani, bărbatul ei este mobilizat. Şi, deşi ne alimentăm singuri, totuşi, anumite alimente nu le putem găsi decât la... gospo-dina în chestie, la duduia Nataliţa. Şi cine altul decât prietenul Burcescu, care a intrat în graţiile... cinstite ale duduii, procură un atare aliment. Îi dau dreptate?! Eu, poate, prin diferite delegaţii, am avut ocazia a mă hrăni în diferite feluri, el numai cu ciorba de la cazan.

1 martie 1918 – Zorleni

Venit-a şi prima zi a plugarului român. În timp normal, se începeau arăturile de primăvară. Şi acum, acolo unde se mai găsesc braţe şi vite de muncă. Pare-mi-se, nu sunt sigur însă, a început demobilizarea? Da, bucurie că ne vedem vetrele, întristare că nu ne-am ajuns ţelul. O între-bare: cum şi de unde vom fi demobilizaţi, în ce fel se va face această demobilizare? Nimeni nu ştie, cei de la Marele Cartier cred că au luat măsuri din vreme.

O noutate de la batalion, noutate ce mă impresio-nează, avându-se în vedere starea de mizerie în care ne găsim. D-l maior Iliescu, comandantul batalionului 10 Pri, plin de energie, drept şi nepărtinitor ostaş al ţării, a găsit pe elevul Adamescu cu mai multe lucruri de îmbrăcăminte şi alimente dosite. I s-a făcut percheziţie. Şi bietul soldat suferă de frig şi foame. Bine, zice dânsul: „Dacă sub con-trolul şi sub ochii mei se fac pungăşii, dar... ce va fi?” Da, aşa e, stimate comandant, aşa e! Eşti, poate, dintre unicii care vezi lucrurile aşa. Cei mulţi şi în măsură de a o face, crezi că te vor interesa? Nu. Şi nu la cei de jos, la cei de sus trebuie dată lovitura, după cum sunt informat că se dă.

Sunt şefi de depozite, ofiţeri de intendenţă etc., care au furat cu zecile de mii de franci, unii chiar cu sutele. Te vor asculta pe dumneata, omul sfintei dreptăţi, care în tot timpul ai ştiut să-ţi menajezi soldatul, să-i impui respectul datoriei, care ai făcut morală celor răi, pentru a-i putea îndrepta? Nu cred. Tot soldatul care te-a priceput, te-a apreciat, te-a stimat ca pe un părinte bun, tot el te va înţelege. Să ne resemnăm, bunule om, şi să nu deznădăj-duim. Va veni şi timpul acela, acum sau mai târziu, se va găsi şi acel om cu voinţa de fier şi fără milă, cu al cărui scalpet să se taie partea putredă, să se cureţe cangrena societăţii noastre. Să aşteptăm.

O convorbire între camarazi:

Cel mai în vârstă este Burcescu.

– Va să zică, suntem în ajunul demobilizării. În curând, la vetrele noastre şi ne scăpăm şi de Moldova şi ea de noi.

Cel mai tânăr, Protopopescu:

– Ia lasă, barosane, c-ai trăit şi bine în acest război, ori nu-ţi aduci aminte de la Bârzeşti, ştii, colo la coana Moaşa, n-ai mâncat porcul cu voia ei, şi curcanul? Dar colo la Canton? Ha, ha, nu-ţi aduci aminte? Ce zici?

Burcescu:

– Ba, de, mă, ce să zic, biata coana Moaşa, când 
m-a văzut iarăşi viind, că ştiţi că trupa plecase la Unceşti, iar eu rămăsesem cu nişte vite jos, pe Bârlad, la Bârzeşti, n-o mai încăpea locul de bucurie, şi, cu toate că în casă erau nişte plutonieri de la Regimentul 5 Obuziere, dar tot mie mi-a dat întâietatea, iar a doua zi a poruncit să taie porcul. De, ce să-i faci, aşa sunt toate: toate trec, toate se duc.

Soldat Stiau Constantin:

– Da nu ştii, domnule sergent Burcescu, că atunci când în sat s-a ivit boala, m-ai trimis pe mine din gardă să-ţi găsesc alt cantonament? Ţi-am găsit la Cantonul de care aţi pomenit pe linia ferată. Ce mai fetişcană drăguţă era acolo! Ba, încă i-am spus că eşti şi necăsătorit, funcţionar. Şi mă credeau bieţii oameni.

Burcescu:

– Da, mă, aşa e! Şi aici am dus-o bine. Nu ştii, mi-a tăiat un miel în decembrie. Aveam toate la îndemână: pat curat, lapte în fiecare dimineaţă, dar biata fată, ce galeş se uita la mine! Când am primit ordin să vin la unitate, ne-am despărţit cu lacrimi în ochi. Biata fată răcise, era la pat când mi-am luat adio. Ochii i se înrouraseră de lacrimi, obrăjorii i se îmbujoraseră. Dar acestea au fost numai visuri de pribegie, eu gândesc tot acolo departe, acasă la Roşiori. Ssst,... că ascultă gazda de la uşă. Şi pe urmă, iacă Bulbeş scrie tot la carnet. Mai bine să tăcem toţi.

Aşa e, dar măcar aducându-ţi aminte acasă, să nu-ţi scape vreo vorbă.

În Moldova a ieşit vorba că, decât să moară un oltean şi un muntean, să moară un moldovean – zic mai ales, femeile.

Cu aceasta s-a încheiat convorbirea stimaţilor mei camarazi.

3 martie 1918 – Zorleni

Azi am primit ordinul Armatei I, de a pleca înapoi spre Păuneşti. Şi ce bine îmi pare, chiar de am mai sta sub arme câtva timp. Aici, în Zorleni, vai de noi: mizerie, boli, depravare. Niciodată, afară de când am fost bolnav, n-am fost mai supărat ca azi.

Gazda, o codoaşcă de femeie, ce răspunde la numele de Natalia, fruct a doi inşi, care în toată viaţa lor nu au ştiut ce sunt obiceiurile bune, la fel fiind şi ea, găseşte prilejul de a se amesteca unde nici uitându-se, nu pot vedea. Cauza: desfrâul. Voia femeia aceea ceea ce nu voiam eu şi ceea ce, poate, altcineva... cu voinţă a făptuit cu această descalificată a naturii.

Dar ce mai vorbesc de ea, când însăşi fata de alături, ce răspunde la numele de Maria, a găsit prilejul să se intereseze pe la bunii mei prieteni, poate pe la soldaţii naivi, de tot ceea ce am petrecut eu în campanie, dacă sunt căsătorit, dacă am avut alte iubite. De ce, fiindcă fata aspiră. Da, am zis că biata fetişcană a luat informaţii de la bunii mei prieteni şi de la soldaţii naivi.

La cei din urmă le iert naivitatea, tot ceea ce fac, ce zic, din inconştienţă o fac şi zic. Dar prietenii? Prietenia? Există? Da, de formă! De fapt şi de drept, nu. Interesul este acela care face prieten pe cineva care numai prieten nu poate fi cu un altul la care prietenia valorează mult.

N-am avut, n-am şi nu voi avea prieten în adevă-ratul sens al cuvântului. Prieteni de contrabandă, sunt mulţi. Povăţuiesc pe orişicine va citi aceste rânduri, să se ferească de atari prieteni.

După un studiu amănunţit psihologic şi timp înde-lungat, poţi lega cu cineva prietenia. Mai ales, să se fe-rească de acei cu o spoială de cultură şi caracter fals. De ţăranul naiv (vorba românului, ce-i în guşă, şi după uşă) nu trebuie să ne ferim. El e sincer în toate ale sale, de putem să-l luăm sub scutul nostru.

Şi aşa închei ziua de azi, cu o revoltă sufletească şi contra femeilor depravate, şi contra unor prietenii false. Tot amarul mi-l vărs aici, în aceste amintiri.

Uitasem să spun numele de familie al acestor două remarcabile persoane: femeia, Natalia Popa, nici bună de servitoare în casa mea, iar pretinsa fată mare, „domnişoara Maria”, un manechin cu ochii în raport cu... dar ce să mai zic!

14 martie 1918. Valea Ceregna vis-à-vis de Păuneşti – Putna

De la Zorleni primim ordin să ne înapoiem la Cartierul Diviziei, asta pe ziua de 5 martie. Pe ziua de 7 martie, ajungem în Coasta Lupii. Stăm o zi şi de aici plecăm la reşedinţa Batalionului de pionieri, care plecase la Vulpăşeşti, jud. Roman, pentru a face racordarea căii ferate Negreşti-Roman. Suntem aici. Din zi în zi, aşteptăm ceva. Cei naivi – demobilizarea, cei mai cu minte – ruşinea. Da. Cu ruşine ne-am retras din acest război mondial. Vom mai reveni? Nu se ştie. Pacea s-a încheiat în condiţii destul de umilitoare. Dobrogea fi-va tot a noastră? Tare mă tem. Totuşi, a mai fi continuat războiul, era dezastrul complet al ţării.

Înconjuraţi din toate părţile de vrăjmaşi, însuşi aliaţii noştri ruşi, dându-ne cea din urmă lovitură.

Politicienii noştri refugiaţi, făcuţi prizonieri în Rusia de către escrocul şi banditul Racovski, fără ali-mente, singuri, nemaiaşteptând nici un ajutor din nici o parte, am căutat să ne retragem, umilindu-ne.

Istoria, însă, istoria nepărtinitoare ne va judeca şi aprecia după merit.

Acum aşteptăm cu resemnare încheierea păcii şi plecarea spre căminuri, totul e sfârşit.

2 aprilie 1918

Suntem în aprilie. Afară de cele cinci divizii ce au început demobilizarea, nu s-a mai demobilizat nimic. Toţi aşteaptă cu nerăbdare să se vadă la vetrele lor, spre a-şi reîncepe munca din vremurile bune. Era vorba, ca pe 1 aprilie să se demobilizeze întreaga armată. Eram sigur de asta. Mă mir de ce se mai ţin aceşti oameni. Dar nu cred, până ce pacea nu va fi semnată definitiv. Şi cine ştie ce prăpastie va conţine acest tratat de pace?! Numai favorabil nouă nu va fi.

4 mai 1918

Suntem în ajunul plecării din satul Băltăreţu spre Tecuci, şi de aici, spre alte locuri, spre Basarabia.

Voi nota tot ce voi vedea în satele prin care trec. Mâine, 5 mai, ora 5.00, avem plecarea.

Azi am citit decretul de demobilizare al armatei şi punerea pe picior de pace pe 1 iunie. Demobilizarea începe pe 1 mai şi trebuie să se termine la 31 mai.

Iacă-ne, dar, în ajunul plecării spre cămine, după o lipsă de 2 ani. Ce vom vedea şi ce vom auzi la ai noştri, numai Dumnezeu ştie. S-au zis multe şi de toate în această privinţă, dar, până nu văd ochii, nu crede inima.

Vom vedea, ne vom resemna. De va fi rău şi ne vom pune pe muncă, căci... aşa ni se porunceşte...

Ah, sărmana ţară, ce de mai porunci ai ascultat, şi pricopsiţi tot nu ţi-ai văzut fiii? Când va veni şi vremea noastră, a celor oropsiţi, a celor care prin muncă şi sudoarea feţei noastre hrănim atâţia trântori?

Când palmele noastre cele crăpate ca scoarţa steja-rului, din cauza muncii, se vor lipi pe carnea moale a trântorilor care ne-au ruinat mica, dar bogata noastră ţară.

Sunt atâţia zeci de ani de când s-a început regenerarea neamului. Nimeni însă nu s-a interesat de soarta noastră, afară de Cuza şi Kogălniceanu.

Au făurit legi pentru ei. Iar dacă şi pentru noi au făcut ceva, niciodată nu s-a pus în aplicare ceea ce ar fi fost în folosul nostru.

Totul pentru ei, nimic pentru noi. Şi legile făurite de aceşti ce poartă numele de român, au atâtea ieşiri, atâtea căi întortocheate care aduc un folostot lor, nicicum nouă.

Dar a venit timpul secerişului, ieşi-vor secerătorii şi vor secera. Vor alege neghina pentru foc, iar grâul bun, la hambare.

5 mai 1918

Plecarea din Băltăreţu la ora 5.00 dimineaţa. Sosirea la Barcea Nouă la ora 11.30.

Impresii: am stat în acest sat până în dimineaţa zilei de 6 mai. În acest sat, case bune, la linie, oamenii, după cum am văzut, îndeobşte gospodari. Războiul n-a nimicit. Ruşii doar ce au prădat. În ceea ce priveşte moralitatea, din 50-60 fete câte se găsesc în sat, numai una s-a găsit virgină.

Femeile şi mai depravate. Sunt în poziţie critică peste 30 de femei şi fete. Bineînţeles, femeile cu cine au putut.

6 mai 1918

Plecarea din Barcea la ora 6.00 dimineaţa. Sosirea la ora 14.30. Drumul făcut pe o căldură ca în iulie.

Pe aici nu a plouat deloc. Semănăturile făcute stau în pământ ca în sac.

Locuitorii, cu ocazia războiului, în iarna trecută, 
s-au refugiat. Ruşii au pustiit tot. De altfel, şi aici, oamenii gospodari, imediat ce au sosit după două luni, au şi început să-şi refacă gospodăriile.

Îmi spunea o femeie bătrână că ruşii, ca să dis-trugă, întrebuinţau totul: furt, ardere, devastare etc. Făceau foc nu numai în camerele fără sobe, dar şi în podurile caselor. Aşa ne-au făcut prietenii noştri ruşi.

Moralitate: nulă ca şi în satele ce le-am lăsat în urma noastră.

7 mai 1918

Plecăm din Tudor Vladimirescu la ora 6.00. Timpul este frumos, cald. Parcurgem greu, până la ora 13.30, distanţa de 24 km până la satul Şerbeştii Vechi. Trecem în acest drum prin comuna Independenţa. Suntem aproape de Galaţi (14-15 km, iar la Brăila, 15 km).

În acest sat, am văzut ceea ce nu mi s-a întâmplat să văd în alte sate. Ruşii nu s-au mulţumit numai ca să distrugă în mic. În acest sat cu 50-100 de familii, nu ştiu dacă sunt 30 de case în picioare. Totul s-a dărâmat la pământ, iar lemnele au fost întrebuinţate pentru foc.

Am văzut case cu stâlpii uşilor ciopliţi pentru a face uscături pentru vestitul lor ceai.

Şi nu numai acest sat a suferit această ruină, mai rău ca făcută de obuzele tunurilor duşmane, ci şi satul vecin, „Apus”, a fost dărâmat şi mai rău. În ceea ce priveşte moralitatea, las să judece oricine după următorul caz: suntem în gazdă la un om (mobilizat). Are însă acasă o fată mare, una mai mică (12 ani), doi băieţi (14 şi 10 ani) şi împreună cu aceste fiinţe, încă o femeie din sat, dintre acelea căreia i s-a dărâmat casa. Suntem aici de maximum 4 ore. Ei bine, în acest interval de timp, s-au perindat diferiţi soldaţi. Mai pe seară, văd că vine şi un plutonier cu un sergent.

Atât gazda, cât şi cei găzduiţi, bineînţeles, nu noi, cred că vor trece prin toate bucuriile şi fiorurile ce le aduce dulceaţa tinereţii. Vorba d-lui căpitan Argeşanu, comandantul nostru: „Aici în Moldova mi-am obişnuit ochii, ca îndată ce văd o femeie şi s-o măsor de sus până jos, mai toate în poziţie critică”.

Mâine, 8 mai, zi de repaos aici.

9 mai

Plecăm din Şerbeşti (sat). Trecem prin comuna Serdaru. Nu mai sunt decât 12 km. Ajungem în Galaţi la ora 9.10. Bivuacăm în partea de vest a oraşului. Prin urmare, nu intrăm în oraş. D-ul căpitan Argeşanu e trimis ca şi curier la Bucureşti. I-am dat şi eu o scrisoare.

Dar-ar Dumnezeu să mă văd la locul meu. Văd că Divizia a II-a a început să demobilizeze. Regimentul 26 Rovine, chiar pleacă. Sunt cantonaţi vis-à-vis de noi în localul Şcolii Normale „C. Negri” din Galaţi. Nu ştiu dacă eu voi merge în oraş. Nu-mi mai vine să plec nicăieri.

10 mai 1918

Plecăm din Galaţi, iar la ora 12.00 suntem la Reni. Trecem podul peste Prut aproape de confluenţa lui cu Dunărea. La Reni am găsit şi Batalionul 10 Pri, ce venise de mai înainte. La Reni am stat până dimineaţa. În acest orăşel nu e nici o animaţie.

Se uită toţi la noi din case. Nu ştiu dacă cu voie bună sau rea. Sunt amestecaţi ruşi cu români. Şi aici totul e scump: 5 lei kg de pâine, zahăr şi ulei nu se găsesc, 50 bani o cafea etc.

11 mai 1918

Plecăm din Reni la ora 5.20, cu direcţia spre Bolgrad. Trecem prin satele: Cismé (nume turcesc) şi ajungem în satul Hagi Abdili, la ora 12.00 Aici poposim şi pentru mâine, 12 mai, când avem repaos.

În acest sat, sunt exclusiv numai români. Cei bătrâni nici nu ştiu ruseşte, afară numai de cei ce şi-au făcut armata la ruşi. Toţi ne-au primit cu voioşie. Mai către seară, s-a încins o horă straşnică, la care au participat şi băieţii şi fetele satului. Lumea aici, este cu mult simţ moral, cinstiţi şi fără vicii. Ca şi la noi, ruşii au făcut devastări, după cum ei înşişi spun. Se tem aici, că nu se dă pământ, căci, drept să spun, sunt locuitori care n-au o palmă de pământ, şi muncesc, ca şi la noi, în parte, cu proprietarul.

Ei ne cred pe noi de bună credinţă, când, după făgăduiala regelui lor, ca şi la ai noştri, li se vor împărţi pământul. Vite multe aici şi de tot felul.

20 mai 1918

Plecăm din secţie şi Batalion. Cei dintâi oameni demobilizaţi: moldovenii şi cei care voiesc a rămâne în Moldova. Nu mai au răbdare bieţii oameni.

25 mai 1918

Toţi din Muntenia îşi dau declaraţie pentru Moldova. Trebuie să plece, n-am ce le face. Le fac ordinele de demobilizare, le semnează maiorul. Dar unde vor pleca, Dumnezeu ştie. Ştiu că vor îndura cea mai mare mizerie. Cât le vor ajunge mâncarea pe trei zile? Sunt atâtea divizii care se demobilizează!

28 mai 1918

De două zile lucrez întruna pentru predarea secţiei de poduri. Toţi care mai puteau să-mi dea un ajutor cât de mic, m-au părăsit. Am oprit pe sergentul Uţă D. Ioan.

În sfârşit, azi sunt gata cu toate actele. Le prezint d-lui maior Iliescu şi, în sfârşit, mi se dă drumul.

Dacă era comandant al secţiei un ofiţer activ, poate plecam mai demult.

Mi se pune la dispoziţie o căruţă pentru a mă transporta la Bolgrad (staţia Valul lui Traian).

Plec de la secţie la ora 4.00 p.m., ajung la staţie la ora 8.00 p.m. Aici, altă dificultate: trenurile nu mai merg regulat. Ceferiştii sunt în grevă. Trebuie să aştept până a doua zi dimineaţa. Mănânc din ceea ce am luat de la secţie. Nu se găseşte nimic. Dorm unde dă Dumnezeu.

29 mai 1918

În fine, se face ziuă. Mă uit la traistă. Pâinea se terminase. Ies în dosul staţiei unde găsesc unul cu pâine. 2 lei fundul (400 gr), ceea ce vine 5 lei kg. Şi nici aceasta curată, 1/8 – mălai. Cumpăr două pâini. Este ora 6.15. Vine trenul de la Bender, merge spre Reni. Iau şi eu un loc în înghesuiala de oameni. La ora 7.00 plecăm. Ajungem în Reni-gară, la ora 12.00. Aici mai cumpăr 4 pfunzi pâine cu 10 lei. Plecăm spre Galaţi pe jos (14 km). Ajungem de-abia pe la orele 5.30. E cald. De-abia mai mergem de căldură, cu puţinul bagaj ce-l luasem, celălalt îl trimisesem în ţară, înainte, pe 25, cu o căruţă a companiei cu caii d-lui căpitan Argeşanu şi cu ai mei.

E cald foc, de-abia ne târâm. Ajungem în staţia Galaţi. Aici, de-abia ne-am aranjat spre a ne odihni şi iacă ofiţerul de gardă că începe să ia la goană, ca pe nişte dobitoace, pe bieţii oameni obosiţi. Unde-i mână, nici el nu pricepe, spune numai că nu este voie, că toţi să pără-sească peronul. Plec şi eu, şi, necunoscând pe nimeni în Galaţi, dorm împreună cu Uţă într-un vagon, pe o bancă.

La ora 6.00, plecarea spre Bârlad-Iaşi, pe linia nouă. Ce înghesuială, ce înghionteală ca să apuci un loc. Ajungem şi la Bârlad. Aici se schimbă trenul. Se lasă va-goane, se pun altele. Aşa că, trebuie să ne dăm jos. Nemaipomenit ce multă lume, peste 10 mii oameni.

6 iunie 1918

Sunt atâtea zile de când sunt demobilizat. Suferin-ţele mele încă nu s-au terminat. Sunt la Unceşti. Ieri am fost cu caii spre vânzare la Vaslui. E mare secetă. N-a plouat de multă vreme. Nu e nici o căutare, de-abia am dat unul.

Azi au plecat trei soldaţi care m-au ajutat de am adus puţinul meu, aici la Unceşti: Voicu Alexandru, Spârleanu Ilie şi Dumitraşcu Vasile. Mi-a rămas, cu con-simţământul lui, soldat Ana Vasile, pe care îl voi plăti. Cu el, pe urmă voi trece în Muntenia. În ce hal am ajuns! Doamne, Doamne, să nu fim noi stăpâni în propria noastră ţară!

Trebuie să plec şi eu odată, trebuie să se curme şi suferinţele mele. Trebuie să-mi văd casa după care oftez de doi ani. Fie bine, fie rău, trebuie să dau ochii cu ai mei.

10 iunie 1918

Sunt tot în Unceşti. Aştept acum, cum sunt liber, din zi în zi să plec. Interese contrare voinţei mele, mă reţin. Nu cred că voi mai sta mult, maximum până joi.

10 iunie 1918. Încheiere.

Din cele scrise în acest carnet, şi aşa după cum am simţit şi judecat eu, fără pretenţii literare, se vede că acest război ne-a dus la dezastru, că pacea, aşa cum s-a încheiat, e mai mult o ruşine a ţării, de altfel, nici nu se putea o pace în alt chip. Că în prezent, nimic nu mai depinde de noi, ci totul emană de la cei care ne-au dictat această pace.

Şi cauza acestui dezastru e numai şi numai, în primul rând, lipsa de prevedere a guvernanţilor noştri, şi încă înainte de a se începe acest război, a ţării noastre. Ce am câştigat noi de pe urma acestui război? Nimic. Dar de pierdut, am pierdut mult de tot. Am pierdut preponderenţa în Balcani, am pierdut independenţa economică, am pierdut din teritoriul ţării, am pierdut vaza de naţiune cumpătată şi cuminte... am pierdut mult. Am câştigat... Basarabia în ruină.

Poate o câştigam şi dacă stam pe loc, poate câşti-gam şi alte teritorii ocupate de români. Poate câştigam multe fără să pierdem atâţia oameni, atâtea muniţii care costă ţara cât s-ar fi putut trăi în 10 ani. Dacă stam locului, eram în perspectiva de a fi una dintre cele mai bogate ţări din Balcani, în bune legături cu toţi, nu ne-ar fi lipsit nimic.

Ne-am fi dezvoltat în cel mai înalt grad din toate punctele de vedere: agricol, industrial, cultural etc. N-ar mai fi fost nevoie de atâta zbucium, poate nu ar fi fost nevoie de nişte legi care lovesc în amorul propriu al ţăranului, cum e bunăoară, legea obligativităţii muncilor de tot felul.

Or, fără această lege, ţăranul nu muncea ca să se poată întreţine? Câţi cerşetori, muncitori în stare să-şi câştige existenţa s-au văzut cerşind pe la uşile celor bogaţi? Fără să fi legiferat munca, fiecare gospodar îşi avea deja programul muncilor sale şi după acest program îşi executa fiecare din munci, impuse de timp.

I s-a părut legiuitorului că poate ţăranul e leneş, nu munceşte îndeajuns, dar cine a adus ţara în gradul de înflorire economică de până înainte de începerea războ-iului? I s-a părut, poate, că va fi de acum un trândav, dar căruia dintre noi i-ar conveni să şadă, iar copiii şi toţi ai lui să huzure de foame, cerşindu-şi bucăţica de pâine?

Ţăranul român, să se ştie, nu e numai inimos, el e şi mândru de obârşia lui. Nu se dă înapoi de la nimic. Mai greu în va veni acum, când silit, îşi va face lucrul său, lucru pe care, odinioară, îl făcea de bună voie şi cu toată dragostea.

Dar nu asta a împins pe legiuitor la făurirea acestei legi, nu dorul de ţăran, nu milă că va înfometa, ci lipsa de braţe pentru lucrarea moşiilor boiereşti, şi, deci, obligarea tuturor ţăranilor de a le munci, pe de o parte, pe de alta, obligaţia luată de ţară prin Tratatul de pace, de a vinde disponibilul de cerealele învingătorilor noştri, şi, deci, de aici, revine şi impunerea acestei legi, deoarece ţăranul, bineînţeles, care duce tot greul ţării, nu îşi va lucra ogorul decât în limitele trebuinţelor familiei lui, şi nimic mai mult pentru străin, mai ales că, forţat, urmează a i se lua dispo-nibilul.

Am adus aceste ipoteze. Însă ţăranului, pentru efectuarea muncilor sale, îi trebuie bani, şi deci din prisosul său, urmează să vândă. Iar boierii ar fi bine să asculte glasul regelui: „Moşiile se vor da vouă, ţărani români, vouă, care ştiţi a muri pentru pământul ţării în care v-aţi născut.” Dar care este acel ce urmează sfatul şi pilda regelui?

Daţi pământul şi nu vă fie frică că va rămâne ne-cultivat şi nelucrat la timp. Daţi pământ şi fiţi siguri că peste maximum cinci ani, nu se va cunoaşte că această ţară a fost zdrobită. Daţi pământ şi drepturi cetăţeneşti, şi veţi vedea cum ştie ţăranul să vă mulţumească din belşug.

Până atunci, să nu vă aşteptaţi la mult.

27 iulie 1918. Sub nemţi. Acasă.

Sunt trei săptămâni de când sunt acasă lângă ai mei. Mă căiesc amarnic de ce am plecat din Moldova, ca să văd ceea ce se petrece aici. Jaf din partea nemţilor, speculă din partea celor puşi în solda lor. De nemţi n-am ce zice. Jefuiesc cu formă, jefuiesc legal. Dar ai noştri? Nu se gândesc, oare, că va veni şi ziua cea mare a judecăţii?

Pe unii dintre aceştia i-am lăsat oameni săraci, înglodaţi în datorii, îi găsesc acum bogaţi, aproape să nu mai bage în seamă pe acei care, timp de doi ani, au luptat pentru un scop. Şi cât de amărâţi sunt aceştia. Iacă pe dezertori bogaţi, iar ei, vajnicii luptători, care au înfruntat viforul luptelor cu bărbăţie, iacă-i luaţi în picioare de câţiva dezertori de la datorie, puşi în slujba nemţilor, spre a-i ruina, spre a le stoarce şi puţinul ce le-a mai rămas.

Ah, sfântă zi de dreptate şi libertate, iveşte-te spre a da în cap acestor hoţi ai neamului. Veniţi cetăţeni bel-gieni şi sârbi, veniţi preoţi şi învăţători, de vedeţi pe cetă-ţenii, preoţii şi învăţătorii noştri în ce scârnăvie se tăvălesc.

Veniţi şi voi cei care vreţi să asanaţi moravurile cetăţenilor de toate categoriile din această amărâtă ţară şi vedeţi, vă plac aceşti aleşi ai neamului? Cu aceştia vreţi să ne îndreptaţi? Înşişi, nemţii ne-au calificat de hoţi. Şi cine credeţi că, la urma-urmei vor avea dreptate? Tot aceşti mişei, tot aceste lipitori.

În câte sate am umblat, tot aşa am văzut. Nimic corect, nimic cinstit, toţi jefuiesc, toţi despoaie, toţi specu-lează.

Aşa va fi în toate satele din Muntenia şi Oltenia? Şi, ca să fiu cu conştiinţa împăcată, scriu câteva nume în carnetul meu.

Unii, rămaşi spre a face speculă, alţii, dezertori etc.

Toma Gh. Popescu, primar (preşed. Com. Int.) pus de nemţi. Cu doi ani în urmă, sărac, dator, iar în prezent se laudă cu mii de franci. Speculant ordinar.

Cu toate că nemţii au interzis fabricarea ţuicii, totuşi, el a făcut, a vândut-o cu 6-7 lei/kg.

Speculează cu mălai de la etapă: dă merticul ca cântărit 15 kg, pe când în realitate nu e decât 12-13 kg. ş.a.

Ion D. Popescu, notar:

La începutul carierei era un om cinstit. Nu era dator, dar nici bani n-avea. În prezent e asociat cu cel de mai sus.

Ene Ghe. Dincă

Un al treilea samsar şi speculant, şi cel mai periculos. Un factotum al celor doi dinainte. El împlineşte trinitatea.

Om sărac la început, s-a înălţat prin speculă şi necinste în aceşti doi ani, însă a atins culmea.

N-ar mai trebui să i se dea nici o încredere şi nici importanţă. Trebuie dispreţuit. Prune, mere, pere şi tot felul de fructe, el le-a speculat. Lapte, ouă, brânză, unt etc., de asemenea. Şi câte altele?!

Ion T. Simion, cismar

Dezertor de pe front încă din 1916 decembrie. Necinste lui!

Gheorghe Gh. Mănuleci, tânăr

Sergent rural dezertor de pe front (în solda nemţilor).

Gheorghe I. Dole. Asemenea.

Ioan N. Stelian, contigent 1906 sau 1907.

Nu se ştie situaţia lui militară. Zdravăn, voinic. Nici nu a voit să ştie de armată. A rămas, a făcut speculă, îşi face casă, a cumpărat pământ. Iacă un tip de învăţător. În aceştia să mai avem încredere? Pe mâinile acestea să ne încredinţăm copiii?

Cu ce curaj va veni el înaintea copiilor, să le propovăduiască respectul legilor, iubirea de ţară, iubirea binelui, jertfirea pentru apărarea moşiei?

Şi la fel ca acesta, avem pe învăţătorul tânăr, Ion Albescu de la Berislăveşti, care, spre a face mai cu îndemână specula, a acceptat toate funcţiile: învăţător, primar, brigadier silvic. În prezent, la moşiile Eforiei.

Dar dl. Fl. Enăchescu, ca agent de percepţie, care în ultimul timp a avut ordin să se prezinte la unitate, de ce nu s-a prezentat, or aceasta nu e dezertare? De ce? Lucru simplu şi foarte explicabil. Se temea, bietul om, să nu-şi lase pielea gratis nemţilor, ca apoi să nu mai aibă cum face speculă şi lua în arendă moşia Dealul Boului, Mlaca, ce se caută în regim de Eforie.

De onor domn Epurescu, ca perceptor, nu mai vorbesc. Cu drept, fără drept, a rămas. De n-avea cine să strângă dajdiile nemţilor.

Vai, vai, sărmană ţară, pe ce mâini ţi-a fost dat să ajungi? Iacă-ţi fiii care te-au înjosit. E cinste lor?! Aşa se va petrece şi la alte neamuri? Iar acum să vă vedem pe voi cei care vă lăudaţi că veţi îndrepta tot răul. Îmi pare că tot cei ca mine vor fi socotiţi de răi şi hoţi.

1 august 1918. Sub ocupaţie.

Suntem în a patra lună de când s-a încheiat aşa-numita pace. Nu ştiu ce va fi fost înainte, dar, ce văd acuma, mă umple de scârbă. Era cu mult mai bine să nu fi venit din Moldova. Acolo nu vedeam, cel puţin, ceea ce văd aici.

Nemţii, pe de-o parte, ne iau ce brumă mai avem, ai noştri, români, ca şi mine, ne speculează, pe de altă parte, pentru a-şi umple buzunarele. Le e tot frică că poate pierd ocazia. Numai cei săraci duc greul, îndură mizeria, suferă amarul şi brutalităţile, şi dintr-o parte, şi din alta. De nu dai, gata amenda sau puşcăria, de dai, n-ai cu ce te hrăni. Iar cel îmbogăţit de pe urma noastră, a celor ne-voiaşi, se uită, rânjeşte, are de toate, e mulţumit în sufletul lui, văzând suferinţele semenilor săi.

Până când vom îndura toate acestea, nu se ştie. Suntem cu toţii cei amărâţi, în aşteptarea unei zile mari, ziua de scăpare şi a răfuielii. Când va veni însă? Am pierdut orice nădejde aşteptând. Tot aşteptând şi sperând multul-puţin al nostru, se duce, dispare încetul cu încetul, fie pentru a domoli foamea nemţilor, fie a umple buzunarele alor noştri, puşi în solda cotropitorilor scumpei noastre ţări.

Am ajuns de nu mai avem încredere în nimeni. Am ajuns străini în ţara naşterii noastre. Am ajuns să cerşim bucăţica de mămăligă la asupritorii noştri. Iar cei sătui, se uită la zvârcolirile de moarte ale noastre şi ale copiilor noştri şi râd, şi le pare bine de nenorocirile noastre, pentru că ei nu suferă.

Au toate din belşug, lui nu i se ia nimic, pe el nu-l jefuieşte nimeni.

Scriu aici în anul mântuirii, 1918, săse ştie de cei ce vor citi, că puţini mai sunt care mai simt româneşte.

Toţi ceilalţi şi-au pierdut orice sentiment naţional. Nu se mai gândesc la nimic, decât să-şi facă averi. În această amărâtă comună Dăngeşti, se fac cele mai mari nedreptăţi. Nu mai există autoritate. Toţi, nişte rapaci, nişte speculanţi, ocupându-se mai mult de a-şi face avere, decât de treburile comunei. Pe această comună, nefiind nimeni să-i păzească drepturile, au năpădit toţi din toate părţile şi din alte comune.

Locuitorii ei au ajuns în sapă de lemn din această cauză. Şi notaţi bine: primar T.G. Popescu, notarI.D. Popescu, preot I. Nicolescu, agent fiscal Florea Enăches-cu, învăţător la Dăngeşti, Ion Stelian, iar la Rădăcineşti, subsemnatul care scriu aceste rânduri. Care, amărât fiind, am venit de pe front, eu singurul dintre toţi din capii comunei, am fost în apărarea cinstei ţării acesteia.

Am scris, să se ştie şi să se condamne ei şi copiii lor.

Şi vom pleca. Avem un vis de împlinit. Peste capul nostru, al românilor, au trecut multe vijelii, şi nimic nu ne-a cârmit din calea noastră.

Timpuri triste, întunecoase au trecut şi mulţime de hoarde păgâne ne-au încălcat scumpa noastră ţară, dar nici timpurile grele, nici nimeni din păgâni nu ne-au putut curma şirul zilelor noastre, căci am fost şi suntem români, şi oricât timp vom putea să păstrăm acestui frumos nume, nu ne vom teme că vom pieri în mijlocul şi noianul nea-murilor cotropitoare.

Toţi zic, ca şi mine: Mai bine vom pieri cu cinste, decât să trăim cu ruşine în mijlocul neamurilor răuvoitoare nouă.

20 noiembrie 1918

În sfârşit, am scăpat. Da, am scăpat, am răsuflat. Ni s-a luat greutatea ce ne strivea corpul... şi sufletul. S-au dus nemţii. În urma lor nu a rămas decât jalea celor nevoiaşi şi râsetul celor groşi la pungă.

Fraţii noştri prin alianţă, francezi, englezi, americani, ne-au scăpat şi de această pacoste. De când ne-am demobilizat şi până acuma – sunt 6 luni –, multe am văzut şi multe am auzit.

Am văzut cum ni se duce ultima bucăţică de la gura copiilor noştri şi ultimul ou, ultima picătură de lapte. Şi de nu dai, era foc. Într-un rând, m-am opus, am spus că trebuie intervenit ca să nu mai dăm când n-avem de unde da.

Şi ce să vezi, mi-au pus în cap pe cei graşi, pe mai-marii comunei, pe cei căpătuiţi de nemţi, şi gata, gata să înfund puşcăria.

De auzit, am auzit şi mai multe: am auzit cum se înfiera purtarea românilor ce au luptat, cum ni se scoteau ochii cu vorbele „ce ne-aţi făcut, ce ne-au făcut mai marii voştri, că ne-au adus unde suntem azi”.

Se înfiera prin vorbe neomenoase faptele lui Brătianu şi Take Ionescu şi chiar a regelui nostru iubit.

Şi ştiţi de unde erau toate? De la nemţi. Şi ştiţi cine le răspândesc printre popor? Acei cărora li s-a dat toată încrederea: un Enăchescu, agent de percepţie, un Albescu, Stelian, învăţători, un Florescu, notar etc. Şi toi n-au luat parte pe front, toţi nu ştiu nimic din suferinţele şi vitejia ostaşilor noştri. Ei au ştiut numai să-şi facă averi, iar acum tot ei cer să li se dea.

 

CÂTEVA CUVINTE DESPRE

ÎNVĂŢĂTORULUI ION BULBEŞ ŞI FAMILIA SA

retrospectivă biografică realizată de nepotul autorului, Florea I. Niţă

La poalele munţilor Cozia, se înşiră pe văi, între râuri şi dealuri, comuna Berislăveşti, cu satele Dăngeşti, Rădăcineşti, Robaia, Scăuieni, Stoieneşti, Brădişor şi Berislăveşti.

La începutul secolului XX, satele Dăngeşti şi Rădăcineşti formau împreună comuna Dăngeşti, iar satele Brădişor, Stoieneşti, Berislăveşti, Scăuieni, Robaia constituiau comuna Berislăveşti. Ambele comune făceau parte din judeţul Argeş. Se ştie că partea stângă a Oltului ţinea de judeţul Argeş. Şi această împărţire administrativă a ţinut până în perioada comuniştilor, când partea stângă a Oltului s-a anexat judeţului Vâlcea.

Începând din anul 1900, comunele Dăngeşti şi Berislăveşti au mai fost unificate. Eu, de exemplu, sunt născut în comuna Berislăveşti. În anul 1940, anul naşterii mele, comunele Dăngeşti si Berislăveşti erau unificate.

Începutul secolului XX, în comuna Berislăveşti-Dăngeşti judeţul Argeş, pentru ţăranii comunei a venit o mare bucurie. Statul român a trimis în această comună un învăţător, pe Ion Bulbeş. Venit în anul 1899, acesta a funcţionat în satele Dăngeşti, Rădăcineşti şi Scăuieni. Începând de acum, copiii ţăranilor săraci puteau să înveţe şi ei carte, nu numai ai celor bogaţi, prin alte localităţi.

Eu, ca nepot al lui, din datele pe care le mai am, voiesc a arăta biografia acestui învăţător, statutul lui de om cinstit, corect, patriot şi viitor erou, încă necunoscut, comunei şi ţării noastre. De ce? Voi arăta în cele ce urmează.

 

Născut la 14 iunie 1881, în comuna Cioroiu, plasa Oltul de Sus, judeţul Romanaţi, Ion Bulbeş era fiul lui Ion P. Bulbeş şi Stanca, născută Predescu, în comuna Ciomă-geşti, prin căsătorie devenită Bulbeş, ambii ţărani mijlocaşi.

Ca pregătire intelectuală, Ion Bulbeş avea 5 clase primare plus 7 clase liceale, deci o şcoală normală de învăţători. Nu am date unde a făcut şcoala normală, dar că a făcut 12 clase este menţionat în livretul militar pe care îl deţin.

În toamna anului 1899 este repartizat învăţător în comunele Dăngeşti-Berislăveşti pentru satele Rădăcineşti, Dăngeşti, Scăuieni.

Potrivit legilor de atunci, învăţătorul repartizat, pentru a rămâne în localitate, trebuia să se căsătorească. Aşadar, în data de 2 decembrie 1899, conform certifica-tului de căsătorie nr.8, Ion P. Bulbeş s-a căsătorit cu Dumitra Popescu din satul Rădăcineşti, de profesie casnică şi agricultoare.

Din căsătorie au rezultat 4 fiiceElena, născută 27 aprilie 1901, conform certificat naştere nr.5; Maria (mama mea), născută 11 august 1902, conform certificat nr.22; Alexandra, născută 29 ianuarie 1906, conform certificat naştere nr.3; Aurelia, născută 26 aprilie 1907, conform certificat naştere nr.10

Ca învăţător, funcţionează până în anul 1925, când este ucis mişeleşte de o mână criminală, datorită cinstei şi corectitudinii lui.

Ca învăţător, până în 1916, în afara serviciului militar şi concentrărilor, îşi face conştiincios munca de învăţător, are o atitudine cinstită şi corectă, iar pe linie administrativă face şi munci extraşcolare pentru propăşirea comunei Dăngeşti, aşa cum o dovedesc certificatele de bună purtare morală cu nr. 442, din 19 iunie 1908 şi nr. 84, din 11 martie 1915, eliberate de primăria Dăngeşti.

În perioada 1899-1916, ca învăţător a format multe generaţii de elevi, absolvenţi a cinci clase primare, care mai târziu unii au devenit oameni de bază în comună, morali, corecţi, cinstiţi şi cu frică şi credinţă în Dumnezeu.

Tatăl meu, Niţă Andrei Ion (zis Bălteanul), i-a fost elev, iar mai târziu i-a devenit ginere prin căsătorie cu Maria Bulbeş, mama mea. Ca elev, tatăl meu a primit educaţia de la Bulbeş Ion, învăţătorul lui. Toată viaţa a fost un om corect, cinstit şi patriot, după modelul învăţătorului său.

Conform livretului militar nr.166, din anul 1903, învăţătorul Ion Bulbeş este încorporat în armată la Regimentul 1 Geniu SM (săpături-minări) compania 6, cu sediul în Curtea de Argeş. Depune jurământul pe 1 decembrie 1902, iar pe 5 octombrie 1905, este lăsat la vatră.

În anul 1916, este mobilizat pentru Războiul de Reîntregire al Neamului Românesc, tot la acest regiment. Pleacă cu trupele speciale de geniu spre teatrul de luptă, care urma să se desfăşoare la Mărăseşti, Oituz.

În perioada 1916-1918, ca administrator şi contabil al Regimentului de genişti, ţine evidenţa contabilă, dar totodată scrie şi un Jurnal privitor la evenimentele petre-cute pe front, precum şi câteva impresii după demobili-zare. Descrie amănunţit traseul parcurs, caracterizează oamenii din localităţile prin care trece sau unde staţionează. Face portretul comandanţilor şi camarazilor lui. Arată eroismul şi munca soldaţilor genişti care făceau podurile peste râuri sau refăceau şoselele. Descrie vitejia soldaţilor români în luptele de la Mărăşeşti, Oituz, Mărăşti. Descrie trădarea aliaţilor ruşi, laşitatea lor, primitivismul lor privind comportarea cu populaţia civilă.

După terminarea războiului, pe drumul de întoar-cere spre casă, descrie ororile războiului, care a distrus localităţi, case, drumuri, arătând cum erau şi cum au ajuns după război.

Revenit acasă, după anul 1918, îşi reia slujba de învăţător, dar continuă a-şi scrie impresiile în jurnal. Aceste impresii sunt asupra conducătorilor comunei Dăngeşti şi Berislăveşti. Este indignat cum aceştia au ajuns aşa de bogaţi. Arată că a fost informat de consăteni că aceşti conducători ai comunei, în timpul ocupaţiei germane au colaborat cu agresorii, atunci când nemţii au ocupat ţara Loviştei prin vechiul drum Tiţeşti, Perişani, Sălătruc, Curtea de Argeş, atunci când de frica nemţilor, populaţia din Berislăveşti-Dăngeşti s-a refugiat în comuna Blidari-Schei.

Aceşti conducători rămaşi în comună, pe lângă colaborarea cu nemţii, şi-au însuşit şi bunurile rămase ale consătenilor refugiaţi. Consecinţe ale acestor fapte au fost că cârciumarii şi funcţionarii care până la război erau săraci, cinstiţi şi corecţi, după război au devenit imorali, necinstiţi, corupţi şi foarte bogaţi.

Ideile de dreptate ale învăţătorului i-au adus soarta teribilă ce o voi relata mai jos. Cele ce mi-au rămas despre el sunt Jurnalul, câteva acte şi documentele privind cercetarea crimei săvârşite asupra sa, documente ce le am de la tatăl meu, Ion Niţă, ginerele lui. Nu s-a mai găsit nici un document privitor la viaţa şi activitatea învăţătorului Ion Bulbeş, din 1899 şi până în 1925.

După 1925, figurează ca învăţător în Dăngeşti, Rădăcineşti d-l G. Angelescu, deşi îmi spuneau părinţii mei că dânsul venise în Rădăcineşti înainte de 1925, împreună cu I. Tudor şi Ion Stelian. Din cercetările arhivelor celor trei şcoli, nici unul din aceştia nu mai figurează în Cataloagele şcolare, pentru că nu mai există nici un catalog. Singurele acte rămase sunt cele păstrate de tatăl meu. Tot la Rădăcineşti şi Scăieni, după 1920, au fost repartizaţi ca învăţători Ite Niculescu cu soţia, nici ei nefigurând în cataloage până în 1925.

Din ceea ce am reţinut de la mama mea, mama lui Ion Bulbeş se numea Stanca. Ea s-a născut în comuna Ciomăgeşti, judeţul Argeş, având numele de familie Predescu. Din căsătoria cu Ion P. Bulbeş, au rezultat zece copii: Ion, Tudor, Alexandru, Marin, Maria, Petre, Alexandra, Stanca, Ilie, Glafira.

Al doilea fiu a fost înfiat de o soră din partea mamei şi a primit numele Predescu. Acesta a plecat în oraşul Craiova şi s-a angajat la un patron de hotel, numit Slătineanu. Acest patron, văzând în Tudor un băiat isteţ, corect şi harnic, l-a înfiat dându-i numele de Tudor Slătineanu.

Cu îngăduinţa părinţilor, Tudor şi-a atras toţi fraţii şi surorile lui în Craiova, găsindu-le serviciu la toţi. A rămas o singură fată acasă cu părinţii, Glafira. Tudor, spunea mama, a fost şi el căsătorit şi a avut o singură fiică, a absolvit medicina şi ar fi fost apoi profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Ilie, mezinul, ar fi fost şi el pilot, dar a fugit din ţară în Argentina, după cum spunea mama. Aceste informaţii le mai aveau părinţii mei până la Războiul din 40-44. După război, a venit comunismul şi am pierdut orice legătură cu ei.

Părinţii bunicii mele s-au numit Leana şi Dumitru Popescu. Au avut patru copii: Dumitra, fiica cea mare, care s-a căsătorit cu Bulbeş Ion în anul 1899, Ion Dumitru Popescu, poreclit „Soi”, a avut în mod alternativ funcţiile :funcţionar, notar, primar, asta până în al doilea război mondial; Samoilă Popescu, funcţionar şi poştaş al comunei; Alexandra Popescu, casnică.

Îmi amintesc, pe vremuri, când mama îmi povestea despre rudele ei din comuna Cioroiu, jud. Olt: de bunicii mamei mele, Ion şi Stanca Bulbeş, precum şi unchii şi mătuşile plecate din Cioroiu şi stabiliţi în Craiova. Pe toţi aceştia mi-i arată într-o fotografie făcută în oraşul Craiova la nunta unchiului ei Tudor. După cum îmi reamintesc, caut şi eu să îi descriu cât mai explicit. Privind poza de la dreapta spre stânga, vedem: primul din dreapta, Samoilă Popescu, fratele bunicii şi unchiul mamei mele (în costum popular şi cu pălărie pe cap). La dreapta lui stau bunicul Ion Bulbeş cu bunica Dumitra. La dreapta bunicului stă Alexandru, angajat militar, lângă el, mama mea, Maria Bulbeş, la 17 ani, ţinută de umăr de către Marin, apoi Maria, sora lui Marin. Primul din stânga este Petre, funcţionar, apoi Alexandra, Stanca, Glafira şi Ilie. Urmează părinţii bunicului, Stanca şi Ion Bulbeş din Cioroiu, iar jos, Tudor şi soţia lui, a doua zi după nuntă.

După spusele părinţilor mei, îmi reamintesc că, după ce s-a întors acasă, bunicului nu i-a plăcut corupţia ce exista în Berislăveşti, şi drept urmare o critica. Având vederi democratice, a intrat consilier al primăriei din partea P.N.Ţ., cu intenţia de a stârpi specula şi corupţia din administraţie. Însă această intenţie cinstită şi corectă l-a costat viaţa deoarece adversarii lui politici, care promovau corupţia erau nemulţumiţi de ameninţarea ce o reprezenta Bulbeş. Aceştia treceau în funcţie de noile oportunităţi ce se iveau, când la P.N.L., când la P.N.Ţ., dar bunicul, ca 
să-i demaşte, trecea împreună cu ei de la un partid la altul. Având aceste idei de a-i demasca pe cei necinstiţi, ce colaborau cu oricine şi făceau orice, pentru a-şi asigura bunăstarea materială, fiind mereu în poziţii fruntaşe în conducerea comunei, nu era agreat de aceştia.

Având în vedere vederile democratice ale bunicului meu, adversarilor săi corupţi le era destul de greu să-l înlăture din consiliu. Oportunitatea de a fi înlăturat s-a ivit odată cu crima săvârşită asupra lui.

Iată ce povestesc părinţii mei despre această crimă: În noaptea de 3-4 mai 1925, învăţătorul Ion Bulbeş venea de la un cerc pedagogic pe jos de la gara Jiblea. Când a intrat în satul Rădăcineşti, s-a întâlnit cu paznicul comunei. Mergând pe drum spre casă, au ajuns în dreptul Primăriei, cu sediul în Rădăcineşti. Au văzut o lumină în incinta Primăriei. Bunicul, fiind un om voinic şi curajos, a intrat în Primarie, uşile fiind deschise, iar la biroul notarului Ion Popescu era un individ. Bunicul l-a luat în braţe şi a ieşit afară cu el strigând: „Săriţi, oameni buni, am prins hoţul! Este Ion al Tomii!” Aşa cum au declarat martorii care au auzit strigătul şi din declaraţiile fraţilor de la Craiova date la Curtea de Apel Piteşti, reiese că banditul care avea un cuţit în mână, cu care l-a lovit pe bunicul meu în multe locuri (12 lovituri), până ce acesta a murit la 50 m de Primărie. Paznicul comunei şi pădurarul, care veniseră şi ei între timp, nu au avut curaj să se apropie de criminal, care striga în gura mare să nu se apropie, că îi omoară şi pe ei, cum l-a omorât pe Bulbeş, iar dacă spun despre crimă, nu vor scăpa din mâna lui.

După cum îmi povesteau părinţii mei, criminalul Ion al Tomii, notar în comuna Câineni, dar dorea postul de notar de la Primăria Dăngeşti, unde era notar Ion Popescu. Modul prin care vroia să ajungă aici era distrugerea actelor administrative ale comunei Dăngeşti, pentru ca Ion Popescu să ajungă la închisoare iar el să ajungă notar aici, unde primar era chiar tatăl lui, Toma Popescu.

O precizare: în satul Rădăcineşti existau în timpul acela (1925) trei familii Popescu (prima familie nu este implicată în această crimă), a doua familie fiind Toma Popescu, a treia, deşi se numea tot Popescu, nu avea legături biologice cu a doua, dar Ion Popescu era rudă prin încuscrire cu ei, mai exact soacra lui Ion Popescu, Paraschiva, era sora lui Toma Popescu, iar Elisabeta era nepoata lui Toma Popescu. În anul 1925, Toma Popescu era primarul comunei Dăngeşti, iar ginerele surorii lui Paraschiva, Ion Popescu, era notarul comunei. De asemenea, Ion Popescu era şi cumnatul lui Ion Bulbeş, deci Dumitra Bulbeş era bunica mea.

După crimă, au fost făcute multe cercetări pentru pedepsirea criminalului. Tatăl meu, împreună cu fraţii bunicului, au luptat doi ani în procese pentru acest lucru. Martorii care ştiau de crimă erau sub tăcerea criminalului, fiindu-le frică să vorbească. Primarul comunei îngreuna mereu cercetările poliţiei, pentru că nu vroia ca fiul lui, Ion Popescu, să fie condamnat. La Curtea de Apel Piteşti, era în acel timp judecător Mamulea, care l-a condamnat pe criminal cu suspendare, dat fiind şi faptul că bunica mea l-a iertat. Ţin minte când tata îmi povestea acest episod, spunea că mult timp a fost supărat pe bunica pentru acest lucru, mai ales din cauza faptului că doi ani şi jumătate s-a luptat să condamne criminalul, timp în care s-au cheltuit mulţi bani cu aceste procese care în final s-au dovedit a fi inutile, deoarece în final a fost iertat.

Tatăl meu, Ion Niţă, a continuat lupta începută de bunicul meu, tot ca şi consilier, până la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, deşi totul s-a dovedit a fi zadarnic. În primărie, începând cu anul 1925, nu mai existau decât oameni corupţi, cărora le-a mers destul de bine după acea crimă. Aceştia, având instituţiile Primăriei şi şcolile în subordinea lor, au distrus toate actele privitoare la viaţa şi activitatea învăţătorului Bulbeş. Ca nepot, mulţi ani am cercetat arhivele şcolilor unde acesta a funcţionat, însă fără nici un folos, peste tot spunându-mi-se: „Războiul a distrus tot.” Concluzia mea, pe mi-o spunea şi tatăl meu este următoarea: conducătorii comunei, de după 1925, aceiaşi care au fost implicaţi în crimă, au distrus totul.

La întrebarea „De ce învăţătorul Ion Bulbeş ar trebui declarat erou?”, răspunsul este simplu: de când a fost repartizat în comuna Berislăveşti-Dăngeşti ca învăţător, până în anul 1916, a fost un om corect, cinstit şi patriot.

Când a început războiul, el nu s-a sustras îndatoririlor ostăşeşti, ci a mers la război cu trupele speciale de geniu, relatând în jurnalul lui absolut tot ce s-a întâmplat în cei doi ani petrecuţi pe front (1916-1918).

După război, a intrat în politică în calitate de consilier, luptând împotriva celor corupţi şi nedrepţi aflaţi la conducere în acea perioadă. După crima săvârşită asupra lui, frământările politice ale vremii, războiul şi apoi comunismul, l-au trecut în negura uitării, amintirea sa rămânând încă vie doar în inima familiei. Evenimentele petrecute după anul 1925 şi-au lăsat amprenta privind atestarea activităţilor lui, iar Jurnalul şi viaţa lui nu au reuşit să fie cunoscute şi puse la loc de cinste aşa cum ar fi meritat.

Ţara noastră are mulţi eroi ce au luptat de-a lungul istoriei pentru un scop nobil, pentru demnitate, libertate şi mândrie naţională. Patriotismul eroilor noştri – cunoscuţi şi necunoscuţi – a fost descris cu multă dragoste de marii noştri istorici. Printre ei, printre eroii necunoscuţi, se găseşte şi învăţătorul Ion Bulbeş.

Prin această carte, împreună cu documentele ce le deţin, caut să fac cunoscută lumii soarta unui adevărat patriot, erou şi luptător pentru întregirea neamului nostru şi libertatea lui, nu în ultimul rând luptător împotriva necinstei, corupţiei şi a tuturor relelor ce stau în calea unei democraţii sănătoase, democraţie pentru care, în final, avea să plătească preţul suprem... însăşi viaţa lui. Şi asta doar din dorinţa de a împiedica un jaf care ar fi dus la condamnarea unui om cinstit şi drept.

Patriotismul este dat de acei oameni care luptă pe orice cale şi prin orice mijloc pentru independenţă, unitatea şi bunăstarea unei ţări. Doar din oameni patrioţi se nasc eroii popoarelor, iar aceşti oameni patrioţi contribuie la câştigarea libertăţii poporului respectiv. Naţiunea noastră s-a format în decursul a douăzeci de secole, prin luptele eroice ale bravului popor român, ce dorea ca ţara noastră să devină liberă, independentă şi stăpână pe soarta sa. Au fost oameni care şi-au dat viaţa în războaie, care s-au luptat politic, arătând naţiunilor mari cum s-a format poporul român. Pe aceşti patrioţi, istoria i-a numit eroi, despre ei marii istorici scriind astfel încât amintirea lor să rămână vie permanent în memoria neamului nostru. Ţara noastră se mândreşte şi îi cinsteşte, ei în cursul vieţii lor fiind corecţi, cinstiţi şi cu multă credinţă în Dumnezeu. Adevăraţii eroi sunt patrioţi, şi nu se sustrag îndatoririlor ostăşeşti, ci, dimpotrivă, îi ajută pe cei aflaţi în nevoie şi sunt în stare să-şi dea viaţa pentru patrie şi pentru semenii lor, având credinţă în Dumnezeu. Necredinciosul, ateul şi indecisul, neavând asemenea valori morale, nu pot să-şi dea viaţa sau să lupte pentru o cauză, lor nepăsându-le decât de bunăstarea lor. Aceştia nu pot fi eroi şi nu pot fi luaţi ca modele de popor, pentru că nu au fost şi nu sunt patrioţi. Este dovedit istoric că toţi cărturarii care au dus o politică de înlăturare a feudalismului, începând din sec XVIII şi până în prezent, au avut şi au credinţă. Ei, în discursurile lor nu au minţit şi nu pot să mintă poporul, fiind numiţi eroi ai neamului.

Din păcate, începând cu secolul XX, acei eroi sunt tot mai puţini. Nu mai este patriotism în adevăratul sens al cuvântului, la fel şi credinţa în Dumnezeu. Majoritatea oamenilor politici din aceste vremuri fiind interesaţi doar de bunăstarea lor personală, ei nevrând o democraţie în adevăratul sens al cuvântului, ci anarhie şi haos.

Pentru a scoate la lumină lupta pentru dreptate a bunicului meu, am încercat, încă din 1970, a da publicităţii acest Jurnal. Am vorbit încă de atunci cu unii profesori, istorici şi ziarişti. L-am dat să-l citească, dar toţi m-au sfătuit să nu-l mai arăt la nimeni şi nici să nu-l dau să-l citească nimeni, pe motiv că bunicul are o atitudine duşmănoasă faţă de poporul rus, acolo unde scrie despre comportamentul trupelor ruseşti pe frontul din Moldova, din Primul Război Mondial.

După anul 1990, am intrat în legătură cu d-l profesor director al Muzeului de Istorie din Rm. Vâlcea. Dânsul m-a sfătuit să-l scriu, dar originalul să nu-l dau la nimeni. Dar am avut iarăşi ghinion, dânsul murind de o boala necruţătoare.

Mulţumesc, în schimb, pe această cale, d-lui profesor Ion Topolog, consătean al meu, acum trăitor în Braşov, care m-a înţeles şi mi-a ascultat rugămintea, asumându-şi răspunderea de a tipări această carte.

În încheiere, aş vrea să mai scriu câteva cuvinte despre biografia tatălui meu şi a mea.

Tatăl meu, Ion Andrei Niţă, zis Bălteanul, s-a născut în anul 1893, fiind fiul Dumitrei şi al lui Andrei Niţă. Născut în satul Dăngeşti, comuna Berislăveşti, judeţul Argeş. S-a căsătorit în anul 1922 cu fiica lui Ion şi Dumitra Bulbeş, numită Maria, din căsătorie rezultând trei fii: Virgil (născut în 1922, în prezent decedat), Gheorghe (născut în 1927, în prezent decedat) şi Florea (sub-semnatul, născut în 4 iulie 1940).

Tata a învăţat cinci clase primare şi a fost unul dintre primii elevi ai învăţătorului Ion Bulbeş, promoţia 1899. Şcoala era în Dăngeşti, într-o casă mai mare a unui om înstărit. A copilărit acasă, ajutându-l pe tatăl său, Andrei Niţă, la meseriile de dogărie şi tâmplărie. A făcut armata în 1913, participând la Războiul de Reîntregire al neamului din 1916-1918, la infanterie, şi având comandant pe colonelul Vlădoianu (după război ajungând ministrul domeniilor publice). Tata a fost rănit de două ori şi a primit opt decoraţii.

După război, a primit 2 ha de pământ. După 1920, fostul lui comandant era directorul Regiei Monopolului Statului la fabrica de tutun din Bucureşti. În 1920, colonelul Vlădoianu l-a căutat şi l-a luat la moşiile lui din Valea Călugărească, pentru că ştia că era om corect şi cinstit, având ocazia acolo să-l ajute cu câteva lucrări de tâmplărie. După 6-7 luni, l-a luat în Regie la fabrica de tutun şi l-a pus ca maistru tâmplar, acolo lucrând aproape 2 ani, dar, la începutul anului 1920, s-a dus pe la Rădăcineşti în concediu şi la cârciuma lui Florescu, la horă, s-a întâlnit cu Maria Bulbeş, cu care s-a căsătorit.

După cum îmi spuneau părinţii, au avut unul faţă de altul dragoste sinceră şi au hotărât să se căsătorească. Învăţătorul Bulbeş, atunci când tata s-a dus să o ceara pe mama, a fost de acord, pentru că îl ştia de mic copil, de când îi era elev. După căsătorie, tata nu s-a mai dus la Bucureşti, deşi directorul Vlădoianu a venit de două ori după el.

După anul 1923, tata a intrat în politică, devenind consilier al Primăriei Dăngeşti-Berislăveşti, luptând împreună cu socrul său împotriva corupţiei din administraţia comunei.

În cel de-Al Doilea Război Mondial 1940-44, deşi avea 47 de ani, a fost şi el încorporat. După război, odată cu venirea comunismului, s-a angajat la Întreprinderea Forestieră şi a muncit la pădure.

Îmi amintesc că prin anul 1949-1950 a avut un accident vascular. A venit personal domnul doctor Aurel Ştefănescu (Tuţu) ca să îl trateze şi l-a dus direct la Spitalul din Rm. Vâlcea. Îl cunoştea bine pe tata, pentru că lucrase tâmplăria la conacul tatălui său, domnul magistrat Mitică Ştefănescu.

În anul 1951, s-a îmbolnăvit şi mama. A făcut trei operaţii în următorii doi ani.

Ca fiul cel mai mic, am fost oprit acasă, pentru a-mi îngriji părinţii. Am muncit ca agricultor, ajutându-i a muncile agricole, iar la 15 ani (anul 1955) m-am angajat la pădure, ca muncitor forestier, totodată ajutându-i pe părinţii bolnavi, cu care am rămas împreună şi după căsătorie cu părinţii. Boala tatălui meu s-a înrăutăţit, iar în anul 1970, după o tăcere de vreo 4-5 luni, a decedat.

Eu, Niţă Ion Florea, zis Fănică, am făcut patru clase primare (între 1947-1951) şi am avut ca învăţătoare pe doamna Maria Oncete, o învăţătoare cu adevărat doamnă, exigentă şi corectă, care m-a învăţat, atât pe mine, cât şi pe ceilalţi colegi, cinstea şi corectitudinea. Mulţi dintre colegii şi colegele mele care au avut şansa de a-şi continua studiile, au ajuns oameni de vază în societate. În clasă am avut colegă pe fiica doamnei Maria Oncete, şi anume Rodica Oncete. În clasele I-IV, ea a avut premiul I, eu premiul II. Rodica a mers mai departe şi, într-un final, a terminat stomatologia, stabilindu-se în oraşul Băileşti, judeţul Dolj, fiind medic stomatolog, acum probabil pensionară. De când ne-am despărţit (ea conti-nuându-şi studiile, eu rămânând acasă), nu ştiu dacă a mai venit vreodată acasă, în afară de când a decedat mama ei.

Începând din anul 1951, anul când eu am terminat cele patru clase primare, viaţa mea a început să se desfăşoare ca o tragedie. Boala părinţilor mei a fost pentru mine o catastrofă. Cheltuielile cu doctorii erau foarte mari pe atunci şi chiar dacă ar fi vrut părinţii mei să continui şcoala mergând la gimnaziu, nu ar fi avut banii necesari pentru acest lucru, dar nici eu nu puteam să plec, ştiind că tata era bolnav şi mama operată. Am zis adio şcolii şi am rămas să-mi îngrijesc părinţii bolnavi. Fraţii mei mai mari aveau familiile lor, greutăţile lor, iar eu, mezinul, trebuia să rămân acasă. La împlinirea vârstei de 15 ani, m-am angajat ca şi muncitor forestier sub supravegherea fratelui meu mai mare, Virgil. Când a venit vremea să mă înrolez în armată, tata s-a dus la Comisariat cu actele lor, cerând să nu fiu înrolat pentru a putea rămâne să-i îngrijesc în continuare, aşa că am fost reformat cu livretul militar „întreţinător de familie”, tata între timp pensionându-se medical.

Gândul de a face şi eu gimnaziu nu-mi dispăruse, însă nu puteam pleca de acasă ştiind că părinţii mei sunt bolnavi. Ei m-au sfătuit să mă căsătoresc, astfel încât să poată rămâne cineva acasă cu ei, iar eu să merg în oraşul Rm. Vâlcea să mă angajez şi să-mi fac gimnaziul. M-am căsătorit şi, după vreo 3 ani, întreprinderea forestieră m-a trimis la o şcoală de scurtă durată de mecanici forestieri. După terminarea şcolii, am fost trimis ca mecanic funicularist în munţii din Făgăraş. Lucram deja de un an acolo, când am avut un grav accident de muncă, ce mi-a marcat, din perspectiva sănătăţii, toată viaţa. Internările la spitalul militar de neuro-chirurgie şi la spitalul judeţean din Rm. Vâlcea, m-au vindecat parţial, însă medicamen-tele care am fost nevoit să le iau apoi, mi-au distrus alte organe. Am continuat însă să muncesc tot ca funicularist. Apoi alt necaz m-a marcat: soţia m-a părăsit din cauză că eram bolnav, eu rămânând cu fiica noastră, care avea atunci un an şi opt luni. După divorţ, fiica a rămas cu mine iar eu a trebuit să-mi găsesc altă soţie. La scurt timp, bunul Dumnezeu m-a ajutat, deoarece mi-am găsit o fată cuminte, cinstită şi cu multă credinţă în Dumnezeu. M-am căsătorit cu ea şi, începând cu anul 1965, ea mi-a fost şi îmi este o adevărată soţie. I-a îngrijit pe părinţii mei fără nici o împotrivire, iar pe fetiţa mea a crescut-o nefăcând diferenţa între ea şi cei doi copii pe care i-am avut cu ea. Din căsătoriile mele au rezultat trei copii: Mariana (născuta în anul 1963, crescută de cea de-a doua soţie), Iuliana (născută în anul 1968) şi Ion (născut în anul 1970).

După căsătorie, am continuat a munci tot la pădure. În anul 1968, m-am transferat la o întreprindere de construcţii din Rm. Vâlcea, ca mecanic. Acolo am făcut cele patru clase gimnaziale la şcoala nr.5 .

După moartea tatălui meu, în 1970, mama mea s-a îmbolnăvit mai rău. În anul 1975, am fost nevoit a mă transfera la Călimăneşti, unde lucram în schimburi, ca să pot îngriji de mama mea care era foarte bolnavă. Munca în schimburi şi nopţile nedormite, mi-au agravat starea de sănătate. Necazurile m-au doborât fizic şi m-am îmbolnăvit foarte rău. În anul 1978, am fost pensionat medical. Nu am mai reuşit a mă reface total, aşa că am rămas pensionat până în ziua de azi, însă mulţumesc lui Dumnezeu că toate aceste necazuri nu mi-au afectat mintea şi memoria este încă limpede. Ca să uit de cele întâmplate, am început să citesc tot felul de cărţi: literatură, ştiinţă, istorie, istorie a religiilor, Biblia, aceste cărţi formându-mă mult intelectual.

Soţia mea a doua, Niţă Elena, a fost şi este o soţie harnică şi înţeleaptă. Toate necazurile şi suferinţele mele nu au făcut-o să mă părăsească, având cu ea o căsnicie fericită, trecând împreună prin toate încercările ce ne-au fost date de această viaţă. Am crescut bine trei copii, ce acum se află toţi la casele lor, noi fiind iubiţi şi respectaţi de ei.

 

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Joi, 15 Noiembrie 2018
  • Localitate: Bihor
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: audio
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: ---
  • Limba: ---
  • Tip articol: Bibliografii tematice
Citit 358 ori Ultima modificare Vineri, 24 August 2018 09:17
Ești aici: Home Valcea Valcea Jurnal de front: 1916-1918/ înv. Ion Bulbeş (II)