Istorie Locala

Vineri, 31 Ianuarie 2020 09:51

Ocnele Mari/ Vâlcea: Ocna de sare şi ocna-închisoare

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

 

Oraşul Ocnele Mari rămâne în istorie prin imensa bogăţie de sare din subsolul acestor locuri, zăcământ în jurul căruia au gravitat de-a lungul mileniilor strămoşii noştri geto-daci, daco-romani şi valahi. Sunt zeci de secole de viaţă intensă, de civilizaţie - „civilizaţia sării”, de bucurii dar şi de suferinţă.

De existenţa uriaşului zăcământ este strâns legată şi vestita puşcărie–ocnă, în care şi-au ispăşit cumplitele pedepse generaţi şi generaţii de oameni condamnaţi pentru faptele lor – reale sau născocite de regimurile timpului. Chiar dacă nu avem dovezi certe în acest sens, cu siguranţă că pedepsirea faptelor antisociale şi a rivalilor politici prin munca silnică în salinele de la Ocnele Mari nu este o măsură ce ţine de ultimele 2-3 secole, ea vine din trecutul foarte îndepărtat, încă din vremea strămoşilor geto-daci, a romanilor şi a daco-romanilor când exploatarea sării se făcea atât cu oameni liberi, dar şi cu prizonierii de război, cu opozanţii politici, criminalii şi tâlharii vremii. În Evul Mediu, salinele de la Ocnele Mari erau folosite „drept închisoare domnească, pentru condamnaţii la muncă silnică pe viaţă. Paza acestora era asigurată de străjeri sau dorobanţi (Dicţ. istoric, 2009, 263). Condamnaţii „erau aruncaţi în fundul ocnei şi obligaţi să cioplească în stânca muntelui sute şi mii de metri cubi de sare. În secolele trecute erau scoşi din adâncul ocnei la lumină din închisoarea naturală doar de două ori pe an, la marile sărbători ale poporului român: Crăciunul şi Paştele. Aici dormeau, aici munceau, îşi ispăşeau păcatele cu lanţurile la picioare” (Marinoiu, 2006, 123).

      

Un document din 25 iunie 1615, ne face cunoscut faptul că, în urma unui conflict declanşat între Oprea logofăt şi locuitorii satului Foleştii de Jos (com. Tomşani), un localnic pe nume Deatco este trimis la Ocna cea Mare şi supus la canoane corporale groaznice (Ibidem, 123-124). Exemplele ar putea continua, documentele secolelor sunt pline de astfel de cazuri. În sec. XVIII-XIX, odată cu înteţirea haiduciei, la Ocnele Mari sunt închişi o serie de haiduci celebri. Printre condamnaţi, s-a aflat şi „«vestitul haiduc Iancu Jianu»”, despre care scriitorul Victor Eftimiu sublinia: «L-au dus la ocnă, la Telega, apoi la Ocnele Mari, la tăiat sare, cu lanţuri şi ghiulele la picioare. A fugit din ocnă şi iar a haiducit, şi iar a fost prins, şi l-au purtat pe la Bucureşti, să-l spânzure»” (Marinoiu, 2006, 125).

 

Documentele vremii ne fac cunoscut faptul că în timpul mişcării de la 1821, revoluţionarii „i-au eliberat pe cei închişi la ocnă (Ibidem). Din datele statistice ale anului 1830 rezultă că în acel an, la salinele de la Ocnă se aflau „138 criminali, din care o treime se ocupă cu extragerea bolovanilor de sare” (Ilieş, 1956, 179; apud Tamaş, 1995, 177).

 

În timpul Războiului de Independenţă, „în oraşul Ocnele Mari se afla reşedinţa subprefecturii plăşii Ocolul Otăsău, reşedinţa unei companii de dorobanţi, însărcinată cu paza penitenciarului”.242

Începutul sec. al XIX-lea avea să rămână în istorie alături de cele mai negre momente din istoria acestor locuri. În luna august a anului 1802, locuitorii aşezărilor din Subcarpaţii Vâlcii şi Subcarpaţii Olteniei, până la Polovragi, au fost atacaţi, prădaţi şi luaţi robi de turcii din Vidin, care, răsculaţi „au venit hoţeşte – spune cronicarul, noaptea la oraşul Ocnei, că au omorât mulţi oameni şi au slujgit pe mai mulţi şi au ars oraşul cu foc şi toate bisericile ca şi la Craiova, şi aici au şezut cârjalii două săptămâni de au prădat şi au prins robi, iar năzarul, sosind mai târziu cu turcii lui, au tăbărât în dealul Titireciului, ca la o jumătate de ceas de ocnă şi da câte un tun spre ocnă în văzduh (Ibidem, 153). Învăţătorul G. Stămulescu avea să menţioneze într-o monografie rămasă la stadiul de manuscris că: „După ce au pârjolit dealul Licura, cârjelii au coborât la hanul Roşu – la Râmnicu Vâlcea (unde se afla cândva penitenciarul) (Apud Marinoiu, 2006, 47. Acesta este momentul în care „satul Licura - una dintre vechile aşezări ale Ocnelor Mari, şi biserica sa sunt mistuite de flăcările incendiului – fiind ras din istorie – devenind doar o legendă” (Ibidem).

 

 

 

 

Informații adiționale

Citit 1018 ori
Ești aici: Home Valcea Valcea Ocnele Mari/ Vâlcea: Ocna de sare şi ocna-închisoare