Istorie Locala

Vineri, 07 Februarie 2020 09:13

1860: M. Lancelot, Al. Odobescu – Însemnări de călătorie în Vâlcea. Balcanismul de ieri și românii europenizați de astăzi* Recomandat

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Tiberiu M. Pană

Moto: „Nu, istoria face la rândul ei   pe oameni şi   plămădeşte   destinul   lor,   istoria   anonimă, profundă şi adesea tăcută, al cărui nedefinit, dar imens domeniu a sosit momentul să îl abordăm”.   (Fernand Braudel)

                                                                           

Afirmaţia acestui mare istoric[1], referitoare la necesitatea de a privi istoria şi dintr-un alt unghi, al oamenilor simpli care o fac, ne-a impulsionat să întreprindem această cercetare. Depăşind abordarea tradiţională a evenimentului şi a individului, căutând să înţelegem viaţa satului – adesea scufundat în tăcere – încercând să distingem între ceea ce este factor de permanenţă, tradiţie şi continuitate, supus în mai mică măsură înnoirilor şi mutaţiilor mai rapide care s-au produs în plan legislativ şi ideologic în societatea românească, am ajuns să constatăm dinamica diferită a satului faţă de oraş.

De un real ajutor ne-au fost consemnările din lucrarea De Paris à Bucharest. Causeries geographiques a lui M. Lancelot[2] şi Însemnări despre monumentele istorice din judeţele Argeş şi Vâlcea, a lui Alexandru Odobescu.[3] În anul 1860, ambii au parcurs judeţul Vâlcea, însemnările lor (cu o notă în plus pentru rigoarea călătorului francez) surprinzând aspecte care „scapă” documentului oficial.

Aspectul sălbatic al naturii în zona montană, integrarea omului în peisaj fără a-i aduce modificări vizibile şi a-i altera măreţia impresionau călătorul. Lancelot, călătorind De la Paris la Bucureşti, pătrunzând în judeţ prin Ţara Loviştei, remarcă toate acestea în zona Câineni: „Natura este aici străină de orice intervenţie omenească. Nici o contribuţie meschină şi pretenţioasă a omului nu se iveşte ca un gheb ridicol, care să trădeze stadiul de inferioritate în care el însuşi vegetează. Acolo omul este umil, resemnat şi sălbatic, aşteptând timpuri mai bune… În tot acest vast peisaj desfăşurat în faţa noastră, cât vede ochiul şi aude urechea, nici un zgomot, nici o formă care să amintească de civilizaţie sau de omul de azi[4].    

Interesându-se de la localnici despre satele de pe Valea Lotrului, Alexandru Odobescu află că „… sunt cu totul vreo patru, din care Mălaia şi Voineasa … sunt mai însemnate; carul abia merge până în Mălaia; iar de acolo înainte abia poţi merge călare prin matca Lotrului şi prin văi până la Voineasa, îţi trebuieşte ca la o zi să faci această călătorie. Pe acolo toţi sătenii sunt moşneni, dar nu cunosc lucrul agriculturii, ci se hrănesc mai mult cu vitele şi cu tăierea brazilor de prin păduri; cei care

n-au ieşit din satele lor nu ştiu nici cum e făcut carul[5].

Pe drumul spre Cozia, Lancelot traversează cătunul Ţigănia, locuit de ţigani eliberaţi. Străbătând satul în amurg, întregind o imagine inedită, călătorul vede „… copii goi şi porci bruni, mari, certându-se pe prunele care cădeau din copaci. Din fiecare curte, câte un câine negru şi slăbănog ne saluta cu lătrături furioase; redus brutal la tăcere de stăpânul său îşi termină strigătul de luptă cu un urlet plângăreţ, îngrozitor. N-am să uit niciodată acest sat aparte cu totul, forme, zgomote, luciri, până la nu ştiu ce atroce miros de grăsime topită care evoca imaginea unui sabat grotesc şi hidos[6]. Tot Lancelot ne mijloceşte contactul cu o familie de clăcaşi, dintr-un sat de lângă Horezu: „… oameni de treabă, care mă primiră ca pe un prieten … Purtarea lor sinceră şi deschisă contrasta în mod demn cu supunerea forţată şi sălbatică a singurilor ţărani clăcaşi pe care îi văzusem până atunci. Deşi nu foarte înstăriţi, erau pur şi simplu ospitalieri şi apreciau libertatea în mod nobil. Îi erau recunoscători mai ales pentru că le dădea dreptul să ofere ceea ce bieţii şerbi au datoria să lase să li se ia şi înţelegeau că demnitatea omului se află între acest drept şi această datorie[7].

Ambii călători remarcă starea proastă a principalelor drumuri ale judeţului[8]. Realizate din pământ bătătorit, fără ramblee şi acostamente, drumurile erau transformate de ploi în smârcuri în care căruţele se împotmoleau, iar vara, praful care se ridica se depunea în straturi groase pe hainele drumeţilor. Ieşind din Rm. Vâlcea, Lancelot constată că drumul era „… presărat cu pietre izolate sau grupate, al căror număr şi mărime creşteau mereu. Ai fi zis că este un câmp imens cu cartofi proaspăt scoşi şi uscându-se la soare, care tocmai căzând pe aceste corpuri mari şi rotunde, le înconjura cu un contur fin de umbră albastră, contrastând pe drumul alb[9].   Mânată abil de surugii, trăsura trecea în viteză, făcând un adevărat slalom printre bolovani „… până când o piatră mai puţin rotundă nimeri sub roată cu o faţă perpendiculară, care o opri brusc şi o întinse în mijlocul drumului, spartă. Eşuasem în mijlocul unei arene fierbinţi, la 6 sau 7 km de Râmnic şi mult mai departe de orice loc unde accidentul s-ar fi putut repara[10].

Meşterii vâlceni au dezvoltat o adevărată artă a lemnului, meşteşug cu îndelungată tradiţie ca îndeletnicire casnică. „Mobilierul ţăranilor se reduce aproape totdeauna la paturi mari, late, fixate pe pământ şi ocupând o latură sau două ale camerei; acest soi de bancă largă este acoperită cu împletituri şi covoare dese; la extremităţi sunt îngrămădite perne acoperite cu diverse stofe de lână; uneori chiar peste tot patul se întinde o cuvertură cu franjuri ce cad până la pământ[11].

Portul popular - divers tipologic în ce priveşte componenţa pieselor şi combinaţiile decorative - nu putea să nu atragă atenţia celor doi călători. Astfel, Al. Odobescu constata la faţa locului că „… prin toate satele, femeile au veşminte ţărăneşti prea luxoase şi frumos lucrate. Iile şi cămăşile cusute pretutindeni cu desenuri subţiri şi complicate, fotele şi zăvelcile, asemeni frumos lucrate, pieptarele fără mâneci, de oaie, cu flori şi mătăsuri pre dânsele, vâlnicele de pânză subţire şi de borangic. E frumos lucru a le vedea adunate duminică la horă…[12].

Unde şi de către cine erau confecţionate toate acestea? „Aproape fiecare casă de ţăran are o mică încăpere rezervată războiului, pe care femeia ţese în timpul lunilor de iarnă, pânza, postavul, tapiseriile şi covoarele de care familia poate avea nevoie. Abundenţa lor este un indice aparte al bogăţiei şi bunăstării[13]. Femeile ţes şi brâiele şi centurile largi de lână, în general roşii, purtate de ambele sexe, ca şi „cordoanele lungi de lână, brodate cu perle şi pietre, numite bete …”, unul din principalele obiecte de lux ale tinerimii din sat.

Obiceiurile practicate în momentele principale ale vieţii – naşterea, botezul, nunta sau înmormântarea – atestă, conform mărturiilor contemporanilor, că ţăranul român manifesta un interes aparte faţă de religie şi biserică, chiar dacă unii preoţi constituiau şi atunci un nesecat izvor de ironie.

Ocupându-se de rolul religiei şi culturii în conturarea profilului psihologic al poporului român, Dumitru Drăghicescu constata „… lipsa de o pătrundere mistică a fondului religiei creştine. Partea intelectuală superioară, metafizica creştinismului n-a fost nicicând înţeleasă, pătrunsă şi simţită de români … Ceea ce este de temelie în practica sa religioasă este cultul, ritualul, adică împlinirea tuturor formelor şi formulelor. Luaţi oricare act temeinic din viaţa religioasă a săteanului, fie el actul botezului, cununiei, al împărtăşaniei, etc.. … Niciodată mintea lui nu va fi chinuită de întrebări asupra rostului acestor acte. În schimb, însă el va observa şi va îndeplini cu adevărată sfinţenie toate micile gesturi, obiceiuri şi practici care trebuie să se îndeplinească în asemeni împrejurări[14].

Principalele sărbători erau Crăciunul, Paştele şi Adormirea Maicii Domnului, fiecare dintre ele fiind „marcată de anumite uzanţe tradiţionale, care s-au transmis fidel poporului din vremuri îndepărtate[15]. În afara celor trei sărbători canonice mai existau şi altele, populare: cea a sfântului Vasile (sărbătorită la 1 ianuarie), a sfântului Gheorghe (23 aprilie) şi a sfântului Dimitrie (26 octombrie). Cum bine a remarcat D. Drăghicescu „… esenţa ortodoxismului la noi stă în afirmarea credinţei neţărmurite nu în realizarea în faptă a legilor morale. Credincioşii ortodocşi sunt pasivi şi speculativi pe când catolicii şi protestanţii sunt oameni harnici şi energici. Pentru ortodocşi, esenţialul, scopul credinţei nu stă în viaţa practică, ci în izbăvirea sufletelor[16]. Cu toate acestea, cimitirele de stat îi lasă lui Lancelot impresia de „totală părăsire”, salcâmii crescând în jurul lor, iar merii, prunii şi ierburile semănate de vânt, în interior[17].

Numeroase erau, la români, credinţele şi practicile superstiţioase. Astfel, ruinele, casele părăsite, pâlcurile de copaci izolaţi în câmp sunt locuite de strigoi şi stafii. Pentru a te feri de răutatea lor, trebuia să porţi timp de trei săptămâni, legată de cap cu fire de păr smuls din creştet, o hârtie împăturită „… cum doar preotul ştie să facă, şi pe care a îmbibat-o cu ulei sfinţit[18]. În multe sate existau vrăjitoare – „babe” – care-şi întind puterile malefice asupra oamenilor şi animalelor, punându-şi „priceperea” la dispoziţia plătitorilor. Exercitându-şi influenţa asupra animalelor, oamenii credeau că ele puteau face sterilă vaca al cărui uger era plin cu lapte, că dintr-un bou de plug pot face un animal slab şi fără putere.

Încercând, în drumurile sale prin judeţ să deseneze oamenii, Lancelot a remarcat neliniştea de care aceştia sunt cuprinşi, unii ascunzându-şi faţa, iar alţii îndepărtându-se grăbiţi. Considerând că ar fi numai rea voinţă din partea acestora, pe când se afla la Mănăstirea Dintr-un Lemn şi începuse să deseneze doi boi şi o căruţă, a avut surpriza să constate că proprietarul s-a ridicat şi i-a mutat în altă parte. Cerând lămuriri, a aflat că la aceşti ţărani din zona montană era adânc înrădăcinată credinţa populară conform căreia orice fiinţă vie, a cărei imagine este desenată, urma să moară în cursul anului. Femeilor le repugna mai puţin să se lase desenate, în schimb puţini bărbaţi îşi depăşeau teama produsă de această superstiţie. Nici unul nu i-a permis să deseneze animalele, o scroafă (nevinovată!) primind de la stăpânul ei o mulţime de lovituri pentru că îi „pozase”, întinsă leneş la umbră, cu purceii sub pântece!

În 1859, erau în judeţ 460 de biserici, 7 mănăstiri şi 14 schituri. Lancelot considera Cozia „o ruină”, aflată într-o zonă greu accesibilă, vizitatorii fiind rari, iar daniile sărace. Biserica era mică, întunecoasă, dărăpănată, ca şi restul. Demn de o schiţă, călătorul a găsit un mic portic adăpostind un izvor care părea să se bucure de o mare veneraţie.

Al. Odobescu este indignat de starea în care se află bisericuţa din satul Stăneşti, ctitorie a familiei Buzescu, care „era schit al Zlătarilor, ce este închinat la patriarhia din Alexandria”. Încă o dată a putut constata starea jalnică în care ajunseseră multe dintre bisericile administrate de călugării greci, care „iau veniturile şi las în dărăpănare mănăstirile”. Văzând ruinele de la Stăneşti, unde „mormintele eroilor noştri (erau) lăsate în prada stricăciunii şi a despreţului de nişte neruşinaţi cămătari, ce specula[u] … cu credinţa şi cucernicia străbunilor noştri”, Odobescu a jurat o veşnică ură călugărilor greci, angajându-se să sprijine mişcarea pentru eliberarea mănăstirilor „de ruşinosul bir ce-l plătesc la acei mişei de greci!”[19].

Într-una din zilele petrecute la Mănăstirea Dintr-un Lemn, Lancelot a constatat cu surprindere că un preot care „îşi înnecase ştiinţa în rachiu” a fost închis de egumen în altarul bisericii: o parte din noapte şi-a clamat căinţa cu lacrimi şi strigăte, „al căror accent dovedea mai curând obişnuinţă decât regret[20].

Viaţa călugărilor i s-a părut călătorului francez, „un dulce şi etern far niente”, întrerupt de rare şi scurte îndatoriri religioase. Dimineaţa, unul dintre ei face pe dinafară turul bisericii, ţinând în mâna stângă o scândură din lemn uscat şi sonor, care se îngustează spre capete: lovind-o cu un ciocănel din lemn, obţine nişte sunete „mai mult sau mai puţin grăbite”. La această chemare, călugării coboară din chilii şi merg la biserică, unde, în strane înguste, în jurul navei centrale, psalmodiază cu o voce nazală destul de puţin atentă la ceremonie, timp de o oră. Ce fac în restul timpului? Cei mai mulţi rătăcesc pe câmp sau prin grădinile mănăstirii: alţii, pe jumătate adormiţi îşi petrec ziua la fereastra chiliei. În interiorul lor, nimic nu sugerează o muncă fizică ori intelectuală. Servitorii laici, credincioşi, „postind cu îndârjire”, se hrăneau mai mult cu usturoi şi ceapă crude şi    nu-şi săturau setea decât (dar copios!) cu rachiu.

O impresie deosebită i-a produs călătorului francez ceremonialul nunţii la români, dându-i ocazia să-l descrie în amănunt. Când o fată acceptă cererea în căsătorie, flăcăul trimite mesageri, care caută „căprioara” la casa părinţilor ei: „căprioara noastră are părul blond ca aurul şi ochii eretelui; dinţii ei sunt ca şirul de perle şi buzele roşii ca cireşele, este ca o leoaică şi sânul e alb ca lebăda, degetele ei sunt mai delicate decât ceara, obrazul mai luminos decât soarele şi luna[21]. Părinţii aduc fata, împodobită cât mai bogat posibil şi are loc logodna.

În ziua nunţii, dacă mirele locuieşte în alt sat decât mireasa, el trimite câţiva oameni înainte pentru a-i anunţa sosirea. Împreună cu aceşti „soli” părinţii fetei ies înaintea alaiului, care vine cu o suită mai mult sau mai puţin numeroasă. Apoi pornesc cu toţii spre biserică: cei doi tineri stau în picioare pe un covor pe care s-au aruncat monede, dovedind prin aceasta că nu fac caz de bogăţii, nedorind altceva decât fericirea casnică. Atunci când preotul le pune coroanele nupţiale pe frunte, unul dintre asistenţi aruncă nuci, pentru a arăta că tinerii căsătoriţi renunţă pentru totdeauna la distracţiile copilăriei pentru lucruri mai serioase.

La întoarcerea acasă, se serveşte cina. Tinerii căsătoriţi, aşezaţi în capul mesei, au la dreapta şi la stânga socrii şi martorii (naşii). Unul dintre fraţii mirelui, sau în lipsa acestuia, una dintre rudele apropiate ale flăcăului, se adresează mesenilor, reamintind tânărului îndatoririle faţă de părinţi. Spre sfârşitul mesei, un vătăşel cere, în numele miresei, iertare de la părinţi: „Firea ei bună şi sufletul curat o vor face să vă mulţumească pentru înţelepciunea cu care aţi crescut-o în casă … Să se mire că nu găseşte destule cuvinte de recunoştinţă pentru toate grijile voastre pline de afecţiune şi bunătate părintească …[22]. Tinerii căsătoriţi îşi iau la revedere, sărutând mâna părinţilor. Cu ochii în lacrimi, aceştia răspund: „Dându-ţi azi, băiete, mâna fetei noastre iubite, nu facem decât să ne supunem voinţei Providenţei divine, care a permis această unire”, recomandându-i acestuia să păstreze fidel învăţătura bisericii şi să-şi iubească femeia.

Despărţirea are loc cu lacrimi de o parte şi de alta. Soţia urcă apoi într-o căruţă, în care se află zestrea, având alături soacra sau cumnata. Soţul o urmează pe jos sau călare însoţit de prieteni. Ajunşi acasă, părinţii tinerei soţii o închid într-o cameră: prietenii soţului o caută zgomotos, o găsesc şi mirele „smulge” nevasta, o ia în braţe, trecând pragul camerei nupţiale.

Informaţiile oferite de sursele utilizate în acest studiu întregesc imaginea profilului moral şi spiritual, a preocupărilor şi aptitudinilor sătenilor vâlceni, comune, de altfel, poporului român de atunci. Părerile exprimate converg prin a-i considera pe români ca fiind un popor dotat cu numeroase calităţi care îl recomandau pentru modernitate: adaptabilitatea, capacitatea de asimilare, inteligenţa, cărora – pentru conturarea profilului spiritual – li se adăugau: percepţia clară, puterea de observaţie, sociabilitatea, dar şi vocaţia libertăţii.

Surprinzând omul, cu obiceiurile şi tradiţiile sale, conturând acel profil spiritual propriu lumii satului, izvor de alimentare a fondului moral curat, de vitalitate pentru însuşirile pozitive ale caracterului românilor – trebuie să remarcăm faptul că, deşi corelate intim istoriei româneşti în ascensiune, trăsăturile şi manifestările ţăranului român desemnează factura preponderent populară a vieţii sociale.

Aflaţi din nou „la răspântie de veacuri”, confruntaţi (încă o dată!) cu problema accederii noastre în Europa civilizată a secolului al XXI-lea, explorând resursele etnogenetice şi calităţile etice ale poporului român de astăzi pentru a constata dacă şi în ce măsură acestea corespund realizării acestui obiectiv naţional primordial – cred că soluţia recomandată acum o sută de ani de către marele sociolog şi patriot vâlcean D. Drăghicescu este de actualitate: „ … neamul românesc … va trebui să iasă din nepăsarea şi ignoranţa tradiţională despre el şi despre ceilalţi. Or, aceasta se face azi la noi aproape pe toate căile. Trebuie să luptăm cu armele ştiinţei din timpul nostru şi cu ale acelora care ne fac concurenţă. Aceste arme sunt: prevederea, cunoaşterea desăvârşită a mijloacelor şi a însuşirilor sale bune sau rele, întrebuinţarea raţională a tuturor resurselor materiale şi sufleteşti de care dispunem … Energia naţională trebuie cheltuită sub forma ei cea mai potrivită cu împrejurările şi în direcţia care i-ar conveni mai mult. Tocmai de aceea este neapărată nevoie să ne cunoaştem forţele şi împrejurările sociale şi istorice în care vremile viitoare ne vor aşeza[23].

Situându-se încă sub zodia actualităţii – cuvintele scrise acum o sută de ani de D. Drăghicescu, adresate   generaţiei din care făcea parte – întrupându-se „într-un ideal conştient, statornic, dominant, calculat şi urmărit cu sânge rece” de către realizatorii României Mari – contravin doar în aparenţă motto-ului acestei comunicări – constituindu-se într-un îndemn adresat şi generaţiilor de astăzi pentru împlinirea destinului istoric al poporului român: „Istoria însă nu se face singură. Pe ea o fac oamenii, şi aşa va fi cum vor fi făcut-o aceştia. Istoria noastră viitoare se înfăţişează cercetătorului numai ca un plan de acţiune, pe care mintea lui trebuie să-l întrezărească şi să-l scruteze în liniile lui cele mai largi. Aceste linii vor fi determinate din examenul trecutului, al condiţiilor actuale şi al celor care se ivesc la orizont, pentru viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Din aceste condiţii trebuie să se determine ce poate să fie acest viitor. Şi mai ales, dacă examinăm natura şi cuprinsul aspiraţiilor noastre, trebuie văzut ce anume ar fi bine să fie acest viitor între limitele posibilităţii întrevăzute[24].

Pentru atingerea acestui deziderat sunt necesari „profesori de energie naţională” care să   organizeze   munca   şi   educaţia. Parafrazându-l pe D. Drăghicescu, aceştia „din fericire n-au dispărut din neamul nostru”!

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

1. Braudel, Fernand, Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1985.

2. Drăghicescu, Dumitru, Din psihologia poporului român, Editura Albatros, Bucureşti, 1996.

3. Lancelot, M.,     De     Paris     à     Bucharest.     Causeries

Geographiques, 1860, în „Le tour du monde”, vol. LVII, Paris, 1868.

4. Odobescu, Alexandru, Note de călătorie, Editura Sport-Turism, Bucureşti,1981.

 



* Comunicare susținută în cadrul Simpozionului Național „Istoria și didactica istoriei în învățământul preuniversitar”, Ediția I, Rm. Vâlcea, 2001.

[1] Fernand Braudel, Mediterana și lumea mediteraneană în epoca lui Fiip al II-lea, Editura Meridiane, București, 1985, p. 9.

[2] M. Lancelot, De Paris à Bucharest. Causeries Geographiques, 1860, în “Le tour le monde”. Vol. LVII, Paris, 1868.

[3]Alexandru Odobescu, Note de călătorie, Editura Sport – Turism, București, 1981. Al Odobescu, membru al unei comisii documentare instituite de către Al. Golescu, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, formată din patru persoane (ceilalți fiind Cezar Bolliac, maiorul Alexandru Papazoglu și Alexandru Pelimon), având misiunea de a cerceta vestigiile istorice păstrate la mănăstiri, a colindat mănăstirile din județele Argeș și Vâlcea în vara anului 1860, însoțit de Alexandra (Sașa), soția sa, și de pictorul Henri Trenk.

[4]M. Lancelot, op. cit., p. 291.

[5]Al. Odobescu, op. cit., p. 64.

[6]M. Lancelot, op. cit., p. 291.

[7]M. Lancelot, op. cit., p. 323.

[8]Ibidem, p. 292; Al. Odobescu, op. cit., p. 64.

[9]M. Lancelot, op. cit., p. 302.

[10]Ibidem.

[11]Ibidem, p. 328.

[12]Al. Odobescu, op. cit., p. 57.

[13]M. Lancelot, op. cit., p. 328.

[14]D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, Editura Albatros, București, 1996, p. 277. Tot Drăghicescu remarca un fapt interesant: “Biserica este pentru sătenii din județele de munte, Gorjul, Mehedinți, Vâlcea, ș.a. o trebuință pur și simplu socială, alteori economică. Hramul ei a fost din vechime ocazia strângerii laolaltă a mai multor sate vecine. {nsemnătatea ei se reduce adesea la aceea a hramurilor lor. Acestea, ca orice bâlciuri obișnuite, tradiționale, au devenit o trebuință simțită adânc …” (Ibidem, p. 279).

[15]M. Lancelot, op. cit., p. 318.

[16]D. Drăghicescu, op. cit., p. 292                                             

[17]M. Lancelot, op. cit., p. 304.

[18]Ibidem, p. 311. Și Drăghicescu consideră că: “Românii sunt superstițioși mai mult poate decât orice popor din Europa. Superstiția domnește în toate clasele societății românești de la țăranul cel mai incult și până la intelectualul cel mai rafinat ... Nu este un pas în viața sa socială, pe care țăranul să nu-l înconjure cu o sumă de obiceiuri și practici ciudate și absurde: descântece, vrăji, faceri, desfaceri, și tot felul de obiceiuri fără înțeles și fără rost. (D. Drăghicescu, op. cit., p. 407). El apreciază la 140 numărul anual al sărbătorilor superstițioase, păgâne, desfășurate “... sub numele și pretextele cele mai ciudate și absurde: Logodna păsărilor, Nunta șoarecilor, Marțea ciorilor, Lunea viermilor, Sărbătoarea lupilor, Foca, Miercurea strâmbă, etc., etc. (Ibidem, p. 408).

[19]Al. Odobescu, op. cit., p. 73. {n anul 1863, numit ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, Al. Odobesu a demisionat în octombrie, nemaifiind de acord cu secularizarea averilor mănăstirești!

[20]M. Lancelot, op. cit., p. 310. D. Drăghicescu observă și el: “Nu este în societatea românească un obraz care să fi fost ridiculizat mai ades și mai cu umor decât preoții … Ei sunt într-adevăr un izvor nesecat de ironie și de batjocură în graiul literaturii zilnice a țăranului. {n schimb însă și preoții, cu rari, dar onorabile abateri de la regulă, au făcut din sacerdotul lor un izvor de specule, o ocazie de câștig, o situație economică și comercială, propriu-zisă”. (D. Drăghicescu, op. cit., p. 280).

[21]Idem, op. cit., p. 315.

[22]M. Lancelot, p. 318.

[23]D. Drăghicescu, op. cit., p. 24-25.

[24]Idem, op. cit., p. 419-420.

Informații adiționale

Citit 429 ori Ultima modificare Vineri, 07 Februarie 2020 11:34
Ești aici: Home Valcea Valcea 1860: M. Lancelot, Al. Odobescu – Însemnări de călătorie în Vâlcea. Balcanismul de ieri și românii europenizați de astăzi*