Istorie Locala

Luni, 24 Februarie 2020 08:47

Contribuții vâlcene la Istoria României/ Pia Pleșoianu Brătianu Recomandat

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Doru Căpătaru

«Întâlnirea cu I. C. Brătianu – Iancu pentru familie, Bepo pentru prietenii apropiaţi (familia C. A. Rosetti) sau Firfiric – s-a produs în 1857, când Pia nu avea decât 16 ani. Maria Brătianu – Maica Maximilia, sora lui I. C. Brătianu, era pe atunci stareţa Schitului Ostrov de la Călimăneşti şi foarte bună prietenă a lui Luca Pleşoianu şi a Capelenilor.»

 

Destinele unei naţiuni sunt hotărâte de deciziile marilor personalităţi ivite din sânul acesteia. În acest context ţinuturile vâlcene şi-au adus un mare aport prin personalităţile născute pe aceste meleaguri şi ale căror decizii în momentele cruciale ale istoriei au decis destinul României moderne.

Una dintre marile personalităţi vâlcene, pe nedrept uitată şi cenzurată multă vreme prin vitregiile istoriei, a fost Pia Brătianu, născută Pleşoianu. Marea anonimă s-a aflat mai bine de o jumătate de secol, alături de soţul ei şi apoi de fiul lor, în vâltoarea celor mai importante momente legate de făurirea României moderne şi destinele ei viitoare. Importantele realizări istorice şi politice în devenirea României începute la sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea sunt legate de vigoarea şi deciziile acestei mari dinastii a Brătienilor.

Caliopia, pe numele de botez Ecaterina (Caterina)[1], a venit pe lume la 20 iulie 1841 la Mihăeşti, judeţul Vâlcea, fiind primul copil al pitarului Luca Pleşoianu şi al Eugheniei, născută Capeleanu. Deşi informaţiile privind arborele genealogic al boierilor Pleşoieni, mari proprietari de moşii la Mihăeşti, şi al Capelenilor din Râmnicu-Vâlcea, nu sunt prea bogate, din însemnările şi documentele vremii aflăm câteva date cu privire la strămoşii Piei.

Numele Pleşoienilor este destul de vechi şi se leagă de moşia şi satul Pleşoi- judeţul Romanaţi (azi jud. Olt). «Satul Pleşoi e mai vechiu decât data admisă în lucrare (Monografia judeţului Romanaţi-n.n). Biserica restaurată (Sf. Arhangheli) nu este de pe timpul lui Mateiu Basarab căci inscripţia precisează pe ctitorii Radu şi Dumitraşco Pleşoianu, cari au început zidirea la anul 7242 (1734) iuîlieș 4 zilîeș „. Un document din 1639 arată că popa Ciochină din Pleşoi a cumpărat a patra parte din moşia Cârlogani. Printre martori iscălesc zapisul şi fraţii Pantazi şi Barbu din Pleşoi. Alte documante din acea epocă citează şi pe un Iane din Pleşoi (documentele există -n.n).

Pe la jumătatea secolului al XVIII-lea stăpânea în Pleşoi şi mazilul Ioniţă Pleşoianu, căsătorit cu Caliţa- fiica lui Şerban, nepoată a lui Hrizea căpitanul şi strănepoata lui Işfan paharnicul Rudeanu, acesta fiind fiul lui Mitrea sluj.(slujer ) Rudeanu. Ioniţă a avut pe Matei Pleşoianu, iar acesta – cred – pe Luca Pleşoianu, tatăl Piei Brătianu, soţia marelui om de stat Ion C. Brătianu”[2]. Datele cuprinse în documentele ulterioare sunt însă ambigue.

La 29 mai 1814 Barbu Pleşoianu „tatăl lui Luca Pleşoianu socrul lui I.C. Brătianu, care a fost proprietar la Mihăeşti…”, a prenoit biserica de zid Sf. Nicolae de la Mihăeşti.[3] Dintr-o altă însemnare privitoare la aceeaşi biserică găsim o afirmaţie nesigură: „Ctitorul Barbu Pleşoianu este bunicul dacă nu tatăl lui Luca Pleşoianu socrul lui I.C. Brătianu, proprietarul moşiei Mihăeşti şi fost prim-ministru”.[4] Din lipsa altor documente- arhivele cuprind date despre Mihăeşti din perioada 1863-1865 şi 1866-1895 [5]– lucrurile nu pot fi elucidate deplin. Portretele ctitorilor aflate în pronaosul bisericii de la Mihăeşti nu aduc lămuriri suplimentare. După afirmaţiile lui I.Popescu- Cilieni, alături de portretul lui Barbu Pleşoianu apare jupâneasa Manda, presupusă a fi mama pitarului Luca , deci bunica Piei [6].

Cercetările lui Constantin Bălan la ctitoria Pleşoienilor redau inscripţiile complete din biserica Sf. Nicolae de la Mihăeşti unde se menţionează, printre altele: «… Manda, fiica dum(nea)lui…(lipsă text) Pleşoianu” şi o jupâneasă Mirica- Maria (după retencuirea lăcaşului) aflată lângă Barbu Pleşoianu [7].

Mama Piei, Eughenia (Evghenia) Capeleanu era fiica Sultanei (Stăncuţa) şi ea la rându-i fiica lui Ghiţă din neamul boierilor Capeleni şi Olănescu din Râmnicu Vâlcea. Stăncuţa Capeleanu a avut 16 copii, primul dintre ei fiind Eughenia, căsătorită la vârsta de 16 ani cu pitarul Luca Pleşoianu din Mihăeşti.

Într-un reportaj de început al presei naţionale apărut în „Curierul românesc” din 1833 în care se relata despre „examenul şcoalelor începătoare  de la Râmnicul   Vâlcii, pentru şcolarii cari

au răspuns foarte potrivit cu întrebările ce li s-au făcut la catihism, aritmetică şi geografie”, regăsim „o mică copiliţă de nouă ani, anume Eughenia Capeleanca, ce, prin ale ei potrivite şi la vreme răspunsuri, al ei glas plin de nevinovăţie… a încântat toată adunarea iar părinţii cu lacrămi de mulţămire binecuvânta râvna învăţătorilor, … d. Gh. Serghiad, cari, corăspunzând cu duhul (dorinţa) guvernului, au pus atâta silinţă cu fiii lor…[8]

Este una din puţinele consemnări în care se menţionează numele Eugheniei Capeleanu - viitoarea soţie a lui Luca Pleşoianu şi mama Piei.

Când Pia nu împlinise vârsta de un an mama ei Eughenia moare „de friguri puerperale” (infecţie postnatală), după naşterea celei de a doua fiice pe care părinţii o botezaseră tot Eughenia (Eugenia). Când Pia avea un an pitarul îşi aduse fetele la Râmnicu Vâlcea şi le încredinţă pentru creştere bunicilor după mamă, Sultana şi Ghiţă Capeleanu. La vîrsat de 9 luni sora cea mică a Piei moare. Bunicii au crescut-o pe Caliopi-Pia  „cu mare afecţiune, cum creşte orice mamă mare pe copii cei mici, pe nepoţi mai cu seamă…”

De la pierderea soţiei, din prea mare dragoste pentru ea şi copii, pitarul Luca Pleşoianu nu se mai căsătoreşte, acordându-i fiicei sale Caliopi (aşa o va numi mai târziu şi nepotul ei, poetul Ion Pillat [9]) toată afecţiunea. A făcut-o însă în aşa fel încât averea părintească - Luca Pleşoianu era unul dintre marii proprietari de pământ din Oltenia- să nu constituie un motiv de infatuare pentru fiica sa. Cele mai importante momente ale copilăriei, adolescenţei şi căsătoria cu Ion C. Brătianu - Iancu (aşa era numit în familie) - sunt consemnate de Pia cu mare emoţie şi acurateţe în scrisoarea autoboigrafică cuprinsă în jurnalul său din 6 iulie 1919, când se împlineau 60 de ani de la căsătoria lor [10].

În anul revoluţionar 1848 Pia era doar o copilă. Din emoţia trăită în Parcul Zăvoi al Râmnicului Vâlcii, cînd pe “tribuna împletită cu ramuri verzi de arbori şi cu un arc de triumf, împletit cu flori şi cu sfânta cruce de-asupra“, sub bagheta lui Anton Pann se intona “Deşteaptă-te, române” la 29 iulie 1848[11], nu-şi aminteşte prea multe. Doar că “cele dintâi cocarde şi steaguri tricolore la revoluţia de la 48 au ieşit de la noi din casă. Aveam atunci 7 ani. Aş fi vrut să am acele frumoase panglici pentru păpuşile mele…”[12] Tatăl, bunicul şi câţiva apropiaţi ai familiei erau conservatori, afară de copiii Capelenilor, care erau şcoliţi la Sfâtul Sava în Bucureşti. Alături de Luca Pleşoianu şi unchiul Nae Capeleanu, multe dintre rudele sale apropiate au făcut parte din “Garda naţională” în Revoluţia de la 1848[13]. Din anii de adolescenţă petrecuţi la Râmnic ne parvin şi amintirile despre prefectul de Vâlcea Costică Lahovary ( 4 ian. 1857- 14 febr. 1859)[14], care „mergea pînă la Prefectură (azi Palatul de Justiţie) cu un dorobanţ la spate… întotdeauna trecând cu el. Avea aerul, fiind foarte mic de talie, de un copil pe care îl ducea la şcoală, ceea ce ne desfăta foarte mult”.

Întâlnirea cu I. C. Brătianu – Iancu pentru familie, Bepo pentru prietenii apropiaţi (familia C. A. Rosetti) sau Firfiric – s-a produs în 1857, când Pia nu avea decât 16 ani. Maria Brătianu – Maica Maximilia, sora lui I. C. Brătianu, era pe atunci stareţa Schitului Ostrov de la Călimăneşti[15]şi foarte bună prietenă a lui Luca Pleşoianu şi a Capelenilor. (În 1857 Schitul Ostrov se afla pe teritoriul jud. Argeş, conform împărţirii administrativ-teritoriale a vremii). Aceasta i-a povestit fratelui ei I.C. Brătianu despre pierderea unui prieten drag- Luca Pleşoianu, care ocupa pe atunci unul dintre cele 8 locuri ale marilor alegători din Colegiul întâi Vâlcea constituite în vederea alegerilor pentru divanul ad-hoc înainte de Unirea Principatelor. Atunci a aflat Brătianu de existenţa fiicei pitarului şi de faptul că Luca Pleşoianu împărţise prin testament părţi din averea sa rudelor sărace din Mihăeşti. Gestul, nemaiîntâlnit până atunci, l-a „mişcat profund” pe Brătianu. Pia l-a cunoscut pe Firfiric în casa familiei lui Costache Vlădescu unde, printre invitaţi, s-a aflat cel ce avea să-i devină soţ peste puţin timp. Dintre rudele apropiate ale Piei, Costache Vlădescu şi Iancu Capeleanu erau mari admiratori ai lui Brătianu, Capeleanu fiind „foarte liberal” şi apropiat lui Firfiric. L-a însoţit în Vâlcea pe toată perioada cât acesta s-a ocupat de propaganda electorală în vederea constituirii divanului ad-hoc. Brătianu s-a interesat despre urmaşa lui Luca Pleşoianu, iar Iancu Capeleanu i-a adus la cunoştinţă lui Ghiţă Golescu, văr al pitarului şi tutore al Caliopiei prin dispoziţia testamentară a lui Luca Pleşoianu, dorinţa lui Brătianu de a-i cere mâna fetei. Ghiţă Golescu, despre care „se spune că „ era boier de Vâlcea” , a fost şeful politic al liberalilor din judeţul Vâlcea, fost prefect acolo (12 aug. 1862 - 22 nov.1866), apoi la Dolj. El a fost tutore al Caliopiei Pleşoianu, înainte ca aceasta să se fi căsătorit cu Ion Brătianu[16].

Refuzul rudelor conservatoare a fost categoric, fiind chiar indignate de îndrăzneala „acelui vagabond (I.C.Brătianu) revoluţionar, care şi-a mâncat averea lui părintească cu revoluţiile” de a cere de soţie pe nepoata lor. Singurul entuziasmat de ideea că Brătianu ar putea intra în familie a fost Iancu Capeleanu şi, cu oarecare ezitări, chiar şi Ghiţă Golescu.

Impresia pe care Brătianu a făcut-o Piei, deşi cu 20 de ani mai în vârstă decât ea, a fost decisivă. Deşi avusese „partide bune” şi hotărâse să nu se căsătorească până la vârsta de 20 de ani, persoana lui Brătianu „grasseind foarte tare” (pronunţarea lui „r” aplatizat, precum în limba franceză) o impresionase foarte tare. A hotărât să răspundă favorabil dacă acesta i-ar cere mâna, trecând peste afirmaţia rudelor care-l caracterizau ca „un vagabond, pentru că şi-a cheltuit averea pentru ţară”[17]. Maica Maximilia a fost însă cea care a insistat, îndeosebi pe lângă Stăncuţa Capeleanu, bunica Piei, şi tot ea a fost cea care i-a comunicat hotărârea fratelui său: „Aş voi să te măriţi cu fratele meu Iancu. Vrei să-l iei? I-ai plăcut foarte mult”. După tergiversări ale familiei, insistenţele stareţei au dat roade, căsătoria având loc la 6 iulie 1859 la Schitul Ostrov de la Călimăneşti, la 2 luni după ce Brătianu venise la Râmnicu-Vâlcii. Ceremonia a fost de o simplitate neînchipuită, oficiată de maica Maximilia şi cununaţi de bunica Sultana-Stăncuţa şi fratele cel mare al lui Iancu, Teodor Brătianu, pe atunci prefect de Argeş, în prezenţa rudelor apropiate.

La 6 iulie 1859 prin căsătoria Caterinei - Caliopi Pleşoianu cu Ion C. Brătianu la Ostrov-Călimăneşti, s-a întemeiat familia I.C. Brătianu, care a dat României patru prim-miniştri, istorici, poeţi, medici, ingineri, a căror contribuţie la făurirea destinelor României moderne a fost de importanţă capitală.

Ion C. Brătianu a fost al cincilea copil al lui Constantin Dincă Brătianu - descendent din Dincă Brătianu pitarul din Brătieni (Tigveni, jud. Argeş) şi al Anei (Anastasia- “coana Sica”) Tigveanu. Fiind educat într-un climat aspru, spartan, îşi începe cariera militară la 14 ani, apoi studii la Collège de France, unde începe să lucreze la „cauza românească”. „Prima lui manifestaţie politică în ţară” a fost revoluţia de la 1848 , ca cel mai tânăr dintre capii revoluţiei[18]. Logodit cu Mathilde Kestner în Franţa, a renunţat la această căsătorie deoarece a preferat pretenţiilor de a adăuga la numele său şi pe cel al soţiei şi a locui şi în Franţa, căsătoria cu o româncă, „să ia nevastă din provincie, fără părinţi, ca să nu aibă piedici în viaţa politică”. Calităţile Piei (aşa a numit-o I.C.Brătianu după căsătorie, acest nume plăcându-i foarte mult şi l-a păstrat până la moarte) moştenite de la părinţi îi dădeau soţului multă încredere. Adesea, în prezenţa familiei - a copiilor -, Brătianu spunea despre soţia sa: „Uite-te de aproape ce sânge are în vine !”. Onorabilitatea Capelenilor, simţămintele nobile oglindite în testamentul lui Luca Pleşoianu, erau indispensabile; restul veni prin farmecul fetei şi răspunsul ei hotărât la condiţiunile ce i-a pus tata de a duce o viaţă de jertfă, când interesele ţării le va cere, de a trăi la ţară, de a renunţa la lume, de a se aştepta să-şi vadă bărbatul la închisoare, în exil, de a-şi sacrifica la nevoe starea, în fine de a deveni soţia unui om al cărui ţel în viaţă era ţara”[19]. Şi, ca o premoniţie, în afară de iubirea soţului şi armonia familiei, Pia a trebuit să treacă în viaţă prin toate aceste încercări, fără a da vreodată înapoi. După căsătorie au locuit simplu şi modest în casa din Piteşti a Anei Furduescu-mama Anica, sora lui Iancu. Căsătoria cu I.C. Brătianu a însemnat pentru Pia (aşa o vom numi de acum înainte) transpunerea într-o altă lume. „Fata cu principii bune şi sănătoase, dar cu o instrucţiune superficială” căpătată la pensionul din Craiova, lipsită de strălucirea intelectuală pe care a găsit-o în compania prietenilor de familie a soţului, a considerat ca jignitoare postura în care se găsea, cerându-i soţului să-i „dea profesori care să-i completeze instrucţiunea”.

A trecut numaidecât să-şi însuşească şi desăvârşească cunoştinţele de franceză, literatură, gramatică, istorie, iar scrisul ei limpede, cursiv, l-a impresionat pe însuşi generalul francez Berthelot în 1918. Insistenţele lui Brătianu de a o învăţa istoria nu au dat roadele scontate, Pia considerându-l „un profesor lipsit de răbdarea pedagogică”. A fost o gospodină desăvârşită a familiei.

Gospodăria o c c i d e n t a l ă a învăţat-o de la Maria Rosetti – Gitana[20], una dintre cele mai apropiate familii de prieteni ai Brătienilor.

             Aceasta prin „cultura ei, prin calităţile ei, prin iubirea neţărmurită pentru soţul ei, principii pe care le-a transmis în totalitate tinerei oltence” a avut   o influenţă decisivă în educarea Piei.   Bunica   Sultana   Capeleanu   a   învăţat-o    gospodăria românească, astfel că nepoata ei Pia a reuşit să aibă „o casă ţinută în perfecţie şi o masă excelentă” , ţinând cont de gusturile simple dar exigente ale soţului ei. De altfel, nu de puţine ori produsele obţinute în gospodăria Brătienilor, prin naturaleţea şi prepararea lor, erau foarte apreciate de familia regală. Moştenirea de la Florica - azi Ştefăneşti, judeţul Argeş - a devenit în curând locul unde Ion şi Pia Brătianu şi-au început cu adevărat viaţa de familie, dar şi locul unde s-au luat de multe ori decizii cruciale privind viitorul României pe plan intern şi internaţional. La Florica, un „adevărat cămin de vii evocări naţionale [21]- casa cu suflet cald şi bun” (Lenuţa Stanciu), s-au născut, în intervalul a 10 ani, majoritatea dintre cei 8 copii ai familiei Brătianu.

Primul copil, născut în 1862, a fost Florica, plecată din viaţă la frageda vîrstă de 3 ani (1865). Pierderea ei a insemnat un gol imens în inima familiei, gol ce a fost resimţit toată viaţa. În memoria ei proprietatea de la Şefăneşti a primit numele „Florica”, nume pe care l-a purtat o perioadă şi localitatea Ştefăneşti (Ştefăneştii Noi).

În 1863 s-a născut Sabina-Elena, căsătorită cu doctorul C. Cantacuzino, descoperitorul vaccinului antidifteric.

Ion (Ionel), cel care a intrat în istorie cu numele Ion I.C. Brătianu, s-a născut în 1864. A urmat cariera politică a tatălui şi a fost de cinci ori prim-ministru, unul dintre cei mai de seamă oameni politici din istoria naţională, de numele căruia se leagă împlinirea marelui ideal al poporului român- întregirea României prin Marea Unire din 1918 de la Alba Iulia[22]. I. I. C. Brătianu s-a stins din viaţă în 1927. Fiul său, istoricul Gheorghe I. Brătianu, a fost profesor universitar şi director al Institutului de Istorie Universală „Nicolae Iorga”, cu doctorat obţinut la Sorbona, plecat prematur din viaţă în 1953. A lăsat în urma sa o valoroasă moştenire ştiinţifică [23].

În 1867 familiei i s-a adăugat un nou membru- Constantin –Dinu Brătianu, devenit inginer, constructor şi agronom, fost preşedinte al P.N.L. şi proprietar al unei părţi din averea de la Drăgăşani a fostului prefect de Vâlcea Dumitru Simulescu. Dinu a murit în 1950 în închisoarea comunistă de la Sighet.

Vintilă, fost prim-ministru, primar al Bucureştilor şi ministru de război în timpul primei coflagraţii mondiale, apoi ministru de finanţe, s-a născut în 1867 şi a murit în 1930.

Maria-Mariuţa (1868-1945) a fost căsătorită cu Ion N. Pillat, din al căror mariaj s-a născut poetul Ion Pillat, pe care Şerban Cioculescu l-a numit  „cântăreţul zărilor familiale de la Miorcani şi Florica… şi poetul strălimpezimilor” [24].

În 1870 s-a născut Taţiana (m. 1940), căsătorită cu I.I. Niculescu- Dorobanţu. Ultimul copil a fost Pia- Pia II sau Pia cea mică (1872- 1946), căsătorită cu Al. Alimăneşteanu [25].

După mărturisirile fiicei sale, Sabina, „mama a alăptat pe cât a putut, dar s-a ocupat ceas de ceas de toţi, nedespărţindu-se de ei nicio zi până i-a văzut mari”.

Preocupările oltencei pentru a da copiilor o educaţie aleasă porneau de la exemplul familiei- tatăl „un model de cinste înaltă, de bunătate, de abnegaţie, de energie şi de intuiţie genială”; mama- „onorabilitatea Capelenilor, simţămintele nobile ale tatălui” şi ambii animaţi de acelaşi ţel- dragostea de ţară, pentru că  „într-un stat mic, unde oamenii de seamă sunt puţini la număr şi în contact continuu, o viaţă privată nepătată are o mare înrâurire pentru a da autoritatea necesară conducătorilor neamului”. Pia s-a ocupat cu stăruinţă de educaţia copiilor săi şi tot ea a fost cea care le-a dat primele lecţii, i-a învăţat să scrie şi să citească, primele noţiuni de matematică şi de limbă franceză, geografie şi etică, până când a considerat că locul ei trebuie luat de dascăli consacraţi. Institutoarei franceze Marie Bornand i-au urmat profesorii din Piteşti, printre care N. Dimancea, Trifonescu, Atanasie. În 1876, pentru a reuşi să dea copiilor educaţia de care aveau nevoie, necesitate vitală în concepţia Brătienilor, s-a luat hotărârea de a se muta la Bucureşti, deşi aceasta însemna un mare sacrificiu. Au locuit o vreme în casa doctorului Maier din strada Colţea 56, vis-à-vis de casa colonelului Mişu Ghica, plătind o chirie de 3.000 de lei pe an. Printre primii profesori bucureşteni ai copiilor de la Sf. Sava- cursul inferior- au fost: Iacomi, Tănăsescu, Stilescu, D. Stoicescu, D. Mirescu, preotul Veniamin Cătulescu; D. Borănescu şi Bonifaciu Florescu- la cursul superior. Acestora le-au urmat elitele- „tot ce era mai bun în Bucureşti”: Spiru Haret, David Emanuel, dr. Francudi, dr. Grecescu, sculptorul Georgescu, toţi „savanţi şi artişti”, apoi G. Dem. Teodorescu, D. Haret ş.a. După cum lesne se poate observa, în afară de preocupările pentru ştiinţele exacte, n-au lipsit nici cursurile umaniste, îndeosebi cele artistice- pictură, sculptură, muzică şi activităţile pentru cunoaşterea „in situ” a marilor capodopere din muzeele Europei. Lecţiile de muzică erau completate cu audiţiile de la Ateneu şi n-au lipsit spectacolele de la Teatrul Naţional cu principalii protagonişti Millo şi Manolescu. Din lecţiile pregătioare pentru viaţă n-au lipsit nici cele „sportive” - de echitaţie şi scrimă. Pe fiicele sale le-a introdus chiar şi în manifestările mondene desfăşurate la curtea regală. Relaţiile de familie s-au întemeiat pe dragostea reciprocă dintre toţi membrii familiei- părinţi şi copii deopotrivă. Despărţirile vremelnice sau mai îndelungate dintre părinţi, dintre copii şi părinţi, sau dintre cei 7 fraţi, dictate de cursul vieţii şi de îndatoririle politice asumate de I. C. Brătianu tatăl, au fost compensate prin scrisori, uneori adresate zinic. Protagonista acestor scrisori a fost Pia. Prin acestea se informau reciproc despre evenimentele cotitiene, părinţii dădeau sfaturi copiilor, se informau despre izbânzile sau eşecurile politice ale tatălui sau climatul social şi politic al ţării. Din ele se poate desprinde însă un climat de respect şi de tandreţe cum rar se poate găsi un alt exemplu.

Iubitul meu,

Desigur, când vei primi această scrisoare, eşti singur aci, adică liber şi independent, cum îţi place ţie. Şi cum trebuie să ne doreşti şi pe noi, îţi scriu această scrisoare la care desigur ai să răspunzi. Nu-i cer stil, numai vreo cîteva rânduri ca să ştiu ce faci; îţi mai cer că dacă te vei simţi puţin indispus sau ai necesitatea de un ajutor harnic, să-mi depeşezi ca să vin îndată şi să şez până ţi se va urî cu mine şi mă vei porni. … casa noastră de aici mi se pare mare şi goală fără tine. … te îmbrâţişăm din inimă cum te iubim.

                           Pia ta”              

(Fragment din scrisoarea trimisă de Pia soţului său la conacul de la Florica la 11/23 fevr. 1890 [26]), sau:

„Scumpii mei copii,

În minutul în care mă pregăteam să vă scriu, iată că vine Gogu; scrisoarea aceasta nu va pleca decât mâine dimineaţă. … Astăzi am telegrafiat tatei de 2 ori…   Dar voi ce faceţi? Ce greu îmi vine când mă gândesc la depărtarea în care ne găsim, parcă îmi pare că nu are să mai treacă aceste luni să vă avem cu noi.

Vă sărut din inimă şi cu dor.   Mama”

(Din scrisoarea Piei Brătianu către fii săi Dinu şi Vintilă la Paris, 19/31 Decemvrie 1890[27]).

Alături de obişnuitele obligaţii de familie Pia a trăit alături de soţul ei, Ion C. Brătianu, marile evenimente din viaţa politică a României. Dacă la evenimentele din 1848 era la vârsta jocurilor cu păpuşi împodobite cu panglici tricolore, Unirea Principatelor din 1859 îi găsea pe cei doi „uniţi în legea neamului», soţul fiind unul dintre protagoniştii evenimentului. A urmat apoi vâltoarea evenimentelor legate de abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza şi aducerea în ţară a principelui străin, Carol I de Hohenzollern Sigmaringen. Ion C. Brătianu, împreună cu Eugeniu Carada au fost cei care au plecat în căutare de principe străin, preferându-l pe Carol contelui de Flandra la care se gândiseră iniţial[28]. Într-o scrisoare din 21 ianuarie 1866 se vede „întristarea mamei de a fi singură şi durerea tatei de a o fi lăsat în momentul naşterii lui Dinu[29]. Proclamarea independenţei de stat a României a fost momentul de vârf al carierei politice a lui Ion C. Brătianu. Primind vestea la Florica, Pia, citindu-le copiilor „depeşa” le-a explicat însemnătatea ei. A urmat apoi războiul de independenţă – opera exclusivă a lui Brătianu, căci la început chiar regele Carol I şi colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Brătianu s-au opus unui asemenea act. La aflarea veştii că Plevna a căzut (28 nov. 1877), „totul fu răsplătit în acele clipe neuitate, iar familia plângea de emoţiune   şi pentru prima dată asistam în casa părintească la unul dintre tablourile luminoase ale măririi şi întăririi neamului[30]. Dar acest moment n-a fost ultimul, scena repetându-se în 1918. Angrenată în tot acest tumult al vieţii politice şi evenimentelor importante pentru viitorul României şi susţinându-şi soţul în toate acţiunule politice pe care ea le considera benefice pentru ţară, Pia nu şi-a neglijat   niciodată familia, părinţii fiind cei care insuflau copiilor dragostea faţă de adevăr.  „Cine minte, fură şi nu e mai puţin vinovat” le spunea copiilor săi, aceştia înţelegând deplin cuvintele mamei. Pentru aceasta părinţii aveau atâta încredere în copii încât tatăl, ca prim-ministru, le încredinţase nu numai „descifrarea depeşelor importante” ci, împreună cu Eugeniu Carada, deţineau şi cifrul personal al   lui Brătianu, iar „secretarii personali” ai primului ministru erau chiar copiii săi. În atmosfera caldă din familie Brătianu îşi regăsea tonusul vesel, caracteristic. Găsiseră natural ca să propună prietenilor ospitalitatea casei lor de la Florica sau de la Bucureşti.

Printre prietenii care formau o mare şi unită familie s-au numărat Maria şi C. A Rosetti; Goleştii- Ştefan, Nicolae, Alexandru şi Radu; dr. Carol şi Anica Davilla şi Felicia Racoviţă; Eugeniu Carada-Turcu’, fondator şi conducător al Băncii Naţionale - de departe cel mai apropiat prieten al familiei Brătianu, mai cu seamă al copiilor; bătrîna doamnă Ecaterina Odobescu, doctorul Iatropolu, Grigore Caracaş, M. Kogălniceanu, Bălceştii, Emil Costinescu, Eugen Stătescu, Dimitrie Sturdza, M. Pherekyde, familiile Bilcescu şi Cantacuzino, cu care de altfel s-au şi înrudit prin căsătoria Sabinei cu dr. C. Cantacuzino.

         Faţă de politicieni, figuri cunoscute sau necunoscute, care le treceau pragul casei fără nicio ceremonie, Brătianu obişnuia să spună, ţinându-se departe de politică:  „Aici, D-le, nu mai sunt în ghiara D-voastră, aici am marele meu partid, cu care nu mă tem de nimeni. Aşa este copii?” iar aceştia răspundeau într-un glas: „Aşa este ! Ura, marele partid !”, iar musafirul se antrena veseliei, lăsând treburile politice şi afacerile oficiale pentru minister. Viaţa şi-a urmat însă cursul implacabil. La 4/16 mai 1891, „patriarhul politicii româneşti” trecea în nefiinţă după o viaţă exemplară şi o contribuţie inestimabilă la destinele naţiunii, spre a se „dovedi românilor că pot lupta şi să se dovedească Europei că suntem o naţiune [31]». După 35 de ani de bucurii, sacrificii, împliniri sau eşecuri pentru sine şi pentru ţară, petrecuţi împreună cu Iancu, Pia va mai trăi spre a vedea împlinit acel vis al soţului său, reântregirea neamului. Până atunci privaţiunile de tot felul şi greutăţile vieţii n-au ocolit-o. În timpul primului război mondial au fost percheziţii, rechiziţii, ocuparea casei de la Florica de către germani, domiciliul forţat de la Mănăstirea Pasărea. La 1 decembrie 1918 visul Brătienilor de a vedea România mare şi reîntregită s-a împlinit.Unul dintre artizanii marelui act istoric a fost I .I. C. Brătianu, Ionel, fiul Piei şi al lui Iancu, cel ce a urmat cariera şi destinul politic în care tatăl său a fost deschizător de drumuri.

Cu prilejul sosirii la Bucureşti a misiunii ardelene pentru notificarea Unirii, delegaţii, printre care episcopul Miron Cristea, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, Vaida Voevod, Brediceanu, au cerut s-o vadă pe Pia, arătându-şi veneraţia „ce Transilvania avea pentru numele Brătienilor, începând cu tatăl (I. C. Brătianu) şi cimentată cu fiul prin înfăptuirea României mari”. Cuvântarea episcopului a fost emoţionantă pentru Pia:

„Ca să fi fost un om in stare de astfel de lucruri mari (I. I. C.Brătianu n.n), trebuia să fie crescut de o mamă superioară. De aceea într’acest cerc de familie îi poate spune ea că este iubită şi venerată de întregul Neam rămânesc şi este considerată nu numai ca bunica nepoţilor ei, ci a fiecărui Român”, sărutându-i mâna „ca un nepot obştesc”.            

Răspunsul lui Ionel a fost simplu şi pe măsura simţămintelor patriotice care au animat familia Brătianu de-a lungul întregii vieţi; „…dacă am putut face ceva, este că am fost crescut de astfel de părinţi, că tata a spus copiilor săi că nu le cere altceva decât să fie oameni cumsecade şi în ocaziunele mari să-şi asculte inima. Inima şi-a ascultat şi de rîndul acesta de aceea a reuşit[32].

Rădăcinile n-au fost uitate. Pia a purtat în suflet „icoana patriei vâlcene” de care nu s-a despărţit niciodată, fiind mândră de originea ei oltenească. Deseori, în intimitatea familiei, Iancu Brătianu o alintase cu apelativul „două’şpatru de măsele (olteanca), iar copii erau „beizadelele oltencei”. S-a întors adesea la Mihăeşti, locul naşterii ei, pentru a-şi afla liniştea, departe de intrigile politice ostile sau de forţele nemţeşti de ocupaţie. Tot aici şi-a căutat sănătatea soţul ei Ion C. Brătianu, renunţând la renumitele băi din străinătate în favoarea celor de la Govora. Este ştiut faptul că destinul băilor de la Govora este strâns legat de numele lui Ion Brătianu care, ca prim-ministru, a cerut generalului dr. N. Popescu Zorileanu să efectueze analiza apelor minerale şi, în urma constatării virtuţilor terapeutice, au pus bazele stabilimentului balnear [33].                                                         

        

La insistenţele şi prin grija prefectului vâlcean Dumitru Simulescu, Brătianu şi-a petrecut multe zile la Govora, beneficiind de efectul tămăduitor al apelor minerale de aici şi de la Ocnele Mari. Dumitru Simulescu, prefect de Vâlcea în mai multe rânduri (22 nov. 1866- 26 febr. 1869; 27 ian.- 10 mart. 1871; 1877- 1881; 7 iun. 1882- iun. 1886)[34],   a fost unul dintre marii admiratori ai lui I. C. Brătianu.

          

Un om „energic şi chibzuit, în multe privinţe primitiv, fără o instrucţie sistematică, dar cu o mare inteligenţă practică… conducând judeţul autocratic dar bine”, Dumitru Simulescu apreciase jertfa lui I. C. Brătianu pentru ţară. Neavând urmaşi, a hotărât să lase toată averea lui de la Drăgăşani fiilor lui Brătianu. „La moartea sa, Dumitru Simulescu a lăsat cea mai mare parte a pământului pe care îl poseda fiilor lui I. C. Brătianu, cu care se înţelesese în privinţa împărţirii tezaurului lui Tudor Vladimirescu dezgropat în 1880[35]. Dispoziţia testamentară n-a putut fi aplicată, însă, decât după moartea (1906)   Laurei D. Simulescu, soţia şi moştenitoarea lui D. Simulescu. Beneficiarul a fost Constantin-Dinu Brătianu, dealurile cu podgorii de la Dobruşa fiind cunoscute şi în prezent sub numele „La Brătieni”.

 

Pia Pleşoianu-Brătianu , „bunica tuturor românilor sau a României mari” s-a stins din viaţă la începutul lui februarie 1920, fiind înmormântată în necropola familiei din incinta bisericii de la Florica, alături de soţ şi fiu şi de majoritatea mebrilor marii dinastii a Brătienilor.

 



  1. Sabina Cantacuzino : «Din viaţa familiei I. C. Brătianu, 1821-1891», Bucureşti, 1931, p. 119 ;
  2. Însemnări pe marginea volumului « Monografia jud. Romanaţi » de d-nii Şt. Richman, dr. Fr. Iosif, V. Enescu, căp. Paul Constant, Tipografia Ramuri, Craiova, 1928, în “Arhivele Olteniei », anul XVI, nr. 89-91, ian.- iun. 1937, p. 190; vezi şi Nicolae Stoicescu: “Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, I, Ţara Românească” ,vol. 2, Craiova, 1970, p. 492;
  3. I. Popescu-Cilieni: “Biserici, târguri şi sate din jud. Vâlcea”, Craiova, 1941, p. 69 şi nota 1 ;
  4. Melete Răuţu : « Monografia eclesiastică a judeţului Vâlcea », Râmnicu- Vâlcea, 1908, p. 104 ;
  5. Corneliu Tamaş, Petre Bardaşu, Sergiu Purece : « Îndrumător în Arhivele Statului Judeţul Vâlcea », Bucureşti, 1972, pp. 186, 193 ;
  6. I. Popescu-Cilieni : op. cit., p. 69 ;
  7. Constantin Bălan : « Inscripţiile medievale şi din epoca modernă a României – judeţul istoric Vâlcea (Sec. XIV-1948) », Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2005, pp. 659, 660 ;
  8. « Examenul la Şcoalele din Caracal şi Râmnicul Vâlcii », art. din « Curierul românesc », nr. 9/20 aprilie 1833 ;
  9. « În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii / Aici sosi pe vremuri bunica-mi Caliopi » – Ion Pillat, poezia « Aici sosi pe vremuri » (la Florica-Ştefăneşti, jud. Argeş, unde a fost conacul familiei Brătianu), din vol. « Poezii », Bucureşti, 1989, pp. 121- 122 
  10. « Din însemnările d-nei Pia I. C. Brătianu, soţia lui I. C. Brătianu - anexe », în vol. « Din Corespondenţa familiei Ion C. Brătianu, 1890-1891 » vol. V, ediţie îngrijită de Ion Nistor, Bucureşti, 1935, pp. 511- 521. Din numărul mare al scrisorilor de familie ale Brătienilor, sub îngrijirea istoricului Ion Nistor s-au publicat 5 vol. O altă parte însemnată a corespondenţei a fost distrusă de ocupanţii germani ai conacului de la Florica în timpul Primului Război Mondial ;
  11. Costea Marinoiu : « S-a cântat pentru prima oară în Zăvoiul vâlcean », în lucrarea « Deşteaptă-te, române – istoria unui cântec românesc », Râmnicu-Vâlcea, 2001, pp. 122-123 ;
  12. « Din corespondenţa familiei Ion C. Brătianu, 1890-1891 », vol.V, pp. 514, 515 ;
  13. Veronica Tamaş : « Note privind Garda Naţională din judeţul Vâlcea în timpul Revoluţiei de la 1848 », în « Caietele Bălcescu », Bălceşti pe Topolog, 1979, p. 257- 263 ;
  14. Corneliu Tamaş, Smarand Ţana, “Judeţul Vâlcea şi prefecţii lui”, Râmnicu-Vâlcea, 2004, p. 94-95. C. I. Lahovary a fost, de fapt, administrator al jud. Vâlcea, deoarece instituţia Prefecturii şi a Prefectului au fost introduse în România de către Al. Ioan Cuza prin Legea din 2/14 aprilie 1864;
  15. “Arhivele Olteniei”, anul XIII, nr. 92-93, iul.- dec. 1937, pp. 454- 455; în art. “Câteva rectificări”, apare următoarea completare: “În legătură cu volumul publicat de d-l Ion Nistor - Corespondenţa familiei I. C. Brătianu, se fac următoarele îndreptări: nu Ana Furduiasca (Furduiescu n.n.) a fost stareţă la Văleni, ci maica Maximilia Brătianu, care mai întâi se afla stareţă la Ostrov. Anica Furduiasca a fos călugăriţă doar pe patul ei de moarte”.
  16. «A. O. », anul XIII, nr. 92- 94, 1937, p. 455 ; C. Tamaş, Smarand Ţana : op. cit., p. 96, 98 ;
  17. « Din însemnările d-nei Pia Brătianu…. », p. 515 ;
  18. Sabina Cantacuzino : op. cit., pp. 13, 20, 21 ;
  19. Ibidem, p. 27 ;
  20. Maria Rosetti, născută Grant, era de cetăţenie engleză, originară din insulele Guernesey – dominion englez din Pacific.
  21. Aşa a numit Ion Antonescu conacul Goleştilor, aflat în imediata vecinătate a Brătienilor ;
  22. Stelian Brezeanu : “G. I. Brătianu şi istoria medievală”, în G. I. Brătianu, « O enigmă şi un miracol istoric - poporul român », Bucureşti, 1988, p. 9 ;
  23. Victor Spinei : Introducere la vol. lui G .I. Brătianu « Marea Neagră », Bucureşti, 1988, p. 5 ;
  24. “Repere istorico-literare » în vol. lui Ion Pillat « Poezii », Bucureşti, 1989, pp. 337, 342 ;
  25. Vezi « Schema genealogică a familiei Brătianu » - anexă la vol. citat al Sabinei Cantacuzino ;
  26. « Din corespondenţa familiei I. C. Brătianu », 1890-1891 », vol. V, p. 58 ;
  27. Ibidem, p. 418 ;
  28. Sabina Cantacuzino : op. cit., p. 47-50 ; C. C. Giurescu : « Viaţa şi opera lui Cuza Vodă », Bucureşti, 1966, pp. 5, 6, 341 ;
  29. Sabina Cantacuzino: op. cit., p. 49;
  30. Ibidem, pp. 209- 210;
  31. O scrisoare a lui C. A. Rosetti către soţia sa, Paris, 13/25 fev. 1880, în lucrarea „Din corespondenţa familiei I. C. Brătianu…” ,Vol. V, p. 525;
  32. Sabina Cantacuzino : « Din viaţa familiei I. C. Brătianu », vol. II - « Războiul, 1914- 1919 », Bucureşti, 1937, p. 391-392 ;
  33. Constantin Petraru : « Băile Govora », Arad, 1988, pag. 6-7 ;
  34. Constantin Petraru : « Băile Govora », Arad, 1988, pag. 6-7 ;
  35. « Îndrumător în Arhivele Statului Jud. Vâlcea, cap. Fonduri familiale - Laura D. Simulescu », Bucureşti, 1972, p. 145; 
    1. Informaţiile documentare au fost completate cu Fondul de documente al familiei Brătianu, pus la dispoziţie de Centrul de Cultură „Brătianu” de la Ştefăneşti – Argeş (fost Florica), de către doamnele Lenuţa Stanciu, director în perioada 1998-2005 şi Simona Şerban, director începând cu anul 2006.
    2. Pentru autenticitate, majoritatea citatelor din documente au fost subliniate cu caractere cursive şi s-a utilizat grafia folosită la data apariţiei documentului, chiar dacă aceasta contravine regulilor gramaticale ale limbii române actuale.

Informații adiționale

  • Autor:
  • Data aparitiei: Duminică, 25 Octombrie 2020
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: Biblioteca Județeană ”Antim Ivireanul” Vâlcea
  • Contributor: Valentin Smedescu
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Revista «Studii vâlcene», Serie nouă, nr. VI (XIII), 2010
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 632 ori Ultima modificare Luni, 24 Februarie 2020 10:59
Ești aici: Home Valcea Valcea Contribuții vâlcene la Istoria României/ Pia Pleșoianu Brătianu