Istorie Locala

Marți, 25 Februarie 2020 09:32

Vechi tratamente empirice împotriva unor boli în Copăceni/ Vâlcea

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

prof. Dumitru Matei

«În orașele mici prezența doctorilor s-a semnalat târziu, iar la sate nici vorbă de asemenea specialiști. În Râmnicu Vâlcea, între primii medici ai orașului, amintim pe Vasile Anania, venit aici la începutul secolului al XIX-lea. Era priceput în meseria sa, filantrop și iubit de oameni, dar neinspirat, punându-se rău cu stolnicul Ioan Lahovary, deputat al districtului și proprietar al acareturilor din centrul orașului de sub poalele Capelei. Printr-un raport al medicului, din 1835, către magistratul orașului Râmnic, el aducea la cunoștința acestuia că toate ulițele și locuințele din oraș sunt murdare, periclitând sănătatea populației, asemenea murdării provenind din balta noroioasă și scursurile din gospodăria domnului stolnic Ioan Lahovary. Firește, cum era de așteptat, Lahovary a reacționat la această ofensă și doctorul Anania a fost destituit, locul lui ocupându-l R. Ziegler.»  

       

 ***

 Veacuri de-a rândul Țările Române au fost lipsite de un învățământ medical, iar boierii nu-și trimiteau odraslele în străinătate să devină medici, considerând asemenea meserie murdară și înjositoare. Faptul acesta a făcut ca cele două capitale și unele orașe mai mari să devină edenul străinilor care posedau diplome ce le îngăduiau meșteșugul tămăduirii bolilor, oferindu-li-se venituri fabuloase de la boieri și domnitori.

În orașele mici prezența doctorilor s-a semnalat târziu, iar la sate nici vorbă de asemenea specialiști. În Râmnicu Vâlcea, între primii medici ai orașului, amintim pe Vasile Anania, venit aici la începutul secolului al XIX-lea[1]. Era priceput în meseria sa, filantrop și iubit de oameni, dar neinspirat, punându-se rău cu stolnicul Ioan Lahovary, deputat al districtului și proprietar al acareturilor din centrul orașului de sub poalele Capelei. Printr-un raport al medicului, din 1835, către magistratul orașului Râmnic, el aducea la cunoștința acestuia că toate ulițele și locuințele din oraș sunt murdare, periclitând sănătatea populației, asemenea murdării provenind din balta noroioasă și scursurile din gospodăria domnului stolnic Ioan Lahovary. Firește, cum era de așteptat, Lahovary a reacționat la această ofensă și doctorul Anania a fost destituit, locul lui ocupându-l un anume R. Ziegler[2].

În majoritatea cazurilor tratarea bolnavilor era făcută de unii șarlatani empirici și de tot felul de babe doftoroaie, care foloseau diverse buruieni, vrăji și descântece pentru înzdrăvenirea celor bolnavi.

Comuna Copăceni, așezată la o mare depărtare de oraș, a fost și ea lipsită de medici și de personal sanitar calificat. Primul medic și-a făcut apariția aici prin deceniul al VII-lea al secolului trecut, dar și acesta poseda o diplomă falsă și, fiind depistat, a fost depus acolo unde trebuia. Serviciile medicale erau asigurate până atunci de moașa comunală într-o încăpere din locuinţa sa, apoi, mult mai târziu, au apărut cadre medii sanitare și vreo câțiva medici care s-au perindat pe la dispensar, știindu-se că în afară de cadrele didactice, care au lucrat pe toate vârfurile de dealuri unde erau școli, nimeni dintre ceilalți specialiști nu s-au stabilit în localitățile slab dezvoltate, din motive lesne de înțeles.

Durerile și bolile l-au însoțit pe om dintotdeauna. De aceea el a căutat o ameliorare și o vindecare a acestora. Buruiana de leac cât și alte tratamente nu au fost descoperite prin cercetări în nici un laborator, ci pe dibuite, omul găsind printre ierburile și plantele de pe câmp unele care aveau efecte vindecătoare. Ceea ce a făcut bine pentru organism o dată a fost încercat și de alți oameni în suferință și în felul acesta s-au acumulat cunoștințe despre leacuri, care s-au transmis de la părinți la copii, din generație în generație, ele devenind o comoară de tămăduire a oamenilor. Medicina de azi are la bază multe practici ale celor populare, iar unele plante folosite în trecut au devenit plantele medicinale de azi.

În vremurile de demult femeile și bărbații mai în vârstă se pricepeau să vindece oamenii și animalele din curte de anumite boli, leacurile preparate de ei din buruieni, pe care le administrau celor bolnavi, uneori însoțite de niște „ziceri” și descântece, îi înzdrăveneau. Mulți ani la noi s-a semnalat boala numită pârleală (pelagra), cauza ei principală fiind consumul excesiv de turtă și mămăligă, făcute uneori din mălai stricat. Era o boală provocată de lipsa din alimentație a unor vitamine și proteine. Ea se manifesta prin inflamarea și jupuirea pielii, apariția unor plăgi pe corp, tulburări gastrice și nervoase. Se trata cu cenușa obținută prin arderea cocenilor de la știuleții de porumb care se punea într-un săculeț și se fierbea. Cu zeama aceea se ungeau părțile dureroase peste care se dădea cu pucioasă amestecată cu untură nesărată de pasăre sau porc.

Din cauză că se umbla cu picioarele desculțe și cu mâinile prin murdării, degetele de la mână sau picior se inflamau și, pentru a coace și a se elimina puroiul de acolo, se învelea degetul cu ceapă coaptă pe cărbuni aprinși, când se răcea. Se învelea cu o cârpă legată cu ață, buba cocea, se spărgea prin apăsare, cădeau pieile din jurul ei și degetul se vindeca. Acea inflamație a unui deget se numea sugiu (sugel).

Sughițul, care se mai întâmplă și azi, spunându-se că ne vorbește cineva sau ne „pomenește” cineva, când sughițăm, este cauzat de contracția bruscă și convulsivă a diafragmei, însoțită de un zgomot nearticulat și incomod pentru pacient și cei din jur, din pricina trecerii aerului prin glotă. Ca remediu se folosea câte un pahar de apă rece, băută cât mai încet, cu multe înghițituri sau dintr-o dată, pe nerăsuflate.

Când cineva tușea strident se spunea că e bolnav de tusemăgărească (convulsivă). Poporul i-a spus măgărească prin asocierea zgomotelor scoase de pacient cu răcnetele măgarului. Este o boală infecto-contagioasă, întâlnită la copii, manifestându-se prin accese de tuse spastică, survenite în special noaptea. Se trata prin inhalarea fumului scos de niște cărbuni aprinși așezați pe o tavă, în casă, peste care se presăra mălai. Sau se punea în foc un pietroi, după ce se încălzea era introdus în apă fierbinte și apoi așezat pe fân în casă și pacientul, cu un țol pe cap, inhala aburii scoși de el.

Scurta era o inflamație a ganglionilor de la subsoară sau din regiunea inghinală care producea mari dureri, apărând și o gâlculiță. Pentru vindecare se punea acolo muchia încălzită a unei bărzi și doftoroaia zicea: „Fugi scurtă în pădure pe muchie de secure, muchia să vină acasă, tu să rămâi în leasă”.

Uneori, în special toamna și primăvara, copiilor le ieșeau niște bubulițe (brobințe) pe burtă, însoțite de mâncărime. Boala se numea blândă. Remediul era frecarea pe acea parte cu pământ umed de la rădăcina unui gutui.

Durerile de la spate, în special la oamenii în vârstă, se vindecau cu ajutorul ventuzelor. Acestea erau niște păhăruțe speciale – ventuze – care se aplicau cu gura în jos pe spatele bolnavului. În interiorul păhăruțului se introducea un tampon cu vată muiată în acool sanitar pentru a umezi pereții acestuia, vata se scotea și la fiecare ventuză se aprindea, la gura ei, un chibrit a cărui flacără se stingea când ventuza era aplicată cu gura în jos pe spatele pacientului. Când se așezau toate ventuzele, peste ele se punea un țol și bolnavul stătea așa pe burtă până ce acestea se răceau și erau desprinse.

Usturoiul, considerat în vechime un adevărat panaceu, având o gamă de valențe tămăduitoare (vermifug, fortifiant, tonic, vascular etc.) era folosit împotriva amețelilor, pentru funcționarea intestinelor, mai ales la bătrâni. Se bea în fiecare dimineață, pe nemâncate până la prânz, timp de trei săptămâni sucul unei căpățâni de usturoi la masă, ca și în zilele noastre.

Pentru alinarea durerilor de mâini și picioare sau spate se folosea trasul cu gaz (petrol lampant). Era o frecție executată cu palmele și cu degetele muiate în petrol, pe părțile dureroase ale corpului, acest masaj durând câteva minute, după care bolnavul era învelit și adormea, pentru că trasul se făcea de obicei seara.

La nașterea albastră (asfixia) pricinuită de înfășurarea cordonului ombilical de gâtul fătului, care se năștea albastru-vânăt la față, remediul era aplicarea a două palme pe obraji.

Râia (scabia) este o boală de piele la oameni și la animale, cauzată de un parazit și caracterizată prin apariția unor bubulițe localizate mai ales între degete, care produc mâncărime. Pentru vindecarea ei se folosea cenușa, ungându-se cu ea pe părțile dureroase afectate.

Bubele erau tratate cu piatra iadului (azotat de argint). Aceasta era ținută într-un tub (ca la ruj) și în jurul bubei se trsa un cerc cu acea piatră, apoi pe diametrul cercului se făcea o cruce cu ea și după câtva timp buba se vindeca.

Deochiul era considerat o boală (și încă mai e și astăzi) pricinuită de privirea cu răutate și invidie îndreptată spre un copil (până la 12 ani), o fată frumoasă sau un flăcău, spre unele animale sau lucruri ale cuiva. Oricine putea deochea, dar, în special, persoanele cu ochii albaștri. Ca deochiul să nu se producă atunci când cineva privește un copil sau un obiect trebuie să-și scuipe de trei ori în sân și să rostească: „Să nu-ți fie de deochi” sau să-i pună scuipat la buric ori în frunte (dacă e copil) zicând: „Ptiu, să nu fie de deochi!”. Odată deocheată persoana, aceasta are dureri groaznice de cap, apărute ca din senin, se rumenește la față și are călduri, făcând temperatură, vomită, cască fără să-i fie somn. Pentru înlăturarea deochiului anumite babe (și femei tinere) știau și știu să descânte. Luau trei cărbuni aprinși și-i puneau într-o ulcică de pământ cu apă. Dacă un cărbune sau cei trei se vor lăsa la fundul cănii, persoana căreia i se descântă este deocheată; de nu se lăsa nici unul, nu e deocheată. Se rostea de către femeia care face descântatul, de trei ori: „De-i fi deocheat de fată mare, să-i cadă tiuga, să-i rămână cosița, să crească varza în grădină ca aluatul în căpistere; de-i fi deocheat de femeie să-i crape țâțele, să-i curgă laptele, să-i moară pruncul de foame; de-i fi deocheat de voinic să-i crape boașele, să-i curgă urina. Cu gura te descântai, cu cuțitul te-alungai de la inima lui (numele deocheatului) unde cocoșii nu cântă, unde pădurea e mută”. După ce termina cu descântatul cărbunii se amestecau în apa descântată cu un fir de mătură și se zicea de trei ori: „De-o fi deocheat de voinic să se lase la fund, dacă nu, să stea deasupra; de-o fi deocheat de femeie să stea deasupra; de-o fi deocheat de fată mare să stea deasupra”. Apoi făcea cruce pe ulcica cu apă, firul de mătură îl băga sub perna bolnavului și stătea acolo până acesta termina de băut, progresiv, apa descântată și cărbunii îi arunca la răspântie de drumuri, în trei direcții.

Alături de leacurile pentru oameni sătenii noștri au găsit remedii și pentru animalele de tracțiune[3]și cele ce asigurau necesarul hranei și îmbrăcămintei din curte, de care erau nedespărțiți. Când acestea erau triste și nu mâncau, omul le aplica spânzul (le spânjea). Spânzul este o plantă erbacee cu rizomul gros și ramificat în numeroase fibre lungi, cu florile roșii aplecate în jos. Un fir scurt din rădăcina spânzului se introducea într-un orificiu făcut cu o sulă în lobul urechii porcilor, oilor, iar la vaci și boi în salbă și în a treia zi se scotea de acolo. Locul acela forma o bubă, carnea cădea de acolo și animalul se însănătoșea. Boii și vacile se îmbolnăveau și de gură (febra aftuoasă), nemaiputând să mănânce. Le „lăsa gura”, se zicea. Pentru tratarea lor se dădeau pe gât 1-2 săptămâni foi de știuleți tăiate mărunt și câte o ulcică cu cir de mălai, spre a nu se constipa.

Uneori vitele aveau dureri de splină. Un bărbat care se pricepea făcea o gaură cu o potricală (dăltiță) într-o venă de sub limba animalului căruia îi descleștau gura doi oameni, pentru a curge sânge.

Buba ieșea la vaci și la boi în spinare. Îi mai spunea păducei. Se puneau pe acea bubă frunze de piersic tocate mărunt și pisate, se lega cu o cârpă că să nu bată musca. Bolile acestea erau frecvente la vite pentru că sătenii, enervați la culme de aceste animale, le ziceau adeseori: „Lovite-ar buba (sau gura, splina, dalacul) de cionaie (vacă sau bou)”.

Oile se îmbolnăveau de călbează (gălbează), din această cauză li se spunea de multe ori „calbeze” (ca și unor fete și neveste slabe și bolnăvicioase). Animalele deveneau slabe, triste și li se umfla botul. Sătenii le dădeau la fiecare pe gât câte o capsulă, toamna, cumpărate din comerț.

Porcii pe care-i lăsau picioarele de nu mai puteau merge erau tratați cu praf de cretă pusă în lături.

Animalele înecate cu mere (în special vacile) erau salvate prin deschiderea gurii de către doi săteni, iar al treilea, ce avea o mână mai mică, o introducea pe beregată și extrăgea mărul înțepenit acolo.

Când animalele rumegătoare (oi, vaci) mâncau prea multă lucernă (trifoi ori porumb crud), se sângerau, producându-se niște gaze care le umflau stomacul, ducând la moartea acestora. La oi se tăia cu o foarfecă din partea de jos a lobului urechii (uneori la amândouă), apoi se lovea urechea cu o nuielușă ca să curgă sânge. La vite (vaci, boi, tauri) se dădea o gaură cu o dăltiță în frunte sau la gât, unde se căuta vena, se freca puțin acolo ca să curgă sânge.

Au trecut mulți ani de la folosirea acestor leacuri pentru vindecarea oamenilor și a animalelor. Știința a pătruns și în casele țăranilor, la oraș se poate ajunge foarte ușor și rapid. Dacă cu aproape o jumătate de secol în urmă se auzeau în farmacii glasuri de săteni care cereau „nasturi” pentru dor de cap și de burtă sau „un ciocan cu sirop” pentru tuse, acum se apelează la serviciile medicului de familie, iar pentru situațiile mai complicate bolnavii merg la cel mai apropiat spital sau la clinicile cu renume din țară. Pentru tratarea animalelor bolnave nu mai sunt nevoiți să folosească diverse metode empirice, pentru că farmaciile veterinare și personalul medical le vine în ajutor cu ce au nevoie.



  1. Corneliu Tamaș, Istoria municipiului Râmnicu Vâlcea, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2006, p. 231.
  2. Ibidem, p. 193.
  3. C. N. Hervescu, Expunerea situațiunii județului Vâlcea la deschiderea sesiunii ordinare din anul 1900, Râmnicu-Vâlcea, 1900, p. 38-41; Gh. Sabin, Situația județului Vâlcea în anul 1905-1906, Râmnicu-Vâlcea, 1906, pp. 33-37.

Informații adiționale

Citit 414 ori Ultima modificare Marți, 25 Februarie 2020 09:42
Ești aici: Home Valcea Valcea Vechi tratamente empirice împotriva unor boli în Copăceni/ Vâlcea