Istorie Locala

Joi, 27 Februarie 2020 09:40

Serviciul sanitar-veterinar în județul Vâlcea în primul deceniu al sec. al XX-lea

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Vasile Grevuțu;Constantin Popescu

“Respectul față de trecut permite stabilirea de tradiții de educare și de dezvoltare a agriculturii și a creșterii animalelor”

Gheorghe Ionescu Sisești*

            Medicina veterinară, la început ca practică empirică, apoi ca profesie și știință, a apărut și s-a dezvoltat din necesitatea pe care a resimțit-o omul devenind crescător de animale, să-și apere acest bun de mare preț împotriva bolilor și, în primul rând, a celor molipsitoare. În acea vreme epizotiile erau socotite drept calamități la fel de temute ca și foametea, epidemiile, războaiele.

 

            Pierderea în masă a animalelor din cauza bolilor molipsitoare îi lipsea pe oameni de alimente, îmbrăcăminte, forță de muncă și mijloace de transport, iar unele boli epizootice transmisibile la om erau însoțite de grave epidemii. De aceea, din timpurile cele mai vechi, oamenii încercau să se apere împotriva epizootiilor prin mijloace pe care le socoteau eficace, pe măsura cunoașterii acestor fenomene naturale.

Odată cu înmulțirea populației, cu dezvoltarea agriculturii și creșterea animalelor, bolile și epizootiile au devenit tot mai frecvente producând pagube din ce în ce mai mari. Epizootii de antrax (molima neagră), pesta bovină, morva, lepra, variola, turbarea erau pustiitoare, apăreau periodic însoțite de epizootii făcând și victime omenești. Migrația păsărilor, războaiele, schimburile comerciale, etc. contribuiau din plin la extinderea bolilor infecțioase, astfel că, în timp, apărarea sănătății ani-malelor devine o problemă economică și sanitară, fiind necesară stabilirea de măsuri care prevedeau carantina, controlul comerțului cu animale, distrugerea cadavrelor, dezinfecția, interzicerea tăierii și jupuirea animalelor bolnave, această perioadă marcând începutul unei lupte raționale, organizate împotriva bolilor epizootice.

           

Studiul activității sanitar-veterinare, cu rol important în prevenirea și combaterea bolilor la animale și de apărare a sănătății oamenilor în județul Vâlcea, a fost legat în mod direct de agricultura acestor vremuri, de proprietatea asupra pământului, de nivelul de producție și dotare și de modul cum se lucra pământul.1

           

Documentele de arhivă atestă că, la sfârșitul secolului al XIX-lea, sistemul de agricultură cerealieră din județ a menținut creșterea animalelor la un nivel subdezvoltat tehnologic și biologic, iar aceasta se făcea după metode tradiționale, iar rasele de animale din acea vreme, în cea mai mare parte, erau autohtone.

Creșterea animalelor și nivelul producțiilor acestora erau limitate la autoconsumul familial, la creșterea unui mare număr de animale de muncă (cai și boi) necesare muncilor agricole, iar producția animală, laptele de vacă și oaie în special era redusă, într-o mică măsură fiind destinată pentru piață. Ca o consecință a acestor stări de lucruri, numărul de medici veterinari, subveterinari și revizori de animale era foarte mic, de unde și restrânsa activitate în condițiile unui număr mare de boli molipsitoare care decimau animalele și îmbolnăveau oamenii în județ.2

           

La cumpăna celor două veacuri, România reușise să depășească greutățile unei crize economice “brutale”, iar în cursul anului 1900 efectele încep să fie atenuate pe fondul unei producții agricole apreciate ca “mijlocii”, când agricultura și comerțul cunosc o dinamică neașteptată.3

           

Tentativele de modernizare a economiei românești sunt resimțite în majoritatea zonelor țării. În Vâlcea, prioritară în tradiția economică continuă să fie agricultura, cu subramurile sale îndreptate mai mult spre nevoile de consum propriu și mai puțin pe piața schimbului.

           

Acest aspect este cuprins în raportul prefectului de Vâlcea, C. Herescu, din care aflăm că starea economică a populației județului în anul 1900 era “mulțumitoare” datorită producției porumbului și a altor se-mănături cerealiere, care înregistraseră sporuri îmbucurătoare: porumb 600.077 hectolitri, grâu 63.262 hl, orz 2433 hl, ovăz 1.525 hl ș. a.4

           

Evoluția pozitivă a economiei județului, raportată la anii precedenți, continuă cu multe sporuri și în perioada următoare fiind remarcată în anul 1905 de un alt prefect, dr. Gh. Sabin, care sesiza că se produsese, numai în câțiva ani, unele “mișcări” în gândirea oamenilor de la sate, precizând că țăranul vâlcean “a început să caute a varia produsele muncii sale și din an în an vedem că atât cultura grâului, secarei, orzului, cartofi, mazăre și alte leguminoase întră în obiceiurile sale”.

           

Evident că introducerea noului în economia sătească printr-o “muncă mai bună”, ca țăranul “să prepare din vreme pământul prin întoarcerea ogoarelor din toamnă și prin aducerea și depunerea de îngrășăminte în tot timpul iernii”, ... “nu a pătruns în spiritul funcționarilor noștri ... cât și respectul de ordine și supunerea legii”- avea să remarce același prefect gospodar și vizionar. Înțelegând că mentalitatea țăranului nostru nu se schimbă odată cu pătrunderea “inovațiilor și modelelor” în agricultură, prefectul dr. Gh. Sabin considera că “schimbarea unui obicei nu se poate face deodată ... ci trebuie răbdare, trebuie muncă multă și fără preget, fără descurajare, luptând în aceeași direcție pentru ajungerea scopului urmărit”.5

           

Cu toate inconvenientele de ordin material (pământ insuficient și răspândit în parcele mici) și tehnologic, cât și în ciuda lipsei de cunoștințe pentru o “cultură mai rezonabilă” - aspecte întâlnite în viața satului vâlcean, constatăm și unele progrese în preocupările țăranului de a-și “întinde agricultura pe suprafețe mai mari” și de a acorda o atenție cuvenită creșterii animalelor.

           

Dispunând de condiții favorabile de climă și sol, de suprafețe considerabile, de păduri (50,55% din suprafața totală a județului – 214.309 ha), pășuni (11,42% - 48.402 ha) și fânețe (5,51%, adică 23.377 ha), Vâlcea se afla într-o așezare naturală avantajoasă pentru creșterea animalelor domestice, atât pentru muncile agricole cât și mai ales pentru hrana populației.6

           

În pofida acestor condiții optime pentru dezvoltarea creșterii animalelor, în gospodăriile rurale aveau loc, deseori, “confruntări” neprevăzute între om și natură, iar activitatea de creștere a vitelor era grav afectată, având consecințe descurajatoare asupra agriculturii satelor. Detalii cu privire la acest aspect ni le oferă prefectul de Vâlcea, Petre N. Slăvescu, la 18 octombrie 1908, care menționa:     

”Pentru a se înțelege cum s-au prezentat pășunile din 1907 și 1908, trebuie să menționăm mai întâi care a fost starea timpului care a condiționat calitatea nutrețurilor din județ. După iarna aspră și lungă din 1906 – 1907, anul 1907 s-a prezentat rău, lipsa de ploaie a fost teribilă în timpul verii, apoi puține ploi și toamna, seceta continuând iară, la care s-au mai adăugat căldurile mari din august-septembrie, câmpurile, pășunile, fânețele și miriștile erau arse și uscate, vitele nu mai găseau iarbă pe pășune, decât numai prin porumbiști. Timpul călduros și ploile căzute la începutul lunii noiembrie, pe lângă că a fost favorabil semănăturilor de toamnă, a contribuit la asigurarea unui pășunat pentru vite până în luna decembrie, sătenii făcând puțină economie de nutreț pentru zilele mai rele, paie puține ca și coceni de porumb, unica hrană pentru cele mai multe vite ale sătenilor.

Primăvara lui 1908 s-a anunțat bună și promitea un an de mare belșug. Dacă faptul s-a adeverit pentru alte «producțiuni», el s-a dezmințit în ce privește izlazurile și fânețele, căldurile din vară au ars pământul, iar lipsa de ploaie a făcut ca vegetația să stagneze, vitele să găsească cu greu hrana trebuitoare, mai ales în epoca cea mai dificilă a anului, când holdele acoperă pământul.

În luna iulie, ploile au căzut dese și reci iar în luna august după cum cunoaștem seceta s-a prelungit din mai.

Dacă condițiile atmosferice ale țării noastre sunt de așa fel că sunt cu totul potrivnice bunului mers al întreținerii vitelor, putem discuta asupra folosinței sau zădărniciei islazurilor. Este de netăgăduit că islazurile nu folosesc decât pentru trei sau patru luni pe an, ca mijloc de întreținere a vitelor atunci când pământul este acoperit de cereale. Ce spectacol însă ne oferă în această epocă vitele din localitățile unde islazurile lipsesc, animalele fiind păscute pe marginea drumurilor sau pe micile poteci găsite la capătul locurilor de arătură, și cum de câțiva ani statul este nevoit în această perioadă critică să încuviințeze pășunatul în pădurile sale.

După lunile acestea critice, miriștile înlocuiesc cu prisosință islazurile și mai târziu porumbiștile într-o măsură bună, grație mohorului ce dă în toamnă.

Acuma, dacă am admite că reîntregirea islazurilor va rezolva în mod definitiv problema hranei vitelor din țara noastră, totuși trebuie să le privim ca binefăcătoare pentru vitele «populațiunei» rurale, căci numai pentru acest simplu cuvânt, că scap vitele de foame într-o anumită epocă a anului, pentru scurtul timp de 4 luni, aprilie – iulie, înseamnă mult pentru economia satelor”.

“Instituția islazurilor trebuie privită în adevăratul sens, ca o operă de utilitate și trebuie luptat pe toate căile pentru o cât mai mare extensiune a lor”.7

Preocuparea pentru asigurarea hranei animalelor din județ era dublată de grija personalului veterinar de a preveni și de a împiedica propagarea și transmiterea bolilor molipsitoare, de a limita și stinge epizootiile prin măsuri sigure și eficiente prevăzute în legislația sanitară a vremii.

Din acest punct de vedere, rolul preventiv al serviciului sanitar veterinar din județul Vâlcea, în prima decadă a veacului al XX-lea, se extinde în toate zonele județului prin înființarea unor circumscripții având ca scop “protecțiunea igienei publice”, adică “prezervarea omului contra oricăror boli molipsitoare ale animalelor”. Serviciul veterinar al județului, în anul 1900, funcționa cu un personal modest numeric, condus de doi medici veterinari profesioniști și bine cotați, din care unul la nivelul orașului Râmnicu Vâlcea, iar celălalt la Drăgășani, sprijiniți fiind de doi “revizori de vite”. Activitatea lor se desfășura în cele opt plăși ale județului8 (Cozia, Govora, Horezu, Oltețul, Cerna, Drăgășani, Bălcești și Rm. Vâlcea), cuprin-zând 165 de comune, din care 95 aparțineau primei circumscripții cu reședința în Râmnicu Vâlcea și 72 de comune țineau de circumscripția Drăgășani. Activitatea medicilor veterinari era apreciată atât de calitatea serviciului prestat, cât și în funcție de numărul inspecțiilor care se făceau în fiecare an. De pildă, în anul 1900, cei doi medici realizaseră 327 inspecții în cele două circumscripții: ei întocmeau procesele verbale cu privire la starea sănătății animalelor, situații referitoare la numărul de animale existent la proprietari și la nivel de județ, gradul de sănătate, măsurile luate “ad-hoc” și toate activitățile practice ce aparțin medicinei sanitar-veterinare...(vaccinuri, dezinfecții, operații, etc.).

Lipsa personalului calificat în medicina veterinară se va resimți multă vreme în toate județele țării. În Vâlcea, în anul 1908, funcționau numai trei medici veterinari (la Râmnicu Vâlcea, Drăgășani și Horezu), iar începând cu anul 1916 zona Bălcești va fi acoperită cu încă un medic de specialitate. Cei patru medici veterinari aveau fiecare câte un ajutor – revizor de vite - și alte ajutoare voluntare din comune, care acționau în localitățile bântuite de boli, aplicând măsurile sanitar-veterinare recomandate de serviciul de specialitate.9

Cât privește potențialul efectivelor de animale în anii 1910 – 1911, situația se prezenta astfel: specia calului (cabaline) – total 7256 cabaline din care : 172 armăsari reproducători, 1977 iepe și 2796 cai de muncă; specia boului – 91101 de exemplare din care: 257 tauri și 25.816 boi de muncă; specia oii – 131.895 exemplare din care: 661 berbeci, 39.700 oi sterpe, 63.379 oi fătătoare, 13.286 miei, 21.169 noatini, 3.479 noatine; specia caprei – 12.371 exemplare din care: 831 țapi, 9.922 capre și 1.618 iezi. Creșteri importante sunt semnalate și la specia râmătorilor (porcilor) – existau 59.154 exemplare din care: 661 vieri, 25.573 porci, 20.393 scroafe, 17.561 grăsuni și grăsune, 3.965 purcei și purcele. Efectivele de animale menționate erau evaluate sub aspect financiar la peste 15.000.000 lei.10

Statisticile vremii confirmă că efectivele de animale scădeau în fiecare an datorită bolilor care bântuiau în localitățile județului. Cea mai răspândită boală era dalacul (antraxul) la vitele cornute din zona Horezu, iar la oi era frecventă râia în zona Drăgășani. La porci, din 51.842 de capete existente în anul 1900, boala a fost constatată la 1312 râmători din care 858 au murit, iar 222 au fost uciși și 232 au fost vindecați. Pentru exemplarele de porci uciși, Direcția Generală a Serviciului Județean Sanitar a despăgubit proprietarii cu suma de 910 lei și 50 bani.

           

Cauzele îmbolnăvirilor prezentate în raportul prefectului se “resumau” la lipsa unei igiene de întreținere și alimentare specifice animalelor, medicamente insuficiente și nedeclararea bolilor la timpul optim pentru intervenție. De cele mai multe ori, serviciul sanitar se izbea de “reaua credință” a proprietarilor de animale bolnave, care nu respectau sfaturile venite din partea personalului veterinar. Întrucât au fost nesocotite sfaturile specialiștilor, boala, dalacul (antraxul), s-a extins la vitele cornute mari și asupra oamenilor din comunele Lădești și Păușești Otăsău, îmbolnăvindu-se femei și copii care au căutat să profite de carne și piei, plătind cu viața lor aceste “nesocoteli”.11

Atât starea de ignoranță cât și practicarea unor obiceiuri empirice din partea unor săteni, deseori, aveau repercusiuni asupra sănătății unor comunități întregi. Proprietarii de animale nu înțelegeau faptul că însăși existența lor era amenințată și suportau pagube economice “simțitoare”.

Inspecțiile veterinare aduc mărturii zguduitoare cu privire la aspectele întâlnite în unele comune ale județului. Nu o dată au fost găsiți porci bolnavi ascunși în beciuri alături de alimentele gospodarilor, în gropi sau grajduri ascunși pentru a-i “sustrage” de la “observațiunea” personalului sanitar-veterinar sau aruncând cadavrele în râuri, bălți sau pe câmp, lăsând pradă câinilor cadavrele prin care împrăștiau boala.12

Târgurile constituiau, de asemenea, locuri de unde se răspândeau  cu ușurință diferitele boli “molipsitoare” la animale dar și la om. În anul 1910 a existat o mare epidemie de febră aftoasă care a pornit de la târgul Râureni și s-a extins în întregul județ cuprinzând și târgurile din comunele Horezu, Bălcești, Lădești, Grădiștea, Roșiile, Otetelișu, Pietrari, Sărăcinești, Olănești, Stroiești, Slătioara, Slăvitești și Drăgășani. Situația necorespunzătoare în care se desfășurau activitățile în târguri și oboare, care nu îndeplineau condițiile igienice impuse de legislația veterinară în vigoare, le-a transformat adesea în “focare” de infecții, mai ales în perioadele ploioase, când bălțile și noroaiele impregnate cu fel de fel de microbi reprezentau reale pericole pentru comunitate, deoarece “apa stagnează, iar după ce se usucă vântul ridică nori de praf vătămători oamenilor”.

            Pentru a preîntâmpina eventuale epidemii în județ, prefectul dr. Gh. Sabin, în contextul dezbaterii noii legi de poliție veterinară, la 11 iulie 1911, formulează propuneri care vor fi asimilate în lege și vor fi obligatorii pentru funcționarea tuturor târgurilor din țară, astfel:

- Terenurile unde sunt amplasate târgurile să fie ca întindere potrivit numărului de vite ce se aduc spre vânzare și să nu se permită introducerea carelor sau a altor vehicule în obor;

- Oborul   să   fie   solid   împrejmuit,   terenul   nivelat   și   cu înclinare pentru scurgerea apelor, “soselnit” sau pavat cu piatră de râu, având rigole pentru scurgere, să aibă adăpost pentru “timpii” ploioși și îndeosebi pentru caii de lux, iar în locul liber cu “conovețe”, ca vitele să fie așezate în ordine;

- Introducerea vitelor în obor să se facă cu ordine și după un prealabil examen și control al actelor din partea medicului veterinar însărcinat cu inspectarea târgului;

- Să aibă adăpători igienice în diferite părți ale oborului, să aibă compartimente mai multe și mai mici pentru introducerea vitelor în cirezi;

- Permisiunea de introducere în obor și începerea vânzării să se anunțe prin clopot, având loc de la 6 – 7 – 8 ore dimineața, după sezon, până la 12 și de la 2 p.m. până seara;

- Data ținerii lor să fie fixă și pe specii, adică într-o anumită zi și în anumite zile pentru cai, în alta pentru cornute mari și în alta pentru vite mărunte (pentru înlăturarea transmiterii de boli molipsitoare de la o specie la alta);

- Să se prevadă penalități pentru contravenienți.   “În   această privință, dumneavoastră, domnilor consilieri, e nevoie să emiteți un vot ca să pot întocmi pe lângă guvern o solicitare” care “să aibă în vedere modificările de introdus în legea poliției veterinare”.13

O sursă de răspândire a bolilor la animale o reprezentau și locurile destinate pentru sacrificarea vitelor pentru consumul populației. Dacă “tăierea” vitelor din abatoarele de la Drăgășani și Ocnele Mari se face în condiții normale, respectându-se legislația veterinară, nu același lucru se întâmplă în alte localități, unde sacrificarea animalelor se desfășura în cele mai primitive condiții, fie la marginea râurilor, în curțile cârciumilor sau în cele mai nepotrivite locuri.

Prefectul recomanda că “uciderea vitelor nu trebuie să se facă sub ochii trecătorilor”, deoarece “impresiunea acestora e destul de penibilă”, dădea naștere unor puternice sentimente de milă sau de groază. De aceea, se interzicea accesul “persoanelor străine și a copiilor îndeosebi” în abatoare.14

Carnea pentru piață se vindea în hale amenajate special și igienizate (Drăgășani, Ocnele Mari, Călimănești și Brezoi), iar în majoritatea localităților din județ “la scaunul măcelarului în fața măcelăriei sale”.15

Sub raportul igienei și al salubrității stabilimentelor destinate pentru sacrificarea animalelor și pentru consum (vânzare), în majoritatea localităților județului acele construcții (localuri) erau “cu desăvârșire insalubre, cu emanații de gaze sufocante, neîmprejmuite, lipsite de apă potabilă, cu aparate incomode de suspendare a vitelor”.

Dintr-un raport al medicului veterinar din Drăgășani rezultă că, în urma inspecțiilor făcute în zonă, a trebuit să ia măsurile cele mai severe cu persoanele aflate în culpă până la interzicerea activității de desfacere a cărnii în localitățile respective.

“Dacă sângele scurs de la tăiere nu ar fi mâncat de haitele de câini – se menționează într-un proces verbal de inspecție din 13 mai 1911 - și dacă apa nu ar veni din când în când prin ploi mai mari care să spele aceste murdării, infecția ar fi de nedescris”.16

Această situație alarmantă, depistată în unele comune ale județului, îl determină pe prefectul dr. Gh. Sabin să elaboreze împreună cu serviciul sanitar-veterinar câteva regulamente pentru îmbunătățirea activităților de sacrificare a animalelor în mediul rural și pentru vânzarea cărnii în hale în condiții civilizate. În legislația “poliției veterinare” existau prevederi speciale referitoare la depistarea și lichidarea focarelor de infecție provenite din cadavrele animalelor. În acest scop, articolul 34 aliniatul f din “Legea și regulamentul general de poliție sanitar-veterinară” prevede ca îngroparea vitelor moarte de diferite “boale contagioase” să se facă numai în cimitire de animale stabilite la o adâncime de cel puțin 2 m. Distrugerea cadavrelor era o măsură de poliție sanitară foarte importantă, preventivă, pentru sănătatea oamenilor deoarece, persistența virulenței în resursele cadaverice constituie un pericol iminent și permanent de menținere și propagare a unor boli infecțioase într-o localitate. Analizând informațiile de arhivă, statisticile vremii și rapoartele prezentate de prefectul județului în anii 1900-1910 cu privire la serviciul sanitar veterinar în Vâlcea, în pofida unor lipsuri materiale de specialitate și a unor inconveniente ce țineau de mentalitatea vremii, izvorâte din “neștiința” săteanului nostru, acest serviciu preventiv și de stingere a epizootiilor a evoluat pozitiv, îmbunătățindu-se an de an.

Starea deplorabilă - economică, socială și culturală - în care se afla satul românesc era marcată de demagogie politicianistă, de marele dezinteres față de țăranul român, manifestat de guvernele care se perindau prea des la cârma țării, lăsând pe bietul țăran să se zbată în mizerie, predispus oricând la îmbolnăviri și la o “moarte lentă” ce îl urmărește din generație în generație.17

Semnalăm faptul că au fost și oameni politici locali mai umani și sensibili la realitățile satului, precum prefecții dr. Gheorghe Sabin și avocatul Alexandru Crăsnaru, care și-au dat concursul în mod exemplar prin consecvența măsurilor îndreptate spre diminuarea și înlăturarea epidemiilor ce bântuiau satele vâlcene. Pentru depășirea unor astfel de situații, interesantă, viabilă dar și concludentă se pare a fi intervenția prefectului P. N. Slăvescu, din 15 octombrie 1908, în fața Consiliului Județean, referitoare la starea în care se afla sectorul animalier, precum și soluțiile preconizate în această direcție.18

Această ramură a agriculturii - creșterea animalelor-, care altă dată era într-o stare înfloritoare și constituia în țara noastră până acuma câteva decenii, una din importantele ramuri ale economiei noastre naționale, se găsește astăzi pe un plan cu totul secundar pentru că agricultorii noștri nu mai cresc decât vitele trebuincioase muncii câmpului, iar proprietarii și arendașii își îndeplinesc munca câmpului cu vitele sătenilor. Prin urmare, întrecută cu mult de cultura cerealelor, care a ajuns să ocupe locul întâi în producție și exportul țării, creșterea vitelor nu mai poate decât într-o măsură să contribuie la mișcarea economică generală, gândindu-ne la dezvoltarea pe care a luat-o creșterea vitelor în țările din apus și apreciind lipsa de echilibru între cei doi factori principali ai agriculturii – producția cerealelor și creșterea vitelor – între noi și cei din apus. Această stare este dăunătoare nu numai stării economice care păgubește – pierzând un însemnat izvor de câștig, pentru că numai prin creșterea vitelor se poate reda pământului substanțele de care este sărăcit în fiecare an.

           

În aceste condițiuni de creștere a vitelor fără a le asigura livrarea în primul rând cu degenerarea și pipernicirea lor ajung la neputința de a desfășura munca trebuitoare.

            Degenerarea și istovirea vitelor trebuie căutată și în învățarea săteanului nostru care în majoritate se adaptează în locuri mizerabile, se hrănește prost, nu are de multe ori ce mânca, mai ales în anii secetoși.

            Această situație îl face pe sătean să-și înstrăineze capitalul – vitele de muncă -, în consecință numărul de vite a scăzut din ce în ce mai mult în gospodăria săteanului, îmbătrânind de timpuriu, degenerat și incapabil pentru o muncă mai bună. În toate timpurile s-a adus în discuție problema îmbătrânirii vitelor, s-au propus mijloace de îndreptare și s-a invocat urgența acesteia – dar de fiecare dată o altă acțiune mai importantă i-a luat locul, pentru că această acțiune a fost rău îndrumată încercându-se să se rezolve de oameni fără pregătire.

            Înmulțirea și îmbunătățirea vitelor este o chestiune veșnic nouă, ea trebuie să aibă la bază studii serioase bazate pe practică și experiență. Au fost introduse rase de tauri pentru îmbunătățirea bovinelor, dar fără a se înregistra și observa rezultatele, s-au înlăturat pentru a se introduce alte rase ...”.

            “Abia de curând - spunea prefectul P. Slăvescu-, ne-am luminat și ne-am dat seama că mijlocul de îmbunătățire a raselor bovine, cu privire la producție este selecționarea – găsindu-se bani pentru reproducătorii tauri moldovenești pentru muncă, iar pentru producția de lapte în zona de munte cu tauri varietate mică din rasa Schvitz sau Algau.” Totodată - menționa prefectul – “îmbunătățirea vitelor este strâns legată de hrană, care este osia în jurul căreia se învârtește întreaga roată a măsurilor ce trebuie luate pentru îmbunătățirea raselor de vite”.

           

Evoluția economică a județului în anii următori va cunoaște noi orizonturi științifice menite să contribuie la “împrospătarea” sectorului animalier cu noi rase mai productive, iar serviciul sanitar-veterinar își va perfecta activitatea în scopul stimulării populației locale la o muncă mai activă și conștientă pentru a contribui cu forțe proprii la îmbunătățirea condițiilor sale de viață și trai.



    1. Performanțe în agricultură, sub redacția Academician David Davidescu, dr. Velicica Davidescu, Editura Ceres, 2002
    2. Direcția Județeană Vâlcea a Arhivelor Naționale, fondul Prefectura Jud. Vâlcea, dos. 29/1906, f. 68; dos. 1/1909, f. 36.
    3. Biblioteca Direcției Județene Vâlcea a Arhivelor Naționale, Situațiunea județului Vâlcea, prezentată de către prefect Consiliului General la deschiderea sesiunii ordinare pe anul 1900, Râmnicu Vâlcea, 1900, p. 38.
    4. Mihaela Tone, Cristian Păunescu, Istoria Băncii Naționale a României în date, vol. I, 1880-1914, Editura Oscar Print, București, 2005, p. 269.
    5. Situațiunea județului Vâlcea, prezentată de către prefect Consiliului General la deschiderea sesiunii ordinare pe anul 1900, Râmnicu Vâlcea, 1900, p. 5.
    6. Dr. Gh. Sabin, Situațiunea județului Vâlcea pe anul 1910-1911, prezentată Consiliului Județean la sesiunea ordinară de la 15 oct. 1911, Râmnicu Vâlcea, 1911, p. 11-12.
    7. Expunerea situațiunei județului Vâlcea expusă în Consiliul Județean la sesiunea de la 15 oct. 1908, Râmnicu Vâlcea, 1908, p. 36-38.
    8. Expunerea situațiunei județului Vâlcea expusă în Consiliul Județean la sesiunea de la 15 oct. 1908, Râmnicu Vâlcea, 1908, f. 39.
    9. Situațiunea județului Vâlcea din anul 1900, prezentată de către prefect Consiliului General la deschiderea sesiunii ordinare pe anul 1900, Râmnicu Vâlcea, 1900, f. 28-30.
    10. Situațiunea județului Vâlcea pe anul 1910-1911, prezentată Consiliului Județean la sesiunea ordinară de la 15 oct. 1911, Râmnicu Vâlcea, 1911, f. 34.
    11. Ibidem, f. 35.
    12. Ibidem, f. 36.
    13. Situațiunea județului Vâlcea din anul 1900, prezentată de către prefect Consiliului General la deschiderea sesiunii ordinare pe anul 1900, Râmnicu Vâlcea, 1900, f. 39. {n județ, cele mai frecvente boli epizootice erau: febra aftoasă (cornute mari), brânca infecțioasă (porcine), pneumonia contagioasă, variola, antraxul, pasteureloza bovină și turbarea.
    14. Situațiunea județului Vâlcea pe anul 1910-1911, prezentată Consiliului Județean la sesiunea ordinară de la 15 oct. 1911, Râmnicu Vâlcea, 1911, f. 40.
    15. Ibidem, f. 38.
    16. Ibidem.
    17. Situațiunea județului Vâlcea pe anul 1910-1911, prezentată Consiliului Județean la sesiunea ordinară de la 15 oct. 1911, Râmnicu Vâlcea, 1911, f. 39.
    18. “Cuvântul Adevărului”, Râmnicu Vâlcea, 15 iunie –1 iulie 1907, f. 34; cf. Gheorghe Dumitrașcu, Atitudinea învățătorilor satelor vâlcene față de răscoala din 1907, în “Buridava” nr. 1, 1972, Muzeul Județean Vâlcea, p. 328.
    19. Expunerea situației județului Vâlcea, prezentată de către prefect Consiliului Județean la 15 octombrie 1908, p. 41-43.

Informații adiționale

Citit 370 ori Ultima modificare Joi, 27 Februarie 2020 10:07
Ești aici: Home Valcea Valcea Serviciul sanitar-veterinar în județul Vâlcea în primul deceniu al sec. al XX-lea