Istorie Locala

Vineri, 06 Martie 2020 09:28

Domeniul și veniturile Mânăstirii Cozia în timpul urmașilor lui Mircea cel Bătrân Recomandat

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Gheorghe Oprica

«...În timpul domniei lui Mihai Viteazul, starea materială a mănăstirii era înfloritoare, de vreme ce îl împrumuta pe voievod, „...la nevoia ţării”, pentru campania din toamna anului 1599 din Transilvania, cu „20.000 aspri” şi cu „plumbu foarte mult”, cum reiese dintr-un act din 16 septembrie 1601, prin care mai mulţi boieri adevereau stăpânirea Mănăstirii Cozia asupra satului Vişina, cu care domnitorul garantase plata datoriei»

 

 

De la urmaşii lui Mircea cel Bătrân, din secolul al XV-lea, ni s-au păstrat 21 de acte referitoare la proprietăţile şi veniturile mănăstirii Cozia, majoritatea datând de la începuturile domeniilor, când călugării, care cunoşteau importanţa documentelor ce le asigurau drepturile materiale, le păstrau cu sfinţenie şi se prezentau cu „cărţile bătrâne” pentru confirmarea lor de către noul domnitor. În unele hrisoave, sunt confirmate danii anterioare, pentru care nu ni s-au păstrat acte de la cei care le-au făcut. Astfel, în hrisovul din 19 iunie 1421, prin care Radu Praznaglava întăreşte mănăstirii „...câte a dat şi a dăruit părintele domniei mele, sfântrăposatul Mircea Voievod...”[1] sunt menţionate şi satele Vădăstriţa şi Ciocăneşti care nu apar în actele rămase de la înaintaşul său. Din acelaşi hrisov, aflăm că averea mănăstirii sporise considerabil cu noi „ocine”, mai multe vii la Spinet, Bistriţa şi Slatina, o ocnă la Ocna de Sus, 45 de sălaşe de ţigani la Râmnic şi 10 la Târgovişte, iar numărul morilor mănăstirii ajunsese la 13, dintre care cinci la Râmnic, câte una la Cătălui şi Bistriţa şi câte două la Târgovişte, Piteşti şi Slatina.

Documentele nu ne spun în ce mod a intrat mănăstirea în posesia acestora, dar putem presupune că e vorba de danii, fie domneşti, fie boiereşti sau ale unor moşneni, întărite de domnitor. În mod asemănător, în hrisovul prin care Dan al II-lea confirmă, deşi textul spune „...am dăruit sfintei mănăstiri...”, satele mănăstirii, apare, pe lângă cele menţionate în documentele anterioare, satul Stănceşti[2], iar în hrisovul dat de Alexandru Aldea, la 25 iunie 1436, apar satele Olteni, Lumineni şi Cornul lui Ujog[3]. Nu ştim cum au ajuns în stăpânirea mănăstirii nici satele Călugăreni, Pleşoiu şi Şerbăneşti, confirmate prin hrisovul lui Basarab cel Bătrân din 15 iulie 1475[4]. Singura danie domnească atestată clar este cea din hrisovul lui Alexandru Aldea din 15 ianuarie 1432: „...am adaos satul ce să numeşte Goleştii, care să fie metoh călugărilor”[5].

Începând de la mijlocul secolului al XV-lea, veniturile de care dispun permit călugărilor să sporească zestrea mănăstirii prin cumpărarea unor sate şi moşii. Primul sat cumpărat este menţionat în hrisovul lui Vlad Ţepeş din 16 aprilie 1457: „pentru că au cumpărat călugării acea selişte de la Drăgoi, fiul lui Drăgoi, pe 50 de florini. Şi domniei mele i-au dat un cal bun”[6]. Este atestată aici „darea calului” către domnie pentru confirmarea schimbării situaţiei proprietăţii, fapt ce constituie un argument în favoarea dreptului superior de stăpânire al domnitorului asupra întregului teritoriu al ţării (dominium eminens)[7]. Mănăstirea mai cumpără şi alte sate, întărite apoi prin hrisoave domneşti: „Sevestrenii toţi, pentru că jumătate au cumpărat-o de la Solda, pe o mie şi şase sute de aspri şi a doua jumătate au cumpărat-o de la Stoica, pe o mie şi şase sute de aspri”[8], „Păpeni, pe care l-au cumpărat de la Neagoe Taurul pentru şase sute cincizeci de aspri”[9] şi „Sălătrucul pe Coisca, pentru că au cumpărat Magdalina jumătate de la Coman Făgărăşanul ... astfel l-a dat Magdalina sfintei mănăstiri, iar jumătate au cumpărat de la Neagu şi de la Piprea”[10]. Observăm tendinţa de comasare a proprietăţilor, în cazul cumpărării satelor Sevestreni şi Sălătrucel. Din ultimul hrisov citat, desprindem, ca trăsătură a proprietăţii mănăstireşti, relativa ei stabilitate comparativ cu cea laică, 6 din cele 19 sate confirmate de Vlad Călugărul aparţinând Coziei încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân.

Din secolul al XVI-lea, inclusiv domnia lui Mihai Viteazul, ni s-au păstrat 26 de documente referitoare la Mănăstirea Cozia. La începutul secolului, în hrisoavele date de Radu cel Mare, constatăm o încercare de reglementare mai clară a drepturilor mănăstirii asupra unor surse de venituri. În hrisovul din 11 ianuarie 1505, după ce sunt întărite drepturile asupra satelor Cărăieni şi Lumineni, „a ocinii Papii, lângă Floci, pentru că „au cumpărat-o călugării de la Papa şi asupra bălţii toată de la Săpatu în gura Ialomiţei”[11] se precizează obligaţiile locuitorilor: „Şi perperii ce vor fi de car cu peşte sau de la buţi cu vin sau fie ce se vinde pe ocină sau la bălţile sfintei mănăstiri sau vor fi prisăci sau vii sau grădini sau pometuri, iar ei să-şi plătească perperii şi vămăşeria şi vinăriciul şi toată dajdea, care se cuvin sfintei mănăstiri. Şi iarăşi orice vase vor ajunge pe Dunăre ca să treacă pe ocina sfintei mănăstiri, să-şi plătească perperii călugărilor, de o bute câte un peper”[12]. În schimb, locuitorii satelor sunt scutiţi de orice obligaţii faţă de domnie. În continuare, hrisovul stabileşte, sub ameninţare şi blestem, monopolul mănăstirii asupra veniturilor bălţii: „...nimeni să nu fie volnic să pescuiasă sau să zăgăzuiască pe aceste bălţi ... ci să fie volnici călugării şi fraţii sfintei mănăstiri pe care îi vor lăsa ei cu voia lor, însă cu porunca egumenului”[13]. Într-un hrisov este prevăzut tariful vamal de 3% din mărfurile care circulau prin vama de la Genune, aparţinând mănăstirii: „...din o sută 3, din toate cumpărăturile turceşti şi din cumpărăturile ungureşti mari şi mici, de la toate, din o sută 3...”[14].

Într-un hrisov dat de Neagoe Basarab, găsim prima confirmare a stăpânirii mănăstirii asupra unor munţi: Cozia, Scărişoara, Călugărul „...şi muntele dintre izvoare până în vârful Belitului, cu toate hotarele munţilor Lotrului de peste partea Bistriţei”[15].

           

Prin danii şi cumpărări, domeniul mănăstirii a sporit continuu, încât, în hrisovul din 8 ianuarie 1539, dat de Radu Paisie, acesta confirmă mănăstirii un număr de 22 de sate, bălţile de la Dunăre, cu satele de acolo, şi vama Genune[16].

           

În acelaşi timp, apar în documente, din ce în ce mai numeroase, „pricinile” sau „pârile” cauzate de „cuprinderea” sau „împresurarea” unor proprietăţi ale mănăstirii şi uzurparea drepturilor ei de către diverse persoane şi obşti, tranşate prin judecată domnească, ce dă câştig, de cele mai multe ori, călugărilor, în temeiul „cărţilor bătrâne” pe care le prezentau ca dovezi. Întâlnim şi o excepţie: actul din 13 februarie 1574, prin care Alexandru Voievod întăreşte „hotarele” unor locuitori din satul Muereasca în urma unor judecăţi în care călugării „...au pierdut pâra”[17].   

           

În timpul domniei lui Mihai Viteazul, starea materială a mănăstirii era înfloritoare, de vreme ce îl împrumuta pe voievod, „...la nevoia ţării”, pentru campania din toamna anului 1599 din Transilvania, cu „20.000 aspri” şi cu „plumbu foarte mult”, cum reiese dintr-un act din 16 septembrie 1601, prin care mai mulţi boieri adevereau stăpânirea Mănăstirii Cozia asupra satului Vişina, cu care domnitorul garantase plata datoriei[18]. În anul următor, prin hrisoavele din 8 ianuarie şi 6 aprilie, Simion Movilă confirmă stăpânirea mănăstirii asupra satului respectiv, precizând, din nou, temeiurile juridice ale schimbării dreptului de proprietate. Bunele relaţii dintre Mihai Viteazul şi obştea călugărilor de la Cozia sunt confirmate şi prin actul din 8 noiembrie 1601, prin care Theofana, mama domnitorului, călugărită sub acest nume la Cozia, unde i se află şi mormântul, alături de cel al ctitorului, dăruieşte mănăstirii satele Frăsinetul şi Studiniţa din Romanaţi[19]. În actul din 8 noiembrie 1602, prin care mama viteazului voievod întărea dania făcută, găsim o zguduitoare mărturisire a zbuciumului sufletesc prin care trecea după ce a primit „...vestea de săvârşire a zilelor drag fiului meu şi de sărăcia doamnâ-sa şi a coconilor prin ţările streine, ...fiind de plângere şi de suspine ziua şi noaptea”[20].

           

Începând cu secolul al XVII-lea, numărul actelor Mănăstirii Cozia, incluse în condici, creşte în mod considerabil. Din cele 253 de acte cercetate, cele mai multe sunt hrisoave şi porunci domneşti, prin care se întăresc şi se confirmă drepturile mănăstirii asupra proprietăţilor mai vechi sau mai recente şi se confirmă sau se acordă scutiri de obligaţii faţă de domnie pentru satele mănăstirii. Unele acte consemnează, cu martori şi sub blestem, hotărârile judecării unor hotărnicii, pentru care domnitorul, ca urmare a jalbelor înaintate de cele mai multe ori de călugări, stabilea un număr de boieri (de obicei şase sau doisprezece) care se deplasau la faţa locului.

            În condiţiile în care fiscalitatea devenea tot mai apăsătoare, domnitorii nu mai fac danii importante mănăstirii, mulţumindu-se să le întărească vechile drepturi. Ultimul act prin care sunt dăruite mănăstirii sate întregi, împreună cu locuitorii lor, este o danie boierească din 16 septembrie 1604, prin care „Maria, fata lui Drăghiciu vornic din Floreşti din Răstoaca, mama lui Radu, fost mare clucer”, dăruieşte Coziei satele „Cuşmirul şi Prestolul cu tot hotarul, viile, morile care au fost bătrâne şi drepte ocine de moşie ale tatălui ei”[21].

           

Domeniul mănăstirii se extinde continuu, expresie a tendinţei de concentrare a proprietăţii funciare, specifică secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, înglobând numeroase proprietăţi mai mici: moşii, ocine, vii, livezi, pometuri etc. Unele sunt dăruite mănăstirii de către diverse persoane „pentru iertarea păcatelor” şi înscrierea în pomelnicul mănăstirii. Cele mai multe intră însă în stăpânirea mănăstirii prin zapisele de vânzare-cumpărare, principala cale de extindere a domeniului Coziei, începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

           

Se înmulţesc procesele legate de încălcarea drepturilor mănăstirii şi de „cuprinderea hotarelor” sale de către diverse persoane: săteni, boieri, uneori chiar dregători ai domniei. În majoritatea cazurilor, călugării obţin câştig de cauză, fapt consemnat în actele domneşti de confirmare a proprietăţii mănăstirii.

            Numeroase dificultăţi întâmpină mănăstirea în strângerea „dajdiilor” de la ţiganii ce-i aparţin, atât cei care tăiau sarea la Ocne, cât şi cei care umblau prin ţară cu diverse îndeletniciri, fiind necesară intervenţia domniei prin porunci ferme şi ameninţări adresate slujbaşilor ei.

           

Mai multe acte din vremea lui Constantin Brâncoveanu consemnează conflictul dintre egumenii mănăstirii Cozia şi Govora pentru hotărnicia unor sate, despre care egumenul Grigorie de la Cozia susţine că „sunt împresurate de către Mănăstirea Govora care le bagă în moşiile mănăstirii”[22]. Documentele ne descriu cu amănunte modul cum se realiza reglementarea unei „pricini” de hotar. Mai întâi, domnitorul stabilea un număr de boieri – în cazul de faţă 12 – care se prezentau la termenul stabilit „la faţa locului”, unde erau citite „cărţile” şi hrisoavele părţilor. Apoi „...au fost întrebaţi mulţi bătrâni şi megiaşi despre hotarele acestor moşii şi despre numele lor...[23], după care „... egumenii celor două mănăstiri mărturisesc şi jură cu mare blestem pentru moşiile amintite”[24]. După prezentarea probelor, cei 12 boieri stabileau hotarele, decizie în baza căreia cancelaria domnească emitea acte de întărire. De multe ori, este implicat în „pricinile” de hotar dintre mănăstiri sau dintre acestea şi laici chiar mitropolitul ţării, care dă „carte de afurisenie şi blestem” boierilor hotarnici „ca să adevereze hotarele dintre cele două moşii fără făţărie sau viclenie”[25].

           

Pentru secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, până la secularizare, din cele peste 300 de acte cercetate, am constatat tendinţe asemănătoare cu cele din secolul precedent în evoluţia proprietăţilor şi veniturilor mănăstirii, dificultăţi asemănătoare cu care se confruntă comunitatea monahală în valorificarea lor, alături de care apar, desigur, aspecte noi legate de mersul faptelor şi al evenimentelor istorice. Documentele consemnează un număr crescând de conflicte şi neînţelegeri între stăpânul feudal – mănăstirea – şi „rumânii” de pe moşiille acesteia. Contestând drepturile vechi ale mănăstirii unii dintre sătenii dependenţi au încercat, pe diferite căi, să dobândească statutul de oameni liberi, numiţi în documente „moşneni” sau „judeci”. Având caracter local, acţiunile de contestare nu au atins forme violente, soldându-se cu procese îndelungate judecate de către divanul domnesc ce dădea, ca de obicei, câştig de cauză călugărilor.

           

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, este menţionată, în unele documente, noua modalitate de exploatare a unor moşii şi venituri ale mănăstirii, prin arendare, expresie a unei timide încercări de adaptare la realităţile noi ale vremii.

           

Între anii 1718-1739, când Oltenia s-a aflat sub stăpânire austriacă, starea materială a mănăstirii a avut mult de suferit. Toate moşiile ei de la răsărit de Olt au rămas în seama domnitorilor Ţării Româneşti, iar Cotmeana, cu averile ei, nu s-a mai aflat sub autoritatea Coziei în această perioadă. Unele moşii, cum sunt Marcea, Jiblea şi Bratoveşti au fost date în folosinţă mănăstirilor Cotmeana şi Seaca aflate în Muntenia[26], altele au fost administrate direct de către domnie prin slujbaşii săi.

           

Actele mănăstirii sunt emise acum în numele noilor autorităţi administrative. Două dintre ele sunt porunci imperiale prin care se confirmă Coziei anume stăpâniri şi privilegii. Prin „Cartea de apărare şi privilegiu” din 13 august 1723 „...în protecţie specială şi sub scutul Majestăţii Sale, Împăratul Roman...”[27], sunt întărite „...viile din nou făcute cu totul de către diferiţi oameni pe promontoriile mănăstirii Cozia, ca să fie lucrate fără vreo piedică, conform obiceiurilor, să se plătească dijma dintr-însele numitei mănăstiri”[28] şi se porunceşte tuturor ofiţerilor „de orice neam ar fi ... să păzească Mănăstirea Cozia de incendieri, jaf şi pradă, ...să o apere cu tărie în toate cazurile”[29]. Printr-o altă poruncă imperială, din 13 august 1727, se adresează „...deosebită protecţie şi slavă către multele feliuri de oameni care sunt pe moşiile Mănăstirii Cozia, acordând toate scutirile de dajdii”[30].

           

La fel ca în întreaga Oltenie, administraţia imperială reglementează în 1722, prin porunca generalului comandant al trupelor de ocupaţie, obligaţia în muncă a ţăranilor lipsiţi de pământ sau aşezaţi „cu învoială” pe moşia Coziei: „...în toate săptămânile, din săptămână o zi şi dijmă să nu plătească”[31]. Diversele pricini ale mănăstirii sunt judecate acum în faţa Divanului Craiovei iar actele sunt întărite de către „Administraţia Chezaro-Crăiască” din acelaşi oraş, reprezentată de către banul Gheorghe Cantacuzino şi cei cinci consilieri.

           

După retragerea stăpânirii austriece din cele cinci judeţe oltene, „...cu ajutorul lui Dumnezeu, făcându-se ţara una cu cele cinci judeţe”[32] – cum se afirmă într-un act al Mănăstirii Cozia –, aceasta a reintrat în stăpânirea drepturilor sale din teritoriile aflate peste Olt numai după numeroase „pricini” şi judecăţi, având şi sprijinul domnitorilor fanarioţi din acel timp, în numele cărora sunt întărite noile acte. Astfel, prin hrisovul din 25 ianuarie 1743, dat de către Mihail Racoviţă, „Domnul, mitropolitul Neofit şi boierii hotărăsc ca să fie Cotmeana întru supunere şi plecăciune – faţă de Cozia – n. n. – cu tot venitul, cum a fost şi mai înainte”[33].

           

În ciuda tuturor greutăţilor, averea mănăstirii continuă să sporească atât prin danii şi închinări, tot mai puţine, cît şi prin acte de vânzare-cumpărare. La 3 februarie 1743, Zmaranda, Maria şi Ilinca, fiicele răposatului Ioan Groful Bălăceanu „dăruiesc mănăstirii Cozia şi egumenului Ghenadie şi tuturor părinţilor moşia Belitori ...cu tot venitul, afară de rumâni”[34]. Documentul este şi o mărturie importantă despre luptele de pe Valea Oltului din anii 1738-1739 dintre austrieci şi turci „când s-a făcut răsmeriţă în toată ţara”, iar Ioan Bălăceanu „fiind bolnav, a murit de mâinile păgânilor la 15 martie 1738, ajungându-l la Lotru”[35], soţia sa, Ilinca, a trimis „...de i-au strâns oasele de pe drum şi le-au dus de le-au îngropat la Sfânta Mănăstire Cozia, în biserica cea mare”[36].

           

Accentuarea procesului de deposedare masivă a ţărănimii de pământurile ei, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului următor, este ilustrată de numeroase zapise prin care locuitorii satelor, mai ales cei din apropierea moşiilor mănăstirii, îşi vând proprietăţile lor, mai mari sau mai mici, acesteia. Procedează, astfel, zeci de familii din satele Scăuieni, Suseni, Gărdeşti, Sălătruc, Păuşa etc. Apogeul acestor acţiuni este atins între anii 1794 -1822, când, la conducerea mănăstirii, s-a aflat egumenul Teodosie, care a desfăşurat o bogată activitate administrativă. „Niciun egumen, înainte de el sau după el, n-a făcut aşa de multe cumpărături pentru Cozia – de vii, livezi, delniţe, pomi, răzoare de loc etc., cum arată documentele din lunga lui egumenie”[37].

           

Rezultat al iniţiativelor unor domnitori fanarioţi de modernizare a administraţiei, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, apar şi primele acte de evidenţă a bunurilor mănăstirii, un fel de inventare care se întocmeau, de obicei, la schimbarea egumenilor. Pentru anul 1778, găsim un „catastif de toate cele ce se află la sfânta mănăstire Cozia, mişcătoare şi nemişcătoare, înăuntru în mănăstire şi pe afară”[38]. Sunt descrise pe larg veşmintele liturgice, cărţile de cult şi de bibliotecă din mănăstire, viile morile, „metoacele” şi cârciumile mănăstirii „aflătoare” în judeţul Argeş (9 vii, 5 cârciumi şi 8 mori). Din anul 1809, avem două cuprinzătoare catagrafii „de toate bunurile mişcătoare şi nemişcătoare ale mănăstirii de la Cozia”, datate 15 august şi 10 septembrie, în care găsim multe amănunte despre construcţiile de la Cozia, casele hurezene, cele domneşti, parohiale etc.[39]

           

Ultima catagrafie, înainte de secularizare, este cea din 17 octombrie 1839, când ia în primire inventarul nou numitul arhimandrit, Nifon Sevastis. Catagrafia începe cu o parte istorică ce include şi pisania săpată în piatră de deasupra uşii de intrare, după care este dat „inventarul zestrei mănăstirii Cozia”. Aflăm, printre altele, că biserica mare suferise multe degradări, mai ales în timpul luptelor de aici dintre eterişti şi turci, din 1821, sau ca urmare a curgerii timpului, având „...turla din şindrilă de brad veche şi stricată, dă pică înăutru pă alocurea, fără podea... cu nouă ferestre şi geamuri, însă două sparte ...zugrăveala veche de tot şi ştearsă şi pă unele locuri tencuiala căzută de ploi”[40].

           

Ultimele acte ale mănăstirii, înainte de adoptarea legii secularizării averilor mănăstireşti, la 17 - 29 decembrie 1863, ne prezintă aceleaşi preocupări ale obştii călugărilor de a asigura respectarea drepturilor mănăstirii asupra surselor sale de venituri, obţinute de-a lungul timpului pe diferite căi, la care se adaugă repetate cereri adresate Ministerului Cultelor, prin care se solicită fonduri pentru reparaţii, rămase însă fără răspuns.

           

La 16 martie 1864, este înaintată mănăstirii circulara prin care este lămurit înţelesul secularizării: „Secularizarea este actul prin care se mireneşte, se face a statului, o proprietate, un aşezământ, un sat care mai înainte fusese al bisericii”[41]. Prin aplicarea legii, „mănăstirile caută a se schimba în biserici, egumenii ce le administrează rămân nişte simpli curatori civili”[42], iar toate problemele administrative (procese, arendări etc.) „trec la ministrul statului”[43].

           

Prin decretul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, din 4 mai 1864, la propunerea lui Dimitrie Bolintineanu din 29 aprilie 1864[44], „se numeşte curator civil la Mănăstirea Cozia ... preotul Radu Şapcă, rămânând actualul curator al Coziei în disponibilitate”[45]. Din 8 iunie 1864, se păstrează o catagrafie „de toate lucrurile mănăstirii Cozia”[46] pe care arhimandritul Ipolit le dă în primire preotului Radu Şapcă.

            În urma secularizării, Mănăstirea Cozia a fost deposedată de toate averile sale: „...din întinsul domeniu de odinioară nu i s-au lăsat decât patru hectare de pământ cultivabil”[47]. A fost trecut în proprietatea statului inclusiv terenul din vatra mănăstirii, cuprins între Olt şi actuala şosea naţională. Deşi, în anul 1910, a fost promulgată o lege privind reîntregirea vetrelor mănăstirilor, acesta i se va restitui abia în 1923, împreună cu alte câteva terenuri: „două hectare teren în punctul Antim şi 39 hectare la comuna Romaneşti”[48], după multe demersuri ale egumenului de atunci, Efrem Enăcescu.

           

Din cei apropae 100 de călugări, câţi vieţuiau la Cozia în preajma secularizării, au rămas doar câţiva după 1864, mulţi s-au refugiat la alte mănăstiri iar alţii, fiind greci, au plecat din ţară[49].

            Începea acum cea mai grea pagină din existenţa multiseculară a Mănăstirii Cozia, culminând cu transformarea ei în penitenciar, între anii 1880-1893, „peşteră de tâlhari”, cum apare în documentele vremii. De abia după Primul Război Mondial, prin grija autorităţilor şi a Comisiei Monumentelor Istorice, situaţia va intra pe un făgaş normal, vor fi asigurate fonduri pentru reparaţii şi surse de subzistenţă pentru obştea călugărească, salvându-se de la distrugere una dintre cele mai valoroase mărturii ale geniului creator al poporului nostru.



  1. Documente privind istoria României, B, XIII-XV, Bucureşti, 1951, p. 76-77, nr. 63.
  2. Ibidem, p. 80, nr. 67.
  3. Ibidem, p. 95, nr. 85.
  4. Ibidem, p. 154-155, nr. 152.
  5. Ibidem, p. 93, nr. 82.
  6. Ibidem, p. 128-129, nr. 120.
  7. D. C. Giurescu, Ţara Românească în secolele XIV-XV, Bucureşti, 1973, p. 266-268.
  8. Documente privind istoria României, B, XIII-XV, Bucureşti, 1951, p. 133, nr. 127.
  9. Ibidem, p. 155, nr. 152.
  10. Ibidem, p. 192, nr. 198.
  11. Documente privind istoria României, B, XVI/I, p. 25, nr. 19.
  12. Ibidem
  13. Ibidem
  14. Ibidem, p. 26, nr. 20.
  15. Documente Romaniae Historica,II, Bucureşti, 1972, p. 278, nr. 140.
  16. Documente privind istoria României, B, XVI/I, Bucureşti, 1956, p. 255-257, nr. 253.
  17. Documente privind istoria României, B, XVI/II, Bucureşti, 1951, p. 33.
  18. Documente privind istoria României, B, XVI/I, Bucureşti, 1951, p. 21, nr. 24.
  19. Ibidem, p. 22, nr. 25.
  20. Ibidem, p. 65-66, nr. 78.
  21. Ibidem, p. 143, nr. 145.
  22. Arhivele Statului Bucureşti, Mănăstirea Cozia, f. 248-250.
  23. Ibidem
  24. Ibidem
  25. Ibidem
  26. Ibidem, ms. nr. 215, f. 142.
  27. Ibidem, ms. nr. 47, act nr. 63.
  28. Ibidem
  29. Ibidem
  30. Ibidem, ms. 712, f. 443.
  31. Ibidem, ms. 209, f. 45.
  32. Ibidem, ms. 712, f. 415-416.
  33. Ibidem, f. 277-278.
  34. Ibidem, ms. 213, f. 14.
  35. Ibidem
  36. Ibidem
  37. Gamaliil Vaida, Mănăstirea Cozia. Teză de licenţă, Bucureşti, 1959, p. 200.
  38. Arhivele Statului Bucureşti, Condica mănăstirii Cozia, ms. 209, f. 360-361.
  39. Arhivele Statului Bucureşti, Mitropolia Bucureştilor, ms. 408, f. 2-3.
  40. Arhivele Statului Bucureşti, Ministerul Cultelor, ms. 5023.
  41. Arhivele Statului Vâlcea, Mănăstirea Cozia, nr. 173/1864-1935.
  42. Ibidem
  43. Ibidem
  44. Arhivele Statului Bucureşti, Ministerul Cultelor, ms. 1503/1864.
  45. Ibidem
  46. Ibidem, f. 8.
  47. Arhivele Episcopiei Râmnicului, Mănăstirea Cozia, pachet XI, dosar 12/1922.
  48. Gamaliil Vaida, op. cit., p. 163.
  49. Ghermano Dineaţă, Scurt istoric al Sfintei Mănăstiri Cozia,Râmnicu Vâlcea, 1956, p. 11-12.

Informații adiționale

Citit 399 ori Ultima modificare Vineri, 06 Martie 2020 09:36
Ești aici: Home Valcea Valcea Domeniul și veniturile Mânăstirii Cozia în timpul urmașilor lui Mircea cel Bătrân