Istorie Locala

Luni, 16 Martie 2020 08:31

Rolul și activitatea Revizoratului școlar în sprijinirea și dezvoltarea învățământului din Vâlcea (1857 – 1918)

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

 

Ionela Nițu

«...Inspecţiile ofereau un tablou fidel al situaţiei în care se găsea învăţământul din judeţul Vâlcea, şi de cele mai multe ori reliefau aspecte pozitive, dar și negative din activitatea cadrelor didactice. (...)  Revizoratul a fost o instituţie care a făcut legătura între şcoală şi slujitorii ei şi autorităţi. Urmărind întreaga activitate desfăşurată la nivelul Revizoratului se poate concluziona că aceasta a fost extrem de prolifică, iar rolul ei în dezvoltarea învăţământului vâlcean este de netăgăduit...» *** 

Înfiinţat în toamna anului 1857[1], prin acelaşi ofis domnesc din 11 februarie 1857, în care se solicita trecerea de urgenţă la deschiderea şcolilor săteşti în Ţara Românească[2], Revizoratul Şcolar Vâlcea a funcţionat până în 1949, când a fost desfiinţat. A venit să umple un gol existent în procesul de învăţământ, cel al controlului activităţii cadrelor didactice, al modului cum acestea îşi îndeplineau atribuţiile, al condiţiilor în care se desfăşurau activităţile şcolare la nivelul județului.

Modul cum Revizoratul Şcolar a reuşit să sprijine bunul mers al învăţământului vâlcean constituie un element important în evoluţia acestei instituţii, căreia merită să-i acordăm atenţia cuvenită. Atribuţiile pe care revizorul le avea la nivelul judeţului Vâlcea erau multe și acopereau întreaga arie de desfăşurare a procesului de învăţământ. Între activităţile pe care le îndeplinea pe primul loc stătea aceea de inspectare a şcolilor din judeţ. Fiecare şcoală rurală era inspectată cel puţin o dată pe lună, în timp ce școlile urbane, chiar de mai multe ori.

Inspecţiile ofereau un tablou fidel al situaţiei în care se găsea învăţământul din judeţul Vâlcea, şi de cele mai multe ori reliefau aspecte pozitive, dar și negative din activitatea cadrelor didactice. Astfel, printr-un raport al revizorului Ursescu, adresat ministrului, din 13 februarie 1868[3], se arăta faptul că inspectase şcolile comunale rurale din plaiul Horezu, unde găsise la școala Mănăstirii Horezu un număr de 63 elevi, împărţiţi în patru clase. În legătură cu progresul manifestat de elevi la învăţătură, aprecierile revizorului sunt satisfăcătoare, datorită “silinţei ce punu Domnii Învăţători“. Aprecieri favorabile se fac şi la adresa Școlii de băieţi din Râmnicu Vâlcea, care “merită toată lauda cuvenită unei şcoli bine dirijată şi capabilă de a corespunde muncii sale şi dorinţelor cetăţenilor acestei urbe“[4].

De obicei, revizorii semnalau orice neajuns observat în timpul inspecţiilor, ce privea modul de conducere al şcolii şi clasei, disciplina şi comportamentul în rândul elevilor şi învăţătorilor, tocmai pentru îndreptarea defectelor constatate şi pentru ca, la o inspecţie ulterioară, să se poată face o comparaţie şi trage concluzii. În genere, aceste observaţii şi avertismente nu se făceau în public, faţă de elevi, pentru a se evita astfel punerea învăţătorilor sau institutorilor în situaţii umilitoare. Când însă şi după două-trei inspecţii (revizuiri), în urma cărora se primiseră observaţii și chiar avertismente, situaţia nu se schimba, revizorii se adresau prin raport la Ministerul Instrucţiunii Publice.

Revizorii verificau corectitudinea realizării programei de studiu pentru fiecare clasă, pe zile şi număr de ore, precum şi condica de prezenţă a cadrelor didactice, calitatea manualelor folosite, dacă erau aprobate de Ministerul Învăţămăntului. Rezultatele inspecţiilor făcute erau trecute într-un registru de inspecţie aflat în dotarea fiecărei şcoli inspectate. Aici se notau deficienţele observate atât în privinţa procesului de învăţământ, cât şi a situaţiei materiale a şcolii. Pentru a da o mai mare eficienţă şi importanţă inspecţiilor, revizorii îi invitau să ia parte la acestea pe primarul comunei și pe preot, care de asemenea semnau în registrul de inspecţie.[5]

Principalul obiectiv urmărit de revizori în activitatea de inspecţie era cel al observării progresului realizat de elevi la învăţătură. Pentru clarificarea acestui aspect, nu se limitau la ascultarea dialogului dintre învăţător sau institutor și elev, ci puneau ei înşişi întrebări.

În urma inspecţiei făcută în comuna Măldăreşti, la 7 februarie 1887, de către revizorul şcolar S. Teodorescu, acesta constata, “chestionându-i“ pe cei 20 elevi găsiţi la ore, asupra tuturor obiectelor prevăzute în programe, o pregătire insuficientă, progresul fiind "mediocru“ [6]. Rezultate proaste constată şi la școala din Lăpușata, unde elevii “nu ştiu aproape nimic“[7].

Se cunosc şi situaţii mai bune, cum este cazul inspecţiei făcute la Şcoala din Vaideeni, la 20 februarie 1891, unde revizorul Rizescu, constata faptul că “progresul este relativ satisfăcător“, dar trebuind să se acorde mai multă atenţie gramaticii, aritmeticii şi geografiei.[8]

Revizorii nu se opreau doar la simpla constatare a deficienţelor, ci făceau chiar propuneri pentru îndreptarea diferitelor situaţii, ca în cazul şcolii primare urbane de fete din Râmnicu Vâlcea, unde, observând deficienţe mari la citit şi socotit la elevele din clasa I, le-a cerut institutoarelor să acorde mai mult interes “ scrierii şi citirii numerelor “, şi efectuării “calculului mintal cu numere concrete şi cu aplicaţiuni la mici probleme luate din viaţa practică a elevelor“ [9].

La finele fiecărei luni, revizorii întocmeau un raport de inspecţie pe care îl trimiteau la Inspectoratul general al învăţământului primar şi normal primar. În raport prezentau situaţia şcolilor inspectate din judeţ. El pornea de la enumerarea şcolilor inspectate, trecându-se apoi la prezentarea criteriilor urmărite de revizor în aprecierea activităţii învăţătorului: modul de predare, zelul şi punctualitatea în frecventarea şcolii, progresele realizate cu şcolarii. Se treceau constatările făcute şi măsurile luate de revizor. Într-un astfel de raport, realizat pentru luna ianuarie a anului 1894, revizorul Alexandru Popilian prezenta situaţia la învăţătură din 20 de şcoli inspectate. Astfel, la 10 dintre ele rezultatele erau mulţumitoare (Râmeşti, Mădulari, Horezu, Bujoreni, Şerbăneşti, Păuşeşti de Otăsău, Costeşti, Bărbăteşti, Căzăneşti şi Râmnicu Valcea); la alte şcoli, cum ar fi Romani, Horezu (fete), Măldăreşti, Oteşani, Costeşti, Băbeni, Pietrarii de Sus şi Bodeşti, situaţia la învăţătură era slabă. Drept urmare, revizorul le-a făcut învăţătorilor de la şcolile respective observaţii, invitându-i “a pune pe viitor mai multă silinţă pentu îndeplinirea datoriilor ce au”. Situaţia cea mai gravă se constata la şcoala din Tomşani, unde nu se observa nici un progress, şi aceasta din vina învăţătorului N. Predescu, caracterizat de revizor ca fiind “nepriceput“, “fără metodă şi neglijent“. Tocmai de aceea, Alexandru Popilian îi cerea ministrului să-i dea învăţătorului respectiv un avertisment în speranţa îndreptării situaţiei.

Revizorii urmăreau metodele folosite în procesul de învăţământ, cum dezvoltau acestea inteligenţa şcolarilor, capacitatea de înţelegere şi de analiză, precum şi gustul pentru învăţătură. În acest context, interesante sunt argumentele de ordin pedagogic la care apelează revizorul Constantinescu, în sprijinul observaţiilor pe care le face, în urma inspecţiei de la şcoala din comuna   Şerbăneşti, din 16 ianuarie 1903. După ce constată faptul că “şcolarii răspund binişor, judecă asupra cestiunilor ce li se pune“, îi sfătuieşte pe învăţători să-i obişnuiască pe elevi să-şi însoţească răspunsurile cu o motivaţie solidă, să caute să cunoască cauzele şi efectele tuturor evenimentelor legate de istoria naţională. La aritmetică, să facă calcul oral, înainte de a intra în lucrarea scrisă, iar la gramatică să cunoască în mod practic formele verbelor, "căci aşa mai bine se pot utiliza“[10].    

Într-un alt raport, dar din 8 aprilie 1907 [11], constatăm că revizorul inspectase, în ultimele 15 zile ale lunii martie, 7 şcoli: şcoala normală şi şcoala rurală mixtă din comuna Cheia – Sărăcineşti, şcolile din Olăneşti, Păuşeşti Măglaşi, Vlădeşti, precum şi Şcoala urbană mixtă nr. 2 din Râmnicu Vâlcea şi şcoala urbană mixtă din Ocnele Mari. Revizorul a constatat lipsuri în câteva cazuri: la Olăneşti, unde suplinitoarea Maria Miscurici avea o frecvenţă scăzută, nu avea “noţiuni de didactică“, lucrând “fără tragere de inimă pentru această misiune“. Şi, ca rezultat firesc al acestei stări de fapt, elevii nu posedau cunoştinţe sistematice şi trainice. Revizorul critica şi metodele preotului S. Georgescu, învăţător titular la şcoala din Păuşeşti Măglaşi, pentru că “a stat neîncetat cu mâna în buzunar şi răzmat de o fereastră a clasei. N-a dat elevilor nici o lămurire cu privire la perceptul ce forma obiectul lecţiunii, nici n-a corectat ţinuta elevilor la scris”.

Revizorii nu inspectau doar şcolile publice, înfiinţate şi susţinute financiar de către stat, ci şi pe cele particulare, atât urbane, cât şi rurale, fie că era internate, fie că erau externate. În momentul în care începea inspectarea unei asemenea şcoli, revizorul cerea de la conducerea şcolii autorizaţia de funcţionare, eliberată de Ministerul Instrucţiuni Publice. Urmărea apoi modul în care programa de studiu, aprobată de minster, era respectată, examina gradul de pregătire al elevilor, starea materială şi igiena clădirii. Prin urmare, aceleaşi criterii care funcţionau în cazul şcolilor publice erau valabile şi pentru cele private. Când se observau lipsuri în funcţionarea acestor şcoli, etapele prin care se sancţiona situaţia erau aceleaşi ca în cazul celor publice, mergând până la închiderea şcolilor sau internatelor private.

Un apel de genul celui pe care îl făcea, în mai 1870, revizorul judeţului Vâlcea învăţătorilor din circumscripţia sa, în care le cerea să-şi facă datoria de dascăli în conformitate cu ceea ce statul aştepta de la ei “pentru învăţătura şi luminarea acestei tinerimi“[12], ar părea lipsit de consistenţă şi obiect, şi totuşi realitatea era cu totul alta.

Reclamaţiile primite la Revizorat în legătură cu abuzurile săvârşite de învățători erau extrem de numeroase, iar motivele porneau de la simple deficienţe observate în modul de predare a cunoştinţelor, până la acuze grave ce puneau în discuţie chiar moralitatea învăţătorilor. Pornind de la aceste lucruri, revizorii observau şi sancţionau, când era cazul, comportamentul cadrelor didactice, autoritatea şi respectul de care acestea se bucurau în rândul elevilor şi, mai important, în rândul concetăţenilor care îşi trimiteau copiii la şcoală.

Într-un raport trimis de revizorul D. Constantinescu către ministru, la 1 februarie 1875, în care prezenta situaţia inspecţiilor făcute în comunele Fometeşti (Horezu) şi Urşi (plasa Otăsăului), se regăsesc şi informaţii în legătură cu atitudinea învăţătorilor George Petrescu şi respectiv Ion Petrescu, care în mod curent absentau de la ore “fără a-şi da vreun comptu…, fiind ocupaţi de afacerile loru particulare“. Ca sancţiune împotriva acestora, revizorul le-a dat un avertisment şi le-a reţinut din salariu. Învăţătorii respectivi nu erau la prima abatere de acest fel, astfel încât sancţiunile nu s-au oprit aici, revizorul cerând Consiliului Permanent al Instrucţiunii destituirea lor. Ca urmare a acestei cereri, Consiliul, pentru motivele arătate în raport, a hotărât destituirea celor doi învăţători.[13]

Împotriva învăţătorilor se făceau deseori reclamaţii, pe care revizorul trebuia să le rezolve în funcţie de faptele constatate. Un locuitor al comunei Măldăreşti, I. M. Persu se adresa cu o plângere Revizoratului, în care aducea acuze grave împotriva învăţătorului Vasile Dobrescu. În urma verificărilor făcute, a dialogului avut cu locuitorii comunei, găsiţi în ziua respectivă la primărie (7 februarie 1887), revizorul a aflat că învăţătorul are o conduită bună. Acelaşi răspuns l-a primit şi din partea primarului comunei şi a consilierilor primăriei. Cu toate aceste referinţe, revizorul n-a luat o hotărâre imediată, în condiţiile în care învăţătorul Dobrescu se afla în judecată la Curtea de Apel din Craiova, fiind acuzat de adulter împreună cu Maria Ion Mandache. În final, a fost condamnat la o lună de închisoare corecţională, fiind eliminat din rândul cadrelor didactice de către revizor[14].

Un caz ce reflectă un fenomen întâlnit deseori în timpul inspecţiilor şi anchetelor făcute de revizori, cel al alcoolismului în rândul cadrelor didactice, este cel al învăţătorului Toma Grigorescu din comuna Lăpuşata, “cu totul căzutu în virtuţile beţiei". Drept urmare, rezultatul anchetei efectuate de revizor a reliefat brutalitatea la care erau supuşi copiii de către Toma Grigorescu, preferând “a sta fugiţi prin păduri, decâtu să vie la şcoală“[15]. Găsit de revizor la cârciuma din comuna Lădeşti, învăţătorul i-a răspuns că “nu se găsea în starea sa naturală, că fiind muşcat de un câine, a plecat să-şi caute sănătatea". Ca urmare firească a acestei atitudini, revizorul a dispus destituirea învăţătorului .

În acelaşi context, al observării şi sancţionării activităţii cadrelor didactice, se înscriau şi cazurile Sultanei Predeleanu, de la şcoala de fete din Ocnele Mari, acuzată de revizor pentru că “nu-şi depune toată silinţa ca să facă un progres real cu învăţământul elevilor, ci continuă metodele mecanice“[16], al învăţătorului Ion Soculescu din Măciuca, acuzat de fals şi care urma să fie anchetat de Parchet[17], sau Fotache Popescu, învăţătorul din comuna Marcea, acuzat de locuitori “că nu dă cu săptămânile pe la şcoală“[18].

Iar una din cele mai serioase probleme cu care se confruntau revizorii, cea a moralităţii învăţătorilor şi institutorilor, este pusă într-o reclamaţie a locuitorilor din Mitrofani, adresată Revizoratului la 26 februarie 1907. Reclamaţia era îndreptată împotriva învăţătorului Theodor I. Popescu, acuzat că “ introduce femei depravate în şcoală“, folosește un limbaj indecent, “iar pe de altă parte cu fetele de 14 ani în sus este o adevarată imoralitate“[19]. In urma anchetei desfășurate de revizor, acuzele nu s-au dovedit, în schimb au ieşit la iveală alte nereguli legate de vinderea la suprapreţ către elevi a tablelor şcolare, precum şi existenţa unor erori grave în matricola şcolii. La propunerea revizorului, în urma acestor fapte, învăţătorul a fost destituit de către minister.

O atenţie sporită se acorda, de către revizori, observării comportamentului învăţătorilor de la şcolile de fete, a căror conduită faţă de eleve, atât în clasă cât şi în societate, era foarte importantă, trebuind să exceleze prin modestie şi simplitate.

Revizorii primeau până la 5 iulie, cel mai târziu, din partea directorilor de şcoli, un raport general[20], în care se făcea referire la frecvenţa şcolarilor, cu indicarea numărului elevilor care au lipsit motivat, nemotivat şi a celor amendaţi, precum şi totalul sumelor dictate ca amenzi şcolare, la situaţia şcolară pe clase, numărul institutorilor, clasa la care funcţionează, titlul didactic pe care îl aveau, absenţele motivate şi nemotivate de la ore şi conferinţe, concediile acordate şi de către cine au fost supliniţi, reţinerile făcute din salariu pentru absenţe, personalităţile sau distincţiile primite în cursul anului. Erau trecute manualele şcolare folosite în cursul anului, pe clase, relatările asupra conferinţelor ţinute şi problemele abordate, zilele în care a fost inspectată şcoala, informaţii despre starea de sănătate a elevilor şi igiena şcolii.

Pe baza acestor rapoarte generale trimise de directorii şcolilor, Revizoratul întocmea un raport general la finele fiecărui an școlar, în care era prezentată situaţia învăţământului la nivelul întregului judeţ, pe care îl trimitea Ministerului Instrucţiunii Publice .

Aceste rapoarte generale se prezentau de cele mai multe ori sub forma unor tabele statistice[21]. Aceste tabele conţineau referiri la numărul de elevi înscrişi (fete, băieţi), împărţirea pe clase, precum şi calificativele date de revizor din punct de vedere al pregătirii şcolare. În aprilie 1865, revizorul I. Eliade raporta situaţia pe clase pentru anul şcolar 1864/1865, făcând unele aprecieri asupra pregătirii elevilor[22]. Cu acest prilej, el consemna faptul că în judeţ funcţionau 124 şcoli, cu următoarele efective de elevi: 2338 băieţi şi 80 fete pentru clasa I, 710 băieţi şi 51 fete – clasa a II-a, 238 băieţi – clasa a III-a şi 12 băieţi – clasa a IV-a. Marea majoritate a elevilor frecventau clasa I (66%), iar numărul fetelor cuprinse în şcoli era foarte mic (3,3%). Revizorul Eliade făcea şi o clasificare a elevilor din şcolile rurale: 503 elevi “eminenţi“, 1631 “buni“, 981 “mediocri“ şi 368 “răi“ .

Raportul general de la finele anului şcolar 1907/1908 făcea o împărţire strictă între şcolile urbane şi cele rurale. La acea dată, în judeţul Vâlcea, funcţionau 23 de institutori şi institutoare pentru o populație de 1524 copii, din care 1099 au urmat regulat şcoala. În cursul anului şcolar respectiv, aceste şcoli fuseseră vizitate de revizor de 19 ori, iar concluzia acestuia era că “institutorii şi institutoarele şcoalelor respective şi-au îndeplinit constant datoriile“. În privinţa şcolilor rurale, acestea erau în număr de 149 plătite de stat şi 2 plătite de săteni. Populaţia şcolară era cifrată de revizor la 26.063 copii, revenind cca. 132 de copii la un învăţător. Promovabilitatea era de 70 % [23].

Statisticile mai cuprindeau date despre religia copiilor[24] şi de asemenea despre numărul de învăţători şi institutori care activau în judeţul Vâlcea [25]. La 1908, pentru un număr de 7 şcoli urbane, erau încadraţi 23 de institutori şi institutoare, iar pentru 151 de şcoli rurale, 199 de învăţători şi învăţătoare.

La sfârşitul fiecărui semestru, la Revizorat se primeau cataloagele tuturor şcolilor din judeţ, în care erau trecute rezultatele obţinute de elevi pentru fiecare clasă în parte[26], iar la terminarea anului şcolar notele obţinute de elevi la examenele de promovare dintr-o clasă în alta[27].

Problema frecvenţei şi implicit a amenzilor şcolare a fost o preocupare constantă a revizorului. Ca urmare, dirigintele sau directorul şcolii înainta perceptorului, la sfârşitul fiecărei luni, listele cu absenţele nemotivate ale copiilor, cu menţionarea numelui reprezentanţilor legali şi a sumelor cu care aceştia au fost amendaţi.[28] O copie după această situaţie era trimisă revizorului şcolar care, în termen de trei zile de la primirea ei, comunica administraţiei financiare suma totală a amenzilor dictate pe circumscripţii şcolare, arătând în mod precis în sarcina cărui perceptor cădea încasarea.

În acelaşi timp, revizorii cereau reprezentanţilor administraţiei locale“ ca, avându-se în vedere binele comunei, să binevoiască a lua măsuri energice spre a nu mai lipsi pe viitor“[29]. Ca urmare a acestor cereri, primarii prezentau la finele fiecărei luni, revizoratului numele şi prenumele tuturor copiilor ce n-au venit regulat la şcoală şi cauzele care au dus la aceasta. De asemenea, la cererea revizoratului, aplicau amenzi pentru cei “care nu vor veni la şcoală regulat fără cauză“[30], sumele de bani rezultate fiind trecute în folosul şcolii.

În urma anchetelor întreprinse de revizori pentru aflarea cauzelor ce duceau la absenteismul ridicat din rândul elevilor, mai ales din clasele a  III-a și a IV-a, a rezultat faptul că un număr mare de şcolari nu frecventau şcoala, fiind opriţi acasă de părinţi pentru muncile agricole[31], iar alţii nu o frecventau datorită condiţiilor materiale insuficiente [32].

Acţiunea de percepere a amenzilor şcolare ducea deseori la unele abuzuri. În vederea limitării şi stopării acestora, revizorii controlau dacă amenzile dictate pentru părinţii lipsiţi de mijloace materiale nu erau prea mari faţă de posibilităţile lor și cereau ministerului să ia măsuri împotriva diriginţilor sau directorilor care nu ţineau seama de situaţia materială a reprezentanţilor legali. De asemenea, propuneau ministerului să-i pedep-sească pe directorii sau diriginţii aflaţi într-una din situaţiile enumerate: au aplicat o nouă amendă şcolară unui părinte înainte de a fi avut informaţii precise că precedenta amendă a fost încasată de preceptor; au amendat din răzbunare pe reprezentanţii legali; au amendat pe părinţii copiilor morţi; au dat amenzi pentru mai mulţi copii decât erau înscrişi la şcoală; au dat amenzi pentru copiii din cătunele aflate la o depărtare mai mare de 3 km de școală; au amendat pe părinţii copiilor ale căror absenţe trebuia să fie motivate.[33]

Uneori, frecvenţa redusă ce se constata la multe şcoli era cauzată şi de distanţele mari la care se aflau copiii faţă de şcoală. Existau şcoli la care trebuia să vină copii din 2-3 sate vecine, în   condiţiile în care în satul lor nu existau local de şcoală propriu şi învăţătorii necesari. Ca   urmare firească a acestei situaţii, cel la care veneau toate plângerile legate de această problemă era Revizoratul, singura instituţie care veghea la bunul mers al învăţământului vâlcean. Nu puţine erau cererile ce vizau deschiderea de şcoli noi, venite din partea locuitorilor: la Buleta[34], Drăgăşani[35], Prundeni[36].

Revizorii nu se limitau doar la simpla înregistrare a acestor cereri. Trimiteau aceste propuneri la minister, care urma să se pronunţe în privinţa lor. De regulă, toate aceste propuneri se loveau de invocarea lipsei banilor, determinându-i pe revizori să apeleze la anumite surse de pe plan local, fie contribuţii venite din partea locuitorilor, fie din partea autorităţilor locale[37].

O adevărată campanie a purtat revizorul Corneliu Pop Păcurariu pentru convingerea Ministerului Instrucţiunii să dispună deschiderea unui gimnaziu la Rm. Vâlcea[38]. Argumentaţia pornea de la faptul că judeţul Vâlcea nu avea nici o şcoală secundară, iar un număr mare de cetăţeni, “contribuabili cu stare“, erau nevoiţi să-şi trimită fiii la distanţe mari de case pentru a-şi continua studiile. “Având în vedere că astăzi proprietarul, comerciantul şi industriaşul au neapărată trebuinţă de mai multe cunoştinţe decât poate să dea o şcoală primară şi fiind de convingerea că prin înfiinţarea unui gimnaziu în Rm. Vâlcea populaţiunea mai cu stare din acest județ ar putea să dea ţării un număr mare de cetăţeni instruiţi.“[39] Campania respectivă nu a fost purtată în zadar, pentru că în 1891 se va deschide primul gimnaziu din Vâlcea - “Alexandru Lahovari“.

Cu siguranţă că rezolvarea problemelor cu caracter administrativ definesc cel mai mult activitatea Revizoratului, pornind de la modul de acordare a concediilor cadrelor didactice, numiri de învăţători şi institutori, salarii şi terminând cu problemele ce vizau situaţia materială a şcolilor, igiena claselor şi starea de sănătate a elevilor, înfiinţarea de cantine.

Numirea într-un post de învăţător se obţinea după ce în prealabil se adresa o cerere revizorului. Acesta urma să facă o recomandare către Ministerul Instrucţiunii, în funcţie însă “de gradul cunoştinţelor ce posedă precum şi moralitatea“[40].

Solicitările şi propunerile veneau de multe ori şi din partea locuitorilor şi chiar a prefectului judeţului, ca în cazul comunei Robeşti, plaiul Cozia, de a se numi ca învăţător la şcoala din comună preotul N. Păunescu, “care încă de la 4 martie 1880 a fost trimisu din parte-le pentru concursu“ [41].

Revizorii trebuia să-i recomande către Ministerul Instrucţiunii şi pe cei propuşi de către primărie spre a fi aleşi în Comitetul Şcolar al comunei “cei mai notabili locuitori şi cu purtări bune în societate“ [42] .

De asemenea, tot aceştia, în caz de deces, destituire sau demisie a unui învăţător sau institutor, recomandau un suplinitor până la ocuparea postului respectiv. Ocuparea posturilor vacante se făcea în urma susţinerii unui examen la gramatică, geografie, istoria românilor, aritmetică, religie, drept administrativ, igienă, agricultură şi pedagogie[43]. Rezultatele erau trimise la Revizoratul Școlar, pe baza acestora revizorul dispunând ocuparea posturilor.

În fiecare an, la începutul lunii octombrie, Revizoratul alcătuia un tabel cu toţi institutorii şi învăţătorii ce obţinuseră concedii mai mari de 6 luni consecutiv pentru caz de boală, în cursul ultimilor trei ani şi care, la sfârşitul anului şcolar precedent, aveau un concediu mai mare de trei luni[44]. Tabelul respectiv era trimis, până la 15 octombrie, împreună cu toate informaţiile pe care revizorul le considera necesare: motivele pentru care s-au luat concediile, starea sănătăţii cadrelor didactice respective în momentul întocmirii situației. Erau trecuţi şi învăţătorii puşi în concediu din oficiu pentru boală, pentru care se arătau motivele pentru care au fost trecuţi în concedii, precum şi de câte ori au mai fost chemaţi la comisia medicală .

În condiţiile în care şcoala era un mediu extrem de propice pentru extinderea a diferite epidemii, revizorii colaborau cu medicii de plasă. Nici un local de şcoală nou nu putea fi deschis dacă nu avea aprobarea medicilor plăşii respective. De aceea, se alcătuia o comisie de expertiză formată din medicul plășii, inginerul şef al judeţului şi revizor, cel din urmă fiind cel care alcătuia itinerarul de inspecţii[45].

Numeroase şcoli erau închise de către medicii de plasă imediat la apariţia unui focar de infecţie, fără a fi necesar avizul Revizoratului. Acesta din urmă era înştiinţat de învăţători, ca în cazul şcolii din Tina, închisă din cauză că “mai mulţi copii s-au îmbolnăvit de vărsat“[46], sau al şcolii de la Oteşani, închisă pe timp de 10 zile “din cauza maladiei de rujeolă ce bântuia localitatea“[47], sau chiar de medicul plăşii, ca în cazul medicului Koning de la Cozia, care, din cauza epidemiei de tusă convulsivă, a dispus închiderea şcolii timp de 15 zile[48].

O altă problemă legată de buna administrare a şcolilor, pentru rezolvarea căreia revizorii apelau la autorităţile locale, primari sau prefecţi, era cea a clădirilor în care acestea funcţionau. Revizorul era cel care veghea ca localurile şcolilor să fie bine situate, spaţioase, luminoase, să fie bine dotate cu mobilierul necesar unei şcoli (mese, bănci, table).

În general, problema spaţiilor destinate ţinerii cursurilor era ridicată de revizori, atât în rapoartele adresate ministerului, cum este cel din 23 iulie 1870, în care revizorul face cunoscută “ trista stare în care în cei din urmă 2 ani au ajuns şcolile rurale din județul Vâlcea“[49], cât şi în discuţiile avute cu prefectul, căruia îi relata la un moment dat rezultatul inspecţiilor făcute la şcoala din Orleşti. Şcoala funcţiona cu multe din geamuri sparte, lipseau în-cuietorile de la uşi, în timp ce clasa   era “nemăturată de multă vreme “[50].

Din şcoli lipseau lemnele de foc, astfel încât multe din acestea erau neîncălzite. În aceste condiţii, unele şcoli au fost închise din ordinul revizorilor până la rezolvarea problemelor [51]. Era o măsură care venea în întâmpinarea numeroaselor apeluri venite de la cadrele didactice. Situaţia neaprovizionării cu lemne de foc pentru şcoli genera vii dispute între Revizorat, pe de o parte, şi Prefectură şi primării, pe de alta parte, iar rezolvarea diferendelor era întotdeauna de durată, cauza principală constituind-o lipsa banilor [52].

Sesizările venite la Revizorat din partea învăţătorilor ridicau toate aceleaşi probleme: uşi stricate, sobe care nu funcţionau şi mai ales lipsa materialelor didactice necesare unei bune desfăşurări a procesului de învăţământ. Erau deficitare la capitolul manuale şcolare, greu de procurat, determinându-i pe revizori să apeleze la ajutorul ministerului[53], sau chiar a unor elementare corpuri geometrice “absolut trebuincioase ca mijloace de instrucţie la lecţiile de geometrie“[54]. Lipsea mobilierul necesar, bănci, catedre, table, astfel încât, după cum remarca şi revizorul Alexandru Popilian, deşi şcolile erau populate şi clasele complete, “fiind lipsite cu desăvârşire de mobilierul şi materialul didactic“, nu puteau da rezultatele cerute de programa analitică [55].

Potrivit legilor ce vizau instrucţia, autorităţile administraţiei locale (primăriile şi prefecturile) erau cele abilitate cu asigurarea mijloacelor materiale necesare şcolilor. Cum însă sumele alocate de bugetele locale erau aproape în toate cazurile insuficiente, învăţătorii se adresau revizorilor, care prin autoritatea de care dispuneau, făceau apeluri la comitetele judeţene pentru mărirea sumelor. Discrepanţele erau foarte mari, după cum rezultă din situaţia şcolii Lăpuşata, pentru care bugetul local prevăzuse 30 lei, în timp ce estimările învăţătorului transmise revizorului spre a fi făcute cunoscute comitetului judeţean, se cifrau la cel puţin 600 lei.[56]

Tot de lipsa banilor s-a lovit şi problema înfiinţării de cantine şcolare, aşa cum fusese ea gândită de Spiru Haret[57], în ideea organizării unui prânz cald pentru şcolarii aflaţi la distanţe mari de şcoală. Cauzele care au făcut ca această cerinţă să nu fie îndeplinită de toate şcolile au fost bine prezentate într-un raport din 8 februarie 1900, de către revizorul judeţului de la acea vreme[58]. Întocmind situaţia pentru judeţul Vâlcea, revizorul scoate în evidenţă în primul rând lipsa banilor, învăţătorii fiind obligaţi să ia hrană pe datorie de la diferiţi comercianţi sau să facă chiar şi împrumuturi. În judeţ funcţionau 50 de cantine, unde elevii mâncau prânzul adus de acasă şi în doar 20 de şcoli se pregătea efectiv masa. Având în vedere această situaţie, în urma anchetelor pe care le făcuse la nivelul întregului judeţ, revizorul respectiv a trecut la închiderea a mai multor cantine, mai ales acolo unde acestea funcţionau în localuri închiriate, a căror chirie învăţătorii nu aveau cum s-o plătească.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Spiru Haret a iniţiat acţiunea de ridicare culturală şi economică a poporului. Se continua valoroasa activitate de culturalizare a maselor concretizată în acţiunile Şcolii Ardelene, în strădaniile lui Gh. Lazar şi Gh. Asachi, în mişcarea de la 1848. În această acţiune temerară, dar de o importanță incontestabilă, rolul principal îl aveau cadrele didactice.

Prin această mişcare se viza înfiinţarea de biblioteci săteşti, cercuri culturale, şcoli de adulţi, şezători unde ţăranii să ia contact cu binefacerile culturii şi instrucţiei, înfiinţarea de cooperative ţărăneşti de credit, de des-facere, de cultivare în comun a pământului. Intenţiile bune ale învăţătorilor în opera de culturalizare a maselor se loveau, în multe cazuri, de nepăsarea autorităţilor judeţene şi comunale.

Primele biblioteci înfiinţate în judeţ s-au constituit pe lângă şcolile din localităţile Bălceşti, Băbeni, Călimăneşti, Govora, Horezu, Măciuca, Păuşeşti Otăsău, Păuşeşti Măglaşi, Vaideeni, Zătreni [59].

Revizoratul era direct implicat în această acţiune, controlând modul în care se făceau dotarea bibliotecilor cu cărţi şi asigurarea de condiţii bune pentru păstrarea acestora “cu dulapuri în regulă şi să fie conduse de învăţători destoinici şi harnici“[60]. Revizoratul cerea întocmirea unei situaţii, ce le era trimisă, din care rezulta modul de organizare al bibliotecilor, condiţiile materiale, gradul de frecvenţă al sătenilor la acestea şi domeniile spre care se îndreptau preferinţele acestora.[61]

Proiectul regulamentelor primelor biblioteci populare înfiinţate pe lângă şcolile rurale a fost întocmit în primăvara anului 1899 de către revizorul şcolar al judeţului Vâlcea. În concepţia acestuia, bibliotecile trebuia să fie un mijloc de adaptare din valorile culturii româneşti, nu numai pentru săteni, dar şi pentru învăţători. “Factorii mai însemnaţi care formează clientela acestor biblioteci - se sublinia în expunerea de motive la proiectul de regulament - sunt şi cată să fie învăţătorii, căci de la soliditatea cunoştinţelor lor proprii, de la dragostea ce vor avea ei pentru a citi şi a face şi pe alţii să citească, de la abilitatea cu care vor şti prin convorbirile şi conferinţele lor cu sătenii să facă plăcută citirea cutărei sau cutărei cărţi utile din bibliotecă şi al cărei rezumat trebuie să-l facă ei mai întâi sătenilor, atârnă răspândirea gustului de lectură în popor. Şi ei dar, învăţătorii, trebuie să găsească în aceste biblioteci ceea ce le trebuie“[62].

Acest regulament de organizare şi funcţionare a fost aprobat de Consiliul de Miniştri la 26 august 1898.

Sătenii, conştienţi de importanţa bibliotecilor populare au primit cu interes strădania învăţătorilor de a înfiinţa aceste lăcaşuri de cultură frecventându-le destul de des. In perioada ianuarie – februarie 1903, bunăoară, biblioteca de pe lângă şcoala din Zătreni a fost frecventată de peste 165 cititori.

Paralel cu bibliotecile, s-au născut, din iniţiativa învăţătorilor, având însă sprijinul Revizoratului Școlar, cercuri culturale, constituite prin gruparea învăţătorilor din cel mult nouă şcoli, apropiate. La acestea participau doi membri ai corpului didactic primar urban şi rural, convocaţi de revizorat. Programul lucrărilor se aducea la cunoştinţa corpului didactic cu două luni înainte. Revizorii şcolari erau cei care inspectau localităţile în care se ţineau aceste conferinţe, urmărind modul cum se desfăşoară temele abordate. De asemenea, primeau un raport detaliat al acestor dezbateri .

Spre exemplu, din cercul cultural “Unirea“ făceau parte comunele: Slăveşti, Turceşti, Mateeşti, Slătioara, Recea, Racoviţa, Horezu, Zătreni. În statutul acestui cerc se specifica: “Scopul cercului va fi absolut cultural, înţelegând prin aceasta propăşirea educării moralo-patriotice în populaţia sătească din regiunea cercului. Cercul va avea şi scopul cultivării de sine a membrilor săi, folosind, drept cel dintâi mijloc în atingerea scopului, unirea spre cooperare a tuturor elementelor din regiunea propusă”[63]. Aceleaşi scopuri le urmărea şi Societatea “Cultura ţăranului“ din Glăvile, “de ridicare a ţăranului la nivelul de cultură necesară“[64].

Toate aceste obiective urmărite veneau să întâmpine cerinţele pe care însuşi Ministerul Instrucţiunii le enunţase într-o circulară adresată Revizoratului şcolar[65], lărgirea sferei de cunoştinţe a învăţătorilor, precum şi cea a sătenilor.

In acelaşi context, revizorii cereau la rândul lor învăţătorilor să ia măsuri pentru realizarea în scris a unor “monografii“ care priveau economia rurală. O altă propunere interesantă, ce viza eradicarea unui fenomen foarte răspândit în lumea satului, alcoolismul, recomanda alcătuirea unor “monografii“ despre urmările nocive ale acestuia, despre consecințele beţiei asupra inteligenţei[66].

Revizorii au încurajat desfăşurarea, în cadrul aceloraşi cercuri culturale, a unei intense activităţi culturale, antrenându-i pe copii dar şi pe adulţi în realizarea lor. Formaţiile artistice create în cadrul cercurilor culturale au avut o mare forţă de atracţie în rândul ţăranilor, contribuind la ridicarea săteanului din punct de vedere moral, intelectual şi chiar economic.

S-au organizat şcoli de adulţi pentru analfabeţi şi ştiutori de carte, unde se predau disciplinele prevăzute de programa şcolii primare: scrisul, cititul şi aritmetica (secţia analfabeţi), limba română, aritmetica, geometria, religia, istoria, geografia, ştiinţele fizico-naturale cu un adaos de cunoştinţe de agricultură şi creşterea vitelor (secţia ştiutorilor de carte)[67].

Şcolile de adulți se înfiinţau la cerea revizorului, care înainta o dată pe an un raport Ministerului Instrucţiunii.[68] Aceste şcoli trimiteau trimestrial un raport revizorului în care era prezentată activitatea acestei şcoli. Revizorul însuşi verifica aceste rapoarte şi constata modul în care îşi desfăşurau activitatea învăţătorii, prin inspecţiile pe care le făcea în judeţ. La şcoala de adulţi care funcţiona în comuna Laloşu, cu ocazia controlului făcut, revizorul constata că şcoala funcţiona cu trei secţiuni: analfabeţi, unde erau înscrişi 6, ştiutori de carte – 2 şi secţia cursuri libere cu peste 40 de săteni înscrişi[69].

Aceeaşi lipsă cronică de bani se făcea simţită şi aici, astfel încât revizorii constatau adeseori nefuncţionarea unor asemenea şcoli ca în cazul celor de la Măciuca, Horezu sau Sărăcineşti [70].

La 23 august 1898 lua fiinţă o societate culturală, al cărei preşedinte era revizorul şcolar al judeţului, D. Constantinescu. Intre altele, societatea hotărâse ca, din fondurile ei şi cu ajutoare de la primării şi judeţ, să organizeze patru şcoli agro-industriale. Faptul că în fruntea unei asemenea organizaţii se afla revizorul judeţului nu trebuie să surprindă. Urmărind aceeaşi linie de dezvoltare schiţată de Spiru Haret, revizoratul s-a implicat din plin în această acţiune de sprijinire a dezvoltării învăţământului agricol, fie prin deschiderea de şcoli de profil, fie prin încurajarea desfăşurării de activităţi cu caracter practic pe loturile de pământ primite de şcoli.

Astfel, în 1901, pe baza propunerilor din 1898, se înfiinţează cele patru şcoli la Horezu, Drăgăşani, Zătreni şi Rm. Vâlcea. Pentru aceste şcoli, Societatea solicita cu arendă o suprafaţă de 25 de pogoane la Drăgăşani şi altele la Horezu. Toate aceste suprafeţe erau solicitate cu “arendă mai mică“ [71] şi urmau să fie folosite pentru ca elevii să-şi poată pune în practică cunoştinţele teoretice.

Şcolile deţineau suprafeţe de teren în proprietate, de mărimi diferite, cultivate deseori de şcolari sub îndrumarea cadrelor didactice. Revizoratul avea sub observaţie atentă modul în care erau lucrate aceste terenuri, ce plante se cultivau şi rezultatele obţinute.

Nu întotdeauna suprafeţele respective erau cultivate de şcolari, deşi într-o circulară din 1897 ministerul atrăgea atenţia revizorului că în inspecţiile pe care le face să acorde “o atenţie particulară şi asupra aplicaţiunilor de agricultură“[72]. In multe cazuri revizorul era solicitat să-şi trimită delegat pentru participarea la licitaţii prin care se arendau loturile şcolii[73]. In mare parte, cauza pentru care acestea nu erau lucrate rezida în lipsa banilor necesari procurării de sămânţă[74].

La 11 septembrie 1901, revizorul şcolar raporta ministerului că “o mână de învăţători din Vâlcea, bine pătrunşi de rolul ce trebuie să aibă astăzi dascălul rural“ au format Societatea economico-culturală “Olteţul“, cu un capital depus de 5449 lei[75]. Unul din scopurile societăţii era acela de sprijinire a băncilor populare şi a caselor de economii, la ultimele dintre ele depunând bani chiar şcolarii. Ideea era bună şi a fost sprijinită şi de minister, tocmai pentru că îşi propunea să cultive la micii elevi spiritul de economie. Numai că în acest caz au apărut şi situaţii reprobabile, cum a fost cazul învăţătorului din Stroeşti, descoperit de revizor că-şi însuşea micile economii depuse de şcolari[76].

Pentru a preveni asemenea fapte, în inspecţiile pe care le făceau, revizorii cercetau cu multă atenţie situaţia caselor de economii, pentru a vedea dacă sumele depuse de elevi sunt vărsate la timp şi trecute în regulă în libretele depunătorilor. Rezultatul acestor inspecţii erau trecute în condica de inspecţie[77].

Se poate afirma că nici una din acţiunile ce vizau instrucţia nu a trecut neobservată la nivelul Revizoratului, acesta implicându-se deplin în rezolvarea problemelor ce apăreau pe parcurs, în sprijinirea eforturilor cadrelor didactice.

Revizoratul a fost o instituţie care a făcut legătura între şcoală şi slujitorii ei şi autorităţi. Urmărind întreaga activitate desfăşurată la nivelul Revizoratului se poate concluziona că aceasta a fost extrem de prolifică, iar rolul ei în dezvoltarea învăţământului vâlcean este de netăgăduit.



  1. Nicolae Andrei, Gheorghe Părnuţă, Istoria invățământului din Oltenia, vol. II, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1981, p. 180
  2. Mihai Bordeianu, Petre Vladcovshi, Învățământul românesc în date, Editura Junimea, Iaşi, 1979, p. 172
  3. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fondul Ministerul Cultelor și Instrucţiunii Publice ( M.C.I.P.), dos. 429/1868, f. 95.  
  4. Arhivele Naţionale Vâlcea, fondul Revizoratul Școlar Vâlcea, dos. 1/1870, f. 142.
  5. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fondul M.C.I.P., dos. 3098/1876, f. 419.
  6. Ibidem, dos. 3895/1887, f. 28
  7. Ibidem, f. 58
  8. Arhivele Naţionale Vâlcea, fondul Revizoratul Școlar Vâlcea, dos. 6/1890-1891,f. 1
  9. Ibidem, f. 58
  10. Arhivele Naţionale Vâlcea, fondul Revizoratul Școlar Vâlcea, dos. 2/1903, f. 10
  11. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fondul M.C.I.P., dos. 46/1907, f. 9
  12. Arhivele Naţionale Vâlcea, fondul Revizoratul Școlar Vâlcea, dos. 1/1870, f. 27
  13. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fondul M.C.I.P., dosar 2743/1875, f. 22
  14. Ibidem, dos. 1895/1887, f. 28
  15. Arhivele Naționale Istorice Centrale, fondul M.C.I.P., dos. 1895/1887, f. 58
  16. Arhivele Naţionale Vâlcea, fondul Revizoratul Școlar Vâlcea, dos. 5/1891, f. 32
  17. Ibidem, dos. 1/1891, f. 17
  18. Ibidem, dos. 1/1895, f. 3
  19. Ibidem, dos. 6/1907, f. 10
  20. C. Hamangiu, Codul General al României (coduri, legi, regulamente) 1859-1939, Suplimentul II 1908-1909, p. 25
  21. Arhivele Naţionale Vâlcea, fondul Revizoratul Școlar Vâlcea, dos. 9/1899, f. 3
  22. Ibidem, dos. 3/1865, f. 50
  23. Arhivele Naționale Vâlcea, fondul Revizoratul Școlar Vâlcea, dos. 13/1904-1907,          f. 80-81
  24. Ibidem, f. 82
  25. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fondul M.C.I.P., dos. 981/1903, f. 269 și 391
  26. Arhivele Naţionale Vâlcea, fondul Revizoratul Școlar Vâlcea, dos. 9/1865, f. 36
  27. Ibidem, dos. 1/1886 , f. 8
  28. C. Hamangiu, op. cit., Suplimentul II 1908-1909, p. 25
  29. Arhivele Naţionale Vâlcea, fondul Revizoratul Școlar Vâlcea, dos. 8/1865, f. 33
  30. Ibidem, dos. 6/1872, f. 84
  31. Arhivele Naționale Vâlcea, fondul Revizoratul Școlar Vâlcea, dos. 3/1875, f. 32
  32. Ibidem, dos. 19/1873, f. 29
  33. Colecțiunea legilor și regulamentelor, programelor privitoare la învățământul primar, aflate în vigoare la 1 septembrie 1918, Bucureşti,1918, p. 30
  34. Arhivele Naționale Istorice Centrale, fondul M.C.I.P. , dos. 339/1860 , f. 321
  35. Arhivele Naţionale Vâlcea, fondul Revizoratul Școlar Vâlcea, dos. 1/1867, f. 74
  36. Ibidem, dos. 1/1881, f. 70
  37. Arhivele Naționale Istorice Centrale, fondul M.C.I.P., dos. 3433/1877, f. 13
  38. Arhivele Naționale Istorice Centrale, fondul M.C.I.P., dos. 4521/1888, f. 1
  39. Ibidem
  40. Arhivele Naționale Vâlcea, fondul Revizoratul Școlar Vâlcea, dos. 4/1865, f. 2
  41. Ibidem, dos. 1/1881, f. 30
  42. Ibidem, f. 3
  43. Arhivele Naționale Istorice Centrale, fondul M.C.I.P., dos. 2743/1875, f. 70
  44. C. Hamangiu, op. cit., Suplimentul I 1907-1908, p. 757
  45. Arhivele Naționale Vâlcea, fondul Revizoratul Școlar Vâlcea, dos. 7/1901, f. 3
  46. Ibidem, dos. 3/1895, f. 30
  47. Ibidem, f. 7
  48. Ibidem, dos. 6/1896, f. 7
  49. Arhivele Naționale Vâlcea, fondul Revizoratul Școlar Vâlcea, dos. 1/1870, f. 131
  50. Ibidem, dos. 14/1901, f. 11
  51. Ibidem, dos. 6/1876, f. 3
  52. Ibidem, f. 33
  53. Arhivele Naționale Istorice Centrale, fondul M.C.I.P., dos. 2525/1874, f. 6
  54. Arhivele Naţionale Vâlcea, fondul Revizoratul Școlar Vâlcea, dos. 11/1904, f. 88
  55. Ibidem, dos. 3/1895, f. 4
  56. Arhivele Naționale Vâlcea, fondul Revizoratul Școlar Vâlcea, dos. 3/1895, f. 23
  57. Ibidem, dos. 11/1898, f. 5
  58. Ibidem, dos. 5/1900, f. 16
  59. Ibidem, dos.13/1903, f. 9-10
  60. Arhivele Naționale Vâlcea, fondul Revizoratul Școlar Vâlcea, dosar 5/1900, f. 125
  61. Ibidem, dos, 12/1903 , f. 2
  62. Traian Rus, Din activitatea extrașcolară a învățătorilor din Oltenia la sfârșitul sec.   XIX – începutul sec. XX , în “Studii vâlcene“, nr. 3, 1974, Rm.Vâlcea, p. 172
  63. Traian Rus, Din activitatea extrașcolară a învățătorilor din Oltenia la sfârșitul sec.    XIX – începutul sec. XX , în “Studii vâlcene”, nr. 3, 1974, Rm. Vâlcea, p. 173
  64. Arhivele Naționale Vâlcea, fondul Revizoratul Școlar Vâlcea, dos. 8/1910, f. 17
  65. Ibidem, dos. 7/1900, f. 108
  66. Ibidem, f. 262
  67. Traian Rus , op. cit., p. 175
  68. Arhivele Naționale Vâlcea, fondul Revizoratul Școlar Vâlcea, dos. 4/1904 , f. 5-6
  69. Arhivele Naționale Vâlcea, fondul Revizoratul Școlar Vâlcea, dos. 2/1909, f. 19
  70. Ibidem, dos. 11/1907, f. 29, 30, 35
  71. Nicolae Andrei, Gheorghe Părnuță, op. cit., p. 516
  72. Arhivele Naționale Vâlcea, fondul Revizoratul Școlar Vâlcea, dosar 1/1897, f. 291
  73. Ibidem, dos. 10/1896
  74. Ibidem, dos. 1/1901, f. 50
  75. Arhivele Naționale Vâlcea, fondul Revizoratul Școlar Vâlcea, dos. 17/1902, f. 1
  76. Ibidem, dos. 7/1900, f. 93
  77. Ibidem, dos. 8/1910, f. 57

Informații adiționale

Citit 226 ori Ultima modificare Luni, 16 Martie 2020 08:47
Ești aici: Home Valcea Valcea Rolul și activitatea Revizoratului școlar în sprijinirea și dezvoltarea învățământului din Vâlcea (1857 – 1918)