Istorie Locala

Joi, 09 Aprilie 2020 08:53

Asasinatele legionare

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Dragoș-Ionuț Ecaterinescu

 

România interbelică nu a fost scutită de această veritabilă plagă a secolului al XX-lea, care a fost şi (încă) este atentatul politic.

Cele mai multe dintre asasinatele politice care au avut loc în România interbelică au fost opera membrilor mişcării legionare.

Legiunea Arhanghelului Mihail (sau Mişcarea Legionară) a fost înfiinţată de Corneliu Zelea Codreanu împreună cu un mic grup de camarazi. Legiunea este un fapt istoric extrem de interesant şi inedit în spaţiul românesc. Pentru a pune în lumina autentică Mişcarea Legionară, trebuie să se afirme un adevăr: ea a stat, de la început, sub semnul violenţei. Violenţa statului împotriva Mişcării avea drept pandant violenţa membrilor ei împotriva statului şi a altor grupuri. Mişcarea Legionară s-a născut din revoltă şi violenţă, a urcat prin şi – paradoxal – în ciuda violenţei şi a sfârşit în mod violent.

 

Asasinarea lui Constantin Manciu

La Judecătoria de Ocol din Iaşi are loc, la 25 octombrie 1924, procesul intentat de un tânăr student prefectului Poliţiei din Iaşi, Constantin Manciu. Avocat al apărării este Corneliu Zelea Codreanu.                                        

Între acuzat şi apărător are loc un schimb dur de replici. Codreanu părăseşte sala de judecată, îl aşteaptă pe Manciu la ieşirea din tribunal, cu revolverul în mână. Când Manciu apare în capul scărilor, Codreanu descarcă asupra sa revolverul. Prefectul Poliţiei se prăbuşeşte pe scări; în câteva minute a decedat.

„Era deznodământul unui conflict ce dura de mai bine de un an. În septembrie 1923, în fruntea Prefecturii Poliţiei din Iaşi a fost numit Constantin Manciu, cu misiunea de a restabili ordinea în acest oraş, după repetatele mişcări ale tinerilor naţionalişti, agitaţi de Corneliu Zelea Codreanu. De câteva luni, Codreanu înfiinţase o tabără de muncă la Ungheni, unde se făcea cărămidă, se cultiva zarzavat, dar mai ales se făcea propagandă împotriva partidelor existente, a evreilor şi a unor lideri politici. Manciu operează arestări, desfăşoară anchete, maltratează pe cei chemaţi la Prefectura Poliţiei. Unul dintre cei schingiuiţi, studentul Comârzan, îl dă în judecată pe Manciu. Ziua fatală se apropia.”[1]

Încă de la 28 iunie, un Raport al Serviciului Special de Siguranţă menţiona că un grup de studenţi, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu, a discutat despre activitatea lui Constantin Manciu şi „a hotărât asasinarea sa.” Un tânăr din acest grup avea să menţioneze că în luna august s-a întâlnit cu Codreanu în oraşul Roman. Cu acea ocazie, Corneliu Codreanu recunoştea că a trecut pe lista neagră pe duşmanul lui de moarte, prefectul Manciu de la Iaşi şi că s-a hotărât să-l omoare chiar în ziua procesului, adică la 25 octombrie a.c.

Constantin Manciu fusese numit în funcţia de prefect de poliţie al Iaşiului de ministrul Justiţiei, G.G. Mârzescu. Prefectul era ofiţer în rezervă, în Regimentul 10 Vânători, în caz de mobilizare urmând să fie numit şef al Atelierului de reparaţie al Corpului III de Armată. „Ni-l închipuim pe dl. Manciu, prefectul poliţiei din Iaşi, ca pe unul dintre cei mai străluciţi poliţişti ai veacului trecut, ilustrat prin violenţă şi brutalitate.”[2]

„Manciu suprima întruniri, Manciu te împiedica să intri la Mitropolie, la Poliţiei şi în pieţe, insulta pe cei care reclamau, ameninţa pe apărătorii lor, Manciu lovea cu o bestialitate de posedat la adăpostul cordoanelor de agenţi şi jandarmi. Iată omul datoriei şi iată ce fel de ordine făcea acest om! Iată omul care a murit, dar aceasta nu ne împiedică să spunem adevărul.”[3]

Codreanu relatează ziua în care a fost ucis prefectul Constantin Manciu. „M-am prezentat la Judecătoria Ocolului 2 Iaşi, ca avocat, alături de colegul Dumbravă, în procesul colegului Comârzan, schingiuit de Manciu. Prefectul s-a prezentat cu întreaga poliţie şi, în plină şedinţă, în faţa avocaţilor şi a judecătorului Spiridoneanu, care prezida, s-a năpustit asupra noastră. (...) Cu riscul de a mă pierde, strivit de cei douăzeci de poliţişti înarmaţi, am scos revolverul şi am tras. Am ţintit în cine se apropia de mine. Primul a căzut Manciu. Al doilea a căzut inspectorul Clos, al treilea, un om cu mult mai puţin vinovat, comisarul Huşanu. Ceilalţi au dispărut.”[4]

Asasinarea lui Manciu a avut un puternic ecou în opinia publică. Profesorul Paul Bujor – fruntaş al Partidului Ţărănesc – a adresat o interpelare în Senat, la 28 octombrie, în legătură cu cele petrecute la Iaşi. A răspuns Ion I. C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri: „Constat că nu poate fi decât unanimitate întru înfierarea unor asemenea atentate odioase, crime care constituie chiar o crimă în contra societăţii şi statului român. Întrucît legile actuale nu ar fi suficiente, guvernul este hotărât să ceară Parlamentului încuviinţarea măsurilor legale ca răspunderile să fie efective.”[5]

Într-adevăr, peste câteva zile guvernul a depus în Parlament, proiectul legii pentru combaterea unor infracţiuni contra liniştii publice (Legea Mârzescu), care a fost votată şi promulgată la 19 decembrie 1924. Legea prevedea pedepse grele pentru cei care puneau în pericol ordinea socială existentă; se pedepseau atât persoane, cât şi asociaţii (organizaţii, partide) care aveau ca scop de a prepara sau de a executa crime în contra persoanelor sau proprietăţilor.

Foarte curând, centrul de greutate al discuţiilor s-a mutat de la actul uciderii unei persoane publice, spre brutalităţile la care au fost supuşi tinerii de către prefectul Manciu. Avocatul Nelu Ionescu, fost preşedinte al Societăţii Studenţilor în Drept, scria: „Corneliu Zelea Codreanu a fost în legitimă apărare. Răspunderea morţii prefectului Manciu o are în primul rând acela care l-a pus şi l-a susţinut în fruntea Poliţiei: ministrul Justiţiei G. G. Mârzescu.”[6]

Având în vedere atmosfera din Iaşi, Ministerul Justiţiei a hotărât ca procesul lui Corneliu Zelea Codreanu să se judece la Focşani. Dar organizaţiile studenţilor naţional-creştini din întreaga ţară au trimis la Focşani delegaţi, care manifestau în favoarea lui Corneliu Zelea Codreanu, recurgând la acte de violenţă împotriva evreilor din localitate. În faţa acestei situaţii, guvernul a decis ca procesul să fie mutat în celălalt capăt al ţării (faţă de Iaşi) şi anume în Oltenia, la Turnu Severin, unde nu existau evrei.

„Procesul a fost fixat la 20 mai. Preşedintele Tribunalului a primit 19.300 înscrieri de apărători din toată ţara. Dezbaterile procesului s-au deschis în sala Teatrului Naţional. Sala era arhiplină, iar afară, în jurul teatrului, aşteptau peste 10.000 de oameni. S-au tras la sorţi juraţii. S-a citit actul de acuzare. Au urmat inteorgatoriile. Am povestit lucrurile aşa cum s-au întâmplat. Martorii acuzării au negat totul. Toate bătăile, toate schingiuirile erau pură invenţie. Negau chiar şi certificatele medicale, eliberate de prof. Bogdan, medicul legist. În după-amiaza zilei a şasea a procesului, 26 mai 1925, aşteptam rezultatul. În sala cea mare s-au auzit tunete de aplauze, strigăte, urale. Mi s-a citit verdictul de achitare, după care am fost luat pe sus şi dus afară, unde se aflau peste zece mii de oameni.”[7]

În interogatoriul luat lui C. Z. Codreanu de către judecătorul de instrucţie, Mihail Esianu, în legătură cu uciderea prefectului de poliţie, Constantin Manciu, se relatează următoarele:

„- Susţii că te găseai în legitimă apărare când ai descărcat focul de armă asupra Prefectului C. Manciu, explică cum îţi era viaţa pusă în primejdie?

- Susţin că eram în legitimă apărare deoarece eram înconjurat de un număr mai mare de patru, care s-au năpustit asupra mea, unul din ei având revolverul în mână şi anume Comisarul Clos.

- Cu ce ai fost lovit de Prefectul C. Manciu?

- Cu pumnul.

- Cine a ieşit întâi de la Judecătorie?

- Întâi am ieşit eu şi aproape fără nici un interval a ieşit Prefectul C. Manciu.

- Nu l-aţi aşteptat pe scară în scopul de a comite crima?

- Nu, eu aşteptam pe avocatul Dumbravă care pledase alături de mine ca să ieşim împreună.

- Când l-ai întâlnit pe scara Judecătoriei, la plecare, pe Prefectul C. Manciu, acesta ţi-a adresat vreun cuvânt?

- M-a înjurat şi a spus către acei care erau cu dânsul, nu ştiu câţi erau, ca să pună mâna pe mine, iar pe când eram, în şedinţă, am auzit pe Prefectul de Poliţie spunând către un avocat, mi se pare avocatului Rang, că are să tragă palme, nu ştiu, mie sau avocatului Dumbravă. Avocatul care şedea lângă mine mi-a atras atenţia asupra acestui fapt.

La percheziţia făcută, mi s-a reţinut numai un notes legat cu mătase, cartea mea de avocat şi opt cereri intitulate D-le Director General, în vederea trimiterii lor la Bucureşti, pentru a obţine ajutoare de materiale în vederea construirii căminului studenţesc. Portofelul cu bani aflaţi în el şi tocul de scris mi s-a lăsat. Mi s-a reţinut brâul.

I s-a citit înainte. Carte ştie.

(ss) Corneliu Zelea Codreanu

Jude Instrucţie,

(ss) M. Esianu

Grefier,

(ss) indescifrabil.”[8]

După o deliberare de cinci minute juraţii au reapărut, pentru a anunţa sentinţa. Referindu-se la acest moment, ziarul Universul scria: „Juraţii purtau zvastica [semnul Ligii Apărării Naţional-Creştine şi al Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini din România] cu tricolorul pe piept, iar Codreanu a primit jerbe de flori din partea juraţilor din Putna şi a negustorilor din Focşani, precum şi a publicului.”[9]

Aşadar, cel care a ucis, nu numai că nu a fost pedepsit, dar a fost tratat ca un erou, chiar de către juraţi.

„S-a vorbit şi s-a scris mult în perioada interbelică despre independenţa Justiţiei, despre neinfluenţarea ei de către factorii politici. Exemplele citate pun sub semnul întrebării asemenea aprecieri. În 1925, sentinţa în procesul asasinării lui Constantin Manciu s-a pronunţat sub presiunea «străzii», respectiv a simpatizanţilor lui Corneliu Zelea Codreanu, aclamându-l. Asemenea fapte demonstrează limpede implicarea regelui în actul de justiţie şi faptul că verdictul s-a dat sub imperiul fricii, în condiţiile în care presiunile şi ameninţările legionarilor deveniseră tot mai ameninţătoare. În 1939, Codreanu a fost condamnat pe baza unui rechizitoriu scris de ministrul de Interne. Neexistând pedeapsa cu moartea, Codreanu a fost asasinat peste câteva luni, în noiembrie 1938.”[10]

        

Asasinarea lui I. G. Duca

            I. G. Duca, personalitate marcantă a României în prima treime a secolului al XX-lea, îşi leagă destinul de judeţul Vâlcea, atunci când ocupă postul de judecător la Ocolul din Râmnicu-Vâlcea, plasa Horezu, chiar în ziua de 20 decembrie 1902, când împlinea vârsta de 23 de ani. Încântat de pitorescul zonei, cumpără Cula veche a Măldăreştilor şi câteva pogoane de teren în jurul ei, deşi nu rămâne aici decât până în martie 1903.[11]

La 29 decembrie 1933, I. G. Duca, preşedintele Consiliului de Miniştri, este asasinat pe peronul gării din Sinaia. În dupa-amiaza acelei zile, el fusese la castelul Peleş, unde a avut o discuţie cu regele Carol al II-lea. Cu acest prilej, i-a prezentat suveranului rezultatul alegerilor parlamentare din 20 decembrie, câştigate de guvernul liberal şi propunerea de a fi numit noul guvernator al Băncii Naţionale a României. Apoi, I. G. Duca a făcut o vizită colegului său de partid, Ion Costinescu, după care a venit împreună cu acesta la gară. Aici, cei doi au parcurs holul gării şi au ieşit pe peron, îndreptându-se spre vagonul ministerial.

Amedeu Bădescu, martor al scenei, nota: „În mulţimea pestriţă de oameni de pe peronul gării Sinaia, victima păşea gânditoare, făcându-şi cu greu drum prin mulţime, iar asasinii urmărindu-l pas cu pas, cu revolverele în mână, pregătindu-se ca, în momentul favorabil, s-o prindă pe victimă, prin surprindere, s-o imobilizeze şi apoi s-o împuşte în ceafă. În jurul primului ministru, niciun om al ordinii publice, decât doar, la o distanţă de aproape o sută de metri, un agent de poliţie beat şi inconştient.”[12]

La un moment dat, Duca a fost recunoscut de un grup de tineri liberali, în frunte cu Mihai Berceanu. În timp ce preşedintele Consiliului de Miniştri dădea mâna cu acesta, legionarii Ion Caranica şi Doru Belimace au aruncat petarde, care au umplut cu fum întregul peron, creând panică în rândul cetăţenilor. În acel moment, legionarul Nicolae Constantinescu s-a apropiat de I. G. Duca şi cu o mână l-a prins de umăr, iar cu cealaltă i-a lipit de ceafă gura pistolului, trăgând cinci gloanţe, unul după altul. Victima s-a prăbuşit pe loc, fără viaţă.

„Cei trei asasini au fost prinşi şi arestaţi. Guvernul a anunţat introducerea stării de asediu şi a cenzurii, a procedat la arestarea unui mare număr de legionari şi simpatizanţi, precum şi a altor persoane care ar fi incitat la uciderea primului ministru.”[13]

A doua zi, la Sinaia au sosit soţia şi cei doi fraţi ai lui Duca. Carol al II-lea a refuzat să-i vadă, nici măcar nu le-a prezentat condoleanţe. Constantin Argetoianu nota în memoriile sale că regele nu a vrut să-i vadă pe cei apropiaţi lui I. G. Duca pentru a nu i se citi bucuria pe faţă că a scăpat de el sau, mai mult, chiar l-a mustrat conştiinţa şi s-a simţit răspunzător pentru crimă.

Cum s-a produs asasinatul? Cum a fost posibilă eliminarea preşedintelului Consiliului de Miniştri?

Cu zece zile înainte de alegeri, mai exact în noaptea de 9 spre 10 decembrie, jandarmii au început să aresteze mii de legionari. La 10 decembrie 1933, s-a anunţat oficial scoaterea în afara legii a Gărzii de Fier. Codreanu s-a ascuns timp de trei luni, iar la 20 decembrie, liberalii câştigau alegerile cu 51% din voturi.

„Capul mişcării legionare – Codreanu – n-a fost închis la 9 decembrie 1933, iar cei arestaţi o dată cu dizolvarea Gărzii au fost eliberaţi din puşcărie şi «reţinuţi». Ministrul de Interne a recunoscut în presa vremii că în ziua asasinatului nu mai exista în închisorile din ţară nicun legionar. Mai mult, Gavrilă Marinescu, şeful Siguranţei, omul de care vroia să scape primul-ministru, cocheta cu Zelea Codreanu.[14]

Siguranţa lui I. G. Duca este pusă la îndoială în dosarele păstrate la Arhivele Statului Bucureşti. Ministrul de Interne şi şeful Siguranţei ştiau de atentat, dar nu au luat nicio măsură. Vagonul guvernamental a fost însoţit de un singur agent, iar asasinii au călătorit cu acelaşi tren către Sinaia.

Garda de Fier nu a recunoscut implicarea în uciderea primului-ministru. Mai mult, în mai 1938, Zelea Codreanu spunea: „N-am avut cunoştinţă sub nicio formă de asasinarea primului-ministru, cu atât mai mult nu am dat eu ordin pentru acest fapt, aşa cum mi se imputa la Consiliul de Război, unde am fost achitat în unanimitate. Gestul celor trei – Nicadorii –, după cum am afirmat, a fost un gest care le aparţine.”[15]

Procesul asasinilor lui I. G. Duca a început în ziua de 19 martie 1934, în faţa Consiliului de Război al Corpului II Armată. Faptul că printre acuzaţi se afla şi generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul a impus ca, în completul de judecată, să fie incluşi numai generali (Ignat, Costandache, Comănescu, Dona, Filip, Petrovicescu). În proces, erau judecate 53 de persoane, între care şi Corneliu Zelea Codreanu, căpitanul Mişcării Legionare. Apărarea a propus 809 martori, între care numeroşi lideri politici. Aproape toţi martorii au susţinut că dizolvarea Gărzii de Fier a fost ilegală, iar unii dintre ei au făcut declaraţii favorabile acesteia. Astfel, Alexandru Vaida-Voevod, fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, a spus: „Când a apărut mişcarea Arhanghelul Mihail, Garda de Fier de mai târziu, nu m-am speriat, ci am căutat să-mi aliez acest tineret în mişcarea pe care am hotărât să o aduc pentru pacificarea spiritelor şi exterminarea curentelor extremiste şi dizolvante.”[16]

Armand Călinescu, fost subsecretar de stat la Ministerul de Interne în guvernul Vaida, a susţinut că Mişcarea Legionară era periculoasă, iar dizolvarea ei s-a impus ca o necesitate. El a constatat că atmosfera la proces era favorabilă acuzaţilor.

Completul de judecată a decis condamnarea celor trei asasini la muncă silnică pe viaţă, toţi ceilalţi acuzaţi fiind declaraţi nevinovaţi.

În ziua de 29 aprilie 1934, a avut loc o manifestaţie studenţească în faţa Palatului Regal din Bucureşti, la care s-a scandat: „Trăiască Garda!”, „Trăiască Codreanu!”, „Trăiască regele!”. Carol al II-lea a ieşit în balcon şi a salutat pe studenţi cu braţul ridicat. Apoi manifestanţii – cu muzica Prefecturii Poliţiei în frunte (prefect al Poliţiei Capitalei era colonelul Gabriel Marinescu, membru de bază al camarilei regale) – au mers la locuinţa lui Nae Ionescu şi la cea a lui Gh. Cantacuzino-Grănicerul, unde se afla şi Corneliu Zelea Codreanu, aclamându-i.

Asemenea fapte demonstrează limpede implicarea regelui în actul de justiţie şi faptul că verdictul s-a dat în conformitate cu sugestiile suveranului. După ce guvernul a susţinut că asasinarea lui I. G. Duca era rezultatul unui vast complot, din care făceau parte toţi fruntaşii Gărzii de Fier, în urma procesului au fost condamnaţi numai făptaşii.

Asasinarea lui I. G. Duca era un caz închis. Rezulta că atentatul comis împotriva lui I. G. Duca ieşea din linia tactică a Gărzii de Fier şi era un act pur individual.

 

Asasinarea lui Mihail Stelescu

Mihail Stelescu reprezintă, atât cât se poate el manifesta, mai ales în timp, o direcţie a naţionalismului românesc la confluenţa cu tribulaţiile lui Panait Istrati şi legionarismul lui Corneliu Zelea Codreanu. Lider de vocaţie, el foloseşte, stimulat de conjunctură, atât iacobinismul balcanic al lui Istrati, cât şi mesianismul codrenist. N-are însă mai nimic din charisma nici unuia dintre aceştia şi nici intuiţii politice excepţionale.

S-a născut în 1906, îşi consumă adolescenţa cu aspiraţia de a-l cunoaşte pe Corneliu Zelea Codreanu. Îşi exersează la început autoritatea şi putinţa de a conduce oamenii într-o asociaţie sportivă. Pentru un tânăr, este mediul în care camaraderia şi performanţele individuale se pot menţine într-un relativ echilibru.

"În 1935, la 29 de ani, Mihail Stelescu este conducătorul Asociaţiei Cruciada Românismului (organizaţie naţionalistă, apăsat anticomunistă, antisemită în nota timpului) şi directorul revistei cu acelaşi nume. Făcuse parte din mişcarea legionară, fusese numit de Corneliu Zelea Codreanu comandant legionar (grad pe care-l acordă, fără a da nimănui seamă, doar Căpitanul), iar după participarea Gărzii de Fier la alegerile din iulie 1932, decisă de Zelea Codreanu peste noapte, pentru a nu da autorităţilor răgaz să-l împiedice, Stelescu devine cel mai tânăr parlamentar român.”[17]

Cu toate acestea, la 25 septembrie 1934, la doar doi ani după ce intrase în Parlament ca reprezentant al Gărzii de Fier, un juriu de onoare format doar din comandanţi legionari şi condus de generalul Cantacuzino-Grănicerul decide că este vinovat de înaltă trădare. Este exclus din Legiune. Mai mult, Căpitanul desfiinţează sectorul III albastru legionar, unde activase Stelescu, argumentând că mediul care permite măcar prin neatenţie ridicarea unui trădător din mijlocul său este răspunzător şi trebuie desfiinţat. O dată cu Stelescu, sunt eliminaţi din Legiune încă patru camarazi, pe o perioadă determinată, numai pentru faptul că fuseseră sub comanda lui Stelescu.

„Campania dusă de către Mihail Stelescu prin «Cruciada Românismului» împotriva lui Corneliu Zelea Codreanu a enervat cercurile conducătoare legionare. Conducerea partidului “Totul pentru Ţară” a sugerat fruntaşilor studenţimii legionare ideea că ar fi nimerit ca planul de suprimare al lui Stelescu să fie executat în cel mai scurt timp, dacă este posibil chiar într-o săptămână.”[18]

Peste doi ani, revista „Cruciada Românismului”, dă un comunicat în care anunţă că, la 16 iulie 1936, Mihail Stelescu fusese asasinat la Spitalul Brâncovenesc. Intraţi în istorie sub numele de Decemviri, asasinii, mai toţi studenţi în teologie, făcuseră parte din acelaşi cuib cu Stelescu. „Joi, 16 iulie 1936, orele şapte seara, Mihail Stelescu, conducătorul «Cruciadei Românismului», a fost asasinat mişeleşte – într-una din clinicile Spitalului Brâncovenesc – de-o bandă compusă din zece derbedei. Atentatorii, terorizând personalul de serviciu cu revolverele în mână, au pătruns în camera în care Mihail Stelescu era internat în urma unei intervenţii chirurgicale. S-au tras asupra victimei 38 de gloanţe care l-au nimerit în plin, omorându-l pe loc. După ce au comis crima, atentatorii au măcelărit corpul neînsufleţit al lui Mihail Stelescu cu o secure, dovedindu-şi, cu prisosinţă, instinctele bestiale.”[19]

Dacă Stelescu fusese manipulat, dacă fusese instrument carlist şi dăduse greş în otrăvirea lui Zelea Codreanu, moartea lui trebuia folosită însă în acelaşi scop. Şi putea fi folosită. Dar ucigaşii (Decemvirii) se predau recunoscându-şi în exclusivitate vina, negând orice incitare, astfel că toate eforturile de a-i acuza pe Zelea Codreanu şi pe alţi lideri legionari (ba chiar şi pe Constantinescu-Grănicerul şi pe Nae Ionescu) de complicitate, rămân fără efect. Opt dintre ucigaşi (Ion Caratănase, Iosif Botânzan, Ştefan Curcă, Ion Atanasiu, Bogdan Gavrilă, Ion Grigore State, Ion Pele, Radu Vlad) sunt condamnaţi la muncă silnică pe viaţă iar doi (I. Trandafir şi Ştefan Georgescu) la opt ani de închisoare. Vor fi ridicaţi, ulterior, la gradul de comandant legionar şi decoaţi cu Crucea Albă, dar, în 1938 vor sfârşi, cu toţii, ucişi de Carol al II-lea.

Înainte de a se întâlni în ceruri, Zelea Codreanu şi Stelescu se întâlnesc însă într-o posibilă istorie a literaturii. Tudor Arghezi îl transferă pe Zelea Codreanu în mit, în poemul Făt-Frumos, iar un poet ocazional îl slăveşte pe Stelescu în lipsitul de har Făt-Frumos din cer. Încă o dovadă că la liziera criminalisticii (după expresia unui mare sociolog român) politica şi funcţiunea pot deveni, din scopuri, mijloace.

         

Asasinarea lui Armand Călinescu

Unul dintre cei patru prim-miniştri ai României (I. G. Duca, Armand Călinescu, generalul Gh. Argeşanu, Nicolae Iorga) victime ale odioaselor crime înfăptuite de către Mişcarea legionară, cu sprijinul substanţial al Germaniei naziste, a fost eminentul om politic şi bărbat de stat Armand Călinescu, luptător consecvent pentru apărarea integrităţii României întregite şi a ordinii de drept în stat.

„Intrat în viaţa politică a României încă din anul 1919 ca membru al Partidului Ţărănist, în urma refuzului şefului Partidului Naţional-Liberal, de a-l primi ca membru al acestui partid, tânărul avocat dotat cu o elocinţă deosebit de atrăgătoare, rod al bogatelor şi temeinicelor cunoştinţe în domenii ca: ştiinţe economice, drept, istorie, dar şi o amplă cultură generală, s-a afirmat, în scurt timp, printre personalităţile de vază ale partidului. Influenţat şi de faptele liderului Partidului Ţărănist, Ion Mihalache, cavaler al ordinului «Mihai Viteazul» şi al «Legiunii de onoare a Franţei», tânărul politician a devenit curând, după o susţinută activitate în înfăptuirea politicii partidului, deputat sub guvernul condus de generalul Alexandru Averescu, simbol al luptei eroice pentru Întregirea ţării (30 martie - 4 iunie 1927).”[20]

Cariera sa politică s-a remarcat, de la început, printr-o activitate dusă pentru apărarea ordinii în interiorul ţării şi asigurarea liniştii, pentru propăşirea acesteia, în timp ce pe plan extern nu a pregetat să militeze permanent pentru garantarea integrităţii României Întregite şi asigurarea independenţei sale.

Om politic de aleasă probitate, a militat neobosit pentru consolidarea şi respectarea jocului democraţiei, pentru consolidarea structurilor statului şi asanarea democraţiei parlamentare prin extirparea politicianismului şi corupţiei. A dovedit o exigenţă deosebită faţă de orice leza bazele statului de drept, prin acţiuni provocatoare sau de forţă.

Aceeaşi atitudine fermă, intransingentă, a dovedit şi faţă de Garda de Fier. Astfel, pe baza datelor oferite de Subsecretarul de Stat al Ministerului de Interne, subsecretariat condus de Armand Călinescu, Garda de Fier a fost desfiinţată în mai multe rânduri: 1931, 1932 şi 1933. Deşi a fost desfiinţată pentru prima dată în ianuarie 1931, iar o serie dintre liderii ei, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu, au fost arestaţi sub învinuirea de complot împotriva statului şi deferiţi Justiţiei, după căderea guvernului PNŢ (în luna aprilie 1931), tribunalul i-a achitat, punându-i în libertate.

„Aceeaşi luptă plină de abnegaţie a dus Armand Călinescu în Parlament pentru asigurarea bunului mers al ţării, fiind prezent în toate legislaţiile (1926-1928, 1931, 1932, 1933 şi cea din 1937), de când devenise parlamentar, până la uciderea sa în mod mişeleşte.”[21]

Armand Călinescu a acceptat propunerea regelui Carol al II-lea de a intra în guvernul creat după instaurarea dictaturii regale, la 10 februarie 1938, sperând a găsi o formă adecvată de apărare a intereselor ţării împotriva acţiunilor extremiste ale desfiinţatei Gărzi de Fier, dar şi împotriva pericolului extern generat de expansiunea Germaniei naziste şi sprijinirea de către aceasta, aproape făţiş, a legionarilor din România, de fapt, o Coloană a cincea a intereselor naziste în România.

Reprimarea conducătorilor legionari prin arestarea acestora, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu, la 16 aprilie 1938 şi apoi exterminarea lor, fără judecată, în noaptea de 29/30 noiembrie 1938, a generat la rândul său o escaladare a violenţei. Legionarii, cu sprijinul susţinătorilor lor din afara ţării, au declanşat o adevărată vânătoare împotriva liderilor organelor de stat, organizaţiilor democratice, organizaţiilor evreieşti şi evreilor în general, „vinovaţi pentru toate relele din România”, împotriva liderilor partidelor şi grupărilor adverse, ziariştilor, oamenilor de ştiinţă şi cultură, într-un cuvânt, împotriva tuturor celor ce nu împărtăşeau punctul lor de vedere. Armand Călinescu a devenit, astfel, cap de listă cu cei care, în planul gardiştilor şi patronilor lor de la Berlin, urmau a fi eliminaţi cu prioritate.

Încercări eşuate pentru asasinarea «omului de oţel» al României, făcute de diferite organizaţii legionare, au fost numeroase. Unele au fost cunoscute şi anihilate de către organele de Poliţie, altele au rămas doar în stadiul de plan. Astfel, la 6 februarie 1938, organizaţia legionară condusă de Bănică Dobre, întrunită într-o şedinţă secretă, a dat o «sentinţă» pentru asasinarea ministrului de Interne, Armand Călinescu, a lui Dinu Brătianu, Nicolae Titulescu şi a generalului Gabriel Marinescu (fusese subsecretar de stat la Ministerul de Interne, în guvernul prezidat de Gheorghe Tătărescu, în februarie-decembrie 1937).

„În dupa-amiaza zilei de 21 septembrie 1939, o maşină oficială se deplasa pe prelungirea Ştirbei Vodă din Bucureşti. Un autoturism care circula cu viteză tamponează din spate maşina oficială, iar în faţa vehiculului o căruţă se desface în două. Un domn între două vârste, cu monoclu şi costum elegant coboară din partea din spate a maşinii oficiale, pentru a vedea ce s-a întâmplat. Din maşina din spate ies câteva persoane care încep să tragă în domnul cu monoclu. Armand Călinescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, moare astfel răpus de peste 20 de gloanţe. Drumul său dintre minister şi casă este întrerupt pentru totdeauna. Asasinii sunt aduşi a doua zi la locul atentatului, împuşcaţi şi lăsaţi acolo. Dar ei îşi îndepliniseră planul. Zelea Codreanu era răzbunat.”[22]

Zvonul – la început – privind asasinarea premierului român a fost confirmat spre seara zilei de 21 septembrie 1939, când s-a aflat că şeful legionarilor, Horia Sima, venise direct din Germania pentru înfăptuirea actului criminal.

Asasinarea primului-ministru Armand Călinescu a stârnit o puternică emoţie în interiorul ţării, în toate straturile societăţii româneşti, acesta fiind al doilea prim-ministru al României asasinat de legionari.

Referindu-se la starea de spirit a populaţiei ţării, ziarul „Timpul” scria: „Fapta aceasta de trădare mişelească şi moartea omului care cârmuia apărarea naţională românească par de necrezut. Nu este român pe faţa căruia să nu vezi o dureroasă înmărmurire... N-a fost în istoria României, de mai bine de un veac de la uciderea lui Tudor Vladimirescu, un asasinat politic mai grozav şi un fapt de trădare mai primejdios ca acesta... Jalea de a fi secerat un om ce-şi cinstea Ţara este înzecită de faptul că asasinarea primului ministru, săvârşită în cele mai tulburi momente, izbeşte de-a dreptul în siguranţa şi liniştea statului, lipsindu-l totodată de un genial cârmuitor politic şi militar.”[23]

Presa străină, numeroase personalităţi politice din afara graniţelor României, au evidenţiat personalitatea marelui dispărut, greaua pierdere a statului român prin asasinarea premierului său într-un moment de restrişte pentru destinele Europei, cu toţii fiind de acord că în umbra criminalilor se găsea mâna nazismului german.

Suveranul României, regele Carol al II – lea, a fost de asemenea puternic afectat de oribila crimă împotriva celui mai important om politic al statului, lucru ce rezultă din următorul articol din ziarul Timpul: „Pierderea.. [lui] Armand Călinescu este ireparabilă... Pentru mine este o pierdere de neînlocuit, puteam să fiu liniştit cu el, era energic, capabil, spirit politic clar care vedea departe şi lua măsuri bine potrivite situaţiilor... Este aşa de neromânească această faptă, se vede clar că este de vădită inspiraţie străină... Această stare de lucruri nu se poate tolera, vor trebui luate nişte măsuri drastice... Lupta s-a deschis din nou, este o luptă pe viaţă şi pe moarte, iată momentul de a se hotărî cine pe cine...”[24]

În toate centrele de judeţ, dar şi în alte localităţi, prefecţii, din ordinul guvernului au desemnat câte trei căpetenii legionare care au fost împuşcate, iar cadavrele le-au fost expuse în pieţe publice; de asemenea, au fost executaţi un număr mare de legionari din diferite lagăre şi închisori. În total au fost executaţi în întreaga ţară peste 250 de legionari.

Înmormântarea marelui om politic şi bărbat de stat a avut loc câteva zile mai târziu, în cavoul familiei Călinescu, din oraşul fostă cetate de scaun, Curtea de Argeş, plâns de întreaga suflare românească, mai ales de acei oameni simpli, pentru care s-a străduit să le asigure liniştea şi pacea în ţară.

 

Asasinarea lui Nicolae Iorga

Sălbaticul deceniu patru al secolului trecut, marcat de răbufnirea delirantă a bestialităţii, a fost întunecat de asasinate odioase, însă nici unul n-a răscolit atât de profund conştiinţa românilor precum asasinarea lui Nicolae Iorga. La moartea savantului care epuizase cu egoism superlativele puterii intelectuale, 47 de universităţi din lumea civilizată au arborat drapelul românesc. Numai la noi, într-o ţară aflată sub teroarea legionară, ziarele vremii i-au anunţat moartea abia în câteva rânduri dosite printre ştirile mărunte.

„Nicolae Iorga ştia că va fi asasinat de cei împotriva cărora condeiul tăios n-a obosit să scrie. Nu s-a ascuns, cum îl sfătuia familia, la Casa Românească din Veneţia, înfiinţată la iniţiativa lui. Fiindcă nu era laş. I-a aşteptat pe îngerii morţii la masa de lucru, scriind la «Istoria universală», ceea ce ar fi trebuit să devină, poate, cea mai grandioasă lucrare izvodită de o minte omenească.”[25]

Se afla de două săptămâni la vila din Sinaia, după ce cutremurul din 9/10 noiembrie zdruncinase casa din Vălenii de Munte, trăind din stipendii, fiindcă, deşi fusese numit profesor pe viaţă, rectorul legionar al Universităţii din Bucureşti îl înlăturase de la catedră.

„În jurul orei 17.30, a fost ridicat de un grup de legionari, sub pretextul că trebuie să dea, la Bucureşti, unele declaraţii. Nu s-a opus. Ştia că va fi ucis. Scrisese, cu o zi mai devreme, două poezii premonitorii, testamentare.”[26]

Nici până astăzi nu se ştie ce s-a întâmplat din momentul în care Profesorul a urcat în Buick-ul negru, cu numărul 2116 – B.R., şi până a doua zi dimineaţa, când trupul lui, găurit de gloanţe şi acoperit de brumă, a fost găsit de nişte ţărani la marginea drumului dintre Ploieşti şi Strejnic.

Ancheta judiciară, sumară şi făcută sub teroare, arată că asasinatul s-a înfăptuit puţin înainte de miezul nopţii. Nu se ştie câte persoane au participat la uciderea lui. Mărturiile, la proces, sunt în discordanţă: indică între 5 şi 8 persoane. Horia Sima s-a întâlnit cu echipa morţii chiar în noaptea asasinatului.

Până la reprimarea rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, nu s-a făcut niciun pas pentru prinderea ucigaşilor lui Iorga şi Madgearu. Mai apoi, audiindu-se aproape o sută de persoane, martori şi informatori ai poliţiei, s-a întocmit un dosar în care au fost inculpaţi 5 legionari. Patru, în frunte cu Boeru, se adăpostiseră deja în Germania; au fost judecaţi în lipsă şi condamnaţi la moarte – dar vor muri de bătrâneţe, fără să le atingă cineva un fir de păr. Numai Ştefan Cojocaru a fost judecat în stare de arest, dar, cu toate că rolul lui determinant în uciderea lui Nicolae Iorga a fost demonstrat, el s-a bucurat de o incredibilă achitare. Astfel, niciunul dintre asasini nu a plătit nici măcar cu o lacrimă pentru una dintre cele mai abominabile crime din istoria României.

Curtea de Apel Bucureşti a întocmit, în aprilie 1941, la cererea preşedintelui Consiliului de Miniştri, o expunere succintă, dar cuprinzătoare a rezultatelor obţinute până atunci în cazul asasinării profesorilor Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu. Niciodată nu au mai fost adăugate elemente judiciare certe, în afară de cele cuprinse în raportul Curţii de Apel:

„Din ansamblul indiciilor şi prezumţiilor ce se degajă din întreaga instrucţie, urmată în cauză, rezultă că acest asasinat a fost conceput la Bucureşti, la Institutul Naţional al Cooperaţiei, unde era director Traian Boeru şi unde toţi ceilalţi învinuiţi deţineau funcţii importante.

Deşi Cabinetul II Instrucţie a fost învestit cu cercetarea asasinatului încă din 28 noiembrie 1940, totuşi, până în prezent, nu s-au putut identifica decât doi din şase asasini.

Motivele sunt următoarele:

- Până la 23 ianuarie 1941 nu s-a întreprins niciun fel de urmărire contra învinuiţilor, deşi zvonul public colporta numele asasinilor. Instrucţia, până la această dată, a fost complet ineficace, deoarece toţi informatorii erau stăpâniţi de un sentiment de teamă şi nu dădeau niciun fel de informaţiuni care să poată duce la identificare.

- După 23 ianuarie, toţi învinuiţii au dispărut, astfel că mărturia lor sau confruntările între ei şi anumiţi informatori, atât de necesară instrucţiei, nu s-au putut face.

Siguranţa şi Poliţia locală, cât şi cea generală a Statului, nu ne-au procurat niciun fel de informaţie sau probă care să ne ajute la identificarea asasinilor, dar, mai mult, nici pe cele pe care le-am cerut noi nu le-a dus la îndeplinire. (...)

În descoperirea tuturor infractorilor, judecătorul de instrucţie şi procurorul sunt ajutaţi de organele Siguranţei, Poliţiei şi Jandarmeriei. Or, când aceşti auxiliari, indispensabili instanţelor de instrucţie şi urmărire, sunt complet absenţi de la datorie sau incapabili să colaboreze în mod eficace, este explicabil faptul că, în speţa de faţă, instrucţia, până în prezent, nu a dat rezultate normale.”[27]

      

   Asasinarea lui Virgil Madgearu

Într-o zi de toamnă târzie din anul 1940, în pădurea de la Snagov, cinci membri ai Mişcării Legionare şi-au descărcat, în rafale, pistoalele în trupul unui om întors cu spatele. În bătaia puştilor se afla unul dintre cei mai iluştri economişti ai României, profesorul Virgil Madgearu.

„După-amiaza zilei de 27 noiembrie a anului 1940 părea una liniştită... Profesorul Virgil Madgearu servea prânzul alături de soţia sa, Ecaterina. Era ultima lui masă. Nimeni însă dintre cei din casă nu se aştepta la tragedia care avea să urmeze. În jurul orei 14, în faţa vilei a oprit o maşină neagră din care au coborât cinci indivizi. Uşile au fost date de pereţi, iar aceştia au năvălit asemenea unei hoarde de barbari în living. Tulburat, profesorul s-a ridicat în picioare, scrutându-i întrebător din ochi pe nepoftiţi. I s-a spus că va trebui să-i însoţească la Poliţia Capitalei pentru a da o declaraţie.Unul dintre ei păzea telefonul din hol, iar altul îl supraveghea pe cel din biroul profesorului, Acesta le-a cerut să se legitimeze, iar cel mai tânăr dintre bărbaţi a spus că îl cheamă Tudor Dacu, după care a prezentat o legitimaţie de informator al poliţiei legionare din Ploieşti. Un al doilea nume rostit aparţinea lui Ion Tucan, membru şi el al Mişcării Legionare. Pentru că ezita să plece cu ei, cel din urmă l-a asigurat pe Virgil Madgearu că într-o oră îl vor aduce îndată acasă, fiind vorba despre o formalitate. Şi ca să stingă orice grijă a profesorului şi a soţiei sale, au jurat pe cuvântul lor de onoare de legionari. Atunci, Virgil Madgearu i-a crezut. Şi-a aruncat pe umeri pardesiul şi a ieşit din casă, flancat de cei cinci indivizi. Nu avea să se mai întoarcă niciodată...”[28]

Maşina cu profesorul Madgearu aşezat pe bancheta din spate nu a pornit spre Poliţia Capitalei, ci s-a îndreptat în direcţia opusă, către ieşirea din Bucureşti. Nu a mai oprit decât în pădurea de la Snagov. Acolo, legionarii l-au somat pe Virgil Madgearu să coboare, după care l-au dus câteva sute de metri în întunericul pădurii, la locul numit Coada Lungă, departe de şosea şi de ochii oricărui trecător. Profesorul a înţeles.

„Era trecut de ora 15.00. Zgomotele împuşcăturilor care au răsunat printre copacii Snagovului au ajuns la urechile pădurarului Chirilă. Crezând că are de-a face cu niscaiva braconieri, omul s-a repezit spre locul de unde s-au auzit focurile de revolver. Deşi văzuse de la distanţă scena ieşirii din maşină a celor şase bărbaţi, nu i-a trecut prin minte că în adâncul pădurii avea să se consume o crimă oribilă. Pe drum, pădurarul s-a întâlnit cu legionarii care se întorceau spre maşină. I-a luat la rost întrebându-i de ce au tras cu arma în pădure, iar criminalii i-au răspuns sec că s-au distrat împuşcând ciori. După ce a notat numărul de înmatriculare al maşinii (6211B), paznicul pădurii a înaintat ca să verifice urmările trecerii celor şase vandali. În scurt timp, s-a oprit locului albindu-se la faţă. La picioarele lui se găsea un cadavru, întins cu faţa la pământ şi cu spatele ciuruit de gloanţe. Era al profesorului Virgil Madgearu.”[29]

Ancheta a avut un început greoi, fiind obstrucţionată de aproape toate structurile decizionale. În acea vreme, Mişcarea legionară era la putere. Relaţiile lui Horia Sima cu mareşalul Antonescu nu începuseră încă să se deterioreze. După înlăturara legionarilor de la conducerea ţării, elementele de anchetă au început să fie puse cap la cap. Declaraţiile Ecaterinei Madgearu şi ale servitorilor familiei au condus la identificarea ucigaşilor profesorului Madgearu.

Asasinarea lui Virgil Madgearu s-a comis în perioada în care teroarea cumplită instaurată de aşa-numitul Stat Naţional Legionar a atins cote abominabile. La închisoarea Jilava, au fost ucişi zeci de deţinuţi politici. În întreaga ţară, sute de oameni au fost schingiuiţi sau omorâţi în numele sfintei răzbunări legionare. Legile erau considerate relicve ale regimului trecut, iar singurele norme pe care cămăşile verzi le respectau erau circularele lui Horia Sima sau ordinele demenţiale ale şefilor de cuib.

Profesorul Madgearu a fost ucis la câteva zile după ce osemintele lui Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul Legiunii, precum şi ale Decemvirilor şi Nicadorilor au fost deshumate din groapa comună din Tâncăbeşti. Şi ei fuseseră ucişi cu o bestialitate ieşită din comun, în timpul dictaturii lui Carol al II-lea. Furia legionarilor nu a cunoscut limite şi s-a manifestat în cele mai laşe forme. Cu minţile înceţoşate de ură, au început să îi execute pe toţi oponenţii Legiunii, iar Virgil Madgearu era ştiut ca fiind unul dintre cei mai consecvenţi adversari politici ai regimurilor extremiste. Pentru aceasta a plătit cu viaţa.

Crima a devenit cunoscută de întreaga opinie publică, abia când organizaţia lui Horia Sima a pierdut frâiele puterii, în ianuarie 1941. Până atunci, cizma cenzurii legionare apăsa grumazul presei.

                  

________________          

              Bibliografie selectivă

1. A.S.R.I., dosar nr. 293/1940, fila 115

2. A.S.R.I., Fond "P", dosar nr. 111.041, vol. 1, f. 186-189

3. A.S.R.I., Fond "P", dosar nr. 111.041, vol. 1, f. 192-196

4. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Ministerul de Interne, diverse, dosar 7/1936, f. 111-112

5. Arhivele Totalitarismului, Crime politice celebre din peisajul politic românesc, anul III, nr. 4, 1995

6. Arhivele Totalitarismului, Sub imperiul fricii, anul XIV, nr.52-53, 3-4/2006

7. „Cruciada Românismului”, anul I, nr. 18, 21; 19 iulie 1936

8. “Cuvântul Iaşului”, Întrebări cu privire la moartea prefectului Manciu, nr. 3 (6), 3 noiembrie 1924

9. „Cuvântul Iaşului”, Să spunem adevărul, nr. 2 (17), 27 octombrie 1924

10. „Cuvântul”, Mărturii de azi şi de ieri, nr.17 (21), 1938

11. Dosarele istoriei, «Omul de oţel» împotriva Gărzii de Fier, anul IV, nr. 10 (38), 1999

12. Dosarele istoriei, Asasinate şi procese politice în România interbelică, anul IV, nr. 6 (34), 1999

13. Dosarele istoriei, De la bomba din Senat la atentatul din Gara Sinaia, nr. 8 (37)

           14. Dosarele istoriei, Gloanţe la Sinaia, anul IV, nr.6 (34), 1999

           15. ”Jurnalul naţional”, Virgil Madgearu, căzut sub armele  

           legionarilor, Anul XII, nr. 3289, 8 martie 2004

           16. „Jurnalul naţional”, Au fost tăind un brad bătrân, Anul XII,     nr. 3289, 8 martie 2004

           17. „Magazin istoric”, Armand Călinescu contra Gărzii de Fier, nr. 7, octombrie 1967

          18. „România liberă”, Cine a fost Vaida-Voevod?, nr. 3250, 23                              

           ianuarie 2003

            19. “Timpul”, Sentinţa legionară, anul III, nr. 860, 23 septembrie

           1939                                                   

           20. “Timpul”, Un sfârşit tragic, nr. 861, 24 septembrie 1939

           21. “Universul”, Achitarea lui Codreanu, nr. 3(10), 28 mai 1925

           22. „Universul”, Constantin Manciu – prefectul de Iaşi, nr. 1(13), 8 iunie   1924

           23. “Viitorul”, Asasinarea lui I.G.Duca, nr.5(15), 31 decembrie 1933.



  1. Dosarele Istoriei, Asasinate şi procese politice în România interbelică, anul IV, nr. 6 (34), 1999, p. 41
  2. “Universul”, Constantin Manciu – prefectul de Iaşi, nr. 1(13), 8 iunie 1924, p. 7
  3. „Cuvântul Iaşului”, Să spunem adevărul, nr. 2 (17), 27 octombrie 1924, p. 5
  4. A.S.R.I., Fond "P", dosar nr. 111.041, vol. 1, f. 186-189
  5. Dosarele Istoriei, De la bomba din Senat la atentatul din Gara Sinaia, nr. 8 (37), p. 35
  6. Cuvântul Iaşului, Întrebări cu privire la moartea prefectului Manciu, nr. 3 (6), 3 noiembrie 1924, p. 9
  7. “Universul”, Achitarea lui Codreanu, nr. 3(10), 28 mai 1925, p. 12
  8. A.S.R.I., Fond "P", dosar nr. 111.041, vol. 1, f. 192-196
  9. “Universul”, Achitarea lui Codreanu, nr. 3(10), 28 mai 1925, p. 12
  10. Arhivele totalitarismului, Sub imperiul fricii, Anul XIV, nr. 52-53, 3-4/2006, p. 27
  11. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Dumitru Drăghicescu, dos. nr. 4, fila 148-149.
  12. “Viitorul”, Asasinarea lui I.G. Duca, nr. 5(15), 31 decembrie 1933, p. 10
  13. Arhivele Totalitarismului, Crime politice celebre din peisajul politic românesc, anul III, nr. 4, 1995, p. 24
  14. Dosarele Istoriei, Gloanţe la Sinaia, anul IV, nr. 6 (34), 1999, p. 48
  15. “Cuvântul”, Mărturii de azi şi de ieri, nr. 17 (21), 1938, p. 9
  16. România Liberă, Cine a fost Vaida-Voevod?, nr. 3250, 23 ianuarie 2003, p. 14
  17. Arhivele totalitarismului, Sub imperiul fricii, anul XIV, nr. 52-53, 3-4/2006, p. 29
  18. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Ministerul de Interne, diverse, dosar 7/1936, f. 111-112
  19. Cruciada Românismului, anul I, nr. 18, 21; 19 iulie 1936, p. 5
  20. Magazin Istoric, Armand Călinescu contra Gărzii de Fier, nr. 7, octombrie 1967, p. 11
  21. Dosarele Istoriei, «Omul de oţel» împotriva Gărzii de Fier, anul IV, nr. 10 (38), 1999, p. 31
  22. “Timpul”, Sentinţa legionară, anul III, nr. 860, 23 septembrie 1939, p. 17
  23. Ibidem, p. 19
  24. “Timpul”, Un sfârşit tragic, nr. 861, 24 septembrie 1939, p. 5
  25. “Jurnalul Naţional”, Au fost tăind un brad bătrân, Anul XII, nr. 3289, 8 martie 2004, p. 7
  26. Ibidem, p. 7
  27. A.S.R.I., dosar nr. 293/1940, fila 115
  28. “Jurnalul Naţional”, Virgil Madgearu, căzut sub armele legionarilor, anul XII, nr. 3289, 8 martie 2004, p. 23
  29. Ibidem, p. 24

Informații adiționale

  • Autor:
  • Data aparitiei: Vineri, 05 Iunie 2020
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
  • Descriere: ---
  • Editor: Biblioteca Județeană ”Antim Ivireanul” Vâlcea
  • Contributor: Valentin Smedescu
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Revista «Studii vâlcene», Serie nouă, nr. VII (XIV), 2011
  • Limba: română
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Bibliografii tematice
Citit 247 ori Ultima modificare Joi, 09 Aprilie 2020 09:05
Ești aici: Home Valcea Valcea Asasinatele legionare