Istorie Locala

Marți, 14 Aprilie 2020 09:06

Potecașii de la Viorești

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Dacă vrem cu adevărat să aflăm de unde venim şi cine suntem, trebuie să ne cunoaştem strămoşii.   Dar, cum ei s-au prefăcut de mult timp în oale şi ulcele, după cum zice poporul, nu avem decât să   ne aplecăm   asupra trecutului,   să descifrăm şi să înţelegem creaţiile şi vestigiile care   ne vorbesc despre spiritualitatea lor. Unul dintre cele mai importante domenii ale   activităţii umane care a dat opere menite să comunice   credinţa,   gustul pentru frumos, afectivitatea   şi   toate trăsăturile nobile ale sufletului românului îndeosebi, este arta religioasă.

 

Mândria oltenească din zona de sub munte, nu în sens de păcat, ci în sensul că noi ştim cine suntem, ne face să afirmăm cu seninătate că judeţul Vâlcea, care cunoaşte peste şase secole de atestare documentară, este un spaţiu privilegiat al lumii româneşti, ,,un ţinut în care spiritul creator a germinat încă de la debutul existenţei noastre istorice, configurând o identitate proprie, cu pecetea duhului inconfundabil al locului, pe structura fondului unitar al culturii autohtone”. Un loc aparte în configuraţia judeţului Vâlcea îl ocupă zona dealurilor subcarpatice de la poalele masivului Căpăţânii, cu pădurile ei odinioară cu greu de pătruns, cu apele ei repezi, bogate în peşte, cu turmele de oi şi de vite, care au asigurat bunăstarea, precum şi prisosul material al locuitorilor ei. În acelaşi timp, aici şi-au găsit un adăpost sigur în vremurile de restrişte şi jale ale poporului nostru, haiduci, boieri, monahi şi chiar domnitori ai Ţării Româneşti. Semnificativ este faptul că în partea de nord a judeţelor Vâlcea şi Gorj, în epoca stăpânirii austriece a Olteniei, se aflau concentrate două treimi din boiernaşii provinciei.

    

Vâlcea voievozilor, a marilor boieri şi episcopi, este mai ales Vâlcea moşnenilor, a ţăranilor liberi, a   unor exponenţi de   elită   ai păturilor populare, care au devenit păstrători şi purtători ai moştenirii culturale, ajungând ei înşişi ctitori de monumente şi creatori de opere de artă. Aşezământul monastic de la Hurezi, ctitoria voievodală a Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714), focar de cultură şi spiritualitate, a exercitat pentru mult timp o înrâurire asupra creaţiei ţăranilor, care, din dorinţa de a face ceva pentru comunitate, ne-au lăsat monumente absolut specifice: biserici de lemn, cruci frumos sculptate sau zugrăvite, ceramică lucrată şi pictată manual, cu cornul. Din rândurile ţărănimii, ale ,,stării a treia”, se vor ridica în veacul al XVIII-lea meşteşugari, neguţători, clerici mărunţi şi chiar boiernaşi, care vor da naştere unei mentalităţi populare, deopotrivă a satului şi a oraşului, ducând pe plan cultural, la sfârşit de ev mediu românesc, la geneza mentalităţii româneşti moderne.

Aşa s-a ajuns să se vorbească despre ,,veacul de aur al artei noastre populare”, care ,,încalecă” pe două secole, după cum spunea Maria Golescu, adică se întinde de la 1750 la 1850. Desigur, zona de manifestare a acestui ,,stil popular” în arta religioasă se întinde din Buzău până în Mehedinţi, în nordul Munteniei şi al Olteniei, unde vom întâlni ctitorii de vătafi de plai, căpitani sau simpli prelaţi, înşirate pe sub munte, în aşezări cu o ţărănime liberă puternică, cu dregători locali ieşiţi din mediul sătesc şi ajunşi la o oarecare stare ce le-a permis înălţarea de lăcaşuri, preluând, între 1750 şi 1850, tradiţia artistică brâncovenească şi creaţia postbrâncovenească exprimată similar atât în arhitectură, cât şi în pictură.

Simbolic, parcă, veacul brâncovenesc poate fi socotit încheiat printr-un mic lăcaş cu hramul ,,Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, aflat în preajma Hurezilor voievodali, ,,în locul cu nume de floare al Vioreştilor din părţile Slătioarei vâlcene”. Suntem datori să vorbim acum despre acest sfânt lăcaş, deoarece, la data de 7 septembrie 2008, s-au împlinit 500 de ani de la prima atestare documentară a comunei Slătioara, eveniment comemorat printr-un simpozion care a avut loc sâmbătă, 6 septembrie 2008, la Sfânta Mănăstire Bistriţa, ctitoria princiară a boierilor Craioveşti. De ce aici? Deoarece domnitorul Ţării Româneşti, Mihnea cel Rău, în efemera sa domnie (aprilie 1508 – octombrie 1509), emite, la 7 septembrie 1508, în Bucureşti, un hrisov, în care, după ce arată că fraţii Craioveşti (Barbu, Pârvu şi Danciu), au dăruit acestei mănăstiri multe sate şi moşii întinse, cum ar fi ,,Plăviceani pe Şăoşu”, ,,Brâncovenii şi Gândeanii şi Vădastra toată”, ,,Bogdăneii de la Codmeana toţi şi Milostea toată şi Slătioarele toate”, întăreşte aceste danii şi le sporeşte cu altele noi, ,,ca să fie spre înstărirea Sfintei Mănăstiri şi dumnezeieştilor călugări şi rugători, părintelui egumen, ieromonah, chir Moisi; şi după acesta, care va fi năstavnic şi tuturor celor ce vor fi fraţi întru Hristos, ca să le fie de hrană, iar nouă şi părinţilor noştri de veşnică pomenire şi celor ce vor fi după aceştia, copiilor şi rudelor noastre”.

Interesantă etimologia numelui comunei Slătioara, care apare iniţial sub formă de plural (Slătinoarele), de la slavonul slatină, care înseamnă sărătură umedă, apă sărată. Meleagurile acestea au fost locuite încă din paleolitic, după cum arată descoperirile arheologice. Pentru noi, Slătioara este importantă mai ales prin cele patru biserici monumente istorice aflate în satele ei componente, două de lemn şi două zidite, toate datând din secolul al XVIII-lea, dintre care cea mai importantă este cea din satul Goruneşti, cătunul Vioreşti. Numit cândva mahalaua Viorel, acest cătun îşi are numele de la Nicolae Viorel, probabil venit aici de peste munţi, ca şi Toader Moga, ai cărui urmaşi au dat numele satului Mogeşti. După cum ne spune pisania de deasupra uşii de la intrare, ,,Cu ajutorul lui Dumnezeu, s-au zidit această sfântă besiarecă în hramu sfântei Intraria în Beserică a Născătoarei de Dumnezeu, Fecioarei Maria şi a Sfântului Ioan Botezătoriu. Şi s-au făcut de robul lui Dumnezeu, Ioan şi soţia lui Anădreca şi părinţii mei, Vladu, Stancia. Şi s-au făcut cu toată cheltuiala lui. Noiembrie ziua 29, leat 7290”, adică 1781. Scrisă într-un stil lapidar, ea nu ne dă prea multe date despre ctitori. Meletie Răuţu este de părere că biserica de la Vioreşti a fost zidită la 1781 de către un oarecare Ioan Pociump cu soţia lui Andreica şi părinţii ei, Vladu şi Stanca, după care s-a refăcut la 1800 şi s-a zugrăvit la 1804 – 1805, ,,cu toată cheltuiala domnului Nicolae Viorel şi a d-lui Vătaf Ioan Urşanu, ale căror nume sunt scrise şi pe clopotul mic al acestei biserici”. În sprijinul acestei ipoteze vine tabloul votiv de la biserica Urşani, apogeul ctitorilor ,,vătafului de plai” Ioan Popescu zis Urşanu, realizată între 1800-1806, unde apar pictate, pe peretele de vest, ,,Stana, jupâneasa dumnealui” şi ,,Jupâneasa Nedelea, muma vătafului”.

Meşterii constructori ai bisericii de la Vioreşti sunt necunoscuţi, la fel şi pictorii. După Maria Golescu, pictura acestei biserici este opera lui Dinu Zugravul (Constandin) şi a lui Manole, asociaţi cu Gheorghe şi Cochina, toţi din Craiova, care pictaseră cu trei ani în urmă, la 1802, o altă ctitorie a vătafului Urşanu, biserica din satul Cociobi – Slătioara. Ca şi la biserica de la Urşani, în jurul ctitorilor, pierduţi parcă în anonimat, ca şi al meşterilor lucrători la ridicarea sfântului lăcaş, se grupează întreaga comunitate a satului Vioreşti, care devine un ctitor colectiv şi ia locul voievozilor şi al marilor dregători chiar şi în ce priveşte tabloul votiv. Ceea ce face din biserica Vioreşti un monument de artă singular în Oltenia de nord, este absenţa totală, pe laturile de sud, est şi nord de la exterior, a oricăror scene cu caracter religios. Porţiunea de sub cornişă, până la brâul de deasupra ferestrelor, cunoscută îndeobşte sub denumirea de ,,friza potecaşilor”, este un document istoric incontestabil, care ne vorbeşte despre portul şi despre ocupaţiile ctitorilor de la sfârşit de secol XVIII.

În această friză apar ţăranii moşneni din stirpea lui Viorel, Laţă şi Radulin, în port ţărănesc de toate zilele, cu căciuli înalte şi giubele de dimie albă garnisite cu blană sau stofă neagră, aşezaţi pe cai călare în trap şi cozile uniform legate, întocmai ca într-o paradă. Din grupul de călăreţi, se distinge vătaful Ion Urşanu, în calitate de reprezentant al obştii săteşti şi, evident, ca un ctitor mai important. El apare în haine negre, călărind un cal negru şi la distanţă faţă de însoţitorii săi, care au rămas respectuoşi mai în urmă. Măiestria pictorilor populari, care şi-au dus arta până la rafinament, a reuşit să dea acestui grup de cavaleri atmosfera de ordine şi disciplină caracteristică îndeletnicirii lor, şi anume aceea de potecaşi, numiţi uneori şi poteraşi. Se poate afirma cu certitudine că aceşti ctitori făceau parte din cei ,,20 de plăieşi călăreţi ce se numesc şi potecaşi”, după cum arăta V. A. Urechia, care erau însărcinaţi cu paza drumurilor de munte şi care completau schema administrativă a satelor de munte. Instituţia plăieşilor exista încă din perioada ocupaţiei austriece din Oltenia (1718-1739), numiţi încă de pe vremea aceea potecaşi, pentru că ei completau cordonul de pază de-a lungul acestui lanţ de munţi străbătut de numeroase poteci şi lăsători. Domnitorul Alexandru Ipsilanti avea să sporească numărul acestora, în 1778, punându-i sub ascultarea vătafului de plai. Ei aveau obligaţia să fie oameni de nădejde, să facă treabă bună, să fie ,,oameni de slujbă, ziua şi noaptea”, ,,să bată război cu hoţii” şi să ajute vătafului la menţinerea ordinii şi respectarea legilor.

În reprezentarea picturală a acestor personaje, zugravii pământeni, oamenii simpli care se ridică din popor, au imboldul de a se abate de la tipicul erminiei şi de a introduce în pictură elemente din folclor. Nu întâlneşti aici nimic din hieratismul bizantin. Feţele personajelor sunt pline de viaţă, cu ochi luminoşi, asemănătoare puţin unele cu altele, dar în mare opoziţie cu tradiţia picturii bisericeşti. Să nu uităm că, încă din secolul al XVII-lea, circula romanul popular ,,Alixăndria”, adică istoria fabuloasă a lui Alexandru cel Mare din Macedonia şi a lui Darie din Persida. Probabil, sub înrâurirea vreunui manuscris ilustrat al acestui roman, meşterul zugrav de la Vioreşti a avut îndrăzneala să introducă tema cailor şi a călăreţilor în decoraţia exterioară a bisericii. Calul, ca element singular, fără călăreţ, mai apare, sub înrâurirea ,,Alixăndriei”, şi la alte biserici din Oltenia, cum ar fi la Turceşti. El stă de strajă în imediata apropiere a pridvorului, uneori deasupra chenarului acestuia, pe peretele de miazăzi, acolo unde, în tindă, este reprezentată ,,văpaia de foc” cu toate caznele iadului, din care se desprinde Alexandru între împăraţii Kyr al perşilor, Por al indienilor, Darie, Nabucodonosor sau Ţar August de la Râm. Tălmăcirea acestei reprezentări se impune de la sine, dacă ne amintim că, în localizarea română a ,,Alixăndriei”, Ducipal (Bucefal = cu cap de bou), calul lui Alexandru, va necheza cu atâta putere, încât se va cutremura pământul de va ieşi din ţâţâni, şi atunci se va întâlni cu stăpânul său, care va încăleca pe el ca să intre împreună în rai.

Brâul de călăreţi de la Vioreşti reprezintă saltul artei populare de la umilul motiv al calului, a cărui simbolistică poate să oscileze potrivit culorii lui, între rai şi iad, până la înflorirea artistică pe care o atinge tema potecaşilor. El se încadrează în procesul de ,,altoire” a artei populare pe ramura literaturii edificatoare sau apocrife şi de creare a personalităţii şi a conştiinţei de sine a oamenilor proveniţi din rândul ţăranilor, prin ,,stilul popular” al secolului al XVII-lea.

Sfârşitul veacului de aur al artei noastre populare, care coincide cu mijlocul secolului al XIX-lea (anul 1850), înregistrează laicizarea completă a picturii religioase a lăcaşurilor de cult, cu toată împotrivirea erminiilor bizantine şi a clerului bisericesc. Pictura votivă în frescă, aşa cum de altfel, este întreaga artă religioasă tradiţională, se află într-un proces de destrămare accentuată. Asistăm la pătrunderea, pe scară tot mai largă, în pictura bisericească, a tehnicii uleiului, care va presupune o execuţie uşoară, mai rapidă şi mai ieftină.

Dacă dorim să mai vedem ceva din specificul românesc, dintr-o viziune artistică proprie, plămădită pe acest pământ, să urmăm potecile şi căile care ne conduc prin livezi de pruni sau prin fâneţe, pe firul apelor sau printre stânci, la bisericuţele din nordul judeţului Vâlcea, unde dorinţa noastră de linişte şi rugăciune se va întâlni cu simplitatea, sinceritatea şi optimismul ce caracterizează întreaga artă oltenească. Unul dintre aceste locuri se află pe Cerna în jos, în satul Goruneşti, şi se numeşte biserica potecaşilor de la Vioreşti...

Informații adiționale

  • Autor:
  • Data aparitiei: Vineri, 05 Iunie 2020
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
  • Descriere: ---
  • Editor: Biblioteca Județeană ”Antim Ivireanul” Vâlcea
  • Contributor: Valentin Smedescu
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Revista «Studii vâlcene», Serie nouă, nr. V (VII), 2009
  • Limba: română
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 241 ori Ultima modificare Marți, 14 Aprilie 2020 09:09
Ești aici: Home Valcea Valcea Potecașii de la Viorești