Istorie Locala

Marți, 24 Iulie 2012 15:01

Matei Basarab - «cel mai mare ctitor al neamului nostru»

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Sursa fotografiei

Matei Basarab (1632-1654), „nepotul răposatului Io Băsărabă voievod“[1] şi fiul vornicului Danciu din Brâncoveni-Olt, este unul dintre cei mai apropiaţi domnitori ai meleagurilor vâlcene.

Epoca lui Matei Basarab va fi una de înflorire culturală, de închegare a unei şcoli artistice, fără de care “explozia” brâncovenească nu ar fi fost posibilă. A fost un adevărat Mecena, protector al culturii, sprijinitor al ortodoxiei, militând pentru păstrarea nealterată a tradiţiei ortodoxe. Toate aceste însuşiri ale personalităţii sale vor contribui la consacrarea suveranului ca cel mai mare ctitor al poporului român din epoca medievală, un adevărat patron al bisericii. A ridicat din temelie peste 30 de biserici, la care se adaugă refacerea multor altora, atât în ţară, cât şi la Muntele Athos şi la sud de Dunăre.

 

Ca urmare a primei lupte – nenorocoas - cu Leon Tomşa, la Bucureşti (23 august 1631), Matei Basarab a stat ascuns la Mânăstirea Tismana, pentru că acesta voia să-l ucidă. După zece zile, a trecut munţii în Transilvania, dar nu pe valea Oltului ci pe la Caransebeş. Pentru a-i pedepsi pe locuitorii partizani ai agăi Matei, oştile lui Leon vodă “au jefuit şi au prădat ţara de preste Olt foarte rău”. În septembrie 1632, Matei urcă pe scaunul domnesc fără învoirea Porţii otomane, dar un an mai târziu capătă de la sultan caftanul de întărire[2]. Din cronica lui Georg Kraus aflăm că Abaza paşa ar fi numit mai înainte ca domn pe un fals pretendent: tăbăcarul Stănimir din Râmnicu-Vâlcea. Înainte de 1634, acesta a fost predat lui Matei Basarab care l-a „sluţit” pentru cutezanţa sa[3]. Domnitorul i-a pedepsit pe boierii care în anumite împrejurări îi deveneau ostili. Astfel, la începutul domniei, deoarece Chisar, paharnic din Ruda Vâlcii “n-a ascultat de cartea domniei mele […] am bătut pe Chisar paharnic în divan foarte mult, de i-am dat 300 de toiege şi am scos domnia mea pe Chisar paharnic din divan cu mare ruşine şi a stat de gloabă şi am închis domnia mea pe Chisar paharnic în temniţă”[4].

Ansamblul fortificat al mănăstirii Arnota, aşezat „sus pe panta cea mai înaltă a munţilor” (masivul Buila din Munţii Căpăţânii, în comuna Costeşti-Vâlcea), este unul dintre primele şi cele mai reprezentative ctitorii ale domnitorului Matei Basarab, care şi-a dorit să clădească aici necropola familiei sale. Legenda spune că în anul 1633, când domnitorul, fiind învinuit de turci de comiterea unui omor, a fost urmărit pentru a fi dus la Constantinopol. Fugind de grabă, urmat de câţiva olteni credincioşi, trece de la Târgovişte la Curtea de Argeş, la Mânăstirea Cozia şi schitul Iezer, ajungând în muntele Arnota, lângă Bistriţa. Se mai spune că aici şi-a găsit domnitorul scăparea, într-un loc ascuns, mlăştinos şi cu multă răchită. În semn de recunoştinţă Matei Basarab a hotărât să construiască o mănăstire pe locul unde Dumnezeu i-a scăpat viaţa.

Domnitorul a ridicat acest sfânt lăcaş între anii 1633-1636, pe locul unei biserici de lemn din secolul al XVI-lea, clădită de tatăl său Danciu[5]. Mânăstirea este menţionată pentru prima oară documentar, la 11 iulie 1636, când Matei Basarab îi dăruieşte o ocină la Bogdăneşti[6]. Prin hrisovul de danie, din 23 aprilie 1638, Matei Basarab înzestrează Mânăstirea Arnota cu vinăriciul din satele Costeşti, Bărbăteşti şi Dobriceni şi cu o treime din veniturile vămii de la Câineni, menţionând că  “a zidit-o din temelii”[7]. Un an mai târziu, domnitorul interzicea închinarea la Athos a marilor mănăstiri ale Ţării Româneşti, printre care se număra şi Mânăstirea vâlceană[8].

În anul 1646, Matei Basarab a reînhumat, la Arnota, osemintele tatălui său care stătuseră îngropate, până atunci, la Alba Iulia. Pe lespedea mormântului, s-a săpat următorul text: “Aicea zac oasele c[reştinului] şi binecredincios[ului şi a noast]re rudă, boiaren, ju[panului Danciului] vornicul(u)i Brâncovea[nu; şi prileji]ndui-i-se m(o)artea [în ţara Ar]dealului, acolo i s-au [îngru]pat trupul, în mi[tro]polia Bălgradului, în corsul ani[lor] 7108 [1599]. Iar fiiu-seu, prealominatul Ion Mateiu Băsărab voevod, [domnul Ţă]râi Rumâneşti, într-al 16 an de domneia  lui, trimi-s-au pre credincio(sul) mării sale; Dragomir vel vornic î(i) adus(e) oasele de le-au îngrupat într-această  s(fâ)tă mănăstire Arno[ta], care e ziditiă din temel(ie) de măria-sa”[9].

La 25 februarie 1634, pentru a împiedica fuga rumânilor peste graniţele ţării, domnitorul se adresează vătafilor de plai din judeţele Vâlcea şi Gorj, poruncindu-le „să nu care cumva să treacă mai mult de 1 rumânu den Polovragi în ceea parte, că prentr-al cui plai va treci, nu alt veţi plăti, ce numai cu capul”[10]. În timpul domniei lui Matei Basarab, în urma unor ample lucrări de reconstrucţie, reconsolidare şi extindere la Mânăstirea Govora din Vâlcea, în 1637 s-a instalat a doua tipografie cunoscută din Ţara Românească. Domnitorul va întemeia aici prima şcoală de cultură din Ţara Românească, pe care o înzestra cu un venit de 1.000 de galbeni; aceşti bani vor fi daţi egumenului mănăstirii Govora, Meletie, pentru întreţinerea şcolii, a tipografiei, a tipăriturilor, cât şi pentru plata profesorilor (august 1636)[11]. Încă din primii ani de funcţionare, de sub teascurile acestei tipografii vor cunoaşte lumina tiparului lucrări importante ale culturii medievale româneşti, precum Psaltirea slavonească, la 1637-1638, Evanghelia învăţătoare (1642) şi, mai ales, prima lucrare tipărită în limba română: Pravila bisericească cunoscută şi sub numele de Pravila cea Mică (datorită formatului ei) sau Pravila de la Govora (1640), tradusă în româneşte, din slavonă,  de către nu mai puţin vestitul Mihail Moxa(lie) de la Mânăstirea Bistriţa. Cartea a fost tipărită în şapte luni, prin grija lui Meletie Macedoneanul „care trăise în atmosfera de viaţă spirituală a mănăstirii Zografos din Muntele Athos“ şi care „învăţase tiparul în mânăstirile lui Petru Movilă“, şi a lui Ştefan din Ohrida. Stihurile la stema Ţării Româneşti, cu care se deschide cartea, compuse de renumitul cărturar al epocii, Udrişte (Uriilă) Năsturel - cumnatul domnitorului Matei Basarab, o parte din Predoslovia alcătuită de Meletie Macedoneanul şi ultima pagină,  scrisă de ieromonahul Ştefan din Ohrida - unul dintre cei care au trudit la tipărirea cărţii, au fost alcătuite în limba slavonă - manifestări târzii ale slavonismului în Ţara Românească, înainte de dispariţia lui definitivă.

Precum se ştie, cartea este o culegere de legi (cea dintâi carte de legi în limba română), „direptătoriu  de leage“ privitoare la mediul clerical şi, deopotrivă, la cel laic. Pravila a fost alcătuită la dorinţa lui Teofil, mitropolitul Ţării Româneşti, în acord şi înţelegere cu Ghenadie, mitropolitul Transilvaniei. Din acest motiv, s-au făcut două ediţii: una pentru Ţara Românească, alta pentru Transilvania. Textul este acelaşi, doar  predosloviile apar cu semnăturile, separate, ale celor doi mitropoliţi. În Predoslovia sa, mitropolitul Teofil spune că Pravila „este o colecţie de legi canonice şi civile, făcută după o traducere slavonă a unui nomocanon de origine bizantină“. Rostul tipăririi acestei cărţi este nobil: „Socotit-am că mai toate limbile au carte pre limba lor. Cu aceea cugetai şi eu, robul Domnului Mieu I[isu]s H[risto]s, să scot această carte, anume Pravila, pre limba rumânească [...]“[12].

De altfel, egumenul Meletie Macedoneanul, cel care a supravegheat şi încurajat activitatea de tipărire, este unul dintre cei mai importanţi stareţi ai mănăstirii: în cei patru ani cât a păstorit aici - 1636-1640, el a făcut-o cea mai renumită şi mai bogată aşezare monahală a ţării acelui veac. „Cărţile de sub Matei Basarab sunt pentru români ceea ce Biblia lui Luther a fost pentru popoarele germanice “, spunea Mihai Eminescu.

Despre existenţa primei fabrici de hârtie din Ţara Românească, aflăm din prefaţa scrisă în   slavonă de către Udrişte Năsturel la Antologhionul tipărit la Câmpulung-Muscel în 1643. Autorul laudă acţiunea domnului de a înfiinţa „moara făcătoare de hârtie”. Această „fabrică” se afla amplasată pe iazul morilor, vecină cu biserica „Sf. Gheorghe”, situată în piaţa Râmnicului. Pe hârtia fabricată aici, se află în filigran, stema Ţării Româneşti. După cum se cunoaşte, fabrica funcţiona înainte de 1642. Materialul produs avea să fie folosit atât de tipografia de la Mânăstirea Govora, cât şi de alte centre tipografice din ţară (Dealul, Câmpulung, Târgovişte)[13].

Fabrica de hârtie a fost domnească, dar mai apoi avea să fie preluată de boierii Rudeni, care au ţinut-o până la 1672-1673, când au închinat-o mitropolitului Varlaam şi mănăstirii sale Fedeleşoiu, împreună cu biserica "Sf. Gheorghe" din Râmnic. La 5 mai 1693, într-un act al lui Constantin Brâncoveanu, moara funcţiona încă, nu şi după această dată, căci un alt act din 22 septembrie 1708, menţionează cu precizie locul, care se întinde „până unde a fost moara de hârtie”[14].

Matei Basarab a efectuat unele lucrări la complexul arhitectonic al Episcopiei, dar acestea nu sunt prea bine precizate în documente. Călătorul sirian Paul de Alep scria că palatul episcopal din Râmnic seamănă cu cel al mitropoliei, numai că este mai mic. Un document austriac din anul 1731, precizează că voievodul a construit „casa tipografiei cu pivniţa de sub ea“[15]. Aceste construcţii nu se mai pot vedea astăzi, deoarece au fost distruse în focul din 1736, în timpul războiului austro-turc.

Matei Basarab şi doamna Elina figurează în pomelnicul ctitorilor de la fostul schit Slătioarele-Ocnele Mari din Vâlcea, pentru lucrările de renovare şi repictare a acestui sfânt lăcaş. Numele voievodului apare şi la Mânăstirea Dintr-un Lemn (1635), însă ctitorul este boierul Preda Brâncoveanu. Este posibil ca domnitorul să fi contribuit şi el la ridicarea acestei biserici.

Prin actul din 15 aprilie 1635, Teofil - episcopul Râmnicului întăreşte mănăstirii Govora „un loc de casă cu pivniţă, cu grădină, până la Uliţă, până la moara Govorei, în oraşul Râmnic”[16].

În vremea când Matei Basarab se afla la „plimbare” peste Olt, în oraşul Râmnic, egumenul Coziei a cerut să i se dea vinăriciul din Jiblea, în schimbul vinăriciului din Uliţa cea mare din Râmnic, ceea ce domnul aproba prin actul din 11 august 1638[17].

La 11 aprilie 1647, Matei Basarab a însărcinat pe căpitanul de dorobanţi Buliga să fie ispravnic al mănăstirii Govora pentru cei care nu-şi dau „de voe” gorştina (taxa pentru efectivele de oi) la Cerneţi[18]. Pentru primăvara anului 1654, domnitorul hotărăşte să se confrunte cu răsculaţii, având sprijinul tătarilor şi al principelui Gheorghe Rákóczi al II - lea. N-a mai apucat să-şi îndeplinească acest plan, căci s-a stins în dimineaţa zilei de 9 aprilie 1654, răpus de “o boală fără leac”[19], fiind “slab şi apucându-l adâncile bătrâneţe”[20]. Domnitorul a fost îngropat, cu tot ceremonialul cuvenit, alături de soţia sa, la biserica domnească din Târgovişte, deşi dorinţa sa fusese să fie dus la Arnota.

În anul 1655, ţara a fost zguduită de răscoala seimenilor, dar nu numai a oştenilor, ci şi a ţăranilor asupriţi, îndreptată împotriva boierilor, clerului şi turcilor. Răsculaţii aleg pe spătarul  Hrizea ca domn.  Judeţul Vâlcea fiind profund marcat de tumultul acestei răscoale, capitanul Râmnicului s-a prezentat abia la 4 august 1655, să depună jurământul faţă de domnie. Rezistenţa a continuat, însă, şi în 1657, când Hrizea, după ce evadează de la Alba lulia, unde era închis, trece muntele în ţară „pe la Mânăstirea Bistriţa”. De aici, trimite delegaţi în judeţ şi în alte părţi, ca să ridice poporul la luptă, dar oastea domnească asediază Mânăstirea, măcelărind pe cei 300 de apărători. În lunile iunie-iulie 1657, judeţul Vâlcea este vizitat de diaconului sirian Paul de Alep, care îl însoţea pe tatăl său - Macarie al III-lea Zaim, patriarhul Antiohiei. El ne-a lăsat importante descrieri despre Râmnic, Cozia, Ostrov, Ocnele Mari, Dintru-un Lemn, Bistriţa, Arnota şi biserica Bălăneşti-Horezu[21].

Mormântul lui Matei Basarab a fost profanat de mai multe ori şi osemintele - împrăştiate. Soarta tristă a osemintelor fostului domn, ne este redată de hrisovul lui Grigore Ghica voievod, din 5 august 1661, care,  pe  lângă dania care o acordă mănăstirii Arnota - moşia Măceşul - spune că Matei Basarab “au făcut şi această mănăstire Arnota den temelia ei, făgăduind cum să-i zacă oasele acolo, fiind o mănăstire în lături şi departe de răutăţi, către munte. După aceia s-au întâmplat lui Matei voievod moarte la scaun la Târgovişte şi l-au îngropat în tinda bisericii domneşti iar apoi, fiind multe răutăţi şi robii în ţară de limbă străină, i-au scos oasele afară şi au stătut câtăva vreme acolo în besearecă. Iar deacă stătu Mihnea a fi domn Ţării în urma lui Constantin Vodă [Şerban Basarab, zis Cârnul], fiindu-i oasele tot dezgropate, le-au trimis cu cinste tocma acolo la această mănăstire Arnota, precum au fost poftit până era în viaţă”[22].

Preda Brâncoveanul aduce osemintele unchiului său la ctitoria de la Arnota, în vremea şi cu sprijinul domnului Mihnea al III-lea (1658 - 1659), aşa cum o arată şi documentul mai sus amintit. Piatra tombală din marmură albă, lucrată de meşterul sibian Elias Nicolai, are gravată stema Ţării cu vulturul purtând crucea în cioc, trofee şi arme, soarele şi luna, şi textul inscripţionat de jur împrejurul lespedei funerare: “Aici zace Matei Basarab, din mila lui Dumnezeu odinioară stăpân şi domn al Ţării Româneşti, bărbat înţelept, îndurător şi milostiv, întemeietor şi înnoitor a multe biserici şi mănăstiri, niciodată biruit, ci biruitor şi a multe învingeri învingător preaslăvit, înfricoşător duşmanilor, prietenilor de folos, îmbogăţitor al Ţării sale, cel ce, cu multă bogăţie şi întru toate îndestulat, în lină pace a domnit douăzeci şi trei de ani [sic!]; a adormit întru domnul în cinstite bătrâneţe, în anul Domnului 1654”[23].

Personalitatea voievodului şi-a pus amprenta în toate domeniile de activitate, acesta fiind, în primul rând, un bun gospodar şi diplomat ; mărturie stă abila politică de ţinere la distanţă a Imperiului otoman faţă de “fruntariile moşiei”, ca şi sprijinirea tuturor celor care luptau împotriva Porţii, dar şi “cel mai mare ctitor al neamului nostru”, aşa cum spune istoricul Constantin C. Giurescu.



[1]. D.R.H., B, XXIII, pag. 618-619.

[2]. Nicolae Stoicescu, Matei Basarab, Bucureşti, Editura Militară, 1982, pag. 25-26.

[3]. Georg Kraus, Cronica Transilvaniei 1608-1665, Ed. G. Duzinchevici şi E. Reus Mârza, Bucureşti, 1965,         pag.  88-89.

[4]. D.R.H., B, XXIV, pag. 172.

[5]. Dumitru Cristescu, Sfânta mânăstire Arnota, Râmnicul-Vâlcii, 1937, pag. 15 - 16.

[6]. Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale, ms. 149, f. 76-77.

[7]. Biblioteca  Academiei Române (în continuare B.A.R.), ms. rom., nr. 1452, f. 5.

[8]. Dumitru Cristescu, op. cit. pag. 19.

[9]. C. Bălan, op. cit., pag. 135.

[10]. N. Stoicescu,  op. cit., pag. 62.                         

[11]. Virgil Cândea (coordonator), Istoria Românilor, vol. V, O epocă de înnoiri în spirit european, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, pag. 874.

[12]. Pravila bisericească de la Govora numită cea mică, tipărită mai întâiu la 1640 în Mânăstirea Govora, publicată apoi în transcripţiune cu litere latine la anul 1884 de Academia Română. Adusă la zi de pr. Gheorghe I. Petre-Govora, Editura Tribuna, Sibiu, 2004, pag. 4-5.

[13]. Ion Bianu, Despre „moara de hârtie”, în Arhivele Olteniei, III, Craiova, 1924, pag. 2.

[14]. Arhivele Naţionale Bucureşti, Episcopia Râmnicului, XLVI, doc. 6..

[15]. Aurelian Sacerdoţeanu, Tipografia Episcopiei Râmnicului (1705-1825), în « Mitropolia Olteniei », Craiova, 1960, nr. 5-6.

[16]. D.R.H., B, XXV, pag. 68-69.

[17]. Arhivele Naţionale Bucureşti, Condica mănăstirii Cozia, pach. XLIX/9.

[18]. N. Stoicescu,  op. cit., pag. 66.

[19]. Călători străini, VI, pag. 132.

[20]. Istoria Ţării Româneşti, pag. 117.

[21]. Doru Căpătaru, Călător prin Oltenia medievală cu Paul de Alep, Drăgăşani, Editura Kitcom, 2007, pag. 24-38.

[22]. B.A.R., ms. rom. nr.1452, f. 268.

[23]. Virgil Drăghiceanu, Morminte domneşti. Matei Basarab, Doamna Elena şi fiul lor Mateiaş - ultimele zile, meşteri şi stil, în “Buletinul Comisiunii Monum entelor Istorice” (în cont., “BCMI”), VIII, 1915, pag.170 - 175.


 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 136-139). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.


Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Marți, 26 Ianuarie 2021
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: ---
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 8852 ori Ultima modificare Marți, 24 Iulie 2012 15:08
Ești aici: Home Valcea Valcea Matei Basarab - «cel mai mare ctitor al neamului nostru»