Istorie Locala

Luni, 11 Mai 2020 08:49

Răbojul vâlcean – un instrument arhaic de contabilitate simplă, dat uitării

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

“...întreaga contabilitate … se făcea de către aleșii satului, sub permanenta supraveghere a obștei, cu ajutorul răboajelor”, iar perioada anuală de strângere și consemnare a birului numindu-se “pe românește, vremea crestatului” De altfel, un alt cercetător în acest domeniu, Tudor Al. Stoianovici, consemna că răbojul pentru strîngerea dărilor îl ținea pârcălabul satului, care-l primea ceremonial de la obște: “când obștea satului … preda răbojul alb (bățul) în mâna primarului (pârcălabului, n. a.) ales, îi spunea răspicat: vezi să nu feștelești răbojul, că punem pe altul, să te porți bine și să ne trăiești” Deci nu este de mirare că în satul bătrânesc (moșnenesc, răzeșesc) românesc toate ceremoniile (nunți, botezuri, înmormântări) se petreceau în jurul răbojului, pe care erau crestate darurile sau cheltuielile ocazionate cu acest prilej. Semnele și crestatul răbojului erau predate spre însușire copiilor satului, în tinda bisericilor, de către grămăticii plătiți de obște în acest scop.

Dumitru Bondoc

Răboajele sunt instrumente arhaice de ținut și evidențiat socoteli simple în economia rurală, al căror istoric se pierde în negura timpurilor. Puțin studiate de istoriografia românească și mai puțin consemnate în documentele și cronicile de demult, răbojul face parte însă din istoria nescrisă a poporului român, marcând continuitatea acestuia în arealul românesc, din munții Pindului și până în munții Moraviei, locurile de maximă extensie a păstoritului daco-valah[1]! Denumit “răbuș“ în Maramureș și Moldova, “răvaș” în zona munților Apuseni și “răboj” în sudul României, arhaicul instrument, confecționat îndeobște din lemn de alun spintecat median și pe care se practicau crestături ce simbolizau numere, răbojul a constituit până în prima jumătate a secolului XIX principalul mijloc de evidență a sumelor datorate de contribuabili către stăpânire, a vânzărilor și cumpărărilor de produse în economia rurală sau de evidență a datoriilor și încasărilor, în relațiile de schimburi comerciale. Pe răboj se ținea socoteala “găleților” de lapte mulse zilnic de ciobani și “ocalele” de brânză scoase la vânzare sau vândute; se consemnau datoriile țăranilor liberi sau clăcași către stăpânire, precum și achitarea acestora; se crestau sumele datorate sau mărfurile luate pe datorie în relația client- negustor; pe răboj se țineau socotelile obștei de către “alesul” (vătaful, pârcălabul, primarul) satului. Căci, așa cum consemna cercetătorul H. H. Stahl, “întreaga contabilitate … se făcea de către aleșii satului, sub permanenta supraveghere a obștei, cu ajutorul răboajelor”, iar perioada anuală de strângere și consemnare a birului numindu-se “pe românește, vremea crestatului[2]. De altfel, un alt cercetător în acest domeniu, Tudor Al. Stoianovici, consemna că răbojul pentru strîngerea dărilor îl ținea pârcălabul satului, care-l primea ceremonial de la obște: “când obștea satului … preda răbojul alb (bățul) în mâna primarului (pârcălabului, n. a.) ales, îi spunea răspicat: vezi să nu feștelești răbojul, că punem pe altul, să te porți bine și să ne trăiești”[3]. Deci nu este de mirare că în satul bătrânesc (moșnenesc, răzeșesc) românesc toate ceremoniile (nunți, botezuri, înmormântări) se petreceau în jurul răbojului, pe care erau crestate darurile sau cheltuielile ocazionate cu acest prilej. Semnele și crestatul răbojului erau predate spre însușire copiilor satului, în tinda bisericilor, de către grămăticii plătiți de obște în acest scop[4].

Etimologia denumirii de răboj (răvaș) suscită încă unele controverse, dar majoritatea cercetărilor o încadrează ca fiind fie de origine slavă veche, derivând din slavonul ”rabot”[5]= muncă, fie din bulgărescul vechi “raboș”[6], ce semnifică același lucru, și anume un instrument din lemn de formă paralelipipedică sau cilindrică, pe care se însemnau, prin crestături, socoteli diverse. Istoricii unguri susțin însă că instrumentul și denumirea sa au fost aduse de triburile maghiare, din stepele Asiei[7]. Latinii denumeau răbojul “tesera”, preluat sub diferite forme derivate de către popoarele din vestul și, parțial, din centrul Europei. Dar popoarele din estul continentului, intrate în contact direct cu marea migrație slavă, au adaptat la caracteristicile limbii lor denumirea de proveniență slavonă: “răboj” (răvaș) la români, ”rovas” la unguri, “raboș” la bulgari, “ravaszi” la ucrainieni, ”rowitsch” la austrieci, ”rabușe” la cehi, etc.

Răbojul, ca instrument în sine, se împarte în două categorii: răbojul dintr-o singură bucată, mai puțin cercetat, datorită și dispariției sale timpurii și răbojul din două bucăți, ce a fost folosit de neștiutorii de carte până spre mijlocul veacului al XIX-lea. Din prima categorie făcea parte răbojul ținut de “alesul” satului, format dintr-o tulpină, de regulă din alun, cioplită în patru fețe și segmentată pe capi de familie, fiecare segment având crestate, prin semne, datoriile acestora către obște cât și achitarea lor. Din cea de-a doua categorie făcea parte răbojul din două bucăți, mult mai răspândit, folosit îndeobște în ținerea evidențelor negustorești din relațiile bilaterale: o parte rămânea la creditor, iar cea de-a doua parte la debitor, ambele având crestături identice ce se suprapuneau, deci nu se puteau falsifica. Acest răboj se confecționa prin spintecarea tulpinei de alun longitudinal, prin partea sa mediană până spre unul din capete, unde o parte se reteza în unghi ascuțit sau obtuz, iar cealaltă parte rămânea cu capătul întreg, ce se găurea, spre a putea fi apoi înșiruită pe o curea (sfoară). Câți clienți avea negustorul sau câți datornici erau la stăpânire, atâtea răboaje atârnau pe sfoara cu care se încingea cel ce le poseda.

           

În istoriografia românească singurul care a efectuat o cercetare sistematică a istoricului și rolului răbojului la români, a fost inginerul P. N. Panaitescu, în anul 1946, deși referiri la acest subiect au făcut și marele istoric Nicolae Iorga, precum și istoricii Vasile Pârvan, P. P. Panaitescu, H. H. Stahl, A. D. Xenopol și alții.

În ceea ce ne privește, vom încerca să deslușim câte ceva din ceea ce a însemnat răbojul în ținutul Vâlcii și în împrejurimile sale, informații culese și interpretate din datele consemnate în istoriografia românească, spre a nu se pierde, pentru cititorul sau cercetătorul actual, puținele date concrete referitoare la acest subiect incitant. Deoarece răbojul din două bucăți este cel ce a rezistat până după apariția știutorilor de carte în mediul țărănesc și negustoresc, ne vom referi, în rândurile ce urmează, la acesta.

Cel mai răspândit era răbojul de ținut dările, numit și răbojul pârcălabilor, pus în evidență în comuna Bercioiu[8], la jumătatea secolului trecut, de către săteanul Constantin C. Oprițescu, care mai apucase vremu-rile când pârcălabii satului adunau dările cu răbojul. Când “năpasta” cădea peste sat, era împărțită de către omul stăpânirii între capii de familie ai localității și se plătea după numărul de stânjeni de pământ lucrați. Astfel, pentru fiecare cap de familie se ținea un răboj (fig. 1) format din două piese conform schiței: “cotorul” (piesa a), ce o ținea pârcălabul și “țăncușa” (piesa b), ce stătea la platnic. Țăncușa se tăia din cotor în unghi ascuțit.                                                                                    

Fig. 1

Pentru însemnări se foloseau trei semne: crestătura verticală, pentru cifra 1, crestătura oblică, pentru cifra 5 și crestătura sub formă de X, pentru cifra 10. Pe o față a răbojului se cresta cuantumul dărilor ce trebuiau achitate, iar pe cealaltă față se crestau sumele încasate de la platnic. Să ne închipuim o zi de încasare a datoriilor: pârcălabul sosea în sat încins cu cotoarele de răboj înșirate pe o sfoară, platnicul scotea “țăncușa” lui care trebuia să se potrivească în “cotorul”de la pârcălab, iar semnele crestate anterior trebuia să coincidă. Funcție de cât se achita, se crestau semnele corespunzătoare pe ambele componente ale răbojului, după care fiecare își lua componenta răbojului ce-i aparținea! Simplu și deosebit de eficient! Nu se puteau produce erori.

Un alt fel de răboj consemnat în ținutul Vâlcii este răbojul meseriașilor, pus în evidență în comuna Scundu[9] de către Constantin Daniilescu și cunoscut drept “răbojul boiangiilor”, adică al meseriașilor satului ce vopseau lână sau țesăturile din lână. Răbojul (fig. 2) era confecționat tot din două bucăți, din scândură mică, cioplită din lemn de esență moale (alun, salcie, plop). Cotorul răbojului servea boiangiului să țină socoteală de banii primiți ca avans sau de banii ce avea să-i primească, iar țăncușa servea aducătorului de țesături drept probă de arvună plătită sau suma ce o mai avea de achitat. La acest răboj țăncușa se tăia din corpul răbojului în unghi drept, iar cotorul era profilat, spre a putea fi legat de țesătură sau fir, conform schiței:

            Fig. 2

            Cotorul răbojului și țesătura de lână erau puse împreună la fiert în cazanul cu vopsea, iar țăncușa rămânea nevopsită la client. Forma cres-tăturilor avea aceeași semnificație ca și la răbojul din satul Bercioiu, iar fiecare boiangerie avea o anumită succesiune a crestării semnelor, spre a nu se crea confuzii. Cu țăncușa clientul își ridica tortul sau țesătura vopsită, după ce achita suma ce i se mai cuvenea boiangiului. Dacă se pierdea țăncușa, boiangiul amâna predarea lucrului până când ceilalți clienți își ridicau țesăturile. Tot în Scundu se mai folosea și răbojul fără țăncușă, în acest caz cele două părți având două răboaje identice cu aceleași crestături, prin care se urmărea derularea tranzacției.  

           

Tot Constantin Daniilescu din comuna Scundu releva existența, în anul 1836, în satele vâlcene, a răbojului învățătorului[10],prin intermediul căruia satele mai bogate, ce-și permiteau să plătească un dascăl pentru învățătura copiilor satului, țineau evidența banilor achitați acestuia. Se mai menționa că se plăteau dascălului între 2-4 lei vechi pe an pe cap de familie, iar copiii dați la învățătură aveau intre 10 si 17 ani. Desigur, câți capi de familie își dădeau copiii la învățătură, atătea răboaje se găseau la dascăl. Este lesne de înțeles că răbojul trebuie să fi avut forma cât și semnificația crestăturilor ca și în cazurile descrise anterior.  

           

Nu lipsit de importanță era și răbojul testament[11], întâlnit în satul Călinești – Vâlcea, prin care înaintașii săi testau moștenirea lui Grigore Popescu. Astfel, la moștenire mergeau de la 5 până la cel mult 10 parcele de pământ, iar crestăturile deosebite de pe răboaje reprezentau fiecare câte o bucată din parcelele ce urmau a fi împărțite. Cotoarele răboajelor se păstrau în lada bătrânilor familiei, iar moștenitorii țineau la ei țăncușele. La înfățișarea pentru împărțirea averii, cotorul și țăncușa trebuiau să se potrivească în semne, iar cei de față își aduceau aminte de fiecare dintre ele, adică de înțelesul crestăturilor. Astfel moștenitorii erau recunoscuți fiecare cu bucata lor din moștenire.

           

În apropierea graniței de nord a județului, în satul Boița, vecin cu Câinenii Vâlcii, s-a identificat un tip de răboj inedit, probabil larg răspândit și în |ara Loviștei: răbojul măcelarului[12], compus tot din cotor și țăncușă (fig. 3), practicându-se crestături și pe muchiile acestuia: crestăturile de pe fețe corespundeau unei măsuri de carne vândută clientului, de exemplu 1/2 kg, iar cele de pe muchie corespundeau, să zicem, cantității de 1 kg de carne. Când clientul lua pe datorie, vânzătorul făcea crestăturile respective pe cotor și pe țăncușa rămasă la cumpărător. Pe cotor se cresta un semn diferit pentru fiecare sătean cumpărător. De exemplu x = Ion. Prețul cărnii fiind știut dinainte, la sfârșit de săptămână se totalizau crestăturile de pe fața și muchia celor două componente ale răbojului, achitându-se de către cumpărător suma datorată. Săptămâna următoare se începea cu un nou răboj.

Fig. 3

        

        În sfârșit, se cuvine să amintim în câteva cuvinte și de răbojul oierilor[13], care, în localitatea Vaideeni, se numea raboj (cu accentul pe a), înrudit desigur cu răboajele din Mărginimea Sibiului, de unde se socot că au trecut munții locuitorii satului. De regulă răbojul, pe care se consemnau proprietarii oilor, numărul de oi date la pășunat, dar și măsurile de produse lactate date proprietarilor, era format dintr-o singură tulpină de alun cioplită în patru fețe și segmentată funcție de numărul proprietarilor de oi. Pe fiecare față se crestau însemnele respective destul de complicate, dacă ținem seama că o măsură (găleată) de lapte trebuia să dea oaia la “brânza mare”, adică de la Rusalii până la Sfântul Ilie, și o altă măsură de lapte dădea oaia la “brânză mică”, adică de la Sfântul Ilie până după Sfânta Marie, când laptele muls se împuțina și era subțire. Tot pe un răboj simplu se ținea și “răvășitul oilor”, adică separarea oilor ”mânzări” (cele ce dădeau lapte) de oile sterpe și noatini, ai căror proprietari și număr de oi se crestau pe răboj.

       

Merită să consemnăm cum se făcea trecerea oilor pe răboj: fiecare proprietar își însemna oile cu câte un semn (o crestătură la ureche, două, trei sau alte semne), după care se adunau toate oile în turmă, în duminica de Rusalii. Până la Rusalii, laptele era considerat “al mieilor”, iar în vinerea Rusaliilor mieii erau împiedicați să mai sugă, fiind înțărcați. În sâmbăta Rusaliilor se lăsau oile să pască singure, iar de Rusalii, așa cum arătam, se strângeau oile la un loc la ora prânzului, începând “numărătoarea” sau răvășitul acestora, numărul rezultat trecându-se pe rând pe răboj, începând desigur cu baciul, care avea cele mai multe oi.

*

            Diversitatea și răspândirea răbojului nu se oprește aici. Putem afirma cu certitudine că el s-a născut odată cu poporul român, odată cu nevoia țăranului de a-și însemna ceea ce el considera necesar în gestionarea gospodăriei proprii și a veniturilor sale, dar perisabilitatea lemnului din care era confecționat nu l-a conservat pentru posteritate.

           

Astfel, multe ar fi mărturisit răbojul despre istoria nescrisă a neamului românesc! Având o importanță covârșitoare în lumea veche a neștiutorilor de carte, am readus în câteva cuvinte și exemple, aura magică a unui vechi instrument de ținut socoteli despre care azi doar folclorul ne mai aduce aminte.

           

Putem conchide, deci, că de răboj se leagă fapte de limbă, de folclor, de etnografie sau de economie si, bineînțeles, de istoria noastră din trecut. Sunt instrumente valoroase, pe cale să se uite, încetul cu încetul. De aceea, trebuie să socotim răbojul un document, într-adevăr rudimentar, dar care ne vorbește neîndoielnic despre trecutul nostru milenar. Documentul acesta, adică răbojul, trebuie studiat acolo unde s-a născut, în zona muntoasă și împădurită a țării și, după cum am văzut în cele ce am scris, județul Vâlcea ocupă un loc de frunte, deloc de neglijat, în acest domeniu.

           

Lăsăm pe tinerii cercetători să descopere noi fațete și valențe ale instrumentului arhaic dat, din nefericire, uitării pe nedrept.



  1. P. N. Panaitescu: Răbojul – studiu de istorie economică și socială la români, Academia Română, București, 1946
  2. H. H. Stahl: Contribuție la studiul satelor devălmașe românești, București, vol. II, p. 70
  3. Tudor Al. Stoianovici: Un funcționar sătesc – Pomojnicul, în „Sociologie românească” nr. 7 - 12, București 1942, p. 485 - 487
  4. Dumitru Bondoc: Costești – Vâlcea. 45 secole de istorie, Râmnicu Vâlcea, 2002, p. 241
  5. P. N. Panaitescu: Răbojul …, p. 216
  6. Dicționarul explicativ al limbii române, București, 1975, p. 794
  7. P. N. Panaitescu: Răbojul …, p. 114
  8. P. N. Panaitescu: Răbojul …, p. 8
  9. P. N. Panaitescu: Răbojul …, p. 12
  10. Idem, p. 28
  11. P. N. Panaitescu: Răbojul …, p. 29
  12. Idem, p. 22
  13. P. N. Panaitescu: Răbojul…, p. 192

Informații adiționale

Citit 307 ori
Ești aici: Home Valcea Valcea Răbojul vâlcean – un instrument arhaic de contabilitate simplă, dat uitării