Istorie Locala

Marți, 24 Iulie 2012 15:09

Vâlcea în a doua jumătate a secolului al XVII-lea

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, scindarea boierimii în partide rivale, oscilaţiile boierilor între facţiuni, lupta dintre pământeni şi greci au sporit dificultăţile în calea instaurării unui regim nobiliar.

Urmaşul în scaun al lui Matei Basarab este Constantin Şerban Basarab (1654-1658), „fiul de domn” care a vrut să dizolve, la anul 1655, corpul seimenilor sârbi şi să aducă alte bresle militare. Acum se înregistrează cea mai puternică răscoală din Ţara Românească. Domnitorul reuşeşte să înăbuşesacă răscoala, cu ajutor transilvan. Pentru a aduce mulţumire lui Dumnezeu, Constantin Şerban, împreună cu soţia sa Bălaşa doamna, clădesc biserici la Piteşti şi Bucureşti. În primăvara anului 1656, domnul ridică o cruce mare de piatră în curtea Episcopiei Râmnicului, pe locul unde odinioară se întindeau viile lăcaşului: „[…] Şi a ridicat această cruce, Io Constandin Şerban voievod şi doamna lui, Bălaşa, cu binecuvântarea părintelui Dionisie, episcopul Râmnicului; luna martie 9, anul 7164”[1]. Cu această oczie îi găsim şi la Mânăstirea Bistriţa unde donează o raclă de argint poleit pentru moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul.

 

Mihnea al III (1658-1659), cel pe care cronica îl numea „grec cămătariu”, împuterniceşte la 12 ianuarie 1659 pe egumenul Coziei, să-şi strângă dajdia de la ţiganii mănăstirii care refuzau să o mai plătească[2].

Mitropolitul Ştefan, care a fost “copist” în Mânăstirea Bistriţa, călugărit la Tismana, hirotonit ieromonah, apoi ales egumen şi mitropolit al Ţării Româneşti în două rânduri (1648-1653; 1655-1668), este cel care ridică biserica de la Bălăneşti - Horezu (1658) şi Schitul Grămeşti din satul Pietreni - Costeşti (1664)[3]. Este probabil ca mitropolitul să-şi fi pregătit la „bisericuţa olarilor“ de la Bălăneşti locul de odihnă veşnică. Pe mormântul lui, în Mitropolia din Târgovişte, se însemna că el a „fost păstor în scaun ani 20“, neluând în mod voit în considerare acea perioadă de doi ani când Matei Basarab îl înlocuise cu Ignatie, episcopul de Râmnic, acuzându-l că ar fi complotat alături de boierii care au vrut să-l otrăvească. Paul de Alep, care l-a însoţit pe patriarhul Macarie al Antiohiei în călătoria sa prin Ţara Românească, ne lasă o însemnare de valoare despre ctitoria lui Ştefan, pe care o vizitează la 9 iulie 1657: “[…] în drumul nostru am trecut printr-un sat numit Râmeşti, locul de naştere a lui Ştefan, mitropolitul Ţării Româneşti, care clădeşte aici o biserică de piatră“. Patriarhul Macarie şi fiul sau au oficiat o liturghie în biserica de lemn, alături de ctitoria mitropolitul Ştefan. După vizita arhiereilor sirieni, foarte probabil în anul următor (1658), în primul an de domnie a lui Mihnea al III - lea, s-a făcut pictura şi a avut loc sfiinţirea[4].

În vremea lui Gheorghe Ghica (1659-1660), Gabriel Tomasi, se plângea la 1660 că la Râmnic, biserica catolică era ruinată „n-au mai rămas decât zidurile, ar putea fi restaurată, dacă ar fi cu ce, şi ar fi de mare folos, pentru că aici vin mulţi catolici şi s-ar înmulţi şi mai tare mulţumită faptului că în apropiere se afla Ocnele de sare ale domnului. Alesul apostolic referindu-se la Râmnic, afirma că „de altfel este un oraş bun”[5].

Prin hrisovul din 6 octombrie 1662[6], domnul Grigore Ghica (1660-1664) întăreşte mănăstirii Arnota vinăriciul din satele Costeşti şi Bărbăteşti, din hotarul Dobricenilor până la hotarul Horezului şi o treime din venitul de la Câineni.

În vremea domniei lui Radu Leon (1664-1669), logofătul Mareş Băjescu şi soţia sa Maria ridică Mânăstirea Cornetu, din Racoviţa (29 august 1666). Moşiile mănăstirii Arnota sunt recunoscute de Radu Leon voievod, prin hrisovul emis în Bucureşti, la 18 aprilie 1666[7].

Prin zapisul de la 4 ianuarie 1668, logofătul Chirca îi vinde nepotului său Dumitraşcu clucer, „moşia de la Copăcel ot sud Vâlcea[8].

La 17 martie 1668, Radu Leon voievod le porunceşte lui Tănasie şi fraţilor lui, să ţină toată moşia de la „Olteni ot sud Vâlcea[9].

Zapisul din 12 ianuarie 1669 aminteşte de moşia de la Copăcel, cu via din judeţul Vâlcea, pe care Vlad paharnicul o dă la schimb nepotului său Dumitraşcu clucer[10].

În al doilea an de domnie al lui Antonie Vodă din Popeşti (1669-1672), judeţul a fost bântuit de ciumă. Prin documentul emis la 15 ianuarie 1670, Antonie vodă întăreşte mănăstirii Arnota şi egumenului Ioan să-i ia zeciuiala din tot venitul moşiei Măceşul cel mare şi al bălţii, din hotar până în hotar şi din Cârna şi din partea domnească, din zece peşti unul şi din zece bani un ban[11].

Grigore Ghica (1672-1673), împreună cu mitropolitul Varlaam, arhim. Ghenadie de la Mânăstirea Argeş şi Ioan de la Hurezi, ridică schitul Fedeleşoiu de la Dăeşti (1673).

Domnitorul Gheorghe Duca (1673-1678) acordă la 2 mai 1677 bisericii care începuse a se construi în acest an pe dealul Cetăţuii, „via de la Cetate” şi o scuteşte de vinărici, de dijma de stupi şi îi conferă dreptul de a ţine „un vier, om strein” iertat de bir şi de seamă”[12]. Episcopul Teodosie ridică crucea de piatră „a lui Duca Vodă” din faţa Muzeului de Istorie din Râmnicu-Vâlcea (20 mai 1675).

Din hrisovul emis de voievodul Gheorghe Duca la 23 mai 1675, aflăm că la biserica mănăstirii Arnota au loc reparaţii, deoarece domnitorul confirmă lui Preda meşterul şi feciorilor săi din Vâlcea, care dreg Mânăstirea, privilegiul de fi scutiţi de „bir de taleri, de mierea de ceară şi de toate dăjdiile“[13].

În anul 1676, mitropolitul Varlaam construieşte biserica mănăstirii Turnu de la Călimăneşti. Ea s-a clădit pe locul alteia de lemn, în care sihaştrii îşi făceau pravila mai înainte şi care se ruinase.

Şerban Cantacuzino (1678-1688), domnitorul care i-a însoţit pe turci la asediul Vienei (1683) reînnoieşte, la 26 martie 1679 milele domneşti ale schitului Cetăţuia din Râmnic. Este cunoscută deasemenea contribuţia mitropolitului Teodosie la refacerea în 1681 a bisericii „Sf. Gheorghe” din oraş. Domnitorul întăreşte schitului Cetăţuia din judeţul Vâlcea, o moşie în hotarul Râmnicului, cu livezi, locuri de arătură şi cu un vad de moară în apa Râmnicului. Pe dealul Cetăţuia, pe locul unei biserici mai vechi, mitropolitul Teodosie a ridicat un schit în 1677-1680, pe care-l înzestra cu moşii, „vaduri de moară, mertice de sare si robi”.

La 20 martie 1682, în partea de jos a Râmnicului se afla un vad de moară, pe care Vlad Vişinescu îl dăruieşte Episcopiei „aicea în apa Râmnicului, pe pârâul despre oraş, din jos de biserica „Sf. Gheorghe”, mai jos de moara lui Dima spătar Bujoreanul. Locul împrejurul morii se afla din jos de calea dinspre podul de la Olt, „prin capătul locurilor, pe o scurtătură de apă, până la calea ce vine de la moara părintelui Vlădicăi[14].

Şerban Cantacuzino construieşte pridvorul de la biserica mănăstirii Dintr-un Lemn (1684), iar episcopul Ştefan clădeşte Mânăstirea Sărăcineşti (1687-1688), din Păuşeşti-Măglaşi, pe moşia dăruită de Tănasie Păuşescu.

 Spătarul Constantin Brâncoveanu a cumpărat satul şi moşia Hurezului (în satul Romanii de Jos), în anul 1685, de la Stanca, văduva lui Dima Chiurcibaşa, căpetenia breslei blănarilor, pentru a zidi aici, la poalele munţilor Căpăţânii, o mare aşezare monastică şi loc de odihnă veşnică.

Domnia de aproape zece ani a lui Şerban Cantacuzino s-a proiectat pe fundalul unei Europe frământate de războaie şi conflicte de interese, opunând Porţii otomane puterile creştine reunite în „Liga Sfântă”. Ţara Românească a fost obligată să ducă o politică de echilibru, să reziste încercărilor de subjugare din partea Înaltei Porţi, dar şi al poftelor expansioniste ale Habsburgilor şi polonilor.



[1]. C. Bălan, op. cit., pag. 823.

[2]. Arhivele Naţionale Bucureşti, Condica mănăstirii Cozia, ms. 712, f. 411-412.

[3]. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, 2002, pag. 482.

[4]. Călători străini, VI, pag. 192.

[5]. Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, pag. 8.

[6]. C. Tamaş, I. Soare, C. Manea-Andreescu, Comori arhivistice vâlcene. Catalog de documente (1467 - 1800), vol. II, Bucureşti, 1985 (în cont., Comori arhivistice), doc. nr. 50, pag. 29.

[7]. Ibidem, pag. 30.

[8]. Arhivele Naţionale Bucureşti, Episcopia Râmnicului, pach. LIX, doc. 19.

[9]. Ibidem, doc. 51.

[10]. Ibidem, doc. 20.

[11]. Comori arhivistice, pag. 31.

[12]. Arhivele Naţionale Bucureşti, Episcopia Râmnicului, pach. XXX, doc. 3.

[13]. Comori arhivistice vâlcene, pag. 32.

[14]. Arhivele Naţionale Bucureşti, Episcopia Râmnicului, XLVI/11.


Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 139-141). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.


Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Marți, 26 Ianuarie 2021
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: ---
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 4018 ori Ultima modificare Marți, 24 Iulie 2012 15:14
Ești aici: Home Valcea Valcea Vâlcea în a doua jumătate a secolului al XVII-lea