Istorie Locala

Joi, 23 Iulie 2020 11:46

Județul Vâlcea în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688–1714) Recomandat

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Veronica Tamaș

În istoria poporului român, domnia voievodului martir Constantin Brâncoveanu a însemnat o adevărată şi strălucită perioadă de prosperitate culturală şi politică, domnul reuşind să menţină neştirbită integritatea teritorială a ţării faţă de tendinţele de cotropire manifestate de imperiile vecine[1]. Domnul a făcut parte din marii feudali ai ţării, având 179 proprietăţi, fiind nepotul domnitorului Şerban Cantacuzino, pe care l-a urmat la tron, mama sa a fost sora acestui voievod. Printr-o politică abilă s-a menţinut pe tronul Ţării Româneşti 26 de ani, având una din cele mai lungi domnii de la noi[2].

Constantin Brâncoveanu reprezintă o culme dintr-o suită de domni creştini şi este o ilustrare vie a faptului că în acea vreme gândirea ortodoxă, concepţia de civilizaţie şi de cultură creştină reprezentau dimensiunea principală a întregii istorii naţionale româneşti[3]. Domnul a reuşit să transforme Ţara Românească nu numai într-un important centru diplomatic european, ci şi unul de luptă împotriva dominației otomane. Numai datorită supleţii acţiunii diplomatice a domnitorului muntean, Ţara Românească a putut să-şi păstreze situaţia de semiindependenţă într-o epocă atât de învolburată. Prin priceperea sa, domnul a căutat prietenii şi alianţe pentru a nu rămâne singur în faţa turcilor.

 

Voievodul, din anul 1688, a avut un steag de luptă, găsit la Mănăstirea Hurezu. Steagul avea formă de flamură lungă şi îngustă, decupată la capăt, liber în trei fâşii. Câmpul ei era brodat cu stema |ării Româneşti, sfinţii Constantin şi Elena şi inscripţia „KOMSTAMTINUS BRANCOVEAN VALACHIE TRANSALPINES PRINCEPS ANNO DOMINE 1688”. Pe cealaltă faţetă era pictată scena botezului domnului Iisus în apa Iordanului[4].

Cunună a stilului brâncovenesc şi unul din cele mai izbutite monumente din întreaga ţară, Mănăstirea Hurezu, zidită între anii 1690-1693, este cea mai însemnată fundaţie a acestui domn martir şi mare ctitor. Astăzi, ea reprezintă unul din cele mai splendide şi mai armonioase monumente religioase din România, fiind înscris în lista monumentelor UNESCO[5]. Constantin Brâncoveanu a venit în două rânduri pe la ctitoria sa vâlceană, în anul 1695 la Sânt Petru, când se afla la Cladova, pentru întărirea cetăţii de acolo şi la 18/28 septembrie 1697, când „măria sa cu toată casa Măriei sale, cu boierimea au mers la mănăstirea Măriei sale, de la Hurezi, dând slavă lui Dumnezeu şi bucurându-se căci mănăstirea gătită de tot au găsit. Şi împreunându-se acolo cu maica domniei sale şi cu doamna domniei sale”[6].

Voievodul, prin hrisovul din 25 aprilie 1695, a înzestrat mănăstirea cu numeroase moşii, vii, ţigani robi, drepturi de vamă, de vinărici, de sare, şi altele. Sunt cunoscute multe moşii din judeţele Vâlcea, Dolj, Mehedinţi, Olt şi Ilfov, vii lângă Drăgăşani şi 15 sălaşe de ţigani. Din taxele percepute la vămile Bistreţ, Vidin şi Cerneţi i se acorda „al treilea ban”, de la numeroasele vii încasa dreptul de vinărici, din zece vedre una, iar de la salinele Ocnele Mari, primea anual 150 bolovani de sare[7]. Ulterior, mănăstirea a primit, prin diferite donaţii, numeroase obiecte de cult, cărţi şi bani, fiind considerată în acea perioadă una din cele mai bogate din Ţara Românească[8].

La 28 octombrie, când Constantin Brâncoveanu a luat cârma Ţării Româneşti în vremuri foarte grele pentru ţara noastră, a spus: „Slujba mea este de a îndruma nevoile şi de a răbda năpastele şi chiar de a vărsa sângele meu, lui Hristos şi Domnului nostru Dumnezeu pentru credinţă şi pentru biserică”[9].

Mormântul pregătit din timp de voievod la Mănăstirea Hurezu a rămas gol, numai o candelă mai pâlpâie deasupra[10].

Una din cele mai mari biblioteci din trecut, cuprinzând colecţia de cărţi celebre ale domnitorului Constantin Brâncoveanu, a fost păstrată la Mănăstirea Horezu. Această bibliotecă de mare valoare ştiinţifică şi beletristică dezvăluie înaltul mediu cultural în care trăia domnul muntean şi aceasta explică de ce el a fost nu numai un sprijinitor al artelor şi literelor, ci și un stimulator al iniţiativelor culturale[11].

Asupra familiei lui Constantin Brâncoveanu s-au abătut mereu nenorociri. Astfel, tatăl voievodului, Papa Brâncoveanu, şi-a pierdut viaţa ucis de seimeni în anul 1665, sub poalele Mitropoliei bucureştene, iar Preda Brâncoveanu, bunicul său a fost ucis la Târgovişte din porunca lui Mihnea al III-lea, în anul 1658. Moartea violentă nu l-a ocolit nici pe el, nici pe fiii lui, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi nici pe Ianache, ginerele său[12].

În anul de graţie 1714, la Bucureşti, domnul Constantin Brâncoveanu şi-a adunat toţi copiii în jurul mesei pentru a sărbători cum se cuvine hramul celor 40 de mucenici. În acea zi de 9 martie, o familie unită şi numeroasă a petrecut mai cu poveşti, mai cu vorbe până seara târziu. N-a lipsit nici Stanca, prima din cei 11 copii, în vârstă de circa 40 de ani, văduvă bogată, după căsătoria cu Radu, fiul lui Iliaş vodă. Doamna Stanca nu s-a mai recăsătorit. După cum a fost descrisă de tatăl ei, era bună, primitoare şi mulţi trăiau din milosteniile ei. Nenorocirea s-a întâmplat imediat ce a ajuns cu rădvanul acasă. Doamna Stanca se simţea din ce în ce mai rău, a cuprins-o o stare de răceală, încât nu mai putea nici roabele să o mai încălzească, nici cu frecţii, nici cu ceaiuri, sau bine învelită. Doamna se văita chinuită de tuse, ţigăncile din casă fierbeau apă şi puneau cărbuni pentru deochi. Mama sa, doamna Maria, a venit foarte repede, după ce a anunţat şi doctorii de la curte, de îmbolnăvirea fiicei sale. Doctorii i-au luat sânge, i-au dat curăţenie, dar doamna Stanca avea pneumonie. Constantin Brâncoveanu nu a mai stat pe gânduri şi a trimis în grabă veste la Sibiu, pentru aducerea celui mai bun doctor să o lecuiască. A venit renumitul medic Koloserei, dar cu mijloacele de atunci, sfârşitul era aproape. Întreaga familie o veghea cu mare atenţie şi grijă pe bolnavă, doctorii ridicau ochii spre Dumnezeu, de unde aştepatu minunea. Muribunda în ultimele clipe îşi tot chema mama şi surorile, iar în delirul suferinţei, după cum relatează martorul ocular, secretarul domnului, italianul Del Chiaro, spunea că vedea potop de turci venind să-l apuce de grumaz pe tatăl său voievodul să-l lege şi să-l ducă rob la Istambul. Zadarnic încercau să o liniştească mama sa şi cele şase surori, care îi erau alături în acele clipe, bolnava aiura mereu şi povestea cu groază sfârşitul tatălui său. O umbră de îndoială i-a cuprins pe toţi la auzul acestei crunte preziceri. La 15 martie şi-a dat ultima suflare. A fost o mare durere pentru întreaga familie. Corpul neînsufleţit a fost înhumat alături de soţul ei, la biserica mitropolitană de la Bucureşti, cu mare fast[13]. Când totul s-a sfârşit, Constantin vodă Brâncoveanu a încălicat pe un cal şi alături de cei patru feciori ai săi a coborât Dealul Mitropoliei, ajungând la crucea ridicată în amintirea tatălui său, ucis în acest loc. De undeva a ţâşnit o găină neagră, care s-a oprit speriată pe drumul domnului. „Semn rău” şi-au spus cu toţii şi şi-au făcut cruce[14]. Nu au trecut nici zece zile, când voievodul a fost mazilit[15]. Turcii considerau că averile Brâncovenilor sunt fără sfârşit. De aceea sultanul şi vizirul socoteau că trebuie torturat acel Altân Bei – prinţ al aurului – pentru a scoate cât mai mult de la el[16]. Duminică, 15 august 1714, domnitorul Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani[17]. Împreună cu cei patru copii şi cu marele vornic Ianache Văcărescu au fost scoşi din temniţa fortăreţei Edicule şi duşi spre locul execuţiei[18]. Desculţi şi numai în cămăşi, asemenea tâlharilor de rând, au fost aduşi pe uliţele Stambulului în mica piaţă Ialy – Kioşk din apropierea seraiului. Convoiul îl deschidea cel mai mic dintre copii, Matei, şi îl încheia voievodul[19].

La spectacolul sângeros – una din distracţiile capitalei imperiului – era prezent însuşi sultanul Ahmed al III-lea, care privea cu marele vizir Gin Ali Paşa, aflaţi într-un foişor din marginea pieţii. Aici se mai aflau şi mulţi ambasadori europeni, printre care reprezentanţii diplomatici ai Rusiei, Austriei, Angliei, Veneţiei, Olandei, Poloniei şi Suediei[20]. În acele clipe, de supremă durere, complet distrus şi despărţit pentru totdeauna de ai săi, fostul domn a avut tăria să împiedice turcirea celui mai tânăr dintre fiii săi, Matei, care recurse la această hotărâre disperată numai ca să scape cu viaţă, refuzând să-i dea consimţământul, cum era legea[21]. Din ce resorturi sufleteşti, din ce adâncuri de conştiinţă, din ce tainică rezistenţă morală a mai putut să înfrunte împărăţia şi pe călăii săi, după atâtea luni de torturi, nu se poate şti[22]. Constantin Brâncoveanu i-a spus fiului său Matei că mai bine să moară de o mie de ori, dacă ar fi cu putinţă, decât să-şi renege credinţa strămoşească pentru a trăi mai mulţi ani pe pământ[23]. După care Mateiaş, de 12 ani, ca renăscut, a îngenunchiat în faţa călăului aşteptând să i se taie şi lui capul. Apoi a fost decapitat şi tatăl lui, bătrânul domn care desigur a avut până în ultimele clipe liniştea împăcării cu el însuşi în faţa destinului şi a morţii. Secretarul florentin al domnului, Del Chiaro a scris că, înainte de execuţie, domnul ar fi spus: „Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru[24]. Spectacolul tragic a luat sfârşit după un sfert de oră. Sultanul şi vizirul însetat de sânge au plecat ca şi solii Europei[25]. Capetele celor ucişi au fost înfipte în vârful suliţelor şi purtate pe uliţele capitalei Imperiului Otoman, şi apoi înălţate în prima poartă a seraiului[26]. Trupurile au rămas expuse în văzul mulţimii, abia spre seară au fost ridicate, transportate şi aruncate în apele Bosforului, cum se obişnuia în astfel de împrejurări. Nu se ştie de cine, nu se ştie cum, dar trupurile neînsufleţite ale Brâncovenilor au fost pescuite în mare taină şi duse în insula Halke[27].

În mijlocul Mării Marmara se află grupul de insule Il Prinkipo şi insula Halke, cu o veche mănăstire ortodoxă. A fost zidită în secolul al XV-lea de către împăratul bizantin Ioan Paleologul al II-lea. Ruinându-se între timp, ea fost reparată în a doua jumătate a secolului al XVII-lea de către primul dragoman al Porţii, Panaiot Nicusius, iar Constantin Brâncoveanu i-a făcut multe daruri acestui sfânt lăcaş[28].

Osemnitele lui Constantin Brâncoveanu şi ale fiilor săi au fost aduse în ţară în anul 1720, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, şi au fost înhumate în mare taină în biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti, însemnată ctitorie brâncovenească. Deasupra mormântului, prin grija doamnei Maria, a fost aşezată o lespede de marmură albă, împodobită cu o sculptură simplă fără nici un fel de inscripţie, iar la capătul mormântului străjuia o candelă de argint. Pe ea se putea citi că, la 12 iulie 1720, când a aşezat-o, „acolo este înmormântat Io Constantin Basarab voievod”[29].

Dramaticul sfârşit al lui Constantin Brâncoveanu şi al fiilor lui a produs o puternică impresie în întreaga ţară, ei intrând în universul eroilor legendari din basme şi legende[30].

Pentru pilda înălţătoare adusă de Brâncoveanu, fiii săi şi credinciosul sfetnic Ianache Văcărescu, care au preferat moartea de mucenici abjurării ruşinoase a religiei strămoşeşti prin convertirea la islamism, Biserica Ortodoxă Română, prin hotărârea adoptată de Înaltul Sinod din iunie 1992, a decis canonizarea lor, urmând a fi prăznuiţi ca sfinţi pe data de 16 august a fiecărui an, la o zi după decapitarea lor nelegiuită[31]. Prin uciderea lui Brâncoveanu, a luat sfârşit un însemnat capitol din istoria ţării noastre, el a ştiut să asigure principatului muntean, în timpul domniei sale, de un sfert de veac, o epocă de o certă măreţie.

* * *

Dintre actele emise de cancelaria domnească a acestui voievod amintim pe cel din 14 ianuarie 1689, în care Constantin Brâncoveanu a întărit Mănăstirii Bistriţa biserica schitului din Ocnele Mari ca metoh[32], iar peste o zi, la 15 ianuarie 1689, i se întărea Mănăstirii Bistriţa, „zidită de strămoşul său Barbu Craiovescu, cel de neam mare basarabesc”, satul Vaideeni cu toţi rumânii şi cu toţi munţii”[33]. Mănăstirii Cozia, la 16 ianuarie 1689, i-a reîntărit „20 case de rumâni din Călimăneşti care să-i fie posluşnici, iertându-i de biruri şi dări, înafară de 20 de galbeni pe care-i vor da la Sf. Gheorghe şi 20 de galbeni la Sf. Dumitru; vor mai da 40 de galbeni la vremea haraciului şi încă 40 de galbeni[34]. Constantin Brâncoveanu, la 3 mai 1689, a întărit satul Floreşti Mănăstirii Bistriţa[35]. Din 6 mai 1689, se află porunca domnului de către şase megieşi ca să cerceteze „pentru înecăciunea ce face podul făcut de sătenii din Cărbuneşti, la moşia Pârâu”[36]. Mănăstirii Bistriţei, la 12 iulie 1689, i se întăreşte de Constantin Brâncoveanu o livadă din Gura Soaşului. Preda vornicul Brâncoveanu, „moşul” domnului, cămăraș în timpul lui Matei Basarab, a ţinut livada pentru hrana cailor ocnei. Părăsită mai târziu, a intrat în mâna cămăraşilor de la ocnă, care au stăpânit-o până în vremea lui Şerban Cantacuzino voievod, unchiul domnului. S-a ridicat egumenul mănăstirii care a cerut judecată. În faţa mitropolitului Teodosie, un bătrân stareţ, Ioan proegumenul de la Bistriţa, a mărturisit că livada a fost dată de călugări lui Preda vornicul când a fost cămăraş la ocnă pentru cai. La fel au declarat şi Dumitrache şi Tănasie care au fost cămăraşi la ocnă, iar mănăstirea rămâne cu livada[37]. De la conacul din Brâncoveni, domnul a dat poruncă la 13 iulie 1689, cerând căpitanului Alexandru de Lovişte să restituie mănăstirii „nişte bucate” luate din satul Bratovoeşti, care aparţineau mănăstirii şi să nu se mai atingă în viitor de ceea ce aparţine mănăstirii, altfel vor fi pedepsiţi[38].

Egumenul Iosif al Mănăstirii Arnota a venit la conacul domnului de la Brâncoveni, leagănul familiei; pe când era „mergător în oaste la Cerneţi”, la 14 iulie 1689, i-a întărit stăpânirea asupra satului Dobriceni cu moşia, casele şi viile[39]. La 27 ianuarie 1699, Stoian de la Ocnele Mari cu fiii vând lui Pătru, fratele părintelui Paisie, egumenul de la Govora, via de la Titireci, cu casa, cu pometul cu livezile, şi trei butii[40], vânzare întărită de domn la 20 mai 1690[41].

Preda, fiul lui Stanciu din Câineni, cu Stoica şi Oprea, feciorii săi, la 12 august 1690, vând părintelui Varlaam de la Mănăstirea Arnota un loc de grădină lângă „scala” domnească, dinaintea casei Arnotăi, din uliţa scalei până la locul lui Oprea Moroancea[42]. La 11 decembrie 1690, schimonahia Nastasia de la Dintr-un Lem, pe numele mirean de Tudora, închină Mănăstirii Sărăcineşti toată partea ei de moşie din Sărăcineşti[43]. Dima, fiul lui Goran, logofătul din Cacova, vinde popii Dumbravă din Dobriceni via „din via Florii, în pomii cu nuci până în locul Gătuleştilor”[44]. Antonie, fiul lui Nedelco din Dăeşti, cu fiii vând la 1 mai 1692, Mănăstirii Cozia partea lor de moşie din Jiblea pe care a luat-o de la judeci Ioan şi Pătru oricâte delniţe se vor afla înfundate[45], postelnicul Grigore Băleanu, fiul lui Ivaşcu Băleanu, fost mare clucer, şi soţia vând la 16 ianuarie 1693 Mănăstirii Cozia 25 de delniţe de moşie în Scăueni din câmp, din pădure, din apă cu vad de moară, deal cu vii, sălişte şi munte[46]. La 23 martie 1693, Dumitra, fata Ştefului, cu soţul ei, Teodor din Ocnele Mari, vând Mănăstirii Bistriţa o vie părăsită la Hietoaia în jurul Obraţei[47]. Călin din Proeni, împreună cu feciorii săi Stanciul, Chirca şi Toma, dă ginerelui său, Tudor, şi fiicei sale, Stanca, drept zestre partea de moşie situată deasupra Mircanilor, pe care să facă curătura, să-şi pună casă, pomi şi ce va mai trebui, iar pentru vite le dă partea din plai[48]. La 19 septembrie 1693, şase boieri: Tudor Măldărescu, Cârstea Armaş din Teşani, Vasile vătaf de plai din Măldăreşti, Radu postelnic din Bereşti, Hrizea din Urşi, Enache judeţul din Mănăileşti, luaţi de către părintele Pahomie, feciorul stonicului Iordache şi nepot de fată al lui Preda Brâncovean vornic, de la schitul Mihăileşti, cu cartea lui Constantin Brâncoveanu, s-au strâns împreună cu rumânii de la Mihăileşti şi cu cei de la Frânceşti pentru moşia Mihăileşti, împresurată de oameni şi popii din Câineşti. S-au stabilit cu rumânii din Frânceşti vechiul hotar, iar părintelui Pahomie i s-a dat moşia[49]. Pătraşcu, fiul lui Marin, şi nepotul popii Drăghici din Budeşti vând Mănăstirii Bistriţa „nişte petece de pământ de la Bârzeşti şi de la Pietrari[50]. Sima cupeţul din Ocnele Mari, împreună cu Zota şi Pătru fiii lui vând, la 19 martie 1694, Mănăstirii Arnota via de la Teiuş, în interiorul Dobricenilor[51]. Monahia Marta, fostă Mihalcea, fata logofătului Necula Sărăcinescu, împreună cu nepoata sa, Stanca, închină Episcopiei Râmnicului toată moşia sa din Mihăeşti[52]. La 25 decembrie 1694, Vasilica din Bârzeşti cu Pârvul, fiul ei, vând tot Bistriţei partea lor de moşie din Bârzeşti din funia Nănească, din partea Rădulească, cu silişte, livezi şi vad de moară[53]. Tot din aceeaşi dată, Popa Cârstian din Bârzeşti cu nepoţii Marco şi Pârvu vând tot Bistriţei partea lor de moşie din Bârseşti, „moşie stearpă fără rumâni”[54].

Constantin Brâncoveanu voievod, la 13 ianuarie 1695, întăreşte Mănăstirii Bistriţa mai multe cumpărături: toată partea de moşie a popii Cârstian; o ocină în Bârzeşti, o jumătate de funie în funia Linească, moşie fără de rumâni, o ocină în Bârzeşti, partea lui Constandin şi Dicul; ocină în Bârzeşti partea lui Stoica; ocină în Bârzeşti partea Neacşei; funia Năştrească a cincea parte şi a treia parte din funia lui Marcu; ocină în Bârzeşti, un codru de moşie din hotarul Bârzeştilor până la Valea Uerului; ocină la Bârzeşti partea Vasilicăi din funia Nănească, cu vad de moară; ocină în Bârzeşti partea lui Marco, fiul lui Vidat Şchiopul, cu vie deoarece satul a trebuit să plătească gloabe pentru un cal furat de Marco şi satul a trebuit să-i vândă partea de moşie; ocină în Bârseşti partea lui Necula şi multe altele tot în Bârseşti, din care menţionăm pe cea a Voicăi, fosta soţie a lui Pătru, care, ajungând cu fiul ei la multă lipsă şi flămânzie, au vândut toată partea bărbatului ei şi pe cea a lui Preda, feciorul logofătului Dan, care a dat-o mănăstirii „pentru sufletele lor”[55]. Constandin Brâncoveanu voievod porunceşte slujitorilor domneşti din judeţul Argeş, ca văcarul, vierul şi doi stupari ce sunt la Jiblea şi păzesc bucatele mănăstirii Cozia, să fie lăsați în bună pace, în caz contrar „cu rea scârbă şi mare ceartă vor primi”[56]. Preda Armeneasca soţia şi fiul lor vând, la 1 martie 1696, mănăstirii Bistriţa 10 fălci de moşie din Grecşori „deoarece nu o mai putea ţine”[57].

Din cauza sărăciei, Pătru şi Constantin, fiul lui Alexandru Grecescu din Costeşti, vând toată partea lor de moşie, la 1 aprilie 1696, Arnotei[58]. Teofil Greceanul monahul, la 6 aprilie 1696, lasă fiului său, marelui stonic Radu, „ajungând casa la datorie”, jumătate din moşia Foleşti, judeţul Vâlcea, cealaltă jumătate, cu rumâni şi şase ţigani, o dă Mănăstirii Bistriţa pentru a se achita de o datorie de 260 taleri[59]. La 6 iunie 1697, şase boieri luaţi pe răvaşe domneşti în urma hotărârii lui Constantin Brâncoveanu, pentru a alege moşia Bărbăteşti din câmpul Birdei şi partea mănăstirii Trivale din oraşul Piteşti, a mitropolitului Varlaam, moşie care a fost a lui Ianache vistierul. Partea aceasta a fost luată cu cartea domnului şi cu zapisul jupânesei Aspra pentru datoria de cărămizi pe care o avusese Ianache vistierul şi nepotul său Gavriil paharnic, cărămidă ce fusese pregătită pentru zidirea mănăstirii. S-au mai căutat şi moşia din Măldăreşti şi din Grozeşti „după Comanca”, moşie luată tot pentru datoria cărămizii. Se mai dă mănăstirii şi o parte din Bărbăteşti, cuprinsă în partea de o dăduse mănăstirii lui Irimia[60]. Constantin Brâncoveanu voievod porunceşte, în 2 octombrie 1697, la şase boieri să meargă împreună cu o slugă domnească în faţa locului şi să aleagă hotarele moşiilor Bucureşti (Marcea) şi Ioneşti şi să le dea Mănăstirii Cozia şi Mănăstirii Govora[61].

Stan, feciorul lui Oprea Bărbuleţi din Voineasa, la 23 martie 1698, se înţelege cu egumenul Mănăstirii Cozia să le dea dreptul de moşie de pe Lotru; 60 de jderi, 400 de păstrăvi uscaţi şi păstrăvi proaspeţi şi dreptul de a vâna pe Lotru în sus şi în jos, în caz că nu va da de bună voie[62]. Oprea şi alţii se înţeleg cu egumenul Mănăstirii Cozia să facă o casă la podul mănăstirii în sus de Câineni, ca să fie de odihnă călătorilor, casa să aibă o chilie mică şi alta mai mare şi să fie înzestrată cu cele trebuincioase: uşi, laviţe, podine, să fie podită bine şi acoperită bine cu şindrilă. Primesc arvună, urmând ca după terminarea lucrului să li se dea şi restul banilor[63]. La 3 decembrie 1698, postelnicul Şerban, feciorul lui Radu Herescu, vinde Mănăstirii Arnota moşia Cacova de Sus fără rumâni, cu via lucrată, cu cele părăsite, cu altă vie şi pomet, cu moara şi o parte din Muntele Buliă[64].

La 18 iunie 1699, Chera logofăt de la Ocnele Mari şi alţii mărturisesc că Teodosia, fata lui Buice de la Ocnele Mari şi femeia lui Fiera Râmescu vătaf, având gâlceavă cu cumnatul său Luca, a venit la Ocnele Mari în timp ce era ispravnic Nicola Cămăraş, cu o carte de domnie şi una de afurisenie de la părintele patriarh şi s-au împărţit după dreptate. Cei şase mărturisesc că „Buicea a fost om cu casa lui foarte întreagă, cu multe bucate şi cu bani, care el împrumuta pe alţii, iar Fiera vătaful a intrat în casa lui Buice”[65]. Bucur din satul Luncari de pe Lotru închină, la 16 decembrie 1699, Mănăstirii Cozia toată partea sa de moşie din apă cu peşte, din siliştea satului, cu toată lunca chiliilor şi din partea de peşte din Valea lui Stan, a noua parte[66].

Constantin Brâncoveanu, la 4 iunie 1700, întăreşte Mănăstirii Cozia dreptul de a lua dijmă de la Prestol, Orlea, Cujimir din grâu, orz, mei din zece una şi din gârlele Mamina până în balta Bistriţei din zece peşti, unul”[67]. La 9 iulie 1700, Pătru şi Dumitru, judeci din Jiblea, cer Mănăstirii Cozia să fie clăcaşi pe partea de moşioară din Jiblea, care a fost a lor şi a vândut-o mănăstirii Nedelcu şi fiul său, Antonie din Dăeşti, deoarece nu au avut cu ce plăti birul, fiind plecaţi din ţară. Nemaiputând-o răscumpăra „de sărăcie şi de dăjdii” şi „neavând loc de hrană”, cer „să clăcuiască mănăstirii cu plugul trei zile primăvara iar toamna două zile” şi „cu topoare cu sapa a clăcui la ce ne-ar porunci”[68]. La 31 ianuarie 1701, Constantin Brâncoveanu întăreşte Mănăstirii Cozia stăpânirea asupra lui Nan ţiganul şi a urmaşilor lor de partea bărbătească[69]. Constantin Brâncoveanu, la 22 octombrie 1701, întăreşte tot Mănăstirii Cozia dreptul de lua vamă de la schela Câinenilor, al treilea ban din plocoanele ce vin acolo şi să pună mănăstirea ispravnic la vamă[70]. La 8 ianuarie 1702, domnul întăreşte Govorei via de la Licura cu casa, pivniţa, cu livezile vândute de către logofătul Mecu de la Ocnele Mari, „ca să fie scris în pomelnic pentru nume”[71]. Constantin Brâncoveanu porunceşte la şase boieri luaţi de Hrizea Murgescu şi de nepotul lor, Hrizea, să se strângă la faţa locului şi să împartă via şi moşia de la Copăcel[72]. Constantin Brâncoveanu, la 10 aprilie 1703, porunceşte sătenilor din Câineni să dea Mănăstirii Cozia vama din bucatele cu care fac negustorie, aşa cum a fost obiceiul mai înainte vreme, în caz contrar vor suferi „petrecere rea, certare”, de la domn[73]. La 16 aprilie 1705, Constantin Brâncoveanu întăreşte Mănăstirii Arnota muntele Neteda, care a fost al satului Dobriceni şi cumpărat de Matei Basarb, care l-a dat mănăstirii[74]. Domnul, la 20 aprilie 1705, întăreşte Mănăstirii Cozia dreptul de a strânge dajdiile de la ciocănaşii de la Ocna cea Mare, care sunt ai mănăstirii, după cum a fost obiceiul mai înainte. Egumenul s-a plâns că nu vor să-şi mai dea dăjdiile, „punându-se împotrivă chiar şi cămăraşii de acolo”. Domnul porunceşte să-l ajute pe egumen să ia dajdiile de la ciocănaşi, astfel „vor petrece scârbă” de la domnie şi vor pune dajdiile de la ei[75]. La 1 iulie 1705, preoţii şi oamenii bătrâni din satele Bărbăteşti, Bodeşti, Cacova şi Stoeneşti mărturisesc că munţii Neteda şi Scânteia au fost ai satului Dobriceni până în zilele lui Matei Basarab. La zidirea Mănăstirii Arnota, fiind aproape de mănăstire, s-au vândut domnului „cu tot hotarul, şi cu plaiul şi cu acest munte”, care l-a dat mănăstirii ca să-i fie de ajutor. Când Constantin Brâncoveanu a trecut Dunărea pentru a trece la Udrei (Adrianopol) „din porunca împărăţiei”, s-a ridicat satul Costeşti, a scos animalele din aceşti munţi şi a bătut păstorii făcând mare gâlceavă şi şi-au dus vitele lor, ţinându-le acolo mai mult de doi ani. Nevrând să asculte porunca domnului de a lăsa muntele liber, a trimis armaş domnesc care a făcut „zapt şi cercetare” şi a dat muntele mănăstirii[76].

Domnul întăreşte, la 5 martie 1706, episcopului Râmnicului, Antim Ivireanul, dreptul de stăpânire asupra moşiei Mihăeşti, deoarece stăpânii moşiei o închinaseră mănăstirii[77]. Domnul, la 12 mai 1706, înştiinţează pe căpitanul de martologi din Lovişte, pe zapcii şi pe toţi sătenii din Bumbueşti, ca să se ştie că l-a iertat pe Stan nevolnicul şi pe Dumitru, fiul său, de toate dăjdiile şi orânduieli, să-i dea bună pace, să-şi stăpânească toată moşia pe care o are în Bumbueşti şi Clocotici[78].

Tănasie, fiul lui Constantin logofăt din Râmnic, vinde lui Antim Ivireanul, episcopul Râmnicului, părticeaua lui de moşie de 30 stânjeni[79]. Necula logofăt, fiul monahului Onofrie din Vlădeşti, povăţuit de tatăl său, care era pe moarte, dăruieşte Coziei o poiană din Racoviţa, partea de lângă râu[80]. Antim, mitropolitul Ţării Româneşti, la 16 martie 1708, dă în lucru călugărului Mihail Bârsescu via din Drăgăşani, pe care Mihail o dăduse fiului său, Tănase, care a murit. Urmează ca din venitul din două părţi să plătească datoriile rămase de la Tănase, iar nepoţilor să dea o parte, iar după moartea călugărului, via va fi toată a nepoţilor lor[81].

Constantin Brâncoveanu întăreşte, în 1708-1709, scutire de orice dajdie a popilor Stanislav, Chera şi Stoian de la biserica domnească de la Ocnele Mari, făcută de Statie, fost mare vistier, şi le acordă 300 bolovani de sare anual[82]. Daniil monahul, fost Radu de la schitul Peştera al Mănăstirii Bistriţa, îi dă trei răzoare de vie în dealul Drăgăşanilor pe moşia Episcopiei, iar Teofil monahul vinde mănăstirii trei răzoare de vie lângă via dată de Daniil, nepotul său, tot pe moşia Episcopiei de la Drăgăşani[83]. Constantin Brâncoveanu, la 13 ianuarie 1710, înştiinţează pe cămăraşii „din oraşul domniei mele de la Râmnicul de Sus că Mănăstirea Cozia are o moşie numită Inăteşti, care se învecineşte cu Râmnicul” şi „ţine cârciumă în ţigănia mănăstirii” şi nu plăteşte căminăritul ca şi alte mănăstiri mari[84]. Popa Gheorghe din Bucureşti mărturiseşte, către Mănăstirea Cozia, că Maria Păuşeasca l-a pus să facă actul de donaţie a mănăstirii sale Mihăeşti, către Cozia[85].

Arhimandritul Ioan de la Mănăstirea Hurezu, ctitor al paraclisului de la Mănăstirea Cozia, cu cele două case boltite şi foişorul, se adresează nastavnicului de la Cozia şi altor slujitori ai mănăstirii ca, în toate joile de peste an, o dată pe săptămână, să facă liturghie, iar duminica şi la sărbători să se facă la biserica cea mare, obicei luat de mănăstire de la Sfântul Munte. Cu această ocazie vor vedea şi alţi proslavnici nevoinţa mănăstirii şi vor atrage atenţia asupra lor celor ce întăresc şi miluiesc „sfânta lavră” de la Cozia[86].

Constantin Brâncoveanu, la 30 septembrie 1711, a poruncit la şase boieri să meargă la Olăneşti să aleagă cele ale popii Oprea şi a altora şi să le tragă hotarele[87]. Domnul, la 9 noiembrie 1711, văzând că la Mănăstirea Cozia a început să fie numiţi oameni străini care nu aduc nici un folos mănăstirii ci dimpotrivă, porunceşte să se revină la vechiul obicei ca egumenul să fie ales dintre călugării mănăstirii, deoarece egumenul de acum al mănăstirii „pentru a lui blestămăţie, tot era să-l scot domnia mea şi fără ale voastre jalbe”. Domnul a trimis pe Damaschin, episcopul Râmnicului, să vină la Cozia cu un om domnesc şi cu un catastif, în care să se însemne tot ce a mâncat şi a cheltuit acel egumen, după care vom găsi un alt egumen, dintre oamenii mănăstirii, care să fie mai vrednic şi mai de treabă”[88]. La 12 februarie 1712, Constantin Brâncoveanu porunceşte la şase boieri din Costeşti, Pietrari, Foleşti, Oteşani să stabilească hotarele schitului Mihăileşti dinspre Tomşani, de la satul Chirceani şi din jos de Foleşti, deoarece au fost încălcate două livezi[89]. Din porunca lui Constantin Brâncoveanu, la 14 iunie 1712, s-au luat 12 boieri care să hotărnicească unei moşii din hotarul Bărbăteştilor în pricina dintre Mănăstirea Arnota şi Ştefan vătaful cu părtașii din Bărbăteşti[90].                                                

* * *

Ştefan Cantacuzino (1714-1715), personalitate complexă, a atras atenţia mai ales prin faptul că şi-a dat toate silinţele pentru ca vodă Constantin Brâncoveanu să fie condamnat la moarte.

...Deodată, liniştea Mănăstirii Dintr-un Lemn a fost spartă de toaca bisericii care chema pe maici la utrenie. Cu greu, doamna ţării, Păuna, soţia lui Ştefan Cantacuzino, s-a rupt din somn. A încercat să-şi deschidă ochii, dar nu putea să-şi amintească unde se afla. Greu şi-a adus aminte de mătuşa sa, acum maica Olimpia de la Dintr-un Lemn, care a invitat-o să petreacă Sfânta Marie Mare la mănăstire. Venise cu câteva femei, ca să mai scape de veştile rele ce soseau neîncetat de la Stambul, că întreaga familie a Brâncovenilor ar fi închisă, chinuită şi schingiuită la închisoarea fortăreaţă de la 7 turnuri. Dorea ca, pe 15 august, să se închine cu evlavie la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Şi-a amintit şi de noaptea de miercuri spre joia mare, care a căzut pe 21 martie, care i s-a părut cea mai lungă din toată existenţa ei. Soţul ei, Ştefan Cantacuzino, împreună cu tatăl lui, stolnicul Cantacuzino, au mers pe furiş la locul unde erau încartiruiţi capugiul Ali paşa şi ciohodarii lui, ca să-l înlăture pe Constantin Brâncoveanu de pe scaunul domnesc. Toată noaptea, Păuna, ca o adevărată Greceancă, şi-a cântărit şansele, dacă va ajunge şi ea doamnă a Ţării Româneşti, alături de soţul ei, Ştefan, care se trage din vestitul neam Cantacuzin, din împăraţii Bizanţului. Considera că domnia lui Brâncoveanu a durat prea mult şi că soţul ei era cel mai îndreptăţit să-i urmeze la tron. Când s-a văzut în faţa mitropolitului Antim Ivireanul, care i-a uns soţul domn, toată ura împotriva Brâncovenilor s-a stins şi a căutat cât i-a stat în putinţă să nu mai trimită şi ea jalbe împotriva lor[91].

Pe malul Cornului de Aur, în grădina Porţii Seraiului, la 15 august 1714, la ora 9 dimineaţa, Constantin Brâncoveanu, împreună cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi ginerele său Ienache Văcărescu, sub privirile sângerosului sultan Ahmed al III-lea, au fost decapitaţi în public. În acea clipă, doamna Păuna se afla la biserica mare a Mănăstirii Dintr-un Lemn, când la Stambul avea loc supliciul martiriului, fiind în faţa icoanei Maicii Domnului, zări întocmai această scenă sângeroasă. Observând atâtea trupuri fără capete, printre leşinuri nenumărate, ea povestea imaginile pe care le vedea şi care se petreceau la sute de km depărtare. Doamna s-a cutremurat când şi-a adus aminte că Constantin Brâncoveanu a împlinit în acea zi 60 de ani. Acest fapt nemaiîntâlnit a fost consemnat şi în Cronica ţării, considerându-se că ar fi „bătaie de la Dumnezeu, care plăteşte pentru faptele lor”.

Ştefan vodă a luat măsuri drastice, spânzurând pe muierile care au însoţit-o pe doamna, iar pe mătuşa Olimpia a zidit-o în altă mănăstire, se pare că la Govora, considerând că ea i-ar fi făcut farmece. Dar nu a trecut mult timp că şi domnul Ștefan Cantacuzino a fost mazilit şi dus la Înalta Poartă, unde el şi tatăl său, stolnicul Constantin Cantacuzino, au fost spânzuraţi. După multe peripeţii, doamna Păuna se stabileşte la Braşov. Radu, fiul său, a intrat în armata austriacă, iar Constantin în cea ţaristă. Doamna Păuna a trăit până în anul 1740, fiind o sprijinitoare a bisericii Sf. Nicolae din Scheii Braşovului.[92]



  1. Veronica Tamaş, Mărturii documentare privind viticultura în județul Vâlcea în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, în „Studii vâlcene”, serie nouă, I(VIII), 2004, p. 19.
  2. Veronica Tamaş, Locuri din regiunea Argeș legate de amintirea lui Constantin Brâncoveanu, în „Secera şi ciocanul”, nr. 3875/1966.
  3. Corneliu Tamaş, Steagul de luptă al luiConstantin Brâncoveanu, în „Vâlcea - Magazin de la A la Z”, nr. 8/2002, p. 8.
  4. Corneliu Tamaş, Steagul de luptă al luiConstantin Brâncoveanu, în „Vâlcea - Magazin de la A la Z”, nr. 8/2002, p. 8.
  5. Corneliu Tamaş, Istoria Hurezului, Editura Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 1995, p. 48.
  6. Radu Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod (1688-1714), Editura Academiei, Bucureşti, 1970.
  7. Ion Ionaşcu, Contribuții la istoricul Mănăstirii Hurez, Scrisul Românesc, Craiova, 1935, p. 299-300. Constantin Brâncoveanu repară mănăstirile Bistriţa, Dintr-un Lemn, iar soţia sa ridică biserica Bolniţă de la Hurezu şi reface din temelie biserica Mănăstirii Surpatele.
  8. Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, Constantin vodă Brâncoveanu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 375.
  9. Gherasim Cristea, Viața Sfântului Martir Constantin – vodă Brâncoveanu și a celor împreună pătimitori cu dânsul, Râmnicu-Vâlcea, Editura Episcopiei Râmnicului, 2001, p. 190.
  10. Gherasim Cristea, Istoricul Mănăstirii Hurezi, Editura Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 2003, p. 58.
  11. Corneliu Tamaş, Cărţile Brâncovenilor. Biblioteca de hrană dorită şi sufletească, în „Monitorul de Vâlcea”, nr. 59/ 3 august 2001.
  12. Corneliu Tamaş, Sfinții martiri Brâncoveni. Prințul Aurului, în „Monitorul de Vâlcea”, nr. 71 din 17 august 2001.
  13. Corneliu Tamaş, Sfinții martiri Brâncoveni. Începutul sfârșitului, în „Monitorul de Vâlcea”, nr. 70 din 10 august 2001.
  14. Del Chiaro în Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, Editura Eminescu, 1981, p. 315.
  15. Corneliu Tamaş, {nceputul sfârșitului, art. cit.
  16. Corneliu Tamaş, Prințul aurului, art. cit.
  17. Ştefan Ionescu, P. Panait, op. cit., p. 290.
  18. Constantin Şerban, Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1968, p. 182.
  19. Nicolae Iorga, Documente privitoare la Constantin Brâncoveanu, p. 145-146.
  20. P. Panaitescu, Călători poloni în țările române, Bucureşti, 1930, p. 194.
  21. Istoria |ării Românești de la octombrie 1668, până în martie 1717, Bucureşti, 1961, p. 109.
  22. Ştefan Ionescu, P. Panait, op. cit., p. 291.
  23. Aubry de la Mortaye, Voyage en Europa, Asia et Africa, vol. II, p. 212-213.
  24. Del Chiaro, Revoluțiile Valahiei, Iaşi, 1929, p. 125.
  25. Corneliu Tamaş, Istoria Hurezului, p. 190.
  26. Ioseph Hammer, Histoire de l’Empire Otoman, vol. II, p. 305.
  27. Corneliu Tamaş, Istoria Hurezului, p. 190.
  28. Corneliu Tamaş, Prințul aurului, art. cit.
  29. Inscripțiile medievale ale României, orașul București, vol. I, 1963, p. 381.
  30. Corneliu Tamaş, Istoria Horezului, p. 189.
  31. Academia Română, Istoria României, vol. V., p. 267.
  32. Corneliu Tamaş, Ion Soare, Carmen Andreescu, Tezaur medieval vâlcean, Bucureşti, 1983, p. 289, nr. 944.
  33. Idem, p. 289, nr. 945.
  34. Corneliu Tamaş, Ion Soare, Carmen Andreescu, Tezaur medieval vâlcean, Bucureşti, 1983, p. 290, nr. 946.
  35. Idem, p. 290, nr. 947.
  36. Idem, p. 290, nr. 948.
  37. Idem, p. 290-291, nr. 949.
  38. Idem, p. 291, nr. 950.
  39. Idem, p. 291, nr. 950.
  40. Idem, p. 293, nr. 958.
  41. Idem, p. 294, nr. 962.
  42. Idem, p. 294, nr. 964.
  43. Corneliu Tamaş, Ion Soare, Carmen Andreescu, Tezaur medieval vâlcean, Bucureşti, 1983, p. 294, nr. 965.
  44. Idem, p. 297, nr. 979.
  45. Idem, p. 300, nr. 286.
  46. Idem, p. 302, nr. 994.
  47. Idem, p. 303, nr. 994.
  48. Idem, p. 304, nr. 1000.
  49. Idem, p. 304, nr. 1001.
  50. Idem, p. 305, nr. 1003.
  51. Idem, p. 305, nr. 1004.
  52. Idem, p. 306, nr. 1008.
  53. Corneliu Tamaş, Ion Soare, Carmen Andreescu, Tezaur medieval vâlcean, Bucureşti, 1983, p. 307, nr. 1013.
  54. Idem, p. 307, nr. 1014.
  55. Idem, p. 308-309, nr. 1017.
  56. Idem, p. 310, nr. 1022.
  57. Idem, p. 311, nr. 1029.
  58. Idem, p. 312, nr. 1030.
  59. Idem, p. 314, nr. 1037.
  60. Corneliu Tamaş, Ion Soare, Carmen Andreescu, Tezaur medieval vâlcean, Bucureşti, 1983, p. 317, nr. 1044.
  61. Idem, p. 318, nr. 1048.
  62. Idem, p. 318, nr. 1048.
  63. Idem, p. 320, nr. 1056.
  64. Idem, p. 321, nr. 1051.
  65. Idem, p. 322, nr. 1065.
  66. Corneliu Tamaş, Ion Soare, Carmen Andreescu, Tezaur medieval vâlcean, Bucureşti, 1983, p. 324, nr. 1067.
  67. Idem, p. 324-325, nr. 1070.
  68. Idem, p. 326-327, nr. 1082.
  69. Idem, p. 328, nr. 1090.
  70. Idem, p. 329, nr. 1091.
  71. Idem, p. 330, nr. 1096.
  72. Idem, p. 331, nr. 1102
  73. Idem, p. 332, nr. 1105.
  74. Idem, p. 332, nr. 1106.
  75. Corneliu Tamaş, Ion Soare, Carmen Andreescu, Tezaur medieval vâlcean, Bucureşti, 1983, p. 333, nr. 1110.
  76. Idem, p. 334, nr. 1113.
  77. Idem, p. 334-335, nr. 1115.
  78. Idem, p. 336, nr. 1119.
  79. Idem, p. 337, nr. 1125.
  80. Idem, p. 339, nr. 1131.
  81. Idem, p. 339, nr. 1132.
  82. Corneliu Tamaş, Ion Soare, Carmen Andreescu, Tezaur medieval vâlcean, Bucureşti, 1983, p. 342, nr. 1139.
  83. Idem, p. 342, nr. 1141.
  84. Idem, p. 342-343, nr. 1141.
  85. Idem. P. 344, nr. 1147.
  86. Idem, p. 348, nr. 1160.
  87. Idem, p. 349, nr. 1162.
  88. Corneliu Tamaş, Ion Soare, Carmen Andreescu, Tezaur medieval vâlcean, Bucureşti, 1983, p. 350, nr. 1167.
  89. Veronica Tamaş, Trupuri fără capete, în „Reporter”, 8 iunie 1990.
  90. Ibidem.
  91. Ibidem.
  92. Veronica Tamaş, Trupuri fără capete, în „Reporter”, 8 iunie 1990.

Informații adiționale

Citit 113 ori Ultima modificare Joi, 23 Iulie 2020 12:13
Ești aici: Home Valcea Valcea Județul Vâlcea în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688–1714)