Istorie Locala

Luni, 27 Iulie 2020 10:16

Ocnele Mari/ Epoca contemporană

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

a) Perioada interbelică

       Unirea tuturor românilor (Marea Unire), eveniment înfăptuit în ziua de 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, a avut un ecou puternic în rândul locuitorilor oraşului Ocnele Mari. A fost o bucurie fără margini şi populaţia se aştepta, aşa cum se întâmplă de fiecare dată după marile şi înălţătoarele evenimente naţionale, la măsuri care să asigure libertăţile cetăţeneşti şi să îmbunătăţească viaţa. Una din aceste măsuri a fost introducerea votului universal în locul sistemului cenzitar (Tamaş, 1995, 211).

Viaţa politică în perioada interbelică este reprezentată la Ocnele Mari de mai multe organizaţii politice aparţinând diferitelor partide naţionale: Partidul Conservator-Democrat (Take Ionescu), Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional Ţărănesc. Pentru perioade mai scurte de timp aici au fost prezente şi formaţiuni aparţinând altor partide: Partidul Poporului (gen. Averescu), Partidul Naţional Democrat (N. Iorga) şi Partidul Social Istoric Român, a căror prezenţă şi activitate se făcea cunoscută în special în timpul campaniilor electorale (Ibidem). Ecourile şi efectele marii greve din 1920 au ajuns şi la Ocnele Mari: la penitenciarul din localitate, sunt aduşi conducătorii grevişti, printre care şi Mihai Gheorghiu-Bujor, condamnat la 20 de ani de muncă silnică. În 1920 deţinutul Mihai Gheorghiu-Bujor adresează o scrisoare (publicată în ziarul “Socialismul” din 8 octombrie 1920): “De la 29 mai de când mă găsesc la Ocnele Mari, am căutat să ţin socoteala de împrejurările în care mă găsesc. În tot acest timp, nu mi s-a putut aduce, cred, nicio învinuire”. În perioada crizei generale din 1929-1933, precum şi în anii care i-au urmat, lucrătorii de la Salina Ocnele Mari duceau o viaţă deosebit de grea, muncind câte 9 ore în subteran, curbele de sacrificiu atingându-i şi pe ei: în 1935, salariul muncitorilor scăzuse la 3.000 lei, faţă de 5.000 lei în 1929 („Facla muncii”, Râmnicu-Vâlcea, nr. 1/ 31 mai 1935).

În anul 1920, la Penitenciarul Ocnele Mari îşi ispăşeau pedepsele „un număr de 366 condamnaţi între cinci ani şi muncă silnică pe viaţă… majoritatea fiind condamnaţi ai Curţilor Marţiale, pedepsiţi pentru dezertări, abateri de la regulamentele războiului… (Tamaş, 1995, 214). După anul 1920, mai mulţi lideri comunişti, iniţiatori ai unor mişcări muncitoreşti, condamnaţi pentru activitate sindicală, sunt aduşi la Ocnele Mari: Mihail Gheorghiu-Bujor, liderul grevei muncitoreşti din anul 1920, condamnat la muncă silnică pe viaţă, prin sentinţa dată la 8 mai 1920, de Curtea Marţială a Corpului 3 de Armată; Gheorghe Gheorghiu-Dej, unul dintre principalii liderii ai mişcării muncitoreşti de la Atelierele C.F.R. Griviţa, din ianuarie-februarie 1933, judecat de Consiliul de Război al Corpului 2 Armată şi condamnat la 19 aug. 1933, la 12 ani de muncă silnică. Între anii 1933-1936, Gheorghiu-Dej se afla la Penitenciarul Ocnele Mari (Marinoiu, 2006, 126-127). Un alt lider comunist, care a trecut prin temniţa aceasta, a fost Chivu Stoica – condamnat la 12 ani de muncă silnică, pentru rebeliunea de la Griviţa (Oane, 2007, 149,156).

După anul 1920, mai mulţi lideri comunişti, iniţiatori ai unor mişcări muncitoreşti, condamnaţi pentru activitate sindicală, sunt aduşi la Ocnele Mari: Mihail Gheorghiu-Bujor, liderul grevei muncitoreşti din anul 1920, condamnat la muncă silnică pe viaţă, prin sentinţa dată la 8 mai 1920, de Curtea Marţială a Corpului 3 de Armată; Gheorghe Gheorghiu-Dej, unul dintre principalii liderii ai mişcării muncitoreşti de la Atelierele C.F.R. Griviţa, din ianuarie-februarie 1933, judecat de Consiliul de Război al Corpului 2 Armată şi condamnat la 19 aug. 1933, la 12 ani de muncă silnică. Între anii 1933-1936, Gheorghiu-Dej se afla la Penitenciarul Ocnele Mari (Marinoiu, 2006, 126-127). Un alt lider comunist, care a trecut prin temniţa aceasta, a fost Chivu Stoica – condamnat la 12 ani de muncă silnică, pentru rebeliunea de la Griviţa (Oane, 2007, 149,156). 

 

b) Oraşul în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

       După invadarea Poloniei de către Germania, în septembrie 1939, oraşul Ocnele Mari – asemenea altor localităţi din judeţul Vâlcea (Râmnicu Vâlcea, Drăgăşani, Călimăneşti şi Băile Govora) este gazda mai multor familii de refugiaţi polonezi – militari şi civili (Ţuţui, 1989, 16), iar apoi - din Cadrilater, Bucovina de nord, Basarabia şi Transilvania de nord, provincii istorice care în anul 1940 sunt rupte din trupul ţării, motiv pentru care aceştia sunt nevoiţi „să se refugieze în propria ţară” (Tamaş, 1995, 219). Este demnă de remarcat atitudinea „autorităţilor din Ocnele Mari care au căutat să contribuie la alinarea acestor suferinţe prin măsuri prompte de ajutorare” (Ibidem).       

       Pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial – cel mai mare conflict militar din istoria omenirii, aveau să se afle numeroşi fii ai oraşului Ocnele Mari. Mulţi dintre aceştia au pierit între anii 1941-1944 pe frontul de est, pentru eliberarea teritoriilor româneşti ocupate de sovietici, şi după 23 august 1944 pe frontul de vest, pentru eliberarea teritoriului naţional, al Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei. Mulţi dintre cei luaţi prizonieri (chiar şi după 23 august) au pierit în lagărele sovietice înşirate din Munţii Ural până în Siberia.      În plin război, „în anul 1944 la Ocnele Mari ţăranii refuză să mai facă lucrările agricole de vară fiind condamnaţi pentru sabotaj” (Ibidem).  

Datele statistice arată că pagubele materiale cele mai importante suferite de judeţul Vâlcea, în timpul acestui cumplit război mondial au fost cele înregistrate în perioada aprilie-iulie 1944, ele datorându-se bombardamentelor răzleţe ale aliaţilor şi, în mod deosebit, a „tancurilor «eliberatoare» sovietice, care în martie 1946 au distrus şoseaua Târgu Jiu – Râmnicu-Vâlcea pe circa 50-60 km, avariind şi mai multe poduri. Numai primăria din Ocnele Mari raporta prefecturii pagube de peste 25 milioane de lei şi distrugerea podului peste râul Sărat” (Oane, 2007, 42).

c) Evoluţii postbelice

Odată cu întoarcerea armelor, la 23 august 1944, sovieticii au impus poporului român sistemul comunist, instalând la putere, cu ajutorul forţei militare, aşa-zisul „regim democrat”, în realitate - o putere totalitară care avea să distrugă în câţiva ani tot ce a avut mai de preţ poporul român: hărnicia şi cultul muncii, tradiţiile şi regulile formate de-a lungul veacurilor, patriotismul şi dragostea de glie etc. Instaurarea comunismului, urmată de îngrădirea drepturilor, naţionalizarea băncilor, a atelierelor şi fabricilor, a marilor proprietăţi, colectivizarea proprietăţilor ţărăneşti şi a mijloacelor de lucru, au atras nemulţumirea majorităţii românilor. După preluarea puterii (6 martie 1945), guvernul Groza avea să legifereze, la 23 martie 1945, reforma agrară, măsură al cărei scop a fost în primul rând distrugerea marilor proprietăţi agrare.Pentru reuşită şi pentru a grăbi punerea în practică a acestei măsuri, în ţară au fost constituite comitete judeţene «de îndrumări pentru executarea lucrărilor reformei agrare» (Ibidem, 49-52). În judeţul Vâlcea, între „preşedinţii comisiilor de expropriere din cele şase plăşi (toţi, comunişti!)”, îl găsim şi pe „Gheorghe Dumitrescu din Ocnele Mari – plasa Râmnicu Vâlcea” (Ibidem, 52).

După venirea la putere a regimului comunist, Penitenciarul Ocnele Mari este introdus în sistemul concentraţional de exterminare a opozanţilor politici (inclusiv a celor din rândul P.C.R.), femei şi bărbaţi de toate vârstele – intelectuali de marcă, preoţi, ofiţeri şi alte categorii de ostaşi pentru motivul de a fi participat pe frontul de răsărit, ţărani şi muncitori, lideri marcanţi dar şi membri de rând ai partidelor istorice, studenţi şi elevi, condamnaţi la moarte, la ani grei de temniţă sau la muncă silnică pe viaţă, pentru refuzul de a accepta un regim ostil poporului român şi nedorit de acesta. La 10 sept. 1946, în preajma alegerilor din 19 noiembrie 1946, „Comitetul Central al B.P.C. a emis o circulară (nr. 2) către Comisiile electorale ale Comitetelor Electorale judeţene, prin care a transmis listele cu cei «nedemni» de a vota şi care urmau a nu fi trecuţi în listele electorale”. Între vâlcenii „atinşi de «nedemnitate»”, se aflau şi „funcţionarii îndepărtaţi din serviciul exterior al Direcţiei Penitenciarelor, precum Vlădescu Nicolae, Băluţescu Vintilă, Udubaşa Mihai, din Ocnele Mari şi, de asemenea, funcţionarul notarial Constantinescu Ilie din Ocnele Mari (Ibidem, 61-62).

       La alegerile pentru Marea Adunare Naţională (M.A.N.) din 30 noiembrie 1952, judeţul Vâlcea făcea parte din punct de vedere administrativ din regiunea Piteşti şi avea 8 circumscripţii electorale printre care şi circumscripţia Ocnele Mari. În această legislatură, a fost aleasă ca deputat Elena Vîlcoci (Ocnele Mari) de profesie medic, care avea funcţia de preşedinte al Sindicatului Sanitar din regiunea Piteşti. Propunerea a venit din partea „muncitorilor şi tehnicienilor de la Salina Ocnele Mari”. Pentru alegerile de deputat în M.A.N. din 5 martie 1961, la Ocnele Mari a funcţionat circumscripţia electorală nr. 11. Pentru perioada 1961-1965, a ieşit deputat Matei Ghigiu (Ocnele Mari). Ulterior, între anii 1966-1969, acesta a ocupat funcţia de ministru al construcţiilor pentru industria chimică şi rafinării, iar în perioada 1969-1974, pe cea de ministru al construcţiilor industriale. La alegerile pentru a cincea legislatură a M.A.N., 1965-1970, la Ocnele Mari a funcţionat circumscripţia nr. 13. Este ales ca deputat Bujor Roşca (Ocnele Mari) – director al Uzinelor de produse sodice Govora, care, începând cu 5 dec. 1970, este numit în funcţia de adjunct al ministrului industriei chimice, iar din anul 1989 director general al Centralei pentru produse refractare şi abrazive Braşov (Ibidem, 118-122).

       După aprecierea cercetătorului Sorin Oane, numele prezentate mai sus, asemenea altor nume de reprezentanţi de frunte ai judeţului, „constituie un fel de «aristocraţie» vâlceană a regimului Dej. Aici, adică în cadrul Marii Adunări Naţionale, s-a elaborat o parte din «răul» comunist. De fapt, în M.A.N. a fost vorba doar despre o schimonosire a actului legislativ, hotărârile fiind luate înainte de partidul comunist. Citind presa vremii constaţi că nici un deputat nu are nici o iniţiativă, toţi sunt doar «răspândacii» ideologiei comuniste” (Ibidem, 122).

     Între sutele de deţinuţi politici, „duşmani ai poporului”, care s-au aflat încarceraţi de-a lungul anilor perioadei contemporane la Ocnele Mari, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, găsim nume importante de români din elita intelectuală, dar şi din alte categorii, precum: Mihai Manoilescu – economist, profesor universitar, om politic, susţinător al mişcării legionare, fost ministru de externe (iul. – sept. 1940), de mai multe ori ministru al industriei, comerţului şi lucrărilor publice; Gheorghe Mihail – general, şef al Marelui Stat Major al armatei române (23 aug. – 6 sept. 1940, 23 aug. – 12 oct. 1944), vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (4 iul. – 4 sept. 1940); Petre Pandrea (1904-1968) – avocat, fruntaş naţional-ţărănist, scriitor şi publicist (cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu); Petre Ţuţea – eseist, ziarist, filosof şi om politic, membru al mişcării legionare, director general în Ministerul Economiei în guvernul Antonescu; Radu Budişteanu – avocat, scriitor, ziarist, legionar marcant, ministru al cultelor în guvernul Gigurtu (4 iul. – 4 sept. 1940); Alexandru Constant – jurist, scriitor, comandant legionar, subsecretar de stat în Ministerul Presei şi Propagandei (14 sept. 1940-27 ian. 1941) în guvernul Antonescu, director al ziarului legionar „Buna Vestire”; Ion Dumitrescu-Borşa – preot, militant al mişcării legionare, secretar general al partidului „Totul pentru Ţară”, participant la războiul civil din Spania alături de Ion Moţa, Vasile Marin ş.a.; Dumitru Funda – de origine aromână, şeful studenţimii legionare (1942-1943); Zaharia Panu – de origine aromână, poet, gazetar, membru al mişcării legionare; Ion Victor Vojen – fruntaş şi ideolog al mişcării legionare, redactor la „Axa” – revistă a intelectualilor legionari; Mihai Popovici – doctor în drept, ziarist, fruntaş naţional-ţărănist, membru al Consiliului Dirigent din Transilvania, ministru în opt guverne naţional-ţărăniste (1919-1933); Dumitru Coroamă – general, remarcat prin refuzul de a trage în tineretul legionar care, la 5 sept. 1940, a manifestat la Bucureşti împotriva Regelui Carol al II-lea; Savel Rădulescu – diplomat, subsecretar de stat la interne (1936) şi consilier la Liga Naţiunilor; Aurel Lecuţia – jurist, doctor în drept, militant al unirii Transilvaniei cu România, ministru secretar de stat la Ministerul Economiei Naţionale în guvernul gen. C-tin Sănătescu (4 noiemb. – 6 dec. 1944), ministru al agriculturii şi domeniilor în guvernul N. Rădescu; Virgil Solomon – secretar general al P.N.Ţ., ministru secretar de stat la Ministerul Lucrărilor Publice în guvernul Sănătescu (4 nob. – 6 dec. 1944), ministru al lucrărilor publice şi al refacerii în guvernul Rădescu (6 dec. 1944-6 martie 1945); Horia Cosmovici – avocat legionar, subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri (în guvernul antonesciano-legionar); Virgil Mateiaş – avocat, prefect legionar al jud. Făgăraş (1940); Emil Ottulescu – avocat, mort la Ocnele Mari; Iota Lăzărescu – dirijorul Corului „Vidu” din Lugoj; Nelu Cristea – miner din Oradea şi sportiv (boxer), a murit la Ocnele Mari; Adam Andrei – preot la Episcopia Caransebeş; Vasile Militaru – poet şi scriitor naţionalist, membru al Mişcării Legionare, mort la 8 iulie 1959, la Ocnele Mari; Gheorghe Niculescu Malu – ofiţer, mort în anul 1951 la Ocnele Mari. A fost membru al Comitetului Central al Partidului Socialist al lui Constantin Titel Petrescu; Andrei Nicola – avocat, fost comandant de voluntari transilvăneni în Primul Război Mondial (1916-1918); Iosif Arnăuţoiu – tatăl celebrilor luptători anticomunişti din Munţii Făgăraş, Toma şi Petre Arnăuţoiu (Oane, 2007, 150-154). Emil Haţieganu – jurist şi om politic, fruntaş al mişcării unioniste din Transilvania; George Nacu - avocat şi poet; Savel Rădulescu – jurist, diplomat şi om politic; Mănciulescu Petre din Slatina, condamnat la muncă silnică pe viaţă; Dumitru Alimănişteanu – secretar de stat la Departamentul Stat-Finanţe; Arthur Popescu – general, mort în anul 1952; Gelu Cristian Duimovici (1946-1990), judecat şi condamnat la vârsta de 14 ani, de către Tribunalul Militar Craiova, la doi ani de temniţă (Marinoiu, 2006, 126-142); Ilie Tudor – ţăran, tatăl celebrului rapsod şi actor Tudor Gheorghe (Petrescu, f.an, nepag.).

       În anul 1959, prin ordinul MI nr. 3640/59, Penitenciarul Ocnele Mari a fost transformat în colonie de reeducare a minorilor cu regim restrictiv (centru de reeducare cunoscut în popor cu numele de şcoală de corecţie). În anul 1963, după scufundarea patrimoniului salinei din vecinătate, colonia este desfiinţată şi evacuată. Odată cu salina, s-au scufundat şi o parte din construcţiile acestui edificiu de tristă amintire, celelalte fiind demolate în perioada 1965-1966. De aici, centrul este mutat în mai multe locuri din ţară: la 15 noiembrie 1963 - în oraşul Sfântul Gheorghe, în septembrie 1965 - la Păltiniş (lângă Miercurea Ciuc), iar în anul 1966 - la Găeşti (jud. Dâmboviţa), acolo unde fiinţează şi astăzi sub denumirea de Centrul de Reeducare Găeşti (Ibidem). Asemenea celorlalte localităţi vâlcene, şi Ocnele Mari au avut o victimă a comunismului. Este vorba de preotul Zamfir Bârsan, care în luna august 1952, a fost arestat şi trimis împreună cu alţi „peste 50 de clerici” din Episcopia Râmnicului şi Argeşului, în lagărul de muncă forţată Canal Dunăre-Marea Neagră, „unde au lucrat în robie 12 luni” (Oane, 2007, 158).

La 4 iunie 2009, la Ocniţa, a fost dezvelit şi sfinţit Monumentul Foştilor Deţinuţi Politici – sculptură din bronz, realizată de artistul plastic vâlcean Petre Simion Cichirdan, la iniţiativa Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, cu ajutorul primarului oraşului Ocnele Mari, Petre Iordache.

d) Aspecte postdecembriste

După Revoluţia Română din 16-22 Decembrie 1989, odată cu reinstaurarea vieţii democratice întreruptă în mod brutal cu 45 de ani în urmă, oraşul Ocnele Mari, asemenea tuturor localităţilor din România, cunoaşte schimbări esenţiale în toate domeniile de activitate, inclusiv în viaţa politică şi administrativă. În perioada care a urmat, la conducerea primăriei şi a destinelor oraşului, s-au străduit să planifice şi să aplice strategii prin care să dezvolte oraşul pe linia comandamentelor istorice ale unui oraş civilizat, care să se încadreze în parametrii unei localităţi europeniurmătorii primari:

● decembrie 1989 - mai 1990: col. (r) Tomescu Gheorghe (CPUN);

         ● mai 1990 - septembrie 1990: pr. Veţeleanu Gheorghe (FSN) ;

         ● septembrie 1990 - ianuarie 1991: ing. Darie Laurenţiu Nicolae (independent);

         ● ianuarie 1991 - septembrie 1991: Pârnău Nicolae (independent);

         ● septembrie 1991 - iunie 1992: ing. Constantinescu Tiberiu (independent);

         ● 1992-1996: Pârnău Nicolae (PDSR);

         ● 1996-2000: Lăzăroiu Constantin (PD);

         ● 2000-2004: Radu Gheorghe (PRM);

         ● 2004-2008: Radu Gheorghe (PSD);

         ● Din 2008, primar al oraşului este economistul Iordache Petre, ales pe listele PDL; reales la alegerile din 10 iulie 2012, pentru cel de-al doilea mandat. În primul său mandat (cu continuare în cel de-al doilea), s-a străduit să aplice Strategia de Dezvoltare Locală a Oraşului Ocnele Mari, pentru perioada programatică 2007-2013 – proiect implementat de SC EUROPEAN PROJECT CONSULTING SRL Bucureşti, împreună cu echipa de lucru a Administraţiei Locale a oraşului (Strategia 2007-2013, 1).

Informații adiționale

Citit 370 ori Ultima modificare Luni, 27 Iulie 2020 10:20
Ești aici: Home Valcea Valcea Ocnele Mari/ Epoca contemporană