Istorie Locala

Vineri, 28 August 2020 08:26

Județul Vâlcea în timpul dictaturii antonesciene-legionare (1940-1941)

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Sorin Oane

Mutilarea României, în tragicul an 1940, a dus la căderea regimului carlist. Conducerea ţării a revenit generalului Ion Antonescu, adus la putere de la Vâlcea. Antonescu îl criticase pe regele Carol al II-lea că a cedat, fără luptă, părţi din patrimoniul naţional. Generalul îi înmânase suveranului, după o discuţie furtunoasă, o scrisoare prin care îşi oferea concursul „pentru a salva ce mai era cu putinţă de salvat din Coroană, din ordine şi din graniţe[1]. Opinia lui Antonescu era împărtăşită şi de alţi ofiţeri superiori ai armatei române. Carol a hotărât însă trimiterea în arest a lui Antonescu la Mănăstirea Bistriţa (Vâlcea).

În legătură cu sfârşitul detenţiei de la Bistriţa există trei versiuni: 

 

1.     Prima versiune: în timp ce se negocia tratatul de la Craiova, cu bulgarii, prin care românii erau obligaţi să cedeze Cadrilaterul, Carol i-a cerut lui Valer Pop să-i mijlocească o întrevedere cu Ion Antonescu, care era la Mănăstirea Bistriţa, unde i se fixase domiciliu forţat. Când s-a trezit cu mesagerul regelui, Antonescu a avut iniţial o ezitare, crezând că este o manevră abilă a suveranului care ar fi vrut lichidarea lui. Plecând spre Bucureşti, împreună cu Capricescu, şoferul regelui, Antonescu s-a oprit la Râmnic, la căpitanul Dumitru Curecheanu, căruia i-a lăsat un plic pentru soţia sa, în eventualitatea lichidării sale[2].

2.     A doua versiune este aceea după care Antonescu ar fi „evadat” din mănăstire pe 27 august 1940, cu ajutorul colonelului Ion Băiulescu, comandantul Legiunii de jandarmi Vâlcea, care l-a transportat cu maşina personală la Bucureşti, într-un loc sigur .[3]

3.     A treia versiune este că Antonescu ar fi evadat cu ajutorul prinţesei Alice Sturdza la indicaţiile lui Iuliu Maniu.[4] În consecinţă, Maniu a fost primul om politic român cu care Ion Antonescu a intrat în contact, după ce acesta abandonase, din proprie iniţiativă, regimul de semi-detenţie impus de Carol al II-lea. Întâlnirea lor s-ar fi consumat la 1 septembrie 1940, la Ploieşti.

Nimic din toate astea! Versiunea a doua este totuşi cea mai apropiată de adevăr. În aprilie 1946, cu prilejul anchetei contra Mareşalului, condusă de Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului de Interne, Ion Antonescu a reconstituit el însuşi ultimele momente ale prăbuşirii regimului carlist [5]. Evenimentele s-au derulat astfel: în noaptea de 27 august 1940, la Bistriţa a sosit, într-adevăr, colonelul Băiulescu, împreună cu comandantul Legiunii de jandarmi pe ţară. Băiulescu i-ar fi spus generalului: "Sunteţi liber, am venit să va iau". Lui Antonescu i s-a părut curios că această acţiune se desfăşura… noaptea. Se ştia ce păţeau atunci prizonierii politici ridicaţi noaptea de jandarmi (aluzie la executarea legionarilor – din 30 noiembrie 1938 – în frunte cu Codreanu, ridicaţi pentru a fi transferaţi de la un loc de detenţie în altul şi lichidaţi sub pretextul că au încercat să fugă de sub escortă !). Toate maicile au venit şi i-au spus generalului că ele nu îl lasă să plece noaptea. Adevărul este că Antonescu avea condiţii destul de proaste la Bistriţa. Putea să se plimbe, avea la dispoziţie tot ceea ce vroia, ca mâncare şi băutură, dar camerele erau murdare. A doua zi, generalul a plecat, totuşi, de la mănăstire, împreună cu Băiulescu. Nu a mers însă la Bucureşti, ci la Florica (lângă Piteşti), unde era mama acestuia. Acolo s-a întâlnit şi cu nevasta sa şi cu Mihai Antonescu, care l-au condus la Predeal. Maria Antonescu şi Mihai Antonescu au plecat apoi la Bucureşti. În noaptea de 30 spre 31 august 1940, generalul a fost chemat la telefon de Mihai Antonescu, care vroia să-i spună că poate să vină în siguranţă la Bucureşti. Convorbirea însă nu a avut loc pentru că generalul… nu a auzit telefonul. Din acest motiv, Mihai Antonescu a plecat din Bucureşti în dimineaţa zilei de 31 august la ora 4 şi a venit să îl ia pe general, spunându-i ca „răzmeriţa” legionară e pe punctul de a izbucni. Generalul a sosit la Bucureşti în ziua de 1 septembrie. A stat la el acasă. Aici a primit mai multe vizite. Mai întâi au venit doamna Prezan cu generalul Alfred Gerstenberg, şeful Misiunii Germane a Aerului. Antonescu i-a reproşat acestuia din urmă greşeală făcută de germani, în 1940, prin distrugerea graniţelor româneşti. Gerstenberg, care era omul lui Goering, şi-a luat angajamentul să facă un raport feldmareşalului german despre cele vorbite. În răstimpul acesta a venit şi Valer Pop, trimis de rege, să vadă ce… gândeşte generalul. Bineînţeles, acesta i-a spus că nu este contra dinastiei, că este o nebunie să distrugi liniştea ţării, dar că trebuie evitată „revoluţia” legionară. Pop s-a dus la rege şi i-a spus tot, ceea ce, probabil, l-a determinat pe acesta să îl cheme şi… să îi încredinţeze puterea.

Pe 1 septembrie 1940, Antonescu a mai avut însă o întrevedere şi cu Iuliu Maniu. Generalul s-a întâlnit cu el la Ploieşti, în automobilul doamnei Alice Sturdza, o şoferiţă foarte bună şi o mare maestră în a scăpa de agenţii Siguranţei. Convorbirea dintre cei doi a fost despre schimbarea regimul politic, în frunte cu regele, fără ca acest lucru să producă o catastrofă pentru neamul românesc. Generalul a revenit acasă la ora 10 seara. Toţi credeau că a fost omorât.

În 3 septembrie 1940, a început „revoluţia” legionară, de fapt o încercare de lovitură de stat. Încurajaţi de succesele repurtate de trupele naziste şi de profunda criză de autoritate cu care se confrunta statul, după tragicele cesiuni teritoriale, legionarii au întreprins atacuri asupra instituţiilor de stat şi a unităţilor militare, soldate cu numeroase victime. La Bucureşti ei şi-au fixat trei obiective: ocuparea Postului de Radio, ocuparea Palatului Telefoanelor şi o demonstraţie în faţa Palatului Regal. Manifestaţii violente se petreceau însă şi la Braşov, Constanţa şi postul de radio Bod. Horia Sima cerea abdicarea regelui, ucigaşul Căpitanului şi autorul moral al capitulărilor care au dus la mutilarea teritorială a ţării în 1940. Pe 5 septembrie 1940, a apărut chiar un manifest legionar care cerea plecarea regelui.

De teama violenţelor, Antonescu a plecat de acasă, împreună cu nevasta şi Mihai Antonescu. Au plecat pe jos, pe 3 septembrie la 1 noaptea. S-au dus la o cunoştinţă. In acest timp, la general acasă, sosea colonelul Rusescu, aghiotantul regelui, care i-a spus femeii de serviciu, ca pe general îl căuta Majestatea Sa. Ea, însă, l-a luat la înjurături. A doua zi, la 11, Maria Antonescu a telefonat acasă şi femeia i-a spus păţania. Apoi Mihai Antonescu s-a dus la telefon şi a vorbit la Palat cu Rusescu, care i-a confirmat cele întâmplate. Atunci, generalul a mers la Palat, unde a avut o conversaţie de 3-4 ore cu regele. Aceasta, în 4 septembrie. Regele i-ar fi spus: "Trebuie să salvezi statul. Te rog să mă ierţi de tot ce am făcut. Ştiu că n-ai să te răzbuni". Era, deci, absolut necesară o guvernare de mână forte, care să pună capăt răzmeriţei legionare, să garanteze frontierele ţării şi să pregătească refacerea unităţii naţionale. Acestor cerinţe le-a corespuns, cu mijloace adecvate timpului în care a trăit şi activat, personalitatea generalului Ion Antonescu. Cert este că, la 5 septembrie 1940, regele i-a încredinţat generalului formarea noului guvern, acordându-i puteri dictatoriale. După abdicarea forţată a lui Carol al II-lea, Mihai I, în vârstă de 19 ani, devenea din nou rege, aşa cum mai fusese între 1927-1930, în timp ce Antonescu îşi aroga titlul de “Şeful Statului român şi preşedinte al Consiliului de Miniştri”. Mihai I rămânea, totuşi, cu prerogative importante: era capul oştirii şi numea pe primul ministru[6].

Noul guvern, stabilit pe 14 septembrie 1940, reflecta, destul de bine, raportul de forţe politice din ţară. Încercarea lui Ion Antonescu de a colabora cu conducătorii Partidului Naţional Liberal şi Partidului Naţional Ţărănesc a eşuat, căci partidele politice au refuzat să se asocieze unui regim autoritar. În consecinţă, s-a constituit un guvern al dictaturii legionare, fără amestecul armatei, în care adepţii lui Horia Sima deţineau vicepreşedinţia Consiliului de Miniştri, portofoliul externelor, lucrărilor publice, muncii, educaţiei naţionale şi cultelor. De fapt, s-a inaugurat un condominium de putere între Ion Antonescu şi legionari, în care cei din urmă au dorit mereu să-şi sporească puterea, iar primul a considerat „alianţa” ca ceva temporar, sortită eşecului încă de la început. Tot pe 14 septembrie 1940, România era proclamată „stat naţional legionar”. Mişcarea legionară ajunsese la apogeu. Puţin timp după acest eveniment, într-un discurs din 6 octombrie 1940, de la Bucureşti, Horia Sima, în faţa a 100.000 de legionari, susţinea faţă de Antonescu: „Alături de armata română, Legiunea vă urmează şi dumneavoastră ştiţi că vă puteţi sprijini pe forţa unui milion de Cămeşi verzi (! n.n.) hotărâtă să învingă sau să moară”. Antonescu a îmbrăcat acum pentru prima oară cămaşa verde[7].

 

Problemele judeţului

Judeţul Vâlcea s-a confruntat, în cele patru luni ale regimului Sima-Antonescu, cu o serie întreagă de probleme. Iată câteva dintre acestea:

Problema legionară. Prima dintre probleme era chiar cea legionară. În septembrie 1940, la Vâlcea, prefect devine legionarul Victor Bărbulescu, iar primarul Râmnicului este numit doctorul, legionar şi el, Dumitru Negoescu.

Legionarii vâlceni au scos imediat şi o gazetă, numită “Slovar”, cu semnăturile lui Victor Bărbulescu, dr. Fluor D. Rădulescu, Constantin Popian, Lucian Dumitrescu, Mihai Dragomir, Em. Manu, Ciril Vîrnav, N. Smeu, R. Sylvan, Elena Zugrăvescu şi Pavel Ion Ştefan. Revista apărea, de fapt, din martie 1940, dar din 11 octombrie 1940, de când îşi adaugă subtitlul „Isvod de gînd şi suflet românesc”, ea căpătase o tentă legionară şi devenise tribuna propagandei legionare din judeţ[8].

Presa locală a trecut însă imediat, ca de obicei, de partea puterii, salutând noul regim : „România este al patrulea stat din Europa în care a învins ideea naţionalistă”, salutându-se şi ideea de dictatură, care ar fi pus capăt… instabilităţii politice din ultimii 10 ani : „În ultimii zece ani (1930-1940 n. n.) s-au perindat la conducerea ţării 603 miniştri şi subsecretari de stat. Împărţiţi pe ani, am avut la 60 de miniştri pe an[9].

Primul lucru făcut de legionarii vâlceni a fost reabilitarea camarazilor lor ucişi cu ocazia represaliilor organizate de către guvernul generalului Gheorghe Argeşanu, în septembrie 1939, în urma asasinării lui Armand Călinescu. Astfel, în noiembrie 1940, la Râmnic au fost reînhumaţi, cu mari onoruri, preotul Virgil Nicolaescu, învăţătorul Dumitru Diaconescu şi meşteşugarul Nicolae Vasilescu[10]. Solemnitatea s-a făcut la cimitirul Cetăţuia, preotul Gheorghe Doară vorbind despre „jertfa legionarilor căzuţi care au dat triumful şi învierea neamului”. [11]

Problema evreiască. Deşi, se mai spune încă şi astăzi faptul că vâlcenii nu au fost antisemiţi, câteva acţiuni ale acestora… pot fi cuprinse în această categorie. În 1940, în oraşul Râmnicu-Vâlcea trăiau 187 de evrei. Mulţi dintre aceştia participaseră la Războiul de Întregire dintre anii 1916-1918, alţii erau urmaşii unor evrei care muriseră pe front. Dar, după proclamarea statului naţional-legionar se declanşează acţiunea de “românizare” a instituţiilor. Comerţul deţinut de negustorii evrei primeşte lovituri puternice. În Râmnicu-Vâlcea, au fost preluate 11 magazine evreieşti, din patrimoniul lor formându-se cooperativa legionară „Dezrobirea”. Actul de constituire poartă dată de 20 decembrie 1940. Cooperativa legionară va fi condusă de Victor Belici şi de Victor Păunescu. Magazinele evreieşti au fost preluate, în marea majoritate a cazurilor, de lucrătorii români ai acestora ! Scenariul a fost, în toate cazurile, acelaşi. În zilele de 16-17 decembrie 1940, negustorii evrei din Râmnic au fost aduşi la sediul Mişcării legionare, din strada Doamna Florica (casele profesorului Creţu). Erau bătuţi sau ameninţaţi cu moartea, după care aceştia semnau toate actele care îi deposedau de bunurile lor. Legionarii care s-au aflat în fruntea acestei acţiuni au fost : Victor Belici (şeful legionarilor vâlceni), Radu Popian (şeful poliţiei legionare din judeţ), dar şi legionari precum Victor Păunescu, Gheorghe Paraschivescu, Gheorghe Constantinescu. De obicei, era oferită o sumă de bani drept despăgubire, dar aceasta era foarte mică. Au fost expropriaţi [12]:

      Naftalie Herşcovici – avea magazinul de vopsele “La corbu”. Marfa lui era evaluată la suma de 400.000 lei; nu a primit nimic drept despăgubire.  

      Iosif Sechter – avea un magazin de manufactură, marfa lui valorând circa 21.000 lei; nu a primit nicio despăgubire.

      Iosif Cohn – avea magazinul „La Lică” (manufactură şi mărunţişuri). Marfa din magazin a fost evaluată la suma de 759.787 lei. A primit drept despăgubire suma de 100.000 lei, adică de şapte ori mai puţin !

      Fraţii Şmil, Godel şi Daniel Avram – aveau un magazin de tricotaje, croitorie şi lenjerie bărbătească. Marfa lor a fost evaluată la suma de 2.500.000 de lei, din care proprietarii au primit doar 200.000 de lei !

      Aneta Waldman – avea un magazin de galanterie şi manufactură. Marfa era în valoare de 351.468 de lei, din care proprietara a primit doar 90.000 de lei.

      Emanoil Fussman – avea un magazin de sticlărie, mobilă, menaj, oglinzi, şi geamuri. Marfa lui valora 300.000 de lei; a primit 140.000 de lei, după o lungă rezistenţă şi după ce a fost ameninţat cu revolverul de către Gheorghe Paraschivescu. A fost sfătuit să nu facă reclamaţie, pentru că…”un glonte costă 7 lei” !

      Margot Solomon – avea o librărie. Marfa confiscată de legionari valora 200.000 de lei. Doamna Solomon primit despăgubire doar 25.000 de lei.

      Lili Waldman – avea un magazin de tricotaje, ciorăpărie şi lenjerie bărbătească. Marfa magazinului a fost apreciată ca valorând 653.281 lei. Ca despăgubire, proprietara a primit 100.000 de lei.

      Maier Simovici – avea magazinul de încălţăminte „La Carmen”. Magazinul său a fost cumpărat de Oprea Simian la un preţ corect, circa 900.000 de lei, ulterior, proprietarul neavând nici o pretenţie de despăgubire.

      Avram S. Taubman, Moritz Lobel, Isidor Şaraga, Ilie Adler (asociaţi) – aveau două magazine de manufactură şi mărunţişuri în strada Traian, numerele 124 şi 130, sub firma „Hora ţărănească”. Marfa confiscată valora circa 4 milioane de lei, cei patru asociaţi primind doar 400.000 lei despăgubiri. Cel care a preluat magazinele a fost un reprezentant al comerţului legionar din oraş, Mitică Boţocan.

      Oscar Filderman – magazinul lui de stofe a fost preluat de croitorul Constantin Cerbu din Râmnicu Vâlcea, prin licitaţie !

După rebeliunea legionară, din ianuarie 1941, cooperativa „Dezrobirea” a fost preluată de Cooperaţia Vâlceană, sub egida Federalei Cozia – prin preşedintele Costică Niculescu –, care a numit alţi gestionari şi alţi directori. Cooperativa a fost rebotezată „Vâlceana” şi pusă sub conducerea lui M. Tecuceanu. În martie 1941, Cabinetul de instrucţie al Tribunalului Vâlcea a anchetat cazurile de „românizare” a comerţului evreiesc. Au fost anchetaţi o serie de legionari precum : Petre Duţu, Nicolae Cerbu, Lică Recea, Aurel Pop, Adam Stăviloiu, Ion Veber, Ioan Braşoveanu, Constantin Popescu, Ilie Tudor, care, evident, au negat folosirea violenţei sau a ameninţării cu moartea a negustorilor evrei. Ei au vorbit doar despre o… bună înţelegere între evrei şi legionari. Cert este că evreii expropriaţi nu au mai primit nimic înapoi, procesele durând până la….naţionalizarea comunistă din 1949.

Concomitent cu această acţiune de „românizare” a comerţului vâlcean, evreii sunt scoşi şi din barouri şi farmacii, fiind lăsaţi să efectueze servicii doar conaţionalilor lor.

Evreii nu se puteau deplasa în altă localitate decât cu autorizaţia Siguranţei. De asemenea, nu aveau voie să cumpere alimente din hală şi piaţă înainte de ora 10. Evreilor li s-au confiscat şi aparatele de radio, dar aceştia ascultau, totuşi, radioul la vecinii lor creştini, în special „Radio Londra” sau „Vocea Americii”, pentru că acestea erau şi posturile preferate ale românilor.[13] Trebuiau însă confiscate aparatele de radio ale cetăţenilor români căsătoriţi cu evreice! Situaţia era destul de jenantă, căci printre aceste cazuri erau şi cele ale lui Paul Fucs, comandantul Şcolii de geniu Râmnicu Vâlcea, şi Emil Sufleţel, secretar al Poliţiei din Râmnic! Pentru ei, evident, legea nu s-a aplicat. Ulterior însă, Carmen Fucs, soţia colonelului Fucs, s-a sinucis pentru a nu afecta cariera soţului ![14]

La primirea ordinului de internare a evreilor şi ţiganilor în lagăre sau în Transnistria, după ce s-a consultat cu şefii comunităţii evreieşti, Moritz Lobel şi Sami Stern (preşedintele şi secretarul comunităţii), şeful Siguranţei vâlcene, Serghie Iandola, a raportat Inspectoratului Regional de Poliţie Craiova că nu erau evrei care să fie internaţi în lagăr.

Problema germană. În 10 octombrie 1940, începe intrarea trupelor hitleriste în România, pe baza „garanţiilor” din 30 august 1940 privind noile graniţe. Misiunea militară germană ocupă principalele puncte strategice din Valea Prahovei, în Bucureşti şi pe Prut. Unele trupe germane au cantonat o perioadă şi la Râmnicu Vâlcea.[15] În oraş a existat chiar un comandament german – D.A.K. 503, cu un număr mic de ofiţeri şi subofiţeri.

La 9 noiembrie 1940, a luat fiinţă Grupul Etnic German din România, condus de Andreas Schmidt, având sediul la Braşov. El avea trei organizaţii regionale. Una dintre acestea era la Sibiu, denumită Kreiss-Sibiu, printre ale căror grupe locale se număra şi cea din Râmnicu Vâlcea. Ea era condusă de Arthur Handel, domiciliat în str. Stirbei Vodă nr. 50. Prima acţiune a grupului a fost Winter Hilfe Werk („Ajutorul de iarnă”). În acest scop, Arthur Handel a organizat colecte „biblice” de iarnă, strângând diferite sume de bani, fără autorizaţia autorităţilor române, iar mai târziu a început să recruteze pe membrii grupului de origine germană, obligându-i să plătească cotizaţii lunare. Cei bogaţi plăteau sume mai mari. Fondurile strânse erau depuse la Sibiu. Printre cotizanţi erau : Emil Gheltsch, Gustav Magnezius, Josefina Dietrich, Karol Spek, Alexandru Wilfingher şi Gustav Gundisch. Toţi au rămas însă cetăţeni loiali ai ţării. În Râmnicu Vâlcea, existau mari întreprinderi industriale care aveau patroni germani :

      Fabrica de dopuri din plută a lui Alois Langfeld,

      Fabrica de mobilă a Josefinei Dietrich (unde au lucrat Iosif Himler şi Mişu Stănculescu, vechi membri ai partidului comunist din judeţ !),

      Fabrica de mobilă „Fraţii Gundisch” (unde lucrau Bădică Marinescu şi Petrică Ion, ajunşi după 23 august 1944, membri marcanţi ai PCR, unul şef de cadre la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, iar celălalt preşedintele Sfatului Popular Râmnicu Vâlcea),

      Moara Gheltsch a lui Emil Gheltsch, o moară modernă, a doua din ţară, după cea a lui Barbu Drugă din Craiova.

După război majoritatea acestor germani au fost internaţi în lagăre şi li s-au confiscat bunurile, iar apoi au fost trimişi la muncă forţată în U.R.S.S.[16]

Mai târziu, în cursul lunii iulie 1942, Grupul Etnic German a înfiinţat un nou impozit „conaţional”, Wolksbeitrag, de 3 %, din venitul cetăţenilor români de origine germană. După aceea, a luat fiinţă organizaţia „Todht”, care recruta tineretul de origine germană pentru trupele S.S.. Arthur Handel a întocmit tabele cu toţii românii de origine germană, inclusiv copiii, fără să verifice actele lor, urmărind să strângă cât mai mulţi bani. Au fost şi mulţi cetăţeni români de origine maghiară care s-au înscris în acest Grup, pentru a obţine unele avantaje. Arthur Handel a avut şi misiunea de colportaj. El primea materiale de propagandă germană pe care le distribuia în mod gratuit în Râmnicu Vâlcea şi judeţ.

Problema economică. Principala grijă a administraţiei legionare a fost să asigure hrană populaţiei, grav ameninţată de seceta din vara anului 1940 şi de distrugerea legăturilor economice, datorită mutilărilor teritoriale din acel an.

În judeţ s-au însămânţat peste 16.500 ha grâu de primăvară, faţă de 10.000 ha în anul 1940. Pentru prima dată în istoria judeţului era forţată cultura grâului, judeţul „mergând” până atunci pe porumb şi pe pruni. Cum recolta anului 1940 fusese compromisă, în judeţ s-au adus 16.000 vagoane de porumb, 1.860 vagoane grâu şi 40 vagoane de cartofi, 4 vagoane de fasole şi 1 vagon de ceapă. O contribuţie substanţială a avut Federala „Cozia”, condusă acum de preşedintele A. Hanciu şi vicepreşedintele Al. Răducănoiu.[17] Judeţul nu a suferit de foame în perioada asta!

Problema socială. Cutremurul din 9/10 noiembrie 1940 nu a afectat prea mult judeţul Vâlcea. Un amănunt de istorie minoră. La Râmnic, în sala teatrului Adreani se juca o piesă de teatru de către elevii de liceu, piesa fiind „Răzvan şi Vidra” de B. P. Hasdeu.

Locuitorii judeţului subscriu, însă, cu mult elan, în cadrul acţiunii iniţiate de „Ajutorul legionar”, care venea în sprijinul celor sinistraţi. Instituţia „Ajutorul legionar” fusese înfiinţată la 26 septembrie 1940, în frunte cu Ilie Gîrneaţă, comandant al Bunei-Vestiri, cu scopul ajutorării refugiaţilor din Ardeal, Basarabia, Bucovina şi Cadrilater, dar a avut o contribuţie importantă şi la ajutorarea sinistraţilor de la cutremur şi a săracilor, în general.

Prefectul Victor Bărbulescu ordonă închiderea bâlciurilor şi cârciumilor până în dată de 15 noiembrie 1940 şi înfiinţarea unei cantine legionare.[18] Ţara trecea prin momente de austeritate şi judeţul Vâlcea nu putea face abstracţie de acest lucru.

Problema morală. Dorind să se prezinte în faţa societăţii ca un regim justiţiar şi moral, legionarii au făcut anchete privind guvernarea anterioară. În acest context fostului rezident regal Dinu Simian i s-a instrumentat un proces în solidar cu inginerul Constantin D. Constantinescu, care, în calitate de şef al serviciului drumuri al judeţului Gorj păgubise, prin delapidare, statul cu suma de 504.682 lei. Lui Simian i s-a pus sechestru pe avere, pe motiv că era răspunzător „civilmente” cu fostul său subordonat. Simian îşi dă în judecată fostul subordonat, dar până la 3 ianuarie 1941 averea sa imobiliară, care era de 7, 5 hectare în Dealul Malului, de lângă Râmnicu Vâlcea, este ipotecată. În acelaşi timp soţia sa, Constanţa (născută Bejan) a trebuit să dovedească cu un act dotal averea adusă în momentul căsătoriei cu Dinu Simian (o casă cu două etaje, în care se afla o farmacie). Simian a trebuit să vină la Râmnicu Vâlcea, căci între timp se mutase la Bucureşti, în strada Edgar Quinet nr. 3.[19]

Rebeliunea legionară şi ecourile ei la Vâlcea

 

Antonescu privea însă cu neîncredere experienţele de guvernare ale Legiunii. Neînţelegerile dintre el şi legionari au apărut foarte repede. Excesele Gărzii i-au făcut şi pe germani să-i sacrifice pe camarazii lor de ideologie, preferând să acorde încredere militarilor, deci lui Antonescu. Întors de la Salzburg, unde avusese, la 18 ianuarie 1941, întrevederea cu Hitler, Antonescu a şi dispus, la 19 ianuarie, desfiinţarea comisariatelor de românizare. Tot în această zi, a fost asasinat la Bucureşti maiorul Doering. Pentru acest motiv, Antonescu destituie pe generalul Petrovicescu, simpatizant al legionarilor, ce deţinea postul de ministru de interne şi pe Alexandru Ghica, directorul legionar al Poliţiei. Era, evident, începutul unei acţiuni de înlăturare a Gărzii de la putere, la care legionarii au răspuns cu manifestaţii de stradă şi cu îndemnuri de formare a unui guvern pur legionar. Siguri de victorie, legionarii au început rebeliunea la Bucureşti, în dimineaţă zilei de 21 ianuarie, baricadându-se în clădirile publice pe care la controlau, ocupând radiodifuziunea şi unele primării de cartier, angajându-se la lupte de stradă.

La Vâlcea, semnalul rebeliunii l-a dat Seminarul „Sf. Nicolae”, condus de preotul legionar Gheorghe Doară. Un alt lider legionar a fost preotul „spiritualRădulescu. Dar, în afara faptului că au încercat instituirea stării de asediu şi au pus megafoanele să urle lozinci legionare, alte incidente nu au mai fost. Preoţii amintiţi ameninţau cu asaltul Prefecturii şi cu marşuri ale elevilor. Semnalul rebeliunii a fost transmis apoi la Liceul „Alexandru Lahovari”, unde un oarece sprijin venea de la profesorul de desen Emil Ştefănescu, legionar şi el. Liceul fusese „contaminat” de legionarism de profesorii Marin Trincă, Vasile Nicolau şi soţia sa (născută Roşculeţ). Dar „legionarii” de aici au rămas liniştiţi, preferând… să-şi facă orele. Judele de instrucţie, un anume Dănuleţ, legionar şi el, a clasat cazul.[20]

Rebeliunea a fost reprimată repede. La 27 ianuarie 1941, se constituia un guvern nou, aproape numai din generali, iar la 14 februarie “statul naţional-legionar” era abrogat.



  1. Pe marginea prăpastiei 21-23 ianuarie 1941, Editura Scripta, Bucureşti, 1992, (ediţie I. Scurtu), p. 58.
  2. Corneliu Tamaş, Noaptea albă a generalului, în Informaţia zilei, nr.151 din 10-12 aprilie, 1993, p. 4; vezi şi mărturia lui Toma Avram din art. ”Un ţăran la curtea regelui” în Formula As, nr. 451 / 12-19 februarie 2001, p.13. Aceeaşi versiune apare şi la George Magherescu, Adevărul despre Mareşalul Antonescu, vol. 1, Editura Păunescu, Bucureşti, 1991, p. 121.
  3. Serghie Iandola, Memoriile şefului Siguranţei din Vâlcea, Curierul de Vâlcea, nr. 945 din 15 octombrie 1993, p. 2.
  4. Eleodor Focşăneanu, Istoria constituţională a României 1859-1991, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 80.
  5. http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1998/current4/mi19.htm
  6. Decretul privind stabilirea prerogativelor regale în Îndrumarea Vâlcei, nr.146 / 16 septembrie 1940, p. 1.
  7. Îndrumarea Vâlcei, nr. 147 / 14 octombrie 1940, p. 1; vezi şi Ştefan Palaghiţă, Garda de fier spre învierea României, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1993, p. 141.
  8. Slovar, nr. 11/ 12 octombrie 1940, p. 1.
  9. Îndrumarea Vâlcei, nr.148 / 1 noiembrie 1940, p. 1.
  10. Nicolae Roşca, Cronica unor violenţe politice, Ed. Gazeta de Vest, ianuarie 1996, p. 56; vezi şi Îndrumarea Vâlcei, nr.148 / 18 noiembrie 1940, p. 2.
  11. Îndrumarea Vâlcei, nr.148 / 18 noiembrie 1940, p. 2.
  12. Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale (în continuare D. J.V.A.N.), Fondul Depozitul de băuturi alcoolice „Mitică Boţocan”, np.
  13. Serghie Iandola, op. cit., Curierul de Vâlcea, nr. 935, joi 30 septembrie 1993, p. 3.
  14. Idem, Curierul de Vâlcea, nr. 931 din 8 octombrie 1993, p. 3.
  15. Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului, Ed. Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea 1994, p. 221.
  16. Serghie Iandola, op. cit., Curierul de Vâlcea, nr. 940 din 7 octombrie 1993, p. 3.
  17. Îndrumarea Vâlcei, nr.1/ 3 ianuarie 1941, p. 3.
  18. Idem, nr. 148 / 1 noiembrie 1940, p. 1.
  19. D. J.V.A.N., Fondul Tribunalul Vâlcea, secţiunea I, dos. 68 / 1940, np.
  20. Nicu Angelescu, Memoriile unui om obscur, caietul XII, f. 4 verso, Muzeul Judeţean de Istorie din Râmnicu Vâlcea; vezi şi D.J.V.A.N., Fondul Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 12 / 1945, f. 214.

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Joi, 29 Octombrie 2020
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
  • Descriere: ---
  • Editor: Biblioteca Județeană ”Antim Ivireanul” Vâlcea
  • Contributor: Valentin Smedescu
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Revista «Studii vâlcene», Serie nouă, nr. IV (XI), 2008
  • Limba: română
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 284 ori Ultima modificare Vineri, 28 August 2020 09:53
Ești aici: Home Valcea Valcea Județul Vâlcea în timpul dictaturii antonesciene-legionare (1940-1941)