Istorie Locala

Miercuri, 30 Septembrie 2020 08:25

Aspecte etice și estetice în folclorul poetic vechi din zona Bălcești de Olteț Recomandat

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Folclorul este mereu nou. De la o generație la alta, gustul literar al oamenilor variază, iar urmărirea acestor transformări nu trebuie să scape lingvistului și folcloristului. O colecție de folclor înseamnă fotografia unui loc dat, la o anumită dată. La ani distanță, o altă colecție, privind cercetarea aceleiași regiuni, ne dă putința de a lua cunoștință de evoluția creației populare.

            Enciclopedia poetică nescrisă a vieții românești este exemplificată prin colecția de folclor vechi de pe Valea Oltețului, cu delimitarea strictă a unei microzone, în cazul de față Bălcești.[1]Cu nimic nu este inferior acest act de cultură multimilenar, atât poetic, cât și estetic față de ansamblul de cultură folclorică românească veche. Vom susține această teză în tot ceea ce urmează pe baza unor documente de netăgăduită autenticitate, culese direct de pe terenul de studiu. Zona Bălcești de Olteț are factorii ei de individu-alizare și originalitate.

            Demersul nostru începe prin conturarea unui capitol bine reprezentat: cântecul haiducesc. Un frate geamăn al haiducului Toma Alimoș este Iorgul, “stăpânul pădurilor” și “iubitul mândrelor”. Localizarea se face din primul vers: “Pe malul Oltețului / Paște calul Iorgului, / Calul paște și nechează, / Iorgul doarme și visează. / Pe drumeagul de la vale / Vine o fată călare / Și strigă în gura mare: / Deșteaptă-te, Iorgule, / Ia-ți calul cu frâiele/ Să colindăm poienile, / Să urcăm dealurile, / Că am văzut pe cărare / Alt haiduc venind călare; / Teamă mi-e să nu mă fure / Și-oi rămâne fără nume.”

 

Mai multe nume de haiduci sunt menționate și cântate în creația orală din zonă. Vor fi făcut și prin aceste ținuturi dreptate, din moment ce sunt amintiți Iancu Jianu, Darie, Mihul haiducul, dar și două din tovarășele lor de viață și de necazuri: Tița copilița și Lica Angelica, “copii” ai vestitei Chira Chiralina.

Interesant și felurit de alte reprezentări despre Iancu Jianu este cântecul haiducesc cules de la Ghiță Dumitru din Cârlogani, un sat al Bălceștiului. Vestitul haiduc își pedepsește capital iubita, pentru că a refuzat să-i spele hainele sângerate. Printre lacrimi și cuprinsă de spaimă, fata face reproșul părinților: “M-ați dat lui Iancu Jianu, / Care bate cu tuzanul, / De s-a-nspăimântat Ardealul, / Ardealul și Bucovina / De s-a-spăimântat regina.” Nimic nu iartă “apărătorul săracilor” și “spaima bogaților” când sunt încălcate normele de conduită morală și, spre a se face înțeles în fața tovărășilor, începe cu cei dragi lui: “Ia, Lenuțo, vin de bea, / Or’ oi bea, or’ n-oi mai bea, / Asta ți-e grijania. / Paloșul că mi-l lua / Și capul i-l reteza.”

Amploarea națională a actului unui om în momentele de cumpănă o întâlnim în Balada lui Darie care “până la Domn ajungea” mai la început, când mai credea în dreptate și-n cei care trebuia să o aducă năpăstuiților. Dezamăgit, după ani de temniță, ia calea codrului pierzându-se-n “tufișul Gorunului” de la granița c-un sat vecin, Boghea, aparținând tot Bălceștiului. Pe capul lui “Darie al românului” sunt promiși “bani mulți din pungi bătute/ Tot pe-nșelăciuni făcute, / Pe-nșelăciuni și sudoare. / Pe muncă și pe pră-dare…”. “De dragul aurului / Și de golul sufletului”, trădarea va avea loc prin “potcovarul Spătarului”, cu toate că “Satele dac-auzea / Și mai mult îl ascundea.” Prins, va fi predat “Domnilor, stăpânilor, / Domnilor, boierilor, / Domnilor, străinilor.”

Dar alt haiduc îi ia locul și pe acesta înțelepciunea îl ajută să scape de “negrele necazuri”: Mihu haiducul, în Cântecul care-i poartă numele: “Se vorbeau, / Se sfătuiau/ Boierii Oltețului, / Cu boierii Oltului / Mâine până-n prânzul mare / Să facă de-o vânătoare / Pe Mihul să mi-l omoare.” Anunțat la timp de cele urmau să se pună la cale, Mihu va scăpa teafăr schimbând “Pălăria domnească / Cu căciula mocănească.”

O altă temă de referință în vechea societate din acest spațiu o constituie plugăritul. Ion Mogoi, gospodar din Gorunești – Bălcești, în vârstă de peste 90 de ani, ne-a povestit că l-a ținut locului pământului, pentru care era în stare să facă moarte de om și să nu mănânce decât mămăligă și ceapă pentru a-l avea. El ne relata că, neajutorat, săracul nu putea fi decât pălmaș la cel bogat. Negru ca pământul de supărare, el voia să “tragă brazda dracului / La ușa spurcatului”, pentru că toată munca lui era în zadar: “Plugul stă înfipt în loc, / Boii-și fac în coarne joc.” (Doina plugarului). Pentru pălmaș, aratul este un ritual, obiectele pe care le folosește la arat sunt sfinte. Plugul îi e prieten, cu el vorbește ca în zilele de sărbătoare cu mândra când e la joc: “ Plugul meu, pluguraș de lemn, / Tu mă asculți când te îndemn, / Mergi cum vreau, te-oprești când zic / Și nu-mi ceri să-ți dau nimic.”

Cântecul lui 907 vine încă o dată să sublinieze viața de câine a truditorului ogoarelor: “Foaie verde trei granate, / Anul nouă sute șapte, / Când am fost bătuți la spate, / Of, ce fapte blestemate!”

Bine reprezentate în zonă sunt cântecele bătrânești. La conacul bătrânului Novac, tatăl lui Gruia, căpitanul din oastea marilor Buzești din Călui, dar cu “curele de moșii” din “Priotești la vale”, are loc o idilă în pauza dintre lupte. De “ziua Sânzienilor / Ziua patra, cald cuptor”, Gruia primește “rochia de mătasă / De la mândra mai frumoasă”. Liniștea sufle-tească a acestui flăcău n-o mai întâlnim în nici un alt cântec românesc cunoscut despre viața legendarului și zbuciumatului destin al acestui vajnic apărător de țară. Localizarea poate fi exactă, dacă ne gândim că ne aflăm la numai o palmă de pământ de locul evocat (la 20 km de Călui și 4 km de Priotești în raport cu centrul Bălceștiului).

Un alt cântic bătrânesc ne înfățișează un tânăr din Bălceștiul de odinioară (l-am putea numi Făt-Frumos), care crește într-o zi cât alții în șapte ani, ca în basme: “Foaie verde bob năut, / Vineri mama m-a născut, / Duminică m-a-nsurat, / Luni în oaste m-a luat.” Tânărul are în paza sa un spațiu pe care trebuie să-l apere de nedreptăți, de greutăți, de răutăți: “De la casa omului / Și-n zorile câmpului / De la vârful dealului / la malul Oltețului / Și-n apele codrului.” Plecat să facă dreptate “cu prepeleacul” “la răscruce” sau “în armată la-mpăratul”, flăcăul renunță la multe plăceri ale unei vieți tihnite. Părinților săi nu are să le scrie, fiindcă nu știe carte. Le lasă însă un semn după care să-i ghicească destinul: “Dacă floarea a pălit / Să știți că m-am prăpădit.” Anii îi sunt de multe ori piedică în calea fericirii, mai ales prin numărul lor fatidic – “nouă”. Întors din armată, după “nouă ani și nouă zile”, își găsește iubita ca “mireasă a altuia”, de aici el înțelege că fericirea se leagă de zile și nu de ani: “Nouă ani l-a așteptat, / Nouă zile l-a uitat.” El își dă seama că viața e ca un fir de borangic, scump, dar fragil. Nunta este oprită la timp, dragostea se reface în clipa din urmă.

Printre alte teme de referință amintim și pe aceea a dragostei în toate ipostazele ei, de bucurie și durere, de visare și împlinire, de tăgadă și certitudine. Flăcăul din Bălceștiul de odinioară își dorea o “Tiță - copiliță” (multe fete de aici poartă și azi acest nume), cu “sân alb de porumbiță”, care i-a aprins inima “ca un pârjol”. Dar ca orice fată, Tița rămâne o dorință și o promisiune de suflet: “O așteptai până la prânzișor, / Cu umilință și dor, / Cu milă și cu năcaz; / O așteptai pân’ la chindie / Cu milă și cu mânie.” Gândirea omului din popor asociază averea și galbenii cu urâțenia, sărăcia și neputința cu cinstea și frumusețea. Despre “Ionica, fată mare”, fiica “Săndulesei din Oteteliș / Lângă râul cel târâș”, s-a dus vestea, dar copila se prăpădește cu puțin timp înainte de a-i veni pețitorii. Ea lasă cuvânt că poate fi găsită “în mormânt”, încă o promisiune ce nu poate fi îndeplinită. Cu durere în inimă, Sănduleasa spune pețitorilor: “Dacă nu-mi credeți cuvântul, / Hai să v-arăt mormântul.”

Fetele de pe aici au nume pe măsura frumuseții lor fizice și sufletești: Ionica, Tița-copilița, Lica Angelica, Florica, Ilenuța. Aceasta din urmă și-a purtat pașii pe malul Oltețului până într-o zi când a fost furată de turci. În câteva versuri se face o caracterizare de ansamblu, care concen-trează detaliul feminin: “Frunzulița bobului, / Pe malul Oltețului, / La casele Șandrului / Crește floarea soarelui, / Ilenuța Șandrului, / Frumusețea satului.” Celor năpăstuiți și nedreptățiți le vin în ajutor vietățile pământului, apele, pădurile. Ilenuța este salvată chiar de apele Dunării: “Așa pe neaștep-tat, / Dunărea s-a-nvolburat / Și pe turci i-a înecat, / Ilenuța a scăpat.”

Dar cel mai reușit chip de fată, în care poetul popular a pus patimă și dor, îl întâlnim într-un cântic bătrânesc. Pentru frumusețea de excepție a versurilor și a gândirii pe care o exprimă această partitură poetică, o transcriem în întregime: “Frunzuliță foaie lată, / Mamă, inimă de piatră, / Coboară din cer odată, / Vezi striinii cum mă poartă, / Desculță și dezbrăcată, / O zi bună, zece rele,/ Vai de păcatele mele. / Nu e ceas, nu e minut / Să nu plâng în așternut. / Nu e minut, nu e ceas / Să n-am lacrimi pe obraz. / De lacrimi nu e nimica,/ Că le strâng cu mânușica,/ Dar îi mai rău de obraz, / Că rămâne fript și ars.”

Într-o descriere paralelă se află și chipul flăcăului din Bălcești, rămas orfan, ajuns și el pe mâini străine: “Frunzuliță tei, costrei, / De mic în streini fusei, / Parte-n lume n-avusei/ Nici de mamă, nici de tată, / Parc-aș fi născut din piatră; / Nici de frați, nici de surori, / Parc-aș fi născut din flori. / Frunzuliță lin, pelin,/ Rău e, doamne, prin străini, / Ca desculț prin mărăcini… / Că striinul e străin / Dacă-i faci din apă vin,/ Nu-i faci voile-n deplin; / Dacă-i faci din apă bere, / Nu-i faci voile-n plăcere…”

La casa săracului vin să pețească fetele și feciorii de împărați; nu-i nici o mirare că împărăteasa va fi o Cenușăreasă. Cei care au avere aleargă după fericire și tânjesc după ea, căci așa e în firea lucrurilor și în etica omului simplu. Pețitul ține și el de un ritual prins în Orațiile zise în fața porților fetei. Pentru prințul care a venit să se însoare, fata este o floare, care trebuie scoasă din pământul ei cu “târnăcoape de argint” și dusă la palat unde “să înflorească și să îmbobocească”. Pline de originalitate sunt porun-cile colăcerilor. Ele au rolul de a înveseli oamenii sau de a biciui unele defecte: “Vrem un popă cu barbă deasă / Să ne citească carte aleasă, / Să nu fie cu barbă cănită / Să rămâie cartea necitită, / Sau vreunul cu barbă rară / Să ne țină până deseară, / Ci unul cu barba ca fusul / Să ne dea curând răspunsul…” Porunca este clară pentru părinții fetei: “Să lărgiți masa, / Să întindeți masa, / Să intre împăratul îndată / Cu rostirea lui de tată…”

            După cununie, mulți vor vedea că au greșit în alegerile (sau impunerile) făcute. Inserăm aici un crâmpei din plânsul târziu al unui dezamăgit sentimental: “Și-am zis verde de-o cucută, / M-aș duce și eu la nuntă, / Dar mi-e nevasta urâtă./ Cu ce drag să stau la masă / Când văd alta mai frumoasă?” Concluzia e clară: “Zii, nașule, să se ducă, / Că la noapte mă mănâncă!”

            Un pas mai avem de făcut pentru a ajunge la strigături. Sunt biciuite necinstea, prostia, defectele sau se face elogiul celui bun. Făcute anume pentru a fi strigate în horă, ele ustură de cele mai multe ori, fiindcă locul devine un fel de tribunal popular, cu judecători și pârâți: “Foaie verde-o viorea, / Joacă fată, nu juca, / Căci cămașa nu-i a ta, / Azi ți-o dă, mâine ți-o ia, / Rămâi tot cu treanța ta.”

            Dacă în temele tratate până acum am găsit multe interferențe cu alte zone, în strigături se simte pulsul satului, specificul în exclusivitate. Multe mostre din acest gen caustic ar fi de dat, dar ne oprim la una care este legată de viața satului: “La horă mă-ndes, mă-ndes, / Dar cu sapa nu dau des;/ La horă mă-ndes mereu, / Dar la lucru mi-e mai greu.”

            O ultimă temă de tratat (dar nu ultima depistată) o constituie un comentariu asupra originalității descântecelor. Forța lor magică se vrea vindecătoare de boli fizice și morale, în virtutea unor practici și ritualuri multimilenare. Fiind pe cale de dispariție, orice crâmpei din ele are valoare de carate: “De-o fi deocheat de soare, / Să n-o arză tare; / De-o fi deocheat de lună, / Să-i piară lumina; / De-o fi deocheat de fată, / Cununia să nu-și vadă; / De-o fi deocheat de voinic, / Să nu știe nimic.” Rostirea lor era făcută în ceasuri de cumpănă morală sau socială.

*

           

În partea a doua a lucrării ne vom referi la aspectul estetic, la modul de exprimare. Și în această zonă folclorică registrul poetic este pregnant, rostirea gândirii se face prin versuri alese, unele dintre ele fiind o adevărată sărbătoare a universului spiritual românesc, o mostră de frumos popular. Întâlnim rostiri de adevărată poezie, pline de rafinament, remarcabile prin concizie și claritate. Desprindem, la întâmplare, o interjecție prinsă într-o formulă cu totul originală, de o simplitate uimitoare, cu o sonoritate deosebită, nemaiîntâlnită în alte creații folclorice: “Primăvara într-un nuc / Sta și cucuia un cuc.”

            Dar ceea ce interesează mai mult pe lingviști și folcloriști sunt termenii arhaici, dispăruți odată cu societatea care i-a creat. Tuzanul este un “prepeleac” sau par, cuvânt venit aici dintr-un mediu ardelenesc. Îl întâlnin în Cântecul haiducesc al lui Iancu Jianu: “M-ai dat lui Iancu Jianu, / Care bate cu tuzanu.” Firmanul este un ordin scris emis de turci. Colăcerii sunt reprezentanții mirelui care vin să “scoată floarea din pământ”. Cuvântul îl întâlnim în Orațiile de nuntă. Căpitanul de județ judecă faptele “hoților de cai”: “Căpitane de județ, / De ce mă ții la coteț, / Pentr-un pui de mânzuleț ?” Șareta, acel mijloc de locomoție des folosit până nu demult, azi a devenit un obiect de muzeu, o amintire, dar în trecut era un prilej de mândrie pentru tinerii care se duceau la sindrofii cu șareta, spre a se face remarcați sau spre a-și etala originalitatea: “Să-mi iau șaretă și cal / La târgul săptămânal. Iertăciunile sunt rugămințile fetei către părinți spre a i se da drumul să-și urmeze alesul.

            În creația populară poetică întâlnim, ca și în basme, numere ce se repetă pentru a marca timpul sau spațiul în care ne petrecem viața: Să semănați nouă vetre de busuioc…, Nouă ani să m-așteptați…, Nouă ani și nouă zile…, Nouă luni l-am așteptat, / Nouă zile n-am răbdat…

            Poetul popular reușește să concentreze o biografie în numai două versuri, punându-și în valoare marea concizie în exprimare: Tinerețea mi s-a dus, / Bătrânețea m-a cuprins.”

            Prin enumerare, omul din popor compune un univers, în cazul nostru cel haiducesc: De la frunza codrului / Până-n casa omului; / Din stâncile muntelui, / La apa codruțului… Folosirea repetată a lui și are rolul de acumulare, fiind tipică formei de exprimare populară.

            Diminutivele au și ele o frecvență crescută, fiind impuse de gingășie, ritm sau rimă: Tiță, Tiță copiliță, / Cu sân alb de porumbiță… sau: La fagul din poieniță, / Stăteam sub a lui umbriță.

            Repetiția este un procedeu des întâlnit, cu nuanțe și folosiri din cele mai diferite: La horă mă-ndes, mă-ndes, / Dar cu sapa nu dau des. Repetiția poate să urmeze și firul ideilor, ea apărând la două sau trei versuri distanță: Cine-mi spune neica vine / Are-un galbin de la mine; / Cine-mi spune c-a venit / Îi dau salba de la gât. Cea mai frecventă folosire a repetiției o întâlnim în descântece. Este utilizată și așa-numita repetiție combinată: Mă iubiși ca pe-o copilă, / Mă lăsași ca pe-o striină; / Mă iubiși ca pe o floare, / Mă lăsași ca servitoare.

            Rimele versurilor din creația populară sunt formate din două și chiar trei silabe din cuvântul terminal: Eu la umbra carului / Iau masa plugarului. Întâlnim și rime interioare: Domnilor, stăpânilor, / Domnilor, striinilor… În cele mai multe cazuri sunt rime alese, nobile, dar uneori sunt riscante și chiar bizare. Întâlnim și monorime: Iară Iancu ce făcea? / O ploscă cu vin umplea / Și pe cal mi-o arunca / Și în pădure pleca, / După cal jos mi-o dădea / ȘI din gură că-i spunea…

            Și ca să încheiem într-o notă de optimism, stare generală ce respiră din cânticele bătrânești (după spusele lui V. Alecsandri), să dăm curs unei invitații la permanentele frumuseți poetice populare, gândind ca rapsozii locului: Dați două prune uscate / Să dăm la ale guri căscate! - bogății de suflet fără egal, care ar fi păcat să fie pierdute, așa cum oamenii se ascund în spatele unui nume și acela scris pe-o cruce sau doar în amintire.



[1]Lucrare realizată pe baza culegerilor de folclor efectuate în zona Bălcești de Olteț, în colaborare cu elevii din Irimești, Bălcești, Otetelișu și Gorunești, în cadrul Cercului de folclor de la liceul din localitate, condus, începând din 1975 până în prezent, de autorii studiului.

Informații adiționale

Citit 147 ori Ultima modificare Miercuri, 30 Septembrie 2020 08:34
Ești aici: Home Valcea Valcea Aspecte etice și estetice în folclorul poetic vechi din zona Bălcești de Olteț