Istorie Locala

Luni, 05 Octombrie 2020 10:13

Pravila de la Govora Recomandat

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Dumitru Lazăr

 

În Evul Mediu târziu, mai ales spre sfârșitul secolului al XVI-lea și, în continuare, în secolul al XVII-lea, domnitorii români, "când ei își luau în cârmuirea lor atitudini împărătești"[1], în acord cu mitropoliții Bisericii Ortodoxe, în scopul cunoașterii și respectării canoanelor bisericești, au găsit de cuviință să rânduiască viața călugărilor și a preoților, precum și a mirenilor, introducând, în viața publică, norme de legalitate și moralitate, superioare datinei ("dreptului obicinuielnic"), în momentul în care obiceiul locului nu mai funcționa în mod firesc.

Dreptul cutumiar ("obicinuielnic") - Legea Țării - a dominat, timp de secole, sistemul izvoarelor dreptului. Treptat, însă, începând cu secolul al XVI-lea, se petrece un proces de diferențiere între dreptul canonic și cel laic, între pravila bisericească și pravila domnească. Legea scrisă ("jus scriptum") începe "să fie utilizată în dovada dreptului"[2].

 

Precedențe existau: în Rusia polonă, la Kiev, nomocanoane[3] bizantine fuseseră tipărite, în 1620 și în 1624, dându-se și o a treia ediție de către Petru Movilă [4], la 1629.

Pravilele în limba română, după opinia lui Virgil Cândea, sunt de trei tipuri:

1. Culegeri rezumative de pedepse pentru diferite abateri, norme pentru reglementarea raporturilor familiale și sociale și măsuri de îndeptare a vieții morale (Pravila sfinților oteți, imprimată de Coresi, la Brașov, aprox. între 1560-1562, Pravila ritorului Lucaci, 1581, Pravila popii Toader din Râpa de Jos, 1610, Pravila din Codex Neagoianus, 1620 și Pravila de ispravă oamenilor, de la începutul secolului al XVII-lea;

2. Dispoziții de drept canonic, comentate și amplificate cu noțiuni doctrinare, învățături și sfaturi morale (Pravila de la Govora, 1640);

3. Corpuri ample și canoane, precum și norme cu caracter penal și civil (Cartea românească de învățătură, 1646, și Îndreptarea legii, 1652 [5].

Singura carte de legi tipărită în românește, la noi, înainte de 1600, se datorează inițiativei personale a tipografului Coresi (Pravila, 1560-1562). În secolul al XVII-lea –, publicarea legilor în limba română devine o inițiativă de stat, corespunzând nevoilor autorităților statale și bisericești din Țara Românească și Moldova. Domnitorii români au găsit în pravile mijlocul juridic de a influența comportamentul supușilor într-un sens nou și uniform, altul decât al cutumei (obiceiului), diferită de la o zonă (regiune) la alta. Tipografiile domnești nu se mai mărginesc doar la publicarea cărților bisericești, ci încep să dea la lumină codice de legi.

În aceste condiții, la Mănăstirea Govora, se tipărește, în 1640, o Pravilă, supranumită "de la Govora" – după locul de tipărire – și "(cea) Mică" – după formatul său mic (sub forma unei ediții "de buzunar"). Aceasta constituie cea de-a doua operă (traducere) a cărturarului Mihail Moxa, singura care s-a bucurat de o largă răspândire, prin tipar, nu numai în Țara Românească și în Transilvania, ci, probabil, și în Moldova.

Pravila este a treia carte românească tipărită la Govora, întrucât, de sub teascurile tiparniței lui Matei Basarab, ieșiseră deja, în 1637 o Psaltire, tipărită de Meletie Macedoneanul: "Am tipărit această carte, ce se cheamă psaltire, eu, cel mai mic între călugări, Meletie Macedoneanul, egumenul Mănăstirii Govora, deoarece m-am aprins de dragoste pentru acest meșteșug al tipografiei când am primit haina călugărească în sf. munte al Atonului în marea lavră bulgărească, numită M-rea Zugrav" [6], iar în 1638, ca urmare a solicitării ei în serviciul divin, alt tipograf, evident, sub îndrumarea lui Meletie Macedoneanul, Ștefan din Ohrida, scoate o a doua ediție a Psaltirii, cu mici modificări. Este de menționat că, în același an cu Pravila (1640), se tipărește și un Ceaslov românesc, acesta fiind cel mai vechi ceaslov tipărit în Țara Românească.

Manuscrisul original, mic - in quarto -, legat în piele, având 193 de file, e semnat, la sfârșit, după terminarea textului Pravilei, de traducător: "Moxalie Mihai(l)" (fila 191 r), iscălitură făcută de aceeași mână care a scris și manuscrisul întreg. Pe o altă filă, se află iscălitura mitropolitului Teofil[7].

Manuscrisul acesta e complet și se păstrează la Biblioteca Academiei Române sub nr. 2471, fiind intitulat: "să începem cu Dumnezeu tocmeala sfinților apostoli și al sfinților de-al șaptele sobor, preogodnicii și de Dumnezeu purtătorii părinții noștri, de episcopi și de preoți și de călugări și de oameni mireni și de toate învățăturile"[8]. La Academia Română există mai multe exemplare și formate - la numărul 39 ("Cărți vechi").

Titlul ediției integrale din 1884 a Academiei Române apare formulat astfel: "Pravila aceasta iaste direptătoare de leage, tocmeala Sfinților Apostoli, tocmite de 7 soboară către acestea și a preacuvioșilor părinți, învățătorilor lumiei. Tipăritu-s-a în timpul prealuminatului Domn Io Matheiu Basarabov[9], voievodul în toată țara Ungro-Vlahiei, în Mânăstirea Govora, văleatu 7148, iar de la nașterea lui Hristos 1640"[10].

Izvoarele Pravilei. Istoricii vechiului drept românesc au arătat că originalul slavonesc al Pravilei de la Govora este o traducere după o compilație de nomocanoane (legiuiri canonice și civile) bizantine, apropiată, prin cuprins și prin succesiunea multor capitole, de compilația făcută de Emanuel Malaxos pe la jumătatea veacului al XVI-lea și care încorporase și nomocanonul patriarhului Ioan Nesteutul (Postnicul)[11].

Această versiune slavonă e cunoscută, în prezent, cum a semnalat Ioan Bogdan în "Cronice inedite atingătoare de istoria românilor"[12](București, 1895, pp. 83, 89-90) și în Scrieri alese (pp. 394-398), în cel puțin patru manuscrise slavo-române din a doua jumătate a secolului al XVI-lea și de la începutul celui de-al XVII-lea: două sbornice cuprinzând și Cronica (sârbo-) moldovenească (de la Neamț), o bună parte din textul slavon al Pravilei ritorului Lucaci de la Putna (1581), precum și Pravila de la Bistrița (Moldova), din 1618 [13]. Unul din sbornice[14] a fost scris "în mănăstirea de la Neamț, pe la 1557, de către ierodiaconul Ilarion, la porunca mitropolitului Grigorie", cuprinzând Pravila sfinților apostoli[15]. Despre "pravila" care ocupă ceva mai mult din sbornic, Ioan Bogdan spune că "ea este aproape identică cu pravila cea mică de la Govora și că a servit prin urmare aceșteia drept izvor"[16].Pr. Gh. I. Petre-Govora afirmă că originalul Pravilei de la Govora este unul dintre "manuscrisele slavone ale Nomocanonului", "aflător la Mănăstirea Bistrița din Oltenia". Afirmația, prea generală, nu am fi luat-o în seamă dacă nu ar fi făcut precizarea că "Manuscrisul poartă note marginale ale lui Urilu Năsturel, cel care a supravegheat traducerea Pravilei din slavonește de către călugărul Moxalie. Acest manuscris este, foarte probabil, originalul «Pravilei de la Govora»"[17]. Editorul ultimei ediții a Pravilei (2004), Pr. Gh. Petre-Govora, vorbește despre această sursă ca și cum ar fi văzut manuscrisul. Din păcate, nu detaliază.

Nicolae Cartojan consideră că la baza Pravilei de la Govora stă "o colecție de legi cu caracter monahal", "copiată din porunca mitropolitului Theofan al Moldovei la 1618"[18].

P.P. Panaitescu constată asemănări între Pravila lui Moxa și cea publicată de Petru Movilă la Kiev, în 1629, și anume: titlul Pravilei de la Govora "e aproape identic" cu titlul nomocanonului lui Petru Movilă. Ambele încep cu o introducere către clerici, iscălită de mitropolitul Kievului (Petru Movilă), respectiv, de mitropolitul Țării Românești, Teofil, iar "introducerea mitropolitului Teofil nu-i decât o traducere, cuvânt cu cuvânt, după aceea de Moghilă", cu aceeași manieră de a se adresa supușilor, ca și binecuvântarea sa cu referință la Evanghelia lui Ioan; datoriile preoților și misiunea lor, notele marginale scoase din Biblie și din Evanghelie sunt traduse după Petru Movilă.

O deosebire ar fi că "la începutul introducerii lui Teofil se găsește ce-i drept un pasagiu neexistent la Moghilă, dar el se referă la starea culturii din Țările Române, că adică nu exista niciun nomocanon românesc tipărit".

După introducere, se află în Pravila de Govora, cu un titlu separat, un avertisment adresat preoților, care "se găsește în termeni identici și după introducerea din nomocanonul din Kiev".

Cu toate aceste identități, P.P. Panaitescu afirmă că textul propriu-zis al Pravilei de la Govora nu se aseamănă cu acela al lui Petru Movilă, primul fiind mai întins[19].

Lucian Predescu spune că "originalul slavonesc care a servit ca model lui Moxa, probabil că e o compilație după manuscrise slavone de canoane sau cel puțin o influență dintr-un nomocanon grecesc care a circulat, pe atunci, în manuscris și care a fost, mai târziu, publicat, în 1677, de Johannes Baptista Cotelerius (vezi opera citată la nota 8, n. n.), omocanon care are ordinea și expunerea materiei identică cu a Pravilei, iar titlul e aproape cuvânt cu cuvânt cu al Pravilei[20] .

L. Predescu mai precizează că acea compilație, fie grecească, fie slavonească, ce a stat la baza originalului care a servit traducerii Pravilei lui Moxa, își are originea în colecția de legi "Nomoi georgicoi" (numite și leges agrariae sau colonariae), care, la rândul ei, își are izvorul în legislatura romană a lui Justinian [21].

După ce îl citează pe P. P. Panaitescu, L. Predescu încearcă să răspundă la întrebarea:"Care-i modelul slav ce a servit traducerii lui Moxa?", considerând că acesta trebuie căutat între mai multe pravile slave care au circulat pe la noi, și anume:

1. Pravila de la Bisericani, din 1512, nu are titlu. Identificarea datei, locului și traducătorului ei o aflăm dintr-o însemnare de la sfârșitul cărții: "În anul 7020(1512) cu dania și porunca binecredinciosului și de Hristos iubitoriul Io Bogdan Voevod și domn a toată țara Moldovenească s-a scris cartea aceasta numită Nomocanon în mănăstirea Bisericani. Această bucată însă s-a scris în mănăstirea Neamțului ... de mult păcătosul de acolo ierodiaconul Nicodim".

Titlul acestei Pravile se află în text: "Pravila sfinților apostoli și a celor 7 soboare și a altor sfinți părinți tuturor oamenilor la orice treabă poveste diferită"[22].

2. Pravila de la Mănăstirea Neamțu, din 1557, a dispărut ca și Pravila din 1512[23]. Titlul acesteia este "Pravila sfinților Apostoli și svintelor 7 soboare și altor sfinți părinți, porunci felurite pentru toți oamenii și pentru toate împrejurările". Conform notei de la fila 302 v, această Pravila "s-a săvârșit din porunca și cu dania prea sfințitului mitropolit al Sucevei Kir Grigorie ... și s-au scris cu mâna erodiaconului Ielarion ... în zilele lui Alexandru voievod, în anul 7065 (= 1557), luna lui August 1"[24].

3. Pravila de la Putna din 1581, pierdută și ea, dar s-a păstrat o descriere succintă. A avut, probabil, titlul "Pravila Sfinților Apostoli și a sfintelor 7 soboare".

4. Pravila de la Bistrița (Neamțu), din 1618, este singura care ne-a rămas. Se află la Academia Română, la cota 2508 [25]. Dintr-o notă, aflăm că "iată eu robul Domnului meu Iisus Hristos, smeritul arhiepiscop Kir Teofan, mitropolit al țărei Moldovei, am binevoit și am dat din dreapta mea avere și am făcut această Pravilă ... În zilele cucernicului și iubitorului de Hristos, domnului Radul Voevod în anul 7126 (= 1618) luna lui Iunie 17 ..."[26]. Printr-un raționament logic, L. Predescu, după ce-și ia câteva măsuri de precauție, dar și argumentative [27], concluzionează: "Pravila care are asemănare perfectă cu Pravila de la Govora e cea din 1618, pe care Miletici și Agura o pun pe două coloane cu Pravila lui Moxa" [28]. Din această asemănare, pe drept cuvânt, L. Predescu afirmă că "Moxa a tradus Pravila de la Govora după manuscrisul slav din 1618", ceea ce coincide cu punctul de vedere al lui N. Cartojan[29]. Pentru faptul că Pravila de la Govora se aseamănă și cu celelalte pravile enumerate mai sus și având în vedere că toate pravilele slave amintite au titlurile asemănătoare, "conchidem – spune L. Predescu – că ele s-au copiat în ordinea lor cronologică una pe alta și ultima copie, din 1618, a fost tradusă de Moxa la Govora"[30].

Editări. 1. Pravila de la Govora, în 1640, a apărut în două ediții: una pentru Țara Românească, cu prefața (Predoslovia) semnată de mitropolitul Teofil al Ungrovlahiei, și o ediție specială pentru Transilvania, în care s-a înlocuit, în prefață, numele și titulatura mitropolitului care recomandă cartea (în locul lui Teofil, apare Ghenadie al Ardealului). 2. Următoarea editare a Pravilei s-a făcut la București, la Editura Academiei, în 1884, cu litere latine. 3. Apoi, Ioan M. Bujoreanu a publicat-o în "Colecțiune de legiuirile României", vol. III, București, 1885, pp. 85-133, împreună cu Îndreptarea legii din 1652. Ediția Bujoreanu este tipărită după aceea a Academiei din 1884 și cuprinde nu numai textul, dar și versurile lui Udriște Năsturel la Stema Țării, precum și "Predoslovia" etc. 4. Următoarea ediție este a lui I. Peretz[31]. Textul lui I. Peretz este întrerupt[32]. 5. Fragmente din Pravilă a dat și Moses Gaster în "Crestomație română", vol. I, Leipzig - București, 1891, pp. 87-91. 6. Ultima editare a făcut-o preotul Gheorghe Petre-Govora în Pravila bisericească de la Govora ... în 2004, la Casa de Presă și Editură Tribuna, 136 de pagini (textul propriu-zis între paginile 13-135), adaptând-o, parțial, la ortografia și ortoepia actuală.

În "Predoslovia" ediției complete a Pravilei (ediția Academiei, 1884), mitropolitul Teofil[33] scrie: "Socotit-am că mai toate limbile au carte pre limba lor; cu aceia cugetaiu și eu robul Domnului mieu Iisus Hristos să scotu această carte, anume Pravila, pre limba rumânească, sfințiilor voastre, frați duhovnici rumânești, cărei sunteți păstori oilor celor cuvântătoare a turmei lui Hristos, carea are întru sine multe feluri de vindecări sufletelor creștinești, celor ce sântu rănite cu păcate, însă, mai vârtos, și cale la împărăția ceriului"[34]. Iată gândul pus la temelia acestei scrieri. Se vede bine, din aceste rânduri, care era caracterul Pravilei. Ea corespundea unei necesități adânc simțite a preoților, care, în împlinirea misiunii lor, aveau nevoie de norme precise pentru impunerea penitențelor. Și pentru că, în vremea veche, puterea judecătorească aparținea, în multe privințe, bisericii, preotul trebuia să-și exercite puterea juridică în limba credincioșilor pe care-i păstorea. Era, așadar, nevoie de o carte normativă care să fixeze penitențele și sancțiunile după gravitatea greșelilor. De aceea, mitropolitul Teofil a îndemnat pe mai vechiul său colaborator, Mihail Moxa, să traducă Pravila în românește (pe vremea când inclusiv preoțimea ajunsese să nu mai înțeleagă limba slavonă) și o tipărește în două ediții – una pentru Biserica sa și alta pentru Biserica Ardealului.

În ediția pentru Transilvania, după cum am văzut, aceeași Predoslovie este iscălită de mitropolitul Ghenadie al Ardealului.

Cele două ediții, care erau identice, excluzând iscăliturile și titlul mitropoliților ce sunt diferite, au încurcat opiniile cercetătorilor, dezorientându-i cu privire la numele tipografului, locul tipăririi și la identitatea traducătorului Pravilei, aceștia nedându-și seama că Teofil și Ghenadie nu-s decât "editori" ("să scotu această carte") și nu tipăritorii Pravilei.

V. Popp a crezut tipăritor pe Ghenadie[35],   iar Timotei Cipariu, pe Teofil[36], însă, mai târziu, Cipariu observă existența celor două "ediții" paralele ale Pravilei[37].

În schimb, V. A. Urechia[38] și Aron Densusianu[39] afirmă cu exactitate existența celor două ediții, fapt constatat și de Peretz în Pravila de la Govora (în "Revista pentru istorie, arheologie și filologie", tom XI, partea I, pp. 78-79).

Tipograful Pravilei. Și aici, după cum arată L. Predescu există neclaritate. Două nume își revendică dreptul de tipograf al Pravilei: Meletie Macedoneanul[40] și Ștefan Ohrideanul[41].L. Predescu presupune că "unul din ei e adevăratul tipograf, pe când celălalt numai a stăruit, s-a interesat ca Pravila să fie tipărită (în calitate de egumen, n. n.)". Așadar, tipograful e Ștefan din Ohrida[42], care, așa cum apare în notița slavonească a ediției din 1884 a Academiei, afirma: "m-am ostenit cu aceasta eu, ieromonahul Ștefan Ohrideanul, și am tipărit noi această carte". Deci "m-am ostenit ... eu ... și am tipărit noi". Considerăm că "noi" e pluralul modestiei, în care se include pe sine, ca tipograf, și, probabil, pe stăpânul său, mitropolitul Teofil, precum și pe egumen, ca mai mare al mănăstirii, și poate chiar pe traducător. "M-am ostenit" presupune efortul individual – singular, personal –, pe când "am tipărit noi" poate însemna și editarea, și supravegherea tipăririi.

Meletie Macedoneanul spune "s-a tipărit această carte ... de mine ... (subl. n.)": "s-a tipărit" - verb impersonal, cu valoare generalizatoare - nu înseamnă neapărat "eu am tipărit", ci poate semnifica și "am dispus" "am îndemnat", "am ajutat", "am supravegheat", "am făcut să se tipărească" etc.

Că Ștefan Ohrideanul este tipograful o intuim și din următorul context prezentat de Nicolae Iorga:

La începutul lui septembrie 1640, după moartea lui Ghenadie, mitropolitul Ardealului, "scaunul Bălgradului era vacant". Între cei care-l doreau, se afla și tipograful lui Matei-Vodă Basarab, Meletie Macedoneanul, care trece în Ardeal și-l cere "de la superintendența calvină, care hotărâia mai în toate privințele asupra lui". Din păcate, "meritele tipografice" ale lui Meletie Macedoneanul nu sunt suficiente pentru "Geley, superintendentul", care îi "ceru, în materie de dogme, răspunsuri pe care bietul om, un teolog mai slăbuț, nu era în stare a le da". "Astfel, se trecu asupra lui (peste el, n.n.), dar candidatul căzut la Vlădica Bălgradului nu mai avea ce să caute la Govora, a cării egumenie se dădu, desigur mulțumită noului Mitropolit Teofil, unui Român, lui Silvestru", "bun și iute caligraf"[43].

În alt loc, Nicolae Iorga, afirmă: "Plecând Meletie din țară, în cursul tiparului, urmașul său, Ștefan de la Ohrida, nu uită să amintească și meritele sale"[44].

Ştefan Ciobanu îi împacă pe amândoi pretendenţii când afirmă: "la tipărirea acestei cărţi (Pravila de la Govora n. n.) contribuie mai mulţi cărturari din Muntenia. Astfel, Udrişte Năsturel publică o poezie la stema ţării, Meletie Macedoneanul şi ieromonahul Ştefan din Ohrida apar ca tipografi"[45].

Giorge Pascu se pare că rezolvă misterul, bazându-se pe afirmațiile celor doi ipotetici tipografi: "De-aci rezultă că Meletie a plecat de la Govora în cursul anului 1640 și cartea începută de dânsul a fost continuată de ieromonahul Ștefan din Ohrida, acela care, cu doi ani mai înainte, tipărise Psaltirea slavonească"[46].

Toate aceste evenimente conduc la ideea că, în momentul apariției Pravilei, Meletie Macedoneanul nu se afla la Govora, sau dacă se afla aici, nu mai era egumen, ceea ce pledează pentru paternitatea lui Ștefan Ohrideanul ca tipograf.

Autorul traducerii Pravilei. Și în acest caz, problema a fost, la început, controversată. V. Popp credea drept "traducător pe Ghenadie", fără să aducă argumente; T. Cipariu îl considera traducător pe "ieromonahul Silvestru, identificat în Ardeal" (argumentația este lacunară). Al. Odobescu "o atribuie logofătului Udriște Năsturel din Fierăsci"[47], prin afirmația: "o tablă de lemn fost-a scoarța unei cărți bisericești slavone din biblioteca Mănăstirii Bistrița din județul Neamț, după care Logofătul Udriște Năsturel din Fierăsci a tradus, la 1639, Pravila bisericească cea mică, tipărită pentru prima oară românește la Govora, sub Matei Vodă Basarab"[48].

I. G. Sbiera, reproducând textul notei descoperite de Odobescu, demonstrează că acesta a înțeles-o greșit[49], din notă, reieșind limpede că Udriște Năsturel numai a "împrumutat ... spre cetire" acea carte (care, după părerea noastră, luând ca reper anul– 1639 sau 1635 – putea fi Pravila sau alta, vezi, mai jos nota) și nicicum nu rezultă că ar fi tradus-o în românește.

V. A. Urechia aprobă presupunerea lui Cipariu că traducătorul ar fi Silvestru, iar Aron Densusianu, fără a-l contrazice pe Cipariu, se apropie de adevăr, în sensul că Pravila a fost tradusă de Silvestru, dar revăzută, în ediția munteană, de Meletie Macedoneanul și Mihail Moxa[50].

Toate aceste considerații greșite se datorau faptului că până la ediția completă a Pravilei, din 1884, a Academiei, nu se cunoștea o notiță slavonească (existentă în ediția 1884), "care ne lămurește cine a tradus ... Pravila: «Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu îndeplinirea Sfântului Spirit această carte a prescris-o (= a tradus-o) de pe slavonă pe limba românească Mihail Moxalie»"[51].

În plus, dacă e nevoie de încă un argument, pe manuscrisul Pravilei, existent la Academia Română, "iscălește ca traducător, însuși «Moxalie Mihail»"[52].  

Datarea Pravilei. Nota slavonească din ediția Academiei (1884), la care ne-am referit mai sus, mai precizează referitor la Pravilă: "S-a început a se scrie în anul 7149, iar de la nașterea lui Hristos, 1640, în Lunia d'intăiei săptămâni a săntului ajun și s-a sfârșit în Lunia săptămânei a șaptea a ajunului (postului) aceluiaș an"[53].

I. G. Sbiera identifică aceste date: de la 16 noiembrie 1640, la 19 aprilie 1641, "socotind eronate cuvintele «aceluiaș an»"[54], supoziție eronată, din moment ce pe coperta Pravilei complete stă scris, clar, 1640, care înseamnă anul apariției.

L. Predescu interpretează indiciile din notiță astfel: "16 noiembrie – 28 decembrie a «aceluiași an», 1640"[55], ceea ce contrazice, după opinia noastră, partea a doua a mesajului enunțului: "și s-a sfârșit în Lunia săptămânei a șaptea a ajunului (postului) (subl. n.) aceluiaș an", așadar, "în post", nu în afara postului (or, 28 decembrie este a patra zi după Postul Crăciunului).

Mai mult, Postul Crăciunului are doar șase săptămâni (14 noiembrie-25 decembrie), în timp ce singurul post care se întinde pe șapte săptămâni este Postul Paștelui; în concluzie, în acest interval de timp "s-a scris" Pravila: începând cu prima zi a Postului Mare, până la ultima zi de luni din același Post, adică lunea din Săptămâna Mare (înainte de Sfintele Paști), 1640.

Încă un argument contra datării în lunile noiembrie-decembrie ar fi faptul că Nicolae Iorga spune că în septembrie 1640, Meletie Macedoneanul nu mai era egumen la Mănăstirea Bistrița, pierzând acest drept în urma respingerii sale din calitatea de mitropolit al Bălgradului, la care aspirase[56]. În sprijinul argumentelor noastre, îl cităm și pe Dr. Giorge Pascu, care afirmă: "Tipărirea a durat cele șepte săptămâni ale postului mare".

În ceea ce privește data traducerii Pravilei, nu există niciun indiciu de datare. Dl. profesor G. Mihăilă presupune că traducerea s-a făcut "cândva după 1630 până către 1640"[57]. Și N. Iorga este de părere că, la momentul tipăririi "Nomocanonului"din inițiativa lui Vlădica Teofil (1640), "Moxalie apucase a-l traduce mai demult"[58].

Structura și conținutul Pravilei. Titlul este încadrat, iar pe verso foii de titlu (la pagina 2) se află Stema Țării Românești, cu o inscripție slavonească deasupra: "La pre luminata stemă a milostivilor Domni Basarabi" (în traducere din slavonă), iar pe laturile aceleiași pagini, în jurul stemei, sunt opt litere (M.B.M.B.V.G.Z.U.) care constituie inițiale ale cuvintelor slavone, ce setraduc astfel: "Cu Mila lui Dumnezeu, Matei Basarab Voevod (și) Domn al Țării Ungrovlahiei".

La pagina 3, sunt douăsprezece versuri slavonești închinate Stemei Țării[59], iscălite de "Urilu (Udriște, n.n.) Năsturel (din Fieresci)".

Urmează, pe paginile 4 - 8, Predoslovia – "Cuvânt înainte către toți nastavnicii sfintei beseareci", adresată de "THEOFILU, cu mila lui Dumnezeu, arhiepiscop și mitropolit, la toată Țara Rumunească", "Prealuminaților archiepiscopi, mitropoliților și iubitorilor de Dumnezeu, episcopilor și preoților și tuturor duhovnicilor, carii cu putere preoțească de la Dumnezeu sunt sfințiți"[60]. Pr. Gh. Petre-Govora consideră că Predoslovia aparține lui Udriște Năsturel: "Pravila are o predoslovie scrisă de Udriște Năsturel și împodobită cu splendide gravuri, aduse odată cu tiparnița din depozitul lui Petru Movilă, de la Kiev"[61].

Afirmația nu poate fi susținută, întrucât s-a văzut că Predoslovia Pravilei este cvasiidentică cu Predoslovia Nomocanonului din 1629, de la Kiev, a lui Petru Movilă. Cel mult, ar fi posibil ca Udriște Năsturel să fi adus Predoslovia lui Petru Movilă de la Kiev și să fi pus-o la dispoziția mitropolitului Teofil ca model.

În continuare, pe pagina 8, se găsește nota editorială a egumenului Govorei, Meletie Macedoneanul, în slavonește[62], care, după cum am văzut, a supravegheat (a ajutat) - la început, când mai era încă egumen - la tipărirea Pravilei.

Urmează textul Pravilei, împărțit în 149 de capitole, numerotate pe margine, și 16 capitole nenumerotate, purtând titluri diverse, având, în general, un conținut asemănător dispozițiilor cuprinse în capitolele numerotate[63].

Pravila se încheie cu "Scara cărții" (cuprinsul) și cu epilogul în limba slavonă și nota – tot în slavonă – a lui Ștefan din Ohrida în legătură cu tipărirea cărții ("... ostenindu-mă întru aceasta eu, ieromonahul Ștefan din Ohrida, și am tipărit această carte")[64].

La sfârșitul cărții, aflăm și prețul: "21 de constande de argint"[65].

Pravila de la Govora cuprinde elemente privitoare la dispozițiunile dreptului civil, amestecate cu dispozițiuni aparținând dreptului religios.

Pravila prevede dispoziții specifice privind: 1. programul săptămânal, pe zile de lucru și de pomeni pentru morți, de prăznuire cu semenii și de repaus, precum și de rugăciune; 2. prăznuirea sărbătorilor: "Nașterea lui Hristos", "Arătarea", "Buna Vestire", "De praznicul Sfinților" etc.; 3. relațiile dintre părinți și copii; 4. incestul, în toate formele sale; 5. taina spovedaniei; 6. taina împărtășaniei; 7. "Despre biserică"; 8. "Despre posturile mari și mici"; 9. omuciderea, avortul; 10. lucrurile "ereticești" (credința "întru sălbăticiuni și iele" în ceasuri bune și/sau rele, zile rele sau bune; 11. "De opriri", "de nuntă și de rudenia nunții"; 12. "învățătura Sfinților"; 13. "spițele rudelor"; 14. "de praznice și de post"; 15. "De învățătura Sfinților Apostoli"; 16. "tocmire de creștinătate"; 17. "altă tocmeală de la Iustinian"; 18. "de post și de dezlegare"; 19. "de citire călugărului în chilie și de mătănii"; 20. "Pravila chiliei"; 21. "De scurtarea postului cu liturghia și cu psaltirea" etc.

Sunt cuprinse în Pravilă, și reguli privitoare la împărțirea moștenirii, respectul pe care-l datorează copiii (adoptivi și neadoptivi) față de părinții lor trupești sau sufletești, piedicile la căsătorie, înfrățirea bisericească, infracțiuni sexuale și multe altele.

Sunt, de asemenea, dispoziții menite să întărească asceza și să rupă complet legăturile lumești ale celor care și-au ales mănăstirea ca liman al vieții pământești; anatema în cazul unor greșeli (păcate) grave, opreliști împotriva superstițiilor, vrăjitoriilor ș.a.m.d.

O bună parte din cuprinsul Pravilei îl alcătuiesc dispozițiunile religioase privitoare la pedepsirea și îndreptarea diferitelor vicii, nu numai din viața laicilor, ci și din cea a preoților și a călugărilor.

Pravila conține o serie de dispozițiuni de drept vechi bizantin, îmbinate cu canoanele stabilite de sinoadele bisericii. Din punct de vedere canonic, mare parte din cuprinsul acesteia este luat din canoanele bisericești și din Canonarul lui Ioan Postnicul (Nesteutul), care-și păstrează valabilitatea până astăzi.

Importanța Pravilei. Între monumentele dreptului scris, așezăm Pravila de la Govora – prima carte de lege în limba română, tipărită din poruncă domnească, care deschide drumul apariției legilor scrise (postcutumiare) în limba națională, reprezentând o primă etapă în conturarea și afirmarea "unor principii ale dreptului privat și chiar ale dreptului penal"[66]. Este prima carte, în limba română, de drept civil și de drept canonic bisericesc, prețios document al legislației vechi românești, care reflectă stările social-politice, culturale și bisericești ale vremii. Pravila cea Mică se remarcă prin caracterul educativ pronunțat, și cuprinde, pe lângă obișnuitele liste de abateri, pedepse și interdicții, comentarii menite să facă legea înțeleasă de cei ce cădeau sub incidența ei. Putem afirma că puține națiuni ale lumii de azi se pot mândri că au un drept codificat și tipărit în limba națională de aproape patru veacuri.

Pravila de la Govora este primul document în limba română, de specialitate, care face trecerea dreptului canonic (bisericesc) la cel laic (domnesc, civil). De aceea, ea va sta la baza Pravilei celei Mari (Îndreptarea legii, din 1652) a lui Matei Basarab, alături de Cartea românească de învățătură ... (Pravila lui Vasile Lupu), din 1646.

Dincolo de importanța ei legislativă, dincolo de rolul său didactic (Pravila conține și texte cu conținut pedagogic și psihologic, alături de textele cu caracter moral-dogmatic) și educativ – de a rândui viața călugărilor și a preoților, precum și a mirenilor –, Pravila cea Mică a fost și va rămâne un simbol pentru dezvoltarea și evoluția ulterioară a culturii naționale în limba română. Apărând din inițiativa Domnului Țării Românești, cu binecuvântarea mitropolitului Ungrovlahiei, ea a legiferat utilizarea limbii române – ca limbă națională – în biserică (în oficierea serviciului religios) și în cancelaria domnească, substituind definitiv limba slavonă, veșmântul lingvistic atât de incomod, utilizat secole de-a rândul fără a fi dorit. Dezbrăcarea veșmântului slavon marchează repunerea în drepturi a ideii de romanitate[67].

Pravila va rămâne și un simbol al unității naționale a neamului românesc, prin tipărirea ei în cele două ediții destinate românilor din cele două țări surori; Transilvania și Țara Românească[68] și, mai mult ca sigur, ecoul și efectele ei au ajuns și în Moldova.

Pravila are o importanță deosebită și prin faptul că ne înlesnește înțelegerea mentalității vechi românești a unor moravuri, concepții, superstiții, idealuri etc. ale românilor secolului al XVII-lea și a disciplinei bisericești (ridicarea, prin măsuri austere, a autorității morale a preotului în mijlocul societății laice). Din cuprinsul ei, putem desprinde viciile sociale ale vremii ca: desfrâul, sodomia, adulterul, avortul, omuciderea, superstiția, vrăjitoria etc.

Prin textul ei, prin prevederile sale, Pravila este o mărturie de civilizație românească din epocă (prima jumătate a secolului al XVII-lea), după cum rămâne și un important monument de limbă românească, chiar dacă nu mai are prospețimea și vioiciunea stilului din Cronica universală, tradusă de același Mihail Moxa, cu 20 de ani înainte (1620).

Nicolae Iorga afirma că pravilele, în general, sunt considerate, azi, "fie ca producții culturale importate în scopul glorificării unor domni", fie ca "învățături destinate să lumineze întregul popor"[69].

Departe de a fi o carte "pentru faima" Domnului – așa cum o considera N. Iorga[70] – sau numai "o curiozitate literară", o "literă moartă", Pravila de la Govora a fost o carte necesară și utilă în calitatea sa de cod civil și/sau bisericesc ori ca îndrumător practic în procedura de judecată, fiind cerută atât de necesitățile obiective ale statului feudal românesc și ale Bisericii Ortodoxe, cât și de nevoile reale ale poporului român de a avea cărți tipărite în limba proprie. Pravila, tradusă de Mihail Moxa, apare într-un moment în care era în pericol ruperea ființei naționale de Biserică întrucât credincioșii nu știau limba slavonă și nici preoții nu mai știau nici ei să le tălmăcească litera sfântă[71].

În stilul cunoscut al traducătorului, Mihail Moxa, Pravila nu e o simplă traducere, ci este o prelucrare după monumentele legislației bizantine (din punct de vedere canonic, "mare parte din corpul ei luat din canoanele bisericești și din Canonarul lui Ioan Postnicul-Nesteutul ce își păstrează valabilitatea până astăzi"[72]).

Multe capitole din Pravilă cuprind indicații și, uneori, dezvoltări ale domeniului psihologic și al pedagogiei, în spiritul concepției proprii societății feudale românești din acea perioadă.

Dezbrăcată de tot ce aparține epocii, locului și timpului, Pravila de la Govora poate fi și azi utilizată cu folos – în taina spovedaniei, bunăoară.



  1. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, Ediția a II-a revăzută și adăugită, vol. I, Editura Ministerului de Culte, București, 1929, p. 298.
  2. Prof. univ. dr. Nicolae Popa, Pravila de la Govora în sistemul feudal românesc, în "Pravila bisericească de la Govora, numită cea mică, tipărită mai întâi la 1640, în Mânăstirea Govora, publicată apoi în transcripțiune cu litere latine la anul 1884 de Academia Română, adusă la zi de pr. Gheorghe I. Petre-Govora la anul 2004", Casa de Presă și Editură Tribuna, p. 9.
  3. Nomocanoanele sunt colecții de legi, mai întâi imperiale bizantine, apoi civile (nomos) și ale sinoadelor bisericești (canones). Pr. Gh. Petre-Govora definește nomocanonul ca fiind "corp de legi ecleziastice în limba vorbită" (în prefață la "Pravila bisericească de la Govora ... de pr. Gheorghe I. Petre-Govora", p. 5). Nomocanoanele erau obligatorii în stat și în biserică.
  4. Mitropolitul Kievului, Petru Movilă, este român moldovean, fiul lui Simeon Movilă (al treilea din cei șase fii ai acestuia), domnul Țării Românești (1601-1602) și al Moldovei (1607-1608). Petru Movilă, păstrându-se sensibil la problemele culturale ale neamului său, la solicitarea lui Matei Basarab, trimite tiparniță "completă" și meșteri tipografi, în frunte cu Timotei Alexandrovici Verbicki, pe care Domnul o instalează la Câmpulung-Muscel, la Mănăstirea cu hramul Adormirea Maicii Domnului, ctitoria sa. Preotul Gheorghe I. Petre-Govora, editorul ultimei ediții a Pravilei, îl consideră pe marele cărturar "părintele ortodoxiei moderne" (Pravila bisericească de la Govora... de pr. Gheorghe I. Petre-Govora p. III).
  5. Crestomație de literatură română veche, vol. I, Cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, coordonator: I. C. Chițimia și Stela Toma, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 154.
  6. Venit din " țările rusești", Meletie Macedoneanul este călugăr atonit, de origine română, din Macedonia, ucenic al mitropolitului Petru Movilă, ajuns în Țara Românească și "așezat" de Matei Basarab, egumen "pe viață" al Mănăstirii Govora, la începutul anului1634. El l-a convins pe Domn de necesitatea stringentă a tiparului, meșteșug pe care-l practicase în Lavra din Kiev a lui Petru Movilă.
  7. Vezi Lucian Predescu, Mihail Moxa și opera sa, în "Biserica Ortodoxă Română". Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, Anul LXXVIII, Nr. 9-10, septembrie-octombrie 1960, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, (București), p. 911.
  8. Apud G. Mihăilă, Mihail Moxa și scrierile sale, în studiul introductiv, " Cronica universală a lui Mihail Moxa și izvoarele sale", la volumul Mihail Moxa, Cronica universală, Ediție critică ... de G. Mihăilă, Editura Minerva, București, 1989, p. 39.
  9. Curtea Domnească de la Târgoviște a lui Matei Basarab devine centrul de cultură și de înzestrare a țării cu mănăstiri și biserici, mori de hârtie și tiparnițe, cu meșteri tipografi. Domnul are contacte directe cu emisari papali și cărturari occidentali, cu patriarhi ai Bisericii Ortodoxe a Răsăritului, dar și prin intermediul cumnatului său (fratele înțeleptei Doamne Elina), boierul cărturar Udriște Năsturel, logofătul Domnului (vezi Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, p. 97; Pr. Gh. Petre-Govora, Introducere la Pravila bisericească de la Govora ...., adusă la zi de ..., p. I).
  10.             În prefața Molitvelnicului slavon, apărut la Câmpulung, în 1635, Matei Basarab scria: "am văzut că în întreaga țară e foamete și sete, nu, însă, de pâine și de apă, ci după prooroc de vădită hrană și adăpare sufletească" (Apud Pr. Gh. Petre-Govora, op. cit., p. 1). De aici, "râvna" Domnului de a împlini această lipsă de carte, dorință care i-a fost o profesiune de credință, urmată consecvent și împlinită toată viața.
  11. Apud Pr. Gh. Petre-Govora, op. cit., p. 4.
  12. Vezi G. Mihăilă, op. cit., p. 40. Dl. G. Mihăilă precizează, în nota 2, că această compilație a fost publicată de J. B. Cotelerius, în " Ecclesiae grecae monumenta", tom I,1677, pp 68-158; vezi, de asemenea, I. Peretz, Pravila de la Govora, în "Revista pentru istorie, arheologie și filologie", Tom XI, 1910, partea I, 1910, pp. 72-95; 392-408; Tom XII, 1911, pp. 178-193; 467-473; N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, București, 1980, pp. 174-179; Gh. Petre-Govora, op. cit., p. 4; Crestomație romanică, vol. al II-lea (secolele al XVI-lea/XVII-lea-al XVII-lea/XVIII-lea), întocmită sub conducerea academicianului Iorgu Iordan, Editura Academiei R.S.R., București, 1965, p. 16; Sextil Pușcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche, Editura Eminescu, București, 1987, p. 76; Giorge Pascu, Istoria literaturii române din secolul XVII, Iași, Institutul de Arte Grafice "Viața Românească" S.A., 1922, p. 55; Istoria literaturii române, vol. I, Ediția a II-a revizuită. Folclorul. Literatura română în perioada feudală (1400-1780), București, 1970, Editura Academiei, p. 324.
  13.    Aceste "cronice" au fost publicate aproape integral și în Scrieri alese, Editura Academiei R.P.R., București, 1968, pp. 374-412.
  14. Vezi G. Mihăilă, op. cit., p. 40.
  15. În ciuda faptului că teologii și istoricii numesc acest gen de scriere "sbornic" și că în scrierile vechi apare sub această formă, Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, Ediția a II-a (Editura Univers Enciclopedic, București, 2005, apărut sub egida Academiei Române), îl înregistrează cu "z": zbornic (p. 861).
  16. Ioan Bogdan, Scrieri alese, p. 397.
  17. Ibidem, loc. cit.
  18. Se indică și bibliografia: "General Năsturel - Varlaam și Ioasaf, Introducere, p. XLVIII, după P.P. Panaitescu, Petru Movilă, București, 1996, p.31.
  19. N. Cartojan, op. cit., p. 39. Este vorba, probabil, de Pravila de la Bistrița moldavă.
  20. Vezi P.P. Panaitescu, L'influence de l'oeuvre de Pierre Moghila dans les Principautés roumaines, în "Mélange de l'Ecole roumaine en France", 1926, I-ère partie, Paris, pp 31-33, apud L. Predescu, Mihail Moxa și opera sa, în "Biblioteca Ortodoxă Română. Buletinul Oficial al Patriarhiei Române", anul LXXVIII, Nr. 9-10, septembrie-octombrie 1960, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, (București), pp. 915-916.
  21. Lucian Predescu, op. cit., p. 915.L. Predescu arată la nota 49 că identificarea aceasta a făcut-o C. Popovici în Fântânele și Codicii dreptului bisericesc ortodox, 1886, pp. 102-104.
  22. L. Predescu argumentează presupunerea sa prin faptul că există un capitol din Pravilă care se intitulează "Altă tocmeală de Ustinian ce au tocmit însuși împărăția lui", pe care-l citează din ediția Bujoreanu, p. 127.
  23. Vezi L. Predescu ( op. cit., p. 916) care precizează că Pravila de la Bisericani a fost studiată de A. I. Iațimirskij (care-i reproduce tabla de materii, reproducere copiată și de I. Peretz în Curs de istoria dreptului românesc, Ediția II, Vol. II, Partea I, București, 1928, pp. 223-237).
  24. Studiată de I. Bogdan, Cronici inedite atingătoare de Istoria Românilor, în vol. "Scrieri alese", pp. 393-398, și de Melchisedec, Catalog de cărțile sârbești și rusești manuscrise vechi ce se află în Biblioteca sântei Mănăstiri Neamțului, în "Revista pentru istorie, arheologie și filologie", an II, vol. II, fasc. I, 1884, pp. 136-137, nr. 72.
  25. Cf. L. Predescu, op. cit., p. 916.
  26. A fost descrisă de Ladislav Pici, Les lois roumaines et leurs conexités avec le droit byzantin et slave, Bucarest, 1882, pp 11-13; de L. Miletici și D. Agura, precum și de Iațimirskij.
  27. Cf. L. Predescu, op. cit., p. 917.
  28. L. Predescu spune că Pravila din 1581, pierdută, a lăsat "o urmă prea mică, ca să ne putem da seama dacă a fost sau nu modelul traducerii lui Moxa". Cea din 1557 a fost descrisă succint de I. Bogdan, promițând că "asupra Pravilei (din 1557 n.n.) voi vorbi mai pe larg cu altă ocaziune" ("Scrieri alese", p. 397), "ceea ce nu s-a întâmplat" (L. Predescu, op. cit., p. 917). I. Bogdan face observația că această Pravilă e "aproape identică cu Pravila cea mică de la Govora" (op. cit., loc. cit.). Despre Peretz, L. Predescu afirmă că acesta face o paralelă între Pravila din 1512 și cea de la Govora, conchizând: "Pravila de la Bisericani este foarte asemănată cu Pravila de la Govora, deși este mai bogată în adaosele ce le face" (op. cit., p. 917).
  29. Paralela celor doi, Miletici și Agora, citați de L. Predescu e reprodusă și de Peretz în Curs de istoria ... pp. 331-332.
  30. Vezi mai sus: N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, p. 39.
  31. Această concluzie îl face pe L. Predescu să afirme că I. Sbiera (Mișcări culturale și literare la românii din stânga Dunării în răstimpul de la 1504-1714, Cernăuți 1897, p. 88 și 134) n-are dreptate când spune că Udriște Năsturel ar fi tradus din grecește în slavonește modelul ce a servit traducerii lui Moxa.
  32. În "Revista pentru istorie, arheologie și filologie", tom XI, 1910, partea I, pp. 22-95, și partea a II-a, pp. 392-408; tom XII, 1911, partea I, pp. 178-193; partea a II-a, pp. 417-474 (și în Extras, București, 1911, pp. 27-40).
  33. Vezi Lucian Predescu, Mihail Moxa și opera sa, în "Biserica Ortodoxă Română. Buletinul Oficial al Patriarhiei Române", anul LXXVIII, nr. 9-10, sept.-oct. 1960, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă (București), pp 905-918 (la Cuprins: pp 907-920), p. 911.
  34. Ion Rotaru afirma: "Nu este deloc exclus ca și prefața slavonească a acestei cărți să fie tot opera lui Moxa semnată fiind de patronul său, mitropolitul Theofil, dar purtând nervul condeiului din Hronograf, smerenia în faţa cititorului şi grijapentru scrisul frumos" (în "O Istorie a Literaturii Române de la Origini până în Prezent", București, Editura Dacoromână TDC, 2006, p. 59), afirmație care rămâne nefondată din moment ce Predoslovia Pravilei de la Govoraeste similară (până aproape de identitate) cu Predoslovia Nomocanonului lui Petru Movilă, din 1629.
  35. Apud Pr. Gheorghe Petre-Govora, Pravila bisericească de la Govora ..., p. 5.
  36. În Disertație despre tipografiile românești, Sibiu, 1938, p. 58, nota b (citat de L. Predescu, op. cit., p.912.
  37. În Crestomație sau Analecte literare, Blaj, 1858, p. XXVI.
  38. Vezi Principia de limbă și scriptură, Blaj, 1866, pp. 108-109 (Aa și Bb).
  39. În lucrarea Schițe de istorie a literaturii române, București, 1885, pp 131-132.
  40. În Istoria limbei și literaturii române, Iași, 1885, pp 139-140.
  41. "Din ordinul prealuminatului Domn IO MATTHEIU Basarab Voevod și cu binecuvântarea preasfințitului Arhiepiscop Theofil, din mila lui Dumnezeu mitropolit al toată Țara Ungro-Vlachiei, s-a tipărit această carte, numită Pravila, de mine cel mai umilit dintre preoți, Meletie Macedoneanul, egumenul comunității viețuitorilor din mânăstirea Govora ..." (în Pravila bisericească de la Govora ... adusă la zi de Pr. Gheorghe I. Petre-Govora, p. 15).
  42. "Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu îndeplinirea Sfântului Spirit ... din ordinul și cu cheltuiala prealuminatului Domn Io Matheiu Basarab Voevod și cu binecuvântarea preasfințitului arhiepiscop Kir Theofil, Mitropolit a toată țara Ungrovlahiei, ostenindu-mă întru aceasta eu, ieromonahul }tefan din Ohrida, și am tipărit această carte" (Ibidem, p. 135). Aceasta e o notiță slavonească apărută în ediția completă – modernă – a Pravilei, din 1884, a Academiei, sub forma: "m-am ostenit cu aceasta eu ieromonahul }tefan Ohrideanul, și am tipărit noi această carte" (Cf. Bianu-Hodoș, Bibliografia românească veche ..., p. 113.
  43. Acesta apare ca meșter tipograf la Govora și înainte de tipărirea Pravilei (în 1638, tipărește Psaltirea slavonească cu Ceasoslov, pe care se află indiciul "s-a tipărit această carte prin prea păcătosul între ieromonahi, }tefan din Ohrida") și după aceasta (vezi L. Predescu, op. cit., nota 37, pp. 912-913) și Dr. Giorge Pascu, Istoria Literaturii Române din secolul XVII, Iași, Institutul de Arte Grafice "Viața Românească" SA, 1922, p. 70.
  44. N. Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, vol. I, Editura Ministerului de Culte, București, 1929, p. 299.
  45. N. Iorga, Istoria literaturii românești, (Ediția a II-a), vol. I, 1925, p. 248.
  46. Istoria literaturii române vechi, Ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Dan Horia Mazilu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1989, p. 184.
  47.             Ce-i drept, afirmaţia se referă la prezenţa celor două note din Pravilă, scrise în slavoneşte, de care am mai vorbit: însă "apar" nu înseamnă neapărat şi "sunt".
  48. Giorge Pascu, op. cit., p. 70.
  49. Vezi L. Predescu, op. cit., p. 913.
  50. Al. Odobescu, Raport, în "Analele Academiei Române", secț. I, tom. 10, partea administrativă și dezbateri, București, 1877, p. 22, citat de L. Predescu, op. cit., p. 913.
  51. Iată acea notă: "Această carte colectanee, proprietatea renumitei între mănăstirile românești transmuntene, am împrumutat-o eu, Orest Năsturel din Fierești, din aceeași mănăstire, a Bistriței zic, spre cetire pe câtva timp ... În zilele binecredinciosului și prealuminatului principe, Domnului Matei Basarab, în anul Domnului 1639 (sau 1635), în luna lui Iunie, în 18" (I. G. Sbiera, Mișcări culturale ..., 1897, pp. 117-118, citat de L. Predescu, op. cit., pp. 913-914).
  52. Vezi L. Predescu, op. cit., p. 914.
  53. Ibidem, loc. cit.
  54. Loc. cit.
  55. Apud L. Predescu, op. cit., p. 914.
  56. I. G. Sbiera, op. cit., p. 123, citat de L. Predescu, op. cit., p. 914.
  57. În op. cit., p. 914.
  58. Vezi N. Iorga, Istoria Bisericii Românești ..., p. 299.
  59. G. Mihăilă, op. cit., p. 40
  60. N. Iorga, Istoria Literaturii Românești, p. 247.
  61. Versurile la Stemă ale lui Udriște Năsturel sunt reproduse din Molitvenicul slavon de la Câmpulung, din 1635 (vezi G. Mihăilă, op. cit., p. 39).
  62. Pravila bisericească de la Govora ... adusă la zi de Pr. Gh. I. Petre-Govora, la anul 2004, p.13. Predoslovia mitropolitului Teofil este, exceptând câteva adaosuri și omisiuni, aceeași cu prefața pusă de mitropolitul Petru Movilă la începutul Nomocanonului său, tipărit la Kiev, în 1629. Însă textele celor două nomocanoane diferă, întrucât, după cum am văzut, mănăstirile noastre posedau manuscrise slavone de monocanoane mai complete decât cele de la Kiev; de aceea s-a preferat traducerea unuia dintre aceste manuscrise, aflat, în vremea aceea, la Mănăstirea Bistrița din Vâlcea (vezi G. Mihăilă, op. cit., p. 39 și N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, București, 1980, p. 175, apud P.P. Panaitescu, L'influence de l'oeuvre de Pierre Moghilă, archevêque de Kiev dans les Principautés Roumaines, extras din "Melanges de l'Ecole Roumaine en France", V, 1926, pp. 16-36).
  63. În Pravila bisericească de la Govora ... 2004, p. 4.
  64. Vezi "Pravila bisericească de la Govora ... ", pp. 15-16 și L. Predescu, op. cit., pp. 911-912.
  65. Vezi Mihai Popa, Pravila de la Govora – 365 de ani de la tipărire (1640-2005), în "Studii Vâlcene", Serie nouă, Nr.II (IX), Editura Fântâna lui Manole, Râmnicu-Vâlcea, 2006, pp. 321-325.
  66. Vezi Ibidem, pp. 323-324.
  67. Giorge Pascu, Istoria literaturii române din secolul XVII, Iași, 1922, p. 70.
  68. Prof. univ. dr. Nicolae Popa, lucr. cit., p. 10.
  69. Vezi A. Armbuster, Romanitatea românilor, București, 1972, p. 183. Ideea latinității limbii române și a romanității poporului român a preocupat, după cum se știe, toți cronicarii noștri, moldoveni și munteni, preum și pe corifeii }colii Ardelene, curentul latinist manifestându-se – cu bunele și relele sale – până către sfârșitul secolului al XIX-lea.
  70. Vezi Pr. Gh. I. Petre-Govora, Pravila bisericească de la Govora ... pp. 6-7.
  71. Nicolae Iorga, Istoria literaturii românești, Ediția a 2-a, București, 1925, p. 248 (vezi și nota 2).
  72. Ibidem, loc. cit.
  73. Vezi Gherasim Cristea, Pravila de la Govora la 350 de ani, în "Vistierie de cuvinte. Studii, articole, note, comunicări științifice". Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2004, pp. 45-46.
  74. Mihai Popa, op. cit., p. 325.

Informații adiționale

  • Autor:
  • Data aparitiei: Miercuri, 21 Octombrie 2020
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
  • Descriere: ---
  • Editor: Biblioteca Județeană ”Antim Ivireanul” Vâlcea
  • Contributor: Valentin Smedescu
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Revista «Studii vâlcene», Serie nouă, nr. VI (XIII), 2010
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 119 ori Ultima modificare Luni, 05 Octombrie 2020 10:39
Ești aici: Home Valcea Valcea Pravila de la Govora