Istorie Locala

Vineri, 24 August 2012 12:25

Evoluţia economico-socială a judeţului Vâlcea până în secolul al XV-lea

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Tabloul dezvoltării economico-sociale a judeţului Vâlcea reflectă procesul cunoscut de evoluţia în ansamblu a societăţii româneşti. Fiind favorizat de un cadru geografic generos, pe actualul spaţiu al judeţului s-a desfăşurat din timpuri străvechi o viaţă economică intensă, s-a dezvoltat o civilizaţie ce datează de mai bine de 2000 de ani1. Din raţiuni de spaţiu şi de redundanţă, nu vom zăbovi prea mult la epocile străveche şi veche (îndeosebi perioadele romană şi preromană) din istoria judeţului, întrucât acestea au fost analizate corespunzător de un specialist în domeniu, la capitolul de istorie (v. subcapitolul PREISTORIA); totuşi, pentru a releva cât mai bine logica, succesiunea şi complexitatea proceselor economice, se impun câteva succinte consideraţii şi unele nuanţări.

 Mărturiile arheologice confirmă că locuitorii acestor meleaguri erau agricultori şi păstori, ştiau să prelucreze lutul, piatra, lemnul, metalele, lâna, plantele textile; s-au îndeletnicit şi cu schimbul de mărfuri, această zonă fiind străbătută, din antichitate, de importante drumuri comerciale. Faptul că elementele de civilizaţie latină, între care şi alfabetul, erau cunoscute în aşezările şi cetăţile dacice de o parte şi de alta a cursului mijlociu al Oltului încă din perioada preromană, dovedeşte libera circulaţie a oamenilor locului şi interesul manifestat de aceştia pentru schimburi largi cu bunuri de tot felul, cu ţinuturile mai îndepărtate. O particularitate evidentă a căilor de circulaţie în spaţiul vâlcean o constituie, aşa cum confirmă dovezile istorice, utilizarea lor neîntreruptă, datorită permanenţei legăturilor economice şi culturale între cele două versante ale Carpaţilor, precum şi între zona munţilor şi bălţile Dunării, până departe, pe drumurile de transhumanţă sau ale unor categorii de meşteşugari – ceea ce a contribuit la întărirea comunităţii etnice a poporului român2.

Este semnificativă constatarea cercetărilor întreprinse, că trăsăturile sunt de evident caracter romanic în secolele VII-IX, documentând aici, fără îndoială, o populaţie românească, deja constituită etnic şi lingvistic. Existenţa acesteia este consecinţa firească a unui proces complex, în care continuitatea elementului etnic daco-roman şi trăsăturile esenţiale romanice ale civilizaţiei sale sunt prezente printr-o serie de materiale arheologice. Desigur, în cadrul evoluţiei societăţii vâlcene din perioada amintită, este necesar să se ţină seama şi de prezenţa temporară a unor populaţii migratoare; totodată, începe să se constate o mai mare stabilitate a aşezărilor şi o sporire a numărului lor, care se va accentua în secolele următoare.          

 

a. Existenţa şi continuitatea comunităţilor umane

 

Abordând situaţia socio-demografică a spaţiului din această zonă, constatăm o evidentă creştere a numărului complexelor meşteşugăreşti bine precizate în cadrul aşezărilor de la Stolniceni, Stoeneşti şi Râureni, acestea fiind oarecum diferenţiate3.

Examinarea structurilor sociale ale comunităţilor săteşti din zona Vâlcii, arată că încă din secolele VII-IX, nu se depăşise nivelul obştii săteşti teritoriale. Potrivit rezultatelor cercetărilor arheologice, continuau să existe tipuri de structuri sociale – familia pereche, unde se constata procesul de individualizare a profesiunilor cu un inventar agricol şi casnic propriu, care se va transforma, treptat, în unitate economică de bază a comunităţii, proces care a favorizat diferenţierea socială în sânul comunităţilor existente.

Aşezările omeneşti semnalate în această perioadă, demonstrează că majoritatea lor sunt situate în zonele de deal şi câmpie, de-a lungul văilor cu terenuri fertile. Aşezările poziţionate în lunca Oltului dar şi în aval de râu, dovedesc o viaţă neîntreruptă în aceeaşi vatră a satului  (descoperirile arheologice de la Racoviţa, Stolniceni, Şuşani)4.

Cele mai frecvente erau locuinţe adâncite în pământ (bordeie) şi locuinţe de suprafaţă. Reţin atenţia nucleul de sate din zona Râmnicu-Vâlcea, cât şi cele concentrate mai ales în partea de sud-est a judeţului5. Întâlnim în judeţ concentrări de populaţie, de zeci de aşezări, iar alături fiinţează şi mici nuclee alcătuite din câteva sate, sau chiar aşezări singuratice.

Descoperirile arheologice din ultimii ani ne aduc mărturii noi cu privire la popularea continuă a aşezărilor vâlcene. Ceea ce caracterizează societatea vâlceană din această perioadă, este neta predominare a structurii teritoriale rurale tradiţionale a satului,  a obştii săteşti ,sub raportul organizării sociale a comunităţii agrare respective.

Gruparea unor aşezări şi a necropolelor lor, datând din secolele IX-XI, în jurul salinelor de la Ocnele Mari, de pildă, precum şi aglomerarea aşezărilor pe văile râurilor, Oltul, Lotrul, Olteţul şi Pesceana, reprezintă un argument concludent al procesului de „specializare” în cadrul îndeletnicirilor de valorificare a substanţelor minerale utile şi de prelucrare a metalelor  obişnuite6.

 

b. Ocupaţiile în perioada prefeudală. Agricultura

 

Inventarul arheologic al aşezărilor umane din secolele VII-XI, constituie o mărturie certă că cele mai vechi ocupaţii de bază ale populaţiei sedentare din zona vâlceană, au fost cultura cerealelor şi creşterea animalelor. Timp de milenii, strămoşii acestor meleaguri au arat şi semănat pământurile mănoase ale câmpiilor, ale văilor, iar uneori ogoarele au urcat până spre zonele montane (Horezu, Bogdăneşti, Cozia etc.).

Majoritatea aşezărilor obştilor sunt plasate în zonele unde se practica mai intens cultura cerealelor. În aşezări, ca şi în cimitire, au fost descoperite o serie întreagă de unelte agricole, dar şi depozite întregi sau urmele unor ateliere de fierărie. Astfel, au fost găsite brăzdare, cuţite de plug, săpăligi, seceri şi alte tipuri de unelte agricole (Şuşani, Costeşti, Râureni). În locuinţele sau gropile de provizii cercetate, au fost găsite şi alte dovezi ce pot fi legate de agricultură (râşniţe pentru măcinatul cerealelor etc.)7. Pe lângă cultivarea cerealelor, se poate afirma că în secolele VII-XI, şi alte ramuri ale agriculturii erau practicate de membrii obştilor săteşti. Pomicultura şi viticultura, ca şi cultivarea unor legume, se reflectă în descoperirile din aşezări: sâmburi de fructe şi seminţe carbonizate, precum şi cosoare de fier folosite cu precădere în viticultură.

Cultivarea plantelor textile, a inului şi cânepii, era o necesitate de prim ordin, deoarece prin prelucrarea firelor toarse şi ţesute, ale acestor plante, se putea asigura, în bună măsură, îmbrăcămintea necesară locuitorilor din obşti. Întregul proces de prelucrare a plantelor textile ori a lânii oilor, se petrecea în cadrul gospodăriilor. Prezenţa unor fusaiole în zona apropiată Râmnicului, dovedeşte nu numai că locuitorii acestor meleaguri cultivau plantele textile, în scopul toarcerii şi ţeserii firelor obţinute, pentru a obţine îmbrăcămintea necesară traiului zilnic8. Uneltele de pescuit, undiţele, harpoanele de os şi alte obiecte de pescuit, descoperite în aşezările situate pe Olt, arată clar că în acest spaţiu, era practicat pescuitul. Alături de aceste ocupaţii de bază din cadrul obştilor săteşti mai amintim albinăritul, care se practica pe scară largă, deoarece mierea şi ceara de albine erau folosite şi în relaţiile de schimb, la luminatul locuinţelor etc. Tabloul activităţii cu caracter agrar din Vâlcea sporeşte considerabil, dacă avem în vedere şi alte materiale descoperite de săpăturile arheologice, referitoare - direct sau indirect - la producţia agrară. Se înscriu în această ordine de idei, gropile-depozite de cereale, pietrele de râşniţă, cuptoarele de pâine, grânele carbonizate etc.

Creşterea animalelor  constituie o a doua ramură importantă în cadrul agriculturii din secolele VII-XI. În cercetările arheologice, această ocupaţie se remarcă prin descoperirile resturilor osteologice provenind din sacrificarea unor animale domestice: bovine, oi, capre, porcine, păsări - la Stolniceni, Şuşani, Costeşti ş. a. Creşterea animalelor, atât pentru hrană, cât şi pentru muncă sau comercializare, nu se poate dezvolta fără o bază cerealieră şi furajeră corespunzătoare, după cum la dezvoltarea culturilor de câmp, o contribuţie esenţială o are utilizarea forţei animalelor. Aşadar, există o strânsă legătură a păstoritului sedentar, integrat în gospodăriile ţărăneşti, cu cel de transhumanţă.

 

c. Exploatarea resurselor miniere

 

Continuarea exploatării şi valorificării bogatelor resurse miniere ale solului şi subsolului a constituit o altă ocupaţie a locuitorilor acestor meleaguri în secolele VII-XI. Precizăm că această valorificare a potenţialului solului şi a subsolului vechii Dacii şi implicit a judeţului Vâlcea, este destul de veche şi îndelungată, ea întinzându-se pe toată durata mileniului I. Faptul că asemenea îndeletniciri se practicau într-o serie de aşezări, a fost pus în evidenţă prin descoperirea cuptoarelor de redus, zgură de fier, unelte de minerit la Ocnele Mari (veche aşezarea dacică) şi Dăeşti (sec. II-VII)9. În afara fierului, se mai valorificau în această vreme şi alte minerale utile, ca arama, plumbul, metalele preţioase (aur, argint), precum şi sarea, mai cu seamă la Ocnele Mari10.

Exploatarea bogăţiilor miniere pe care le oferea cu atâta dărnicie subsolul vâlcean, a continuat să constituie o importantă ocupaţie şi în secolele XII-XIII. Descoperirile de la Valea Răii lângă municipiul Râmnicu-Vâlcea, relevă spiritul inventiv şi hărnicia locuitorilor acestor meleaguri11.  

 

d. Practicile  meşteşugăreşti

 

În perioada VII-XIII, alături de agricultură şi minerit, producţia meşteşugărească din Vâlcea s-a înscris şi ea pe coordonatele unei evoluţii nuanţate, în funcţie de condiţiile favorabile sau mai puţin propice (năvăliri, migraţii) pe care le-a cunoscut societatea în acea vreme. Unul dintre cele mai importante meşteşuguri din acele timpuri era, după cum s-a mai amintit, prelucrarea metalelor.

Indiferent de fluctuaţiile înregistrate în evoluţia meşteşugurilor pe teritoriul vechii Dacii, începând cu perioada geto-dacă, continuitatea practicării acestor meşteşuguri în spaţiul vâlcean  a fost dovedită arheologic la Ocnele Mari, Govora, Milostea şi Căzăneşti. Se evidenţiază meşteşugul prelucrării metalelor, în special a fierului, pentru unelte agricole, obiecte de uz casnic, piese de harnaşament, arme etc. Săpăturile arheologice de la Stolniceni şi Râureni, au scos la iveală dovezi concludente ale prelucrării metalelor în ateliere de fierărie, obiecte de fier finisate sau în curs de finisare, precum şi deşeuri rezultate de la elaborarea acestora.

Un alt meşteşug foarte important, practicat într-o arie largă pe cuprinsul judeţului, a fost olăritul12, reprezentat printr-o imensă cantitate de produse pe care le realiza, de regulă - vase, descoperite prin cercetări arheologice. Prezenţa olarilor este  dovedită  de descoperirea unora dintre uneltele de lucru, a atelierelor în care lucrau şi îndeosebi a cuptoarelor de ars ceramica şi a produselor obţinute. Ceramica lucrată cu mâna este înlocuită treptat cu cea obţinută cu roata, în mici ateliere, cu meşteri specializaţi şi care produceau pentru necesităţile interne şi pentru comercializare în zonele învecinate judeţului (Dealul Săpunarului, Govora Sat, Gătejeşti, Buneşti).

Prelucrarea osului şi a cornului, torsul şi ţesutul, sunt documentate, mai ales, prin descoperiri de fusaiole pentru torsul lânii sau de fire de in şi cânepă.

 

e. Habitatul rural şi cel urban

 

În această perioadă, aşezările predominante erau satele, care, la fel ca în secolele anterioare, se aflau, aproape exclusiv, pe malurile râurilor şi lacurilor. În secolele XIII-XIV se formează şi în Vâlcea structurile reţelei rurale medievale. S-au evidenţiat astfel de grupări de sate în vestul judeţului, în zona Râmnicului-Vâlcea, în bazinul Pesceanei şi în cel al Olteţului13.  

În urma cercetărilor arheologice, se constată frecvent un decalaj de circa 100-200 de ani între înfiinţarea unui sat medieval şi menţionarea sa scrisă. În mod cert, aşezările amintite în actele domneşti în deceniile de după constituirea statului medieval de sine stătător Ţara Românească, aparţin secolului al XIII-lea sau primelor decenii ale veacului următor. Ca atare, cele mai multe dintre marile concentrări de aşezări rurale, este posibil să se fi alcătuit înaintea constituirii cnezatului lui Farcaş în spaţiul vâlcean14. Lipsa informaţiilor scrise poate fi, însă, suplinită parţial de unele cercetări arheologice. În faţa năvălitorilor (migraţiilor), colectivităţile autohtone s-au retras  şi au vieţuit rezistând în regiunile deluroase şi montane. De altfel, cercetările arheologice au dovedit că în această perioadă existau aşezări fortificate atât în nordul judeţului, cât şi în zona Râmnicu-Vâlcea, la malul Alb – Goranu15.

Procesul istoric desfăşurat în secolele XIII-XIV la sud de Carpaţi, a făcut posibilă reanimarea şi aici a vieţii urbane, a cărei dăinuire în etapa anterioară a fost înregistrată cu câteva centre submontane. Cât priveşte urbanismul vâlcean, acesta îşi găseşte sorgintea în antichitatea clasică (Buridava, Ocnele Mari) şi continuitatea acestuia în evul mediu. Este posibil ca în aşezările urbane vâlcene (Râmnicu-Vâlcea, Ocnele Mari şi chiar Drăgăşani), să se fi desfăşurat, în ultimul sfert al secolului al XII-lea şi în tot veacul al XIII-lea, o activitate social-economică sensibilă, având atributele unei vieţi urbane medievale dovedite de existenţa unor ateliere care confecţionau podoabe, cercei, inele, aplice de braţ etc. Cercetările arheologice au dovedit că exista o activitate meşteşugărească, iar aceasta era legată de schimbul de mărfuri, care a mers mână în mână cu dezvoltarea economiei băneşti. Aşadar, perioada secolelor XIII-XIV trebuie socotită o etapă importantă pe linia depăşirii de către unele aşezări din Vâlcea (Ocnele Mari şi Râmnicu-Vâlcea) a stadiului rural obişnuit, acestea posedând capacitatea îndeplinirii unor funcţii politice, militare, administrativ-fiscale, în primul rând, ca reşedinţe ale organismelor politice locale. Realităţile economice în primul rând, dar şi cele sociale, politice şi militare, în cadrul aşezărilor menţionate, ne conduc la considerarea sigură a acestora drept începuturi îndepărtate ale vieţii urbane medievale, nuanţate ca nivel de dezvoltare, în funcţie de prezenţa diferiţilor factori care au accelerat sau, din contră, au temporizat, evoluţia lor către forme urbane mature.

A. D. Xenopol a avut temeiuri solide şi convingătoare când a  afirmat că vatra oraşului Râmnicu-Vâlcea s-a ridicat încă din secolul al VI-lea, având pretenţii de centru administrativ16.  După cum se ştie, oraşul propriu-zis a cunoscut o etapă premergătoare, în care habitatul şi ocupaţiile urbane s-au împletit cu cele rurale. Un rol important în grăbirea urbanizării a revenit factorului politic. Exemplul cel mai concludent îl oferă Râmnicu-Vâlcea existent în mod cert în secolul al XIV-lea (1388) alături de Curtea de Argeş, Câmpulungul, Severinul şi Cetatea Dâmboviţei, fiind reşedinţă domnească şi al treilea oraş în ordine cronologică, în evul mediu17. Oraşul - reşedinţă a judeţului Vâlcea a avut cea mai dinamică evoluţie, care se reflectă în domeniul habitatului. Aşezarea, plasată pe malul drept al Oltului, aduna importante drumuri comerciale care legau centrele din stânga Oltului şi Transilvania, cu Dunărea de Jos şi Peninsula Balcanică.

 

f. Activitatea comercială

 

Consecinţă firească a dezvoltării producţiei, activitatea de schimb din judeţ a înregistrat, în secolele XIII-XIV, un notabil progres, prin circulaţia intensă a mărfurilor care se produceau pe întreg teritoriul carpato-dunărean, în circuitul sat-oraş, precum şi de la o zonă geografică la alta18.

La târgurile periodice ţinute de regulă în oraş, dar şi în locuri care au căpătat prin tradiţie un asemenea rol, participau şi locuitorii satelor apropiate, furnizori de produse agroalimentare şi cumpărători ai mărfurilor meşteşugăreşti de care aveau nevoie.

Alături de ştirile scrise cunoscute până acum, descoperirile monetare întregesc imaginea relaţiilor comerciale pe care locuitorii vâlceni le-au avut cu alte regiuni în decursul secolelor XIII-XIV. Paralel cu cursul apelor, pe văile acestora (Olt, Lotru), drumuri importante străbăteau pământul din această zonă. Erau drumuri vechi, unele încă din epoca romană, altele din epoci ulterioare, la care se adăugau şi căile de comunicaţie de pe apa Oltului, atât de necesare pentru valorificarea produselor prin intermediul activităţilor de comercializare. Societatea vâlceană de la cumpăna primelor două milenii ale erei noastre, prezenta structuri variate şi mai evoluate faţă de cele din epocile precedente, constând, aşa cum se demonstrează cu unele aşezări din Vâlcea, în aşezări rurale, aşezări miniere, fortificaţii cu rol şi funcţii de reşedinţă ale autorităţilor politice locale, aşezări cu caracter urban, realităţi care îi confereau caracterul unei societăţi sedentare, statornice, angajată deja pe coordonatele împlinirilor de tip medieval.


Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 304-307). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.” 


Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Vineri, 26 Februarie 2021
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: ---
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 5466 ori
Ești aici: Home Valcea Valcea Evoluţia economico-socială a judeţului Vâlcea până în secolul al XV-lea