Istorie Locala

Marți, 04 Septembrie 2012 14:29

Vâlcea culturală în perioada postbelică

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Pentru Râmnic (dar nu numai), în ceea ce priveşte perioada imediat următoare celui de-al doilea război, este foarte important intervalul pe care l-am putea numi Momentul Leca Morariu. În urma ocupării Basarabiei de către ruşi, renumitul scriitor şi om de cultură venise şi se stabilise (împreună cu soţia sa, Octavia) în oraşul de sub Capela, în luna martie a anului 1944, odată cu Facultatea de Teologie a Universităţii din Cernăuţi, unde fusese angajat. În scurt timp, universitarul basarabean a devenit un moment de referinţă pentru viaţa culturală a Râmnicului şi, implicit, a judeţului: casa lor s-a transformat într-un adevărat centru cultural. Pe lângă contribuţia pe care şi-a adus-o – ca profesor în domeniu – la dezvoltarea învăţământului muzical vâlcean, pasiunea şi preocupările lui pentru muzică au condus la alcătuirea unui ansamblu de cameră, din componenţa căruia, pe lângă cei doi soţi iniţiatori, făceau colegi instrumentişti de la şcoala de muzică din oraş. Orchestra a susţinut o serie de concerte, în localitate, cât şi în staţiunile balneare din jur ( . . . ). Când la Vâlcea ia fiinţă orchestra semisinfonică a Casei de cultură, De asemenea, soţii Morariu îşi vor da concursul, printre primii, la organizarea şi reuşita acţiunilor întreprinse de noua orchestră semisimfonică înfiinţată la câţiva ani după război, în cadrul Palatului de Cultură. Casa de sub Capela, a profesorului cărturar Leca Morariu, a adăpostit şi colocvii literare, cu care ocazie se comentau ultimele apariţii editoriale, noile orientări artistice, traducerile la modă pe atunci etc.61.

 

Pe lângă cărţile şi colecţiile respective, au mai fost donate, conform dorinţelor soţului, şi alte bunuri de inestimabilă valoare deţinute de cei doi „vâlceni” adoptaţi: instrumente muzicale care au aparţinut lui Ciprian Porumbescu, tablouri de Nicolae Grigorescu, Epaminonda Bucevschi ş. a. „ … mai trebuie adăugate şi însemnările lui zilnice. Extinse pe mai multe caiete, ele înregistrează nu numai amănunte de ordin biografic, ci şi evenimente petrecute pe plan internaţional ( . . . ). Însemnările zilnice sânt îmbibate de autentică atmosferă vâlceană ( . . . ). Trăind în Vâlcea aproape două decenii, Leca Morariu se înscrie în existenţa culturală a localităţii ca o personalitate distinctă, care s-a impus nu numai prin activitatea ştiinţifică şi publicistică desfăşurată, ci şi prin calităţile lui de om puse în slujba semenilor săi, cu modestie şi discreţie”62.

Tipografiile. În martie 1945, la instalarea guvernului Groza, în judeţul Vâlcea erau trei tipografii: „Gutenberg” şi „Unirea”- la Râmnicu-Vâlcea şi „Curechianu” – la Drăgăşani63. Tipografia „Gutenberg” se afla pe locul unde se înalţă acum colţul nord-estic al hotelului „Alutus”. Aici s-a tipărit cu regularitate, la două luni, revista culturală ‘’Naţionalul Vâlcii’’, scrisă aproape în întregime de directorul ei, Constantin Daniilescu; tot aici se imprimau „Învăţătorul” - publicaţia Asociaţiei Învăţătorilor din Judeţul Vâlcea, întemeiată de Teodor Geantă şi condusă o vreme de Mihail Roşianu, foaia ‘’Pandurul’’ a lui D. C. Măldărescu şi alte efemere gazete scoase de felurite formaţiunii politice numai în preajma alegerilor. În 1938, lui Dumitru Petrescu, unul dintre cei trei patroni, i se ridicase dreptul de asociat de către tovarăşii săi asociaţi, pe motiv de neînţelegeri politice, el fiind mai de… stânga. Petrescu va avea un viitor interesant: a devenit un comunist important în Vâlcea şi în 1948 şi-a naţionalizat propria tipografie, pe care tot el o înfiinţase în 1925; şi-a condus propria tipografie, ca director comunist, până la moarte. Tipografia „Unirea” a funcţionat în perioada 1944-1946. Aparţinea primăriei râmnicene şi era instalată în nişte clădiri vechi din parcul orăşenesc, care aparţinuseră cândva vestitei familii a Lahovarilor. Acolo se tipăreau îndeosebi ordonanţele şi buletinul primăriei, precum şi imprimatele necesare administraţiei comunale64.

La Drăgăşani, a funcţionat între anii 1925-1948 tipografia „Curechianu”, condusă de fraţii Curechianu: Dionisie şi Grigore. După decesul lui Grigore, la 29 octombrie 1947, Dionisie Curechianu sigilează tipografia până la 4 august 1949, când o donează statului. Întreg utilajul este ridicat de la Drăgăşani şi transportat la tipografia „Gutenberg” din Râmnicu-Vâlcea, la 21 februarie 1950. Cât timp a funcţionat la Drăgăşani, adresa ei a fost în strada Traian nr. 192. În aproape un sfert de veac de existenţă, tipografia „Curechianu” a tipărit doar şase cărţi şi câteva gazete drăgăşănene: „Izbânda” – organ al P. N. L. (1935), „Agrarul vâlcean” – organ al Partidului Naţional-Agrar din Vâlcea (iunie-septembrie 1932) şi „Aurora Vâlcii” – organ al Partidului Ţărănesc de sub conducerea dr. Lupu (1933). Dionisie Curechianu se născuse la 26 aprilie 1893 şi fusese ucenic la tipografia „Matei Basarab” din Râmnicu-Vâlcea.

La 6 decembrie 1948, toate tipografiile din oraş au fost comasate, cu « acordul » proprietarilor respectivi, formând „Întreprinderea Poligrafică Râmnicu-Vâlcea”, care va trece, în 1950, sub conducerea „Întreprinderii Tiparul Roşu” din Sibiu. În anul 1951 se înfiinţează „Centrul Poligrafic nr. 9 Râmnicu-Vâlcea”, pentru ca din 1956, odată cu reorganizarea Comitetului Regional pentru Cultură şi Artă, toate tipografiile din cuprinsul regiunii Argeş să formeze o unitate poligrafică regională sub denumirea de „Întreprinderea Poligrafică Argeş”, cu sediul în Piteşti. Sorin Oane, Istoria Judeţului Vâlcea, 1948-1965. Un studiu de caz, Râmnicu-Vâlcea, 2007, pag. 183-184.

Întrucât informaţia trebuia controlată, presa locală devine deranjantă şi aceasta începe să fie tot mai limitată. Suprimarea definitivă a presei vâlcene începe cu anul 1953, când în U.R.S.S, după moartea lui Stalin, se declanşa un uşor dezgheţ ideologic şi cultural. De fapt, reducerea presei din această perioadă se referă la limitarea publicaţiilor ca titluri, căci în privinţa tirajelor, lucrurile au stat cu totul altfel: cele peste 300 de ziare care apăreau în România, atingeau un tiraj de 5,3 milioane exemplare, dintre care numai ziarul „Scînteia” apărea - în 1953 - într-un tiraj de peste 700.000 exemplare pe zi (cât toată presa interbelică la un loc pe timp de un an65. Era nevoie, deci, de sporirea tipografiilor, nu a titlurilor de ziare!

În 1949, începe construirea Casei Scânteii, pentru „sporirea tirajului Scînteii, editarea tot mai largă a literaturii de partid, a manualelor şcolare etc”. Pentru sprijinirea cu bani a construcţiei combinatului, la iniţiativa partidului, în întreprinderi s-au constituit comisii de subscripţii; numai în luna sept 1949, din Vâlcea au subscris 12.555 persoane, valoarea contribuţiilor fiind de 1.872.255 lei. Comuniştii vâlceni şi-au luat angajamentul ca, până în decembrie 1949, din satele judeţului să subscrie 30.000 de oameni66. Ziua de 25 septembrie a devenit „Ziua Scânteii”.

Instituţii de cultură. În domeniul cultural, îşi continuă activitatea mai vechile (antebelice) cămine culturale, unele fiind rebotezate. Principalul cămin cultural din Râmnicu-Vâlcea, redenumit „Ştefan Gheorghiu”, va fi reactivat de dr. C. Georgescu, devenind scena unor reuşite spectacole de teatru şi nu numai67. Căminul cultural din Drăgăşani va fi numit „Vasile Roaită”, funcţionând în diferite locaţii; printre conducătorii şi animatorii săi, se va afirma şi C. Isărescu. În 1952 a fost înfiinţată Casa de cultură din Drăgăşani, dispunând de un sediu propriu, adecvat68. În urma noii împărţiri administrativ-teritoriale din 1951 (pe regiuni, raioane şi comune, după modelul sovietic), a fost elaborat şi publicat Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea secţiunilor culturale ale sfaturilor populare. Conform acestuia, „Secţiunile culturale sunt organele de resort prin care comitetele executive ale Sfaturilor Populare îndeplinesc sarcinile ce le revin în sectorul cultural-educativ de masă (subl. n., I. S.) în baza legilor, decretelor, hotărârilor Consiliului de Miniştri, deciziilor şi dispoziţiunilor Comitetului pentru Aşezămintele Culturale din RPR, de pe lângă Consiliul de Miniştri69. În virtutea art. 7 din Regulament, secţiunile culturale ale sfaturilor populare regionale urmau să îndrumeze, să coordoneze şi să controleze „activitatea secţiunilor culturale subordonate şi a instituţiilor cultural-educative”70. În sensul actului normativ menţionat, aceste instituţii erau: „cămine culturale săteşti şi orăşeneşti, biblioteci, muzeee istorice, ştiinţifice şi etnografice, case de cultură, aşezăminte culturale, parcuri de cultură şi odihnă ( . . . ), precum şi instituţiile culturale din gospodăriile agricole colective”71. Evident, toate acestea aveau ca scop principal „lămurirea temeinică a politicii Partidului şi a Guvernului, pentru educarea cetăţenilor în spiritul patriotismului socialist şi pentru combaterea superstiţiilor, prejudecăţilor şi a altor rămăşiţe burgheze din conştiinţa lor”(subl. n.)72.

În perioada împărţirii administrative pe regiuni şi raioane, la Râmnicu-Vâlcea îşi va desfăşura activitatea Comitetul Raional de Cultură al Raionului Râmnicu-Vâlcea, iar din 1965, în cadrul Comitetului Executiv al Sfatului Popular Raional Râmnicu-Vâlcea va fi înfiinţat un post de vicepreşedinte cu probleme de învăţământ, cultură şi sănătate, încredinţat lui Vasile Roman.

Începând cu 1 octombrie 1951, la Râmnicu-Vâlcea va funcţiona Secţiunea Arhivelor Statului – Regiunea Vâlcea, primul director al acesteia fiind Alexandru Bălintescu. Odată cu desfiinţarea Regiunii Vâlcea, în 1952, secţiunea se va transforma în Filiala Serviciului Regional al Arhivelor Statului Argeş-Piteşti, iar în 1968 – odată cu reînfiinţarea judeţelor – va deveni filială judeţeană (după 1996, Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţională). Trebuie menţionat că, de-a lungul deceniilor, pe lângă sarcinile profesionale specifice – conservarea, prelucrarea şi folosirea documentelor aparţinând Fondului Arhivistic Naţional - această instituţie şi-a adus (alături de alte instituţii de cultură din judeţ) o permanentă şi substanţială contribuţie la promovarea culturii vâlcene, la stimularea cercetării ştiinţifice calificate.

În afara acestor instituţii şi în strânsă legătură cu ele, în toată perioada Dej, în judeţ şi-a desfăşurat activitatea Filiala Vâlcea a „Societăţii pentru Răspîndirea Ştiinţei şi Culturii (S.R.S.C.), avînd un colectiv de 48 membri în oraş şi 296 - pe regiune. Obiectivul S.R.S.C. era de a populariza ştiinţa şi cultura în masele largi, de a le scoate de sub influenţa superstiţiilor şi misticismului şi de a le antrena la îndeplinirea sarcinilor trasate de partid şi guvern. Numai în 1950 s-au ţinut 564 conferinţe, cuprinzînd 65 teme (307 politice, 115 ştiinţifice, 53 medicale, 47 agricole şi 42 tehnice). Filiala a difuzat 2.200 broşuri, 480 reviste şi a făcut 123 abonamente la revista „ştiinţă şi cultură”73. Grupele de lectori create la raioane aveau sarcina de a pregăti şi trimite lectori pe teren. Experienţa Uniunii Sovietice fiind de „nepreţuit” în toate domeniile, cadrele didactice erau îndrumate să-şi însuşească limba rusă în cadrul cursurilor populare organizate de A.R.L.U.S. În şcoli şi cămine culturale, cadrele didactice erau mobilizate pentru susţinerea unor conferinţe, în fiecare an cu prilejul sărbătoririi lunii prieteniei româno-sovietice. Cu această ocazie se citeau scrisorile românilor care, aflaţi la studiu în U.R.S.S., trimiteau acasă misive pentru a descrie viaţa fericită a oamenilor sovietici74. Filiala vâlceană a S.R.S.C. şi-a desfăşurat activitatea în întreaga perioadă a regimului Dej.

Într-o epocă de dirijism ideologic al conştiinţelor şi, implicit, al culturii, Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor din Râmnicu-Vâlcea avea, printre altele, rolul de coordonator al promovării presei şi publicaţiilor militante şi, desigur, pe acela de cenzor: în documentele dintre anii 1969-1977, care s-au păstrat în arhivele vâlcene, tabele şi liste interminabile se referă la autorii şi cărţile puse la index ca dăunătoare din punct de vedere ideologic, care urmau să fie scoase din biblioteci.

După apariţia judeţului Vâlcea, ca efect al ultimei mari împărţiri administrative a României, a fost înfiinţat Comitetul de Cultură şi Artă (ulterior, Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă), aflat în subordinea Consiliului Popular al Judeţului Vâlcea. La cârma instituţiei a fost numit acelaşi Vasile Roman. În cadrul primei întruniri a angajaţilor noilor instituiţii, s-a lansat chemarea – iniţiativă „Să scoatem Vâlcea din anonimat!”, ceea ce însemna „declanşarea unei ofensive culturale pe toate fronturile”75. A urmat, sub organizarea şi îndrumarea acestui diriguitor, înfiinţarea unor importante instituţii judeţene, care vor juca un rol important în viaţa culturală desfăşurată în Vâlcea în perioada următoare: la 1 martie 1968 - Casa Judeţeană a Creaţiei Populare (devenită ulterior Centrul Judeţean de Îndrumare Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă, apoi Centrul Judeţean de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare,iarîn prezent – Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale,primul director al acesteia fiindprof. Rică Ionescu, căruia, după un an, i-a urmat prof. Gheorghe Deaconu; subordonată în mod direct acesteia, a apărut Şcoala Populară de Artă (director: Traian D. Lungu). În urma propunerii lui Vasile Roman, la Casa Creaţiei a fost adus, ca metodist, şi Ioan St. Lazăr, care a făcut echipă bună cu Gheorghe Deaconu. Ulterior, metodistul va fi promovat – la propunerea celor doi (Vasile Roman şi Gheorghe Deaconu) – în funcţia de director al Bibliotecii Judeţene Vâlcea, în locul lui Gavrilă Popa (scos din funcţie şi trecut la catedră).

Între anii 1968, în judeţul Vâlcea şi-au desfăşurat activitatea o serie de structuri organizatorice (asociaţii, societăţi, cercuri, cluburi ş. a.), o bună parte din acestea fiind înfiinţate din iniţiativa sau sub egida şi cu sprijinul Casei de Creaţie: Asociaţia Folcloriştilor Vâlceni (Râmnicu-Vâlcea, 9 febr. 1969), Asociaţia Creatorilor Populari din Vâlcea (Horezu, 4 martie 1973), Studioul Artistic „Casa de Creaţie” (Râmnicu-Vâlcea, 1 martie 1974), cu trei secţii: Studioul Artistului Amator, Salonul Creatorilor Vâlceni şi Consiliul Artistic; Cercul Literar al Poeţilor Populari (Bărbăteşti, 6 apr. 1974), Cercul Literar „Casa de sub pădure” (Băbeni, 19 oct. 1974; preşedinte fondator şi îndrumător – Dragoş Vrânceanu), care urma să editeze anual Caietul cultural al cercului; Salonul Creatorilor Vâlceni (nob. 1974), având trei secţii: literatură, muzică şi artă plastică – foto-film: Societatea „Prietenii Muzicii şi ai Teatrului” (Râmnicu-Vâlcea, 12 iunie 1975), Cercul de Creaţie Muzicală (Râmnicu-Vâlcea, 15 nob. 1975), Clubul Animatorului Artistic (Râmnicu-Vâlcea, 7 dec. 1975) etc.76.

În calitate de director al Întreprinderii Cinematografice a Judeţului Vâlcea a fost desemnat Gheorghe Mihalcea, iar la Centrul de Librării – Ion Stănişor şi apoi, la scurt timp, Costea Marinoiu (care va conducele destinele instituţiei până la pensionarea sa şi desfiinţarea Centrului, la câţiva ani după revoluţie). La conducerea Palatului de Cultură (ulterior – Casa de Cultură a Oraşului Râmnicu-Vâlcea), a cărui activitate intrase în declin după 1965 (mai ales după transferul la Piteşti al lui Costin Alexandrescu, ca director al Comitetului de Cultură şi Artă de acolo), a fost numit Dumitru Vlăduţ. După numai un an de zile, instituţia punea în scenă Mam`zelle Nitouche de Florimond Hervé, regizată de actorul N. Ionescu-Dodo, sub conducerea muzicală a prof. Gabriel Chaborschi din Râmnicu-Vâlcea77. Membrii echipei de inspectori de la Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă, prin demersurile pe care le-au făcut pentru găsirea şi numirea unor directori ai căminelor culturale din comunele judeţului, au reuşit să contribuie la o anumită revigorare şi a vieţii culturale de la sate. După o statistică neoficială, „la sfârşitul secolului încheiat (XX), funcţionau 169 de cămine culturale (unele datând din perioada interbelică), dintre care 110 în localuri proprii, construite de către populaţie, 130 de cinematografe săteşti pe bandă îngustă şi 14 cinematografe pe bandă normală, 78 de biblioteci comunale şi 7 orăşeneşti, 7 case de cultură orăşeneşti, o casă de cultură a sindicatelor, cluburi şi biblioteci în întreprinderi, o bibliotecă judeţeană cu un fond bogat de carte, săli de lectură şi de împrumut, colecţii de ziare şi reviste etc.” 78.

Tot în această perioadă, va funcţiona Centrul local de radioficare Vâlcea, despre activitatea căruia s-au păstrat documente dintre anii 1959-1970. În scopul stimulării şi sprijinirii activităţii creative a elevilor şi tineretului, în anul 1957 a fost înfiinţat Cercul Cultural „I. L. Caragiale” din Râmnicu-Vâlcea, care îşi va desfăşura activitatea (reuniunile de lucru) în incinta Palatului de Cultură, sub conducerea cărturarului Traian Cantemir (profesor, pe atunci, la Liceul „Al. Lahovari”) şi de poeţii I. I. Alexandrescu şiAl. Mircescu; în cadrul cenaclului, au citit din primele lor creaţii, o serie de scriitori şi oameni de cultură care se vor afirma mai târziu: Doina Pârşcoveanu, Ion Soare, Ion Monafu, Petre Cichirdan ş. a.

În celelalte localităţi urbane ale judeţului (Drăgăşani, Călimăneşti, Horezu Băile Govora, Băile Olăneşti, Brezoiu etc.) vor funcţiona case de cultură înfiinţate, în general, după 1950, în timp ce la comune şi-au desfăşurat activitatea căminele culturale, majoritatea acestora fiind apărute înainte de cel de-al Doilea Război Mondial; în cele mai multe dintre ele – atât case de cultură, cât şi cămine culturale – au fost înfiinţate şi sunt active bibliotecile din localităţile respective. În Drăgăşani, începând cu anul 1973, a funcţionat o universitate populară, precum şi Cenaclul literar „Gib Mihăescu”, care a publicat (la început, prin multiplicare în tiraj redus) revista „Convorbiri drăgăşănene”, beneficiind de contribuţia unor oameni de cultură pasionaţi şi scriitori de talent, precum regretatul poet şi epigramist Aurelian Drăguşin, Teodor Barbu ş. a.

Teatrul. Tradiţia dramatică este ridicată pe o treaptă superioară în anul 1945, când pe scena Căminului Cultural din Râmnicu-Vâlcea, la iniţiativa şi sub coordonarea dr. Const. Georgescu, s-a închegat ceea ce avea să devină, printr-o intensă activitate, Teatrul Popular de mai târziu. În cadrul Căminului „Ştefan Gheorghiu”, colectivul a urcat pe treapta cea mai de sus a afirmării, prezentându-se, în 1955, la primul concurs republican, organizat de Confederaţia Generală a Muncii, unde a obţinut premiul II şi medalia de argint, cu comedia Gaiţele, de Al. Chiriţescu. Râmnicu-Vâlcea a intrat astfel în arena competiţională a Teatrului de amatori, fiind finalist în toate ediţiile Festivalului bienal de teatru „I. L. Caragiale. Cu piesa . . . Escu de Tudor Muşatescu, în regia dr. Const. Georgescu, teatrul vâlcean s-a afirmat la prima ediţie a bienalei de teatru, ocupând locul III pe ţară şi primind medalia de bronz. La cea de a doua ediţie a bienalei (1960), formaţia condusă de dr. C. Georgescu a mai cucerit un loc în ierarhia valorilor artistice, câştigând premiul II şi medalia de argint, cu piesa Vlaicu şi feciorii lui, de Lucia Demetrius79.

Multă vreme, formaţia de teatru amatori a suplinit lipsa unui teatru profesionist în oraşul de la poalele Capelei. Lista de mai jos a pieselor prezentate de actorii „amatori” din Vâlcea, nu este exhaustivă, dar exprimă dimensiunea activităţii teatrale din Râmnicu-Vâlcea: Năpasta – O noapte furtunoasă, D` ale carnavalului, Conu Leonida faţă cu reacţiunea – de I. L. Caragiale; Titanic vals, . . . Escu şi Sosesc diseară – de Tudor Muşatescu, Iarba rea, Opinia publică şi Interesul general – de Aurel Baranga; Sânziana şi Pepelea, Coana Chiriţa în Iaşi – de V. Alecsandri, Răzvan şi Vidra – de B. P. Hasdeu, Nota zero la purtare – de Virgil Stoenescu şi Octavian Sava, Gaiţele – de Al. Kiriţescu, Steaua fără nume – de Mihail Sebastian, Avarul şi Vicleniile lui Scapin – de Molière, Omul cu mârţoaga – de G. Ciprian, O zi de odihnă – de V. Kataev, Citadela sfărâmată – de Horia Lovinescu, Oameni care tac şi Oameni care înving – de Al. Voitin, Jurământul – de Ene Stanciu, Trei generaţii şi Vlaicu şi feciorii lui – de Lucia Demetrius, Dincolo de zare – de Eugen O` Neill, Corigent la dragoste – de Dorel Dorian, A doua împuşcătură – de Robert Thomas, Puterea şi adevărul – de Titus Popovici, Fugiţi, vin clienţii – de Teodor Mazilu, Căsnicia nu-i o joacă – de I. D. Şerban, Fiicele – de Sidonia Drăguşanu, Înainte de revărsatul zorilor şi Dialog nocturn pentru o piesă nescrisă – de Doru Moţoc etc. La pregătirea şi montarea acestor spectacole, mai întâi - în cadrul Teatrului Adriani, apoi - al liceelor din Râmnicu-Vâlcea şi al Palatului de Cultură, interpreţii – elevi sau vârstnici – s-au bucurat de îndrumarea competentă şi colaborarea unor regizori şi scenografi de mare talent: Constantin Popian, Natalia Papadopol şi Ecaterina Zinelli – pentru elevi, iar pentru vârstnici – Constantin Popian, medicul Constantin Georgeascu ( . . . ). D. D. Neleanu – regizor la Teatrul Mic din capitală ( . . . ) a dus colectivul pe podiumul cel mai înalt, obţinând Locul I şi titlul de Laureat al Festivalului bienal de teatru „I. L. Caragiale”. A mai colaborat ca regizor actorul C. Codrescu, iar în perioada când director al Palatului era Gheorghe Marinescu – Goange, acesta a solicitat sprijinul tinerilor regizori profesionişti Gelu Colceag, Al. Tatos ş. a. O mare contribuţie şi-a adus-o avocatul Paul Angelescu, care a asigurat scenografia şi decorurile (pe cheltuiala sa) pentru o bună parte din spectacolele de teatru, estradă şi operetă care au avut loc pe scena Palatului de Cultură80.

Ocazionat şi de jubileul a 50 ani de la înfiinţare, Teatrul Popular din municipiul Râmnicu-Vâlcea a efectuat un turneu în R. F. Germania (5-16 iulie 1972), la invitaţia Tetrului de amatori Sandkorn Kellertheater, Parcă pentru a-şi merita/justifica numele, echipa a prezentat Sânziana şi Pepelea – feeria lui V. Alecsandri, în viziunea regizorilor Alexandru Tatos şi Petre Bokor, un spectacol în care „caracterul popular şi modernitatea au fuzionat perfect”, bucurându-se de un binemeritat succes de public şi, în acelaşi timp – de critică. „ . . . o montare omogenă bogată – scria un cronicar german – cu elemente ale comediei dell`arte, un excepţional folclor, o forţă satirică şi, nu în ultimul rând, muzica – toate s-au legat într-un spectacol unitar”81. Turneul respectiv „rămâne, de fapt, o premieră absolută în devenirea culturală a Vâlcii: prima evoluţie a unei trupe locale de amatori peste hotare” (printre actori: Mircea Croitoru, Doru Moţoc, Dumitru Vlăduţ, Valentin Slabu ş. a.82.

Pentru stagiunea 1976-1977, Vasile Muşat – primul secretar al judeţului – i-a invitat pe actori la vila specială de la Cetăţuia, unde cina s-a transformat într-o adevărată, precum se întâmpla pe vremuri, când actorii, invitaţi „să joace piese de teatru în sala Adreani, erau întâmpinaţi în gară de primarul oraşului, Tică Ştefănescu; după spectacol, acesta îi invita la el, altădată la fraţii Simieni şi petreceau până la ziuă”83.

În timpul spectacolelor din aceşti ani, publicul vâlcean, cald şi generos, a răsplătit cu vii aplauze mari creaţii interpretative realizate de personalităţi de frunte ale scenei româneşti, precum Alexandru Giugaru, Ion Finteşteanu, Radu Beligan, Dina Cocea, Irina Răchiţeanu-Şirianu, Marcela Rusu, Petre Gheorghiu, Dem Rădulescu, Amza Pellea şi mulţi alţii, ale căror prezenţe pe scenele vâlcene au rămas de neuitat84. Echipa de teatru de pe lângă Palatul de Cultură din Râmnicu-Vâlcea îşi va continua seria succeselor: drama Vlaicu şi feciorii lui (cu Dem Moţoc, Tică Dumitrescu, Marcel Zinelli, Mircea Croitoru, Ion Avramescu, Ştefan Cârciumărescu, N. Dumitraşcu) a ajuns în etapa finală (pe ţară): jucată în prezenţa autoarei – Lucia Demetrius, piesa a fost premiată. La ediţia următoare a festivalului bienal de teatru „I. L. Caragiale”, echipa menţionată a obţinut din nou titlul de laureat, cu piesa Dincolo de zare de Eugen O`Neill. Ca o recunoaştere a meritelor talentatului şi pasionatului colectiv de interpreţi, acesta a fost ridicat de forurile superioare la rangul de Teatru Popular al Palatului de Cultură din Râmnicu-Vâlcea 85,iar în perioada imediat următoare anului 1989, liderul său – « regretatul Goange Marinescu - , prin colaborări cu mari regizori şi prin performanţe de excepţie, a reuşit să aducă teatrul vâlcean, din 1990, la condiţia de Teatru de Stat”86.

În Drăgăşani au existat, de asemenea, preocupări în domeniul teatrului de amatori, care i-au avut ca animatori pe prof. Nicolae Marinescu şi pe judecătorul Gheorghe Creţulescu, care au pus în scenă numeroase piese de teatru87.

Opereta. La 14 mai 1961, din iniţiativa şi prin perseverenţa profesorului Vasile Roman, şeful Secţiei de Învăţământ şi Cultură a raionului Râmnicu-Vâlcea, a avut loc premiera operetei Crai nou de Ciprian Porumbescu, pe un libret de Vasile Alecsandri, regizor – doctor C. Georgescu, conducerea muzicală – Eugen Ciorăscu, scenografia şi decorurile – av. Paul Angelescu. Între anii 1961-1973, colectivul Palatului de Cultură a jucat patru operete (Crai nou de Ciprian Porumbescu, Mam`zelle Nitouche de Florimond Hervé, Vânzătorul de păsări de K. Zeller şi Pericola de Offenbach), din care trei au fost distinse cu Medalia de aur şi titlul de laureat. În timpul stagiunii bucureştene din 1975-1976, scena, cabinele şi chiar sala, noii Case de Cultură a Sindicatelor s-au dovedit improprii, din cauza temperaturii necorespunzătoare; s-a încercat o remediere a situaţiei, prin instalarea unor radiatoare electrice88.

Renumitul colectiv de operetă din Vâlcea, n-a avut condiţii de creştere a unei noi generaţii de interpreţi. O parte, totuşi, orchestra, s-a individualizat, devenind orchestră semisimfonică, sub conducerea muzicianului deosebit, care era Eugen Ciorăscu, apoi a talentatului Aurel Popescu, şi el trecut prea devreme în împărăţia umbrelor. Pe temeiul orchestrei conduse de Aurel Popescu şi al corului de cameră „Euphonia”, înfiinţat în 1982 şi condus de Mihail Ştefănescu, s-a înfiinţat, în 1995, Filarmonica de Stat „Ion Dumitrescu” care, sub conducerea unui muzician complet cum este Mihail Ştefănescu (Itinerar cultural vâlcean, 38), asigură stagiune curentă, cu numeroşi invitaţi din ţară şi de peste hotare. Trebuie amintite, de asemenea, performanţele constructorului de naiuri Miron Cernătescu, care a format-o pe marea interpretă de nai Dalila Cernătescu, cunoscută în întreaga lume, precum şi concertele grupului coral „Vox humana”, înfiinţat în 1983 de către profesorul Gelu Stratulat (Itinerar cultural, 33) şi condus de acest muzician de excepţie al generaţiei noastre.

Estrada. În anul 1952, câţiva tineri intelectuali: Eugen Ciorăscu – directorul Bibliotecii judeţene, medicul Sandu Iacobson – directorul Spitalului Pneumologic şi soţia sa Lili Iacobson, precum şi avocatul Paul Angelescu, au abordat un alt gen de spectacol, estrada, atrăgând ca interpreţi tineri talentaţi, dornici de afirmare scenică. Primul spectacol, Critica la microfon, a fost considerat un adevărat eveniment artistic şi s-a jucat cu săli pline, în stagiunea 1952-1953. Regia artistică şi libretul au fost semnate de dr. Sandu Iacobson, autorul melodiilor, al unor texte şi conducerea muzicală au fost semnate de Eugen Ciorăscu, coregrafia – Lili Iacobson, iar regia scenică şi scenografia au aparţinut av. Paul Angelescu. Încântaţi de succesul primului spectacol de estradă, autorii au trecut, în paralel, la pregătirea celui de-al doilea spectacol – Cântaţi cu noi, zâmbiţi cu noi, pentru stagiunea 1953-1954. Au urmat apoi alte programe: Cu estrada pe teren – 1954-1955, Estrada pe portativ – 1955-1956, Estrada cântă şi dansează – 1956-1957, Estrada în carnaval - 1957-1958; ultimul spectacol, Măşti, măşti . . . , pregătit pentru stagiunea următoare, a fost interzis încă de la vizionare, fiind . . . prea critic! Ulterior, familia Iacobson a părăsit oficial România.Programul estradei s-a reluat după opt ani, cu Aveţi locul rezervat, în regia lui Florin Zgăvărdici şi Titus Burducea de la Teatrul de Stat din Deva, care au asigurat şi libretul.

Tot în aceşti ani se va afirma şi Nell Ciorăscu, compozitorşi interpret – solist vocal şi instrumentist – de muzică rock; în 1954 va debuta ca solist în duet cu Rica Lisievici, în cântecul Să ne plimbăm prin Râmnic amândoi, compus de Eugen Ciorăscu, tatăl său; ulterior, s-a produs la percuţie, în operetă şi estradă, iar apoi ca maistru de sunet şi lumini la toate spectacolele, indiferent de natura lor, organizate în Vâlcea între 1974-1994, în special pe scenele Casei de Cultură din municipiu, dar şi în alte locaţii.

În anul 1975, s-a dat în folosinţă Casa de Cultură a Sindicatelor. Ilie Bădiţescu, responsabil cu munca culturală în Consiliul Judeţean al Sindicatelor Vâlcea, a hotărât să reactiveze colectivul de estradă. S-a improvizat spectacolul La estradă . . . în doi timpi, cu texte din diferite brigăzi artistice, în regia lui Traian D. Lungu şi conducerea muzicală a lui Victor Chicu (stagiunea 1976-1977): pentru stagiunea următoare 1977-1978 s-a apelat la profesionişti: poetul Dan Mihăescu a elaborat textele, iar compozitorul şi cântăreţul Horia Moculescu, fost elev al Liceului „Al. Lahovari”, a asigurat muzica, regia artistică şi conducerea muzicală. Colectivul de estradă a participat la confruntarea în cadrul Festivalului Naţional, obţinând Medalia de aur şi titlul de Laureat. În decursul a peste cincizeci de ani, pe scena Teatrului Adreani, a Liceului „Al. Lahovari”, a Palatului de Cultură şi a Casei de Cultură a Sindicatelor; au jucat în formaţiile de teatru, estradă, operetă şi alte genuri muzicale, peste o mie de artişti amatori din mai multe generaţii89.

Societatea „Prietenii Muzicii şi ai Teatrului”, avându-l ca preşedinte pe Mihai Forăscu – secretarul Primăriei Râmnicului, şi ca secretar ştiinţific pe Irina Şaţchi Popovici – profesoară la Şcoala de Muzică Râmnicu-Vâlcea, a iniţiat, în 1976, o formă nouă, unică în România, de continuare sistematică şi de adâncire a studiului interpretării vocale şi instrumentale de către unii elevi cu pespective de afirmare în domeniul muzicii culte: Cursurile muzicale de vară. Interesau la cursanţi, în primul rând, calitatea, adică aptitudinile muzicale ale solicitanţilor. Pregătirea de specialitate, teoretică şi practică, era asigurată, la început, de cadre didactice universitare de la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti; ulterior, s-au adăugat şi cele de la Cluj şi Iaşi. Cursurile erau frecventate şi de unii studenţi de la conservatoarele amintite, ceea ce contribuia la creşterea prestigiului şi importanţei cursurilor muzicale de la Râmnicu-Vâlcea, în perfecţionarea artei interpretative. Oraşul reşedinţă de judeţ nu dispunea de niciun pian de concert. Cu sacrificii şi riscuri, a fost cumpărat din „sectorul particular” (ceea ce era interzis în acele vremuri!) un pian de concert Stenway, pentru scena sălii mari a Consiliului Popular Judeţean, unde se ţineau examenele de absolvire a cursurilor muzicale de vară, inclusiv recitalurile şi concertele. În scurt timp, Râmnicu-Vâlcea va deveni un oraş al încercărilor, al întrecerilor, al luptei pentru a urca pe podiumul naţional şi internaţional, talente şi chiar unele genii ale artei interpretative lirice.

În anul 1979, Uniunea Criticilor Muzicali din România a hotărât să iniţieze un festival naţional al „Tinerelor talente”, care va deveni o manifestare tradiţională, un brand al vâlcenilor. Criticul muzical Vasile Donose, pe atunci – redactor şef al al Redacţiei muzicale din Televiziunea Română, având misiunea să găsească oraşul care să găzduiască festivalul preconizat, a ales Râmnicu-Vâlcea. Aici s-a lansat marea reprezentantă a artei interpretative româneşti, Angela Burlacu Gheorghiu (pe care ne-o amintim din concertul dat la Bucureşti împreună cu marele tenor al lumii contemporane, Placido Domingo); tot de aici şi-au luat „zborul” Ruxandra Donose, Claudia Codreanu şi Alina Niţescu, sau elevele din celebra clasă a doamnei Georgeta Stoleru90. Principalii organizatori au fost Primaria şi Direcţia Judeţeană pentru Cultura Râmnicu Valcea, iar ca director artistic, ani de-a rândul, a fost prezentă Rodica Sava, redactor-sef la Radiodifuziunea Română, cea care, în fiecare an, a selectat cu maximă exigenţă, soliştii care urmau să evolueze în concerte. Pe podiumul Filarmonicii “Ion Dumitrescu”, s-au produs zeci de elevi şi studenţi talentaţi, ale căror interpretări s-au bucurat de audierea a milioane de melomani, prin intermediul trasmisiilor realizate la Radio România Cultural. În cadrul ediţiilor acestei manifestări de prestigiu, s-a remarcat de asemenea saltul calitativ uimitor al copiilor pregatiti la Liceul de Muzica din municipiu, de la „producţii şcolare”, la interpretări performante. La Râmnicu-Vâlcea, în anii 70 şi 80, s-au afirmat formaţii şi grupuri de muzică rock de notorietate naţională, precum Lotus, Antract, Paradox ş. a., în care s-au produs artişti de talent, precum Nell Ciorăscu, Paul Balanca ş. a.

Mişcarea corală a cunoscut în Vâlcea tradiţii vechi, care coboară în timp până la mijlocul veacului trecut, fiind legată de înflăcărarea patriotică şi de patosul revoluţionar ale anului 1848, continuând în perioada interbelică şi apoi postbelică: corurile caselor de cultură Drăgăşani, Călimăneşti, Govora-Băi, Horezu; cele ale căminelor culturale Bărbăteşti, Voiceşti, Bălceşti, Budeşti, Mădulari, Lăpuşata Bujoreni, Olăneşti-Cheia, Păuşeşti-Măglaşi, Măciuca, Băbeni, sau ale sindicatelor Învăţământ, Sanitar, CPL; Fabrica de Piele şi Încălţăminte, IFET Brezoi, CPS Govora ş. a. Nu trebuie uitate grupurile vocale – simple sau mixte – ori activitatea susţinută şi pasionată unor profesori de muzică precum Marin Brânaru (Drăgăşani), Gheorghe şi Costin Zidăroiu, Ion Ionescu-Basu, N. Nicolaescu, Ion Ionescu (Olăneşti), Gh. Teodorescu, Gabriel Chaborschi, N. Roman, Ion Piloiu (Boişoara), Liviu Popa, Gelu Stratulat, N. Gh. Popescu-Rebus, Ilie Zugrăvescu, Miron Cernătescu (Bălceşti), Mihail Ştefănescu ş.a.91.

Mişcarea corală din Drăgăşani, având vechi tradiţii în corul secţiunii de aici a fostei Ligi Culturale, va cunoaşte o revigorare în 1946, când se va constitui corul Căminului Cultural al oraşului din Drăgăşani care, în ciuda frecventelor schimbări de organizatori şi dirijori, va avea o activitate consecventă; din 1956, sub bagheta profesorului Marin Brânaru, el va ajunge „să-şi câştige o reputaţie deosebită, intrând în rândul celor mai prestigioase formaţii corale naţionale”92, fiind premiat de nenumărate ori – între anii 1957 şi 1974 – în cadrul unor concursuri zonale şi naţionale.

Atât mişcarea teatrală, cât şi cea muzicală, au cunoscut numeroase momente de afirmare, datorate unor personalităţi de marcă din Vâlcea, cum sunt compozitorii: Ion Dumitrescu, Nicolae Oancea, Gheorghe Dumitrescu, muzicologii Ionel Geantă, Victor Giuleanu şi Gheorghe Merişescu, artistul liric Mircea Buciu, actorii Dem Rădulescu, Florin Zamfirescu, Cornel Vulpe şi mulţi alţii.

Cinematografia. În ceea ce priveşte asigurareai localităţilor cu sălile necesare pentru prezentarea de filme, se poate spune că, în general, locuitorii judeţului – în special cei din localităţile urbane - au avut la dispoziţie spaţiile funcţionale corespunzătoare pentru a putea viziona filmele din repertoriile naţional şi internaţional; în mediul rural, problema a fost rezolvată cu ajutorul cunoscutelor „caravane cinematografice” care se deplasau, conform unei programări, la satele reşedinţă de comună şi prezentau anumite filme (pe baza unei planificări), de regulă – în sălile principale ale căminelor culturale.

În această perioadă, în Râmnic au funcţionat două cinematografe: « Unirea » - situat în incinta actualului colegiu « Al. Lahovari » (azi – sala de concerte a Filarmonicii « Ion Dumitrescu ») şi « Cinema Modern » - într-o clădire proprie (în prezent, demolată, pentru a face loc modernului sediu al Tatrului de Stat « Anton Pann »), ridicată aproximativ pe locul unde s-a aflat fostul teatru « Adreani »; odată cu construirea şi darea în folosinţă a marelui cartier Ostroveni, aici s-a inaugurat cel de-al treilea cinematograf al oraşului – « Flacăra », reamenajat în zilele noastre şi servind (şi) drept (al doilea) sediu al Tetrului Municipal « Ariel ». Alte cinematografe din judeţ: « Parc » din Băile Govora, « Cozia » - din Călimăneşti (Căciulata), « Dacia » (şi grădina de vară) - din Băile Olăneşti ; în Drăgăşani, a fiinţat Cinematograful « Progresul » (fost « 23 August », construit în 1962). În anii ’80, dramaturgul şi cineastul Iulian Margu a înfiinţat – în cadrul Şcolii Populare de Artă – o cinematecă în Râmnicu-Vâlcea (una dintre puţinele existente în ţară.

Un al doilea aspect care se merită subliniat, este cinefilia. În anii ’60, îşi desfăşurau activitatea în judeţ mai multe cinecluburi. Printre cele mai active şi mai cunoscute, erau Cineclubul „C. I. Nottara” (cel mai vechi din municipiu; condus de Traian Lungu) al Casei de Cultură din municipiul Râmnicu-Vâlcea, Cineclubul „Dr. Suciu” (condus de dr. Romulus Popescu) al sindicatului sanitar şi cele ale sindicatelor de la ICH Lotru şi Combinatul Chimic Râmnicu-Vâlcea; acesta din urmă dispunea de o bună bază materială şi număra 16 membri înscrişi, care beneficiau de instruirea de specialitate a inimosului operator şi fotograf Lică Popa. În luna iunie a anului menţionat, primele trei participau la faza judeţeană (organizată la Braşov) a primului festival al cineaştilor amatori din România93.

Existau, desigur, şi cluburi fără activitate cinefilă, cum a fost, de pildă, Clubul din Brezoi, ai cărui membri au desfăşurat oactivitatea consecventă: pe lângă expunerile şi conferinţele cu caracter ştiinţific, estetic şi educativ, erau prezentate numeroase spectacole de către formaţiile clubului – orchestra de muzică uşoară, taraful, formaţia de dansuri şi echipa de teatru; tot aici, îşi desfăşurau activitatea cercurile Foto şi Artă plastică, precum şi Biblioteca clubului, care avea un fond de carte de peste 7000 de volume93. În majoritatea localităţilor rurale, asemenea structuri funcţionau, ca şi bibliotecile, în cadrul (şi în incintele) căminelor culturale.

Bibliotecile. În primii ani de după al doilea război, discuţiile elitei intelectualilor râmniceni aveau loc în casa soţilor Octavia şi Leca Morariu, în prezenţa unei biblioteci valoroase, bine dotate, conţinând colecţii complete de periodice autohtone şi străine, cărţi tipărite cu chirilice, ediţii princeps, manuscrise nevalorificate. Cum în vremea respectivă vechile biblioteci ale oraşului dispăruseră, cărţile basarabeanului suplineau din plin lipsa lor. Ca urmare a donaţiei făcute de Octavia Lupu Morariu, biblioteca a fost transferată la Muzeul Judeţean din Suceava, în 1967 95

Ca bibliotecă publică, mai funcţiona, încă, cea din cadrul Căminului Cultural înfiinţat în Râmnic mai înainte şi numit după război, „Ştefan Gheorghiu”; în ziua de 1 nob. 1950, la iniţiativa muzicianului şi omului de cultură Eugen Ciorăscu, aici se va î nfiinţa Biblioteca Orăşenească din Râmnicu-Vâlcea, care se va transforma, la scurt timp, în Biblioteca Centrală Regională Vâlcea şi apoi – după raionarea fostei regiuni Argeş (Piteşti) – Biblioteca Centrală Raională Râmnicu-Vâlcea, devenită – la 1 februarie 1968 - Biblioteca Municipală. În tot acest timp, director al instituţiei va fi chiar întemeietorul ei. La 4 martie 1974, instituţia va primi statutul de bibliotecă Judeţeană, pe care îl are şi în zilele noastre, cu denumirea completată în urma atribuirii – la 8 noiembrie 1991 – a numelui “Antim Ivireanul” 96: Bblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul” Vâlcea.

O bună parte din fondul de carte al bibliotecii a fost procurat din alte biblioteci publice (Seminarul „Sf. Nicolae”, de pildă, desfiinţat în 1948, ca efect al noii reforme a învăţământului, Liceul „Al. Lahovari” ş. a.), provine prin confiscare de către autorităţile timpului, de la diverse persoane juridice şi fizice (importanta bibliotecă personală a lui Filip Lahovari şi a Cellei Delavrancea, întemeiată încă de George I. Lahovari; bibliotecile lui Ştefan Pleşoianu, Petre A. Măinescu, Ion Puţurianu, Ioana Cantacuzino ş. a.), sau din donaţii; de pildă, C. G. Dissescu (fost ministru de justiţie, al Cultelor şi Instrucţiunii Publice) a dăruit şcolii vâlcene peste 1000 de volume; doctorul Iordăchescu din Râmnic dăruise şi el Seminarului peste 700 de volume, iar preotul Teodor Bălăşel (1869-1941) din Ştefăneşti, vânduse şcolii, pentru suma de 200.000 lei, întreaga sa bibliotecă. Prin achiziţii şi donaţii, biblioteca seminarului ajunsese în 1941 să numere 13.250 volume97.

De-a lungul anilor, instituţia şi-a mutat sediul de mai multe ori, în localuri improprii: fostul Palat de Cultură (Casa de Cultură Municipală), o clădire din centrul oraşului (local de magazin), azi demolată (pe locul ei se înalţă actualul sediu al Mac Donaldului râmnicean), un alt fost sediu de întreprindere comercială (aflat la etaj, lângă « Apicola ») şi apoi în fostul sediu al BRD – filiala Vâlcea. În toată această perioadă, până în noiembire 1990, a fost condusă, succesiv, de următorii directori: Eugen Ciorăscu - întemeietor (1950-1966), Ion Popa - profesor (1966-1970), Gavrilă Popa - profesor (1970-1975), Ioan St. Lazăr – profesor (1975-1983), Maria Tureac – profesor (1983-1990)98. În tot acest răstimp, biblioteca şi-a îndeplinit cu cinste rolul său de promotor al culturii (cine nu-şi aminteşte, oare, de personalitatea sobră şi totodată luminoasă, a Mariei Costei, care a rămas un model de slujitor responsabil, pasionat şi devotat al cărţii şi, deopotrivă, al cititorilor?), începând, mai ales, din „mandatul” lui I. St. Lazăr, când au fost iniţiate şi susţinute „o suită de manifestări publice cu cartea, care au avut un caracter local („Eminesciana”, „Memoria Râmnicului”, „Hronic vâlcean”) ori interjudeţean („Oltul în conştiinţa românească”, „Legături istorice şi culturale între judeţele Sibiu şi Vâlcea”), la care s-au adăugat şi alte iniţiative, realizându-se un dialog permanent între oamenii de cultură şi artă vâlceni, întâlniri cu proeminente personalităţi culturale şi personalizându-se la nivel de judeţ şi de ţară prin popularizarea valorilor Vâlcii. Ataşate activităţii Bibliotecii Judeţene „Antim Ivireanul”, au fost şi sunt – în mod curent – „Societatea Culturală ANTON PANN”, „Fundaţia Culturală SFÂNTUL ANTIM IVIREANUL”, precum şi editurile vâlcene, în primul rând - editura „Buna-Vestire” (pr. Nicolae State-Burluşi)”99.

În Drăgăşani, biblioteca publică s-a înfiinţat tot în anul 1950, „revenindu-i şi atribuţiuni metodice pentru întregul raion Drăgăşani, iar din nob. 1951, a funcţionat după Regulamentul bibliotecilor centrale raionale”100. Între 1950-1954, instituţia a funcţionat în sediul Casei de Cultură din oraş, mutându-se apoi într-un local din centrul localităţii şi în alte clădiri provizorii, până în 1964, când a fost dotată cu un sediu propriu, nu tocmai corespunzător. În anul 2003, Consiliul local al Primăriei municipale Drăgăşani a cedat pentru bibliotecă un întreg palier din clădirea primăriei, ulterior amenajat în mod exemplar şi dotat cu mobilă, echipamente şi birotică de ultimă oră101.

Biblioteca Publică Horezu a fost înfiinţată în anul 1949. În prezent, poartă numele „Ada Orleanu” (scriitoare născută în Romani, sat aparţinând de oraşul Horezu); a pornit cu un fond de carte provenit din donaţii, ajungând are un fond de carte de peste 35.000 volume (directoare, ani de-a rândul: Sabina Vasilescu),; până în anul 1979 şi-a desfăşurat activitatea într-o casă naţionalizată. Din 1979, Biblioteca Publică Horezu funcţionează în condiţii improprii, în Casa de Cultură „Constantin Brâncoveanu”, bibliotecară fiind Adriana Grigorescu, după ce, ani de-a rândul, funcţia aceasta a deţinut-o Sabina Vasilescu102. Biblioteca orăşenească Brezoi funcţionează în cadrul Casei de Cultură din acest oraş, deţinând un număr de 32.244 cărţi care sunt citite, în medie, de 713 cititori; bibliotecar este Constantin Oprescu, biblioteconomist103.

Biblioteca din Băile Olăneşti funcţionează în şcoala veche a oraşului, deţine un număr de 41.000 volume şi serveşte o medie anuală de 300 de cititori, bibliotecară fiind Elena Dinescu – o destoinică slujitoare a cărţii104. Din păcate, sediul instituţiei este impropriu, împiedicând buna activitate a acesteia; perspectivele sunt şi mai sumbre, întrucât în momentul de faţă se preconizezază demolarea vechii şcoli (în locul căreia va fi construită o grădiniţă) şi mutarea bibliotecii în subsolul unei clădiri.

Biblioteca publică din Băile Govora a luat fiinţă în anul 1952 (cu mai multe secţii de împrumut pe raza localităţii). Între anii 1981-1987, aici a lucrat ca bibliotecar scriitorul Petre Tănăsoaica. În anul 1977, după cutremurul din 4 martie, biblioteca şi-a mutat sediul de la parterul Casei de Cultură, în fosta ‘’Vila Dr.Ţăranu’’ din str.Tudor Vladimirescu nr.174. Pe lângă colecţia de periodice, biblioteca are în momentul de faţă 56.000 de volume. În anul 2003, biblioteca a fost mutată din nou, la parterul Casei de Cultură, deoarece imobilul în care a funcţionat din anul 1977, a fost revendicat şi câştigat în instanţă de către moştenitorii fostului proprietar. Actualmente, bibliotecar este scriitorul Valentin Dolfi 105.

Biblioteca orăşenească din Călimăneşti, numită - din 1991 - „A. E. Baconsky” a luat fiinţă în anul 1950; funcţionează în sediu propriu (construit în 1924), într-un spaţiu cu suprafaţa de 500 mp; posedă un fond de carte de 61.823 volume şi serveşte o medie anuală de 3.039 cititori. Mai are şi trei filiale - la H. Cozia, Jiblea Veche şi Jiblea. Instituţia a primit numeroase donaţii de cărţi şi tablouri valoroase, de la Leon Baconsky şi de alţi scriitori şi artişti importanţi. Este gazda Cenaclului literar „A. E. Baconsky” ce-şi desfăşoară activitatea bilunar, având şi o revistă - „Glasul Coziei”, unde cenacliştii îşi publică propriile creaţii. Printre fostele slujitoarele cărţii de aici, se numără scriitoarele Paula Morcov-Cozianu şi Fenia Driva. În prezent, bibliotecară responsabilă este Floarea Zgripcea, ajutată de Georgeta Tănăsoaica ş. a.  Din septembrie 2008, tot aici îşi ţine întrunirile lunare (sau, uneori, extraordinare) şi activităţile Filialei Călimăneşti a Forumului Cultural al Râmnicului, înfiinţată în anul 2008. Din anul 2004, la propunerea Feniei Driva, aici se organizează - anual - Concursul de creaţie literară „Dumitru Mitrana”106.

Biblioteca din Voineasa a fost fondată la 15 sept 1968, când s-a aprobat şi normă întreagă pentru postul de bibliotecar. Din 1973, când a fost construit Căminul cultural din localitate, biblioteca îşi desfăşoară activitatea aici. În prezent, bibliotecară este Claudia Piţigoi Simona. În anul 2007 biblioteca a fost frecventată de un număr de 423 utilizatori; frecvenţa: 1910 vizite la bibliotecă; numărul volumelor eliberate fiind de 4510 107.

Biblioteca orăşenească „Ocnele Mari” a fost înfiinţată în anul 1950,  cu denumirea de „Casa Cărţii”, acum purtând numele nefericitului poet Vasile Militaru. În prezent, bibliotecar este Perian Violeta108. În toate celelalte localităţi din judeţ, există biblioteci, mai mici sau mai mari, aflate în felurite locaţii: sedii de primării, cămine culturale, şcoli etc. Pe de altă parte, în majoritatea şcolilor din judeţ funcţionează biblioteci şcolare, una dintre cele mai vechi, mai bogate şi mai bine organizate fiind cea de la Colegiul Naţional « Al. Lahovari », care urmează să primească în acest an numele ilustrului profesor « Traian Cantemir » (la iniţiativa lui N. Ciurea – Genuneni şi I. Soare – doi dintre foştii săi elevi, propunere acceptată de Consiliul de conducere al instituţiei, în frunte cu prof. Constantin Drugan).

Muzee, colecţii şi expoziţii permanente. În anul 1978, fosta Şcoală de Băieţi din Râmnicu-Vâlcea (“Şcoala cu ceas”) a fost amenajată corespunzător pentru a servi drept sediu pentru Muzeul de Istorie al Judeţului Vâlcea, care are în subordine şi celelalte unităţi muzeale (inclusiv casele memoriale). din judeţ; el adăposteşte circa 40.000 de obiecte, multe dintre acestea făcând parte din patrimonial naţional. Muzeul de Artă Râmnicu Vâlcea a fost amenajat într-o clădire proiectată de arhitectul Simotta în stil renascentist hispano-maur, în anul 1940. Muzeul expune lucrări semnate de Sava Henţia, Nicolae Grigorescu, Theodor Pallady, Gheorghe Pătraşcu, Corneliu Baba, Florin Niculiu, Vrăneanţu, Mogoş, Cerăceanu etc.

Un rol importante în cultura judeţului, l-a avut Muzeul Etnografic Bujoreni (proiectat de inginerul Culei). Muzeul Satului a primit toate aprobările de funcţionare încă din anul 1966. La 23 aprilie 1967, Comitetul Executiv Raional a transferat Muzeului Raional suprafaţa totală de 4 hectare de teren neproductiv (grind). În vara anului 1968, Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă a organizat la Râmnic un curs cu o durată de 21 de zile, la care au participat etnografi din ţarã, pentru studierea diferitelor zone etnografice ale Vâlcii, în scopul identificării obiectivelor care urmau să fie transferate la Muzeul Satului din Bujoreni. Actul de naştere al Muzeului a fost semnat la data de 1 ianuarie 1969, de către prim-vicepreşedintele Consiliului Judeţean Ion Petrică şi de către secretarul Ştefan Babu. În perioada 1969-1971, s-a acţionat pentru transferarea, reconstituirea şi amenajarea primelor obiective de arhitectură populară din judeţ, care au dat cel dintâi contur noului asezământ cultural. Începând cu data de 15 iulie 1971, unitatea de la Bujoreni a funcţionat legal, ca Secţie de Etnografie a Muzeului Judeţean Vâlcea109. Muzeul Satului Vâlcean Bujoreni, reconstituire autentică a satului vâlcean, include, pe lângă cele 45 de gospodării, transferate aici din diverse localităţi ale judeţului, ateliere meşteşugăreşti (de olărit, dulgherie ), o şcoală şi o biserică ctitorită în 1785. Locuinţele sunt decorate cu icoane, piese de mobilier, ceramică şi păstrează numeroase colecţii de port popular, remarcabile fiind costumele de nuntă lucrate din borangic şi brodate cu mătase, din depresiunea Horezu.

În municipiul Râmnicu-Vâlcea, se află una dintre clădirile emblematice ale acestuia: Casa Memorială “Anton Pann” (”Casa papistăşească”), construcţie datând din prima jumătate a secolului al XVIII-lea – casă cu foişor şi pivniţă (utilizată azi în scopuri culturale), în care a trăit o vreme Anton Pann - “finul Pepelei”. În satul Budele din comuna Tetoiu, se află Casa Memorială care poartă numele unui alt scriitor vâlcean – “Bogdan Amaru”, fiind înfiinţată prin străduinţele regretatului istoric literar Dumitru Mitrana şi ale ing. Nicolae Petre – originari din aceeaşi localitate. În anii ’80, pentru cinstirea memoriei folcloristului Teodor Bălăşel, a fost amenajată Casa memorială din satul Dobruşa – comuna Ştefăneşti, localitatea sa natală. În municipiul Drăgăşani, în casa în care a locuit Gib Mihăescu - unul dintre cei mai valoroşi scriitori români ai perioadei interbelice –, a fost organizată o Colecţie memorială,cuprinzând manuscrise, cărţi, mobilier ş. a., care evocă viaţa şi opera acestui mare prozator. La inaugurarea expoziţiei, a fost prezent şi a vorbit Alexandru Oprea, fiu al Vâlcii, pe atunci – director al Muzeului Literaturii Române din Bucureşti. Tot în Drăgăşani, a fost amenajat Muzeul Podgoriei („Muzeul Vinului şi Viţei”), înfiinţat în 1974 (închis pentru o vreme, din lipsă de fonduri); o frumoasă contribuţie la amenajarea acestuia, şi-a adus-o profesorul de excepţie care a fost Nicolae Marinescu-Mihăeşti: „A colindat, scotocit şi s-a informat peste tot – povesteşte unul dintre elevii săi de renume, Emil Istocescu – unde se spera să mai fie scule vechi folosite de ţărani în viticultură; într-un timp record, rafturile şi sălile muzeului au prins contur, au fost deschise publicului” (Monografia Drăgăşani, 415).

La fostul conac al familiei Otetelişanu(„Conacul Otetelişenilor de la Irimeşti”), din satul Irimeşti – Bălceşti, clădire monument istoric datând din secolul al XVIII-lea, de care este legat şi numele savantului de origine vâlceană Petrache Poenaru, s-au efectuat o serie de lucrări de restaurare. În menţionata casă-monument, acestei complexe personalităţi – inginer, matematician şi pedagog iluminist, discipol al lui Gheorghe Lazăr, i s-a organizat, o expoziţie memorială. Din păcate, după 1989, organele de resort şi specialiştii vâlceni au renunţat la clădire, cu o uşurinţă condamnabilă (în numele revoluţiei, dar fără forme legale clare şi convingătoare), în favoarea primului individ venit ca pretins moştenitor al lui Petrache Poenaru 110.

Din fericire - de data aceasta! - au avut o soartă mai bună colecţiile etnografice de la Măldăreşti – un complex muzeistic cuprinzând culele Duca şi Greceanu, precum şi casa în care a locuit I. G. Duca,fostul prim-ministru al României, înmormântat la biserica Urşani – Horezu. Construite în secolul al XVIII-lea, ca locuinţe fortificate, culele se impun ca adevărate monumente de arhitectură populară tradiţională. Se poate aprecia că „Moştenirea Duca” de la Măldăreşti a fost salvată de Vasile Roman, care şi-a asumat răspunderea de a semna actul prin care George I. G. Duca (domiciliat în America, fiul fostului ministru) dona statului român cula, casa şi pământul aferent, - în condiţiile în care Dumitru Popescu – preşedinte, pe atunci, al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (şi secretar al CC al PCR) a refuzat să semneze actul respectiv 111. Se poartă încă discuţii şi „tratative” privind salvarea de la pieire a „Muzeului de Istorie” de la Govora Băi, care poartă numele de Donaţie preot Gh. Petre – colecţie de ceramică, unelte şi monede, mărturii arheologice din zonă. În anii 70, s-a inaugurat Colecţia de Artă Plastică „Alexandru Bălintescu”, expusă în sălile Căminului Cultural din Costeşti – Vâlcea, când director al căminului (ulterior, primar al comunei) era profesorul Dumitru Martinescu. Expoziţia cuprinde(a) lucrări de sculptură din creaţia lui Gh. D. Anghel, precum şi numeroase lucrări de plastică şi grafică, aparţinând unor renumiţi artişti plastici contemporani: I. Ţuculescu, C. Piliuţă, M. Gherasim, V. Brătulescu, Fl. Niculiu ş. a.

În 1973, s-a luat iniţiativa restaurării, pentru prima oară după 1848, a complexului de clădiri de la Troianu – casă, biserică, clopotniţă – şi transformarea acestora în „Muzeul Taberei Militare Revoluţionare de la 1848”; s-a mai propus (şi realizat) ridicarea unui obelisc dedicat lui Magheru şi armatei revoluţionare de la 1848 din Vâlcea, precum şi efectuarea unor lucrări de amenajare a dealului Troianu pentru a deveni parc public şi accesibil plimbărilor şi petrecerilor timpului liber al locuitorilor din partea de sud a oraşului, a turiştilor şi vizitatorilor, prin construirea a două alei betonate, cea din dreapta – de acces şi cu autoturismul, cea din stânga – pietonală. La poalele dealului, s-a adus Fântâna lui Filaret (cu apă curentă) – monument de artă brâncovenească (mutat ulterior în incinta Episcopiei Râmnicului); staţie de parcare, împrejmuirea cu gard din plasă de sârmă înrămată a 4 ha de teren, transferat în proprietatea Muzeului de către Consiliul Popular Judeţean Vâlcea ( …). Inaugurarea Muzeului şi dezvelirea Obeliscului – în iunie 1973 – a avut momente de intensă trăire emoţională şi patriotică: cu această ocazie, s-a reconstituit, pe Câmpul lui Traian de la Râureni, Tabăra militară a generalului Magheru. Mii de participanţi au intonat în acea zi, după 22 de ani de necântare, marşul Deşteaptă-te, române! 112. Tot în această perioadă, pe Obeliscul din Cimitirul oraşului Drăgăşani a fost amplasate două plăci memoriale cu acelaşi text în limbile română şi elenă, evocând jertfa supremă făcută aici de revoluţionarii de la 1821.

Aşezământul/Muzeul Memorial/Memorialul „Nicolae Bălcescu” (denumiri succesive). În ziua de 5 octombrie 1968, „Aşezământul de la Bălceşti” a devenit Muzeul Memorial „Nicolae Bălcescu”, clădirea fiind preluată de la Uniunea Scriitorilor, în schimbul vilei „Oltul” din Călimăneşti. Conform relatării lui Vasile Roman, unul din principalii iniţiatori şi martori la manifestare – hotărârea transformării în muzeu memorial a fost anunţată în ziua de 11 iunie 1966, chiar din pridvorul conacului. Preluarea a fost însă tergiversată şi numai după reorganizarea administrativă care a dus la reînfiinţarea judeţelor, s-a impulsionat acţiunea: în trei luni de zile – timp record pentru vremea aceea, clădirea a fost restaurată, camerele parchetate şi încălzirea asigurată de o centrală termică proprie. În aceeaşi zi, 11 iunie 1966, din balconul conacului familei Bălcescu, s-a cântat din nou Deşteaptă-te, române!, precum şi alte cântece patriotice. În paralel, un colectiv de specialişti, coordonat de istoricul Horia Nestorescu-Bălceşti, a elaborat tematica expoziţiei. După 4 ani, aici s-a înfiinţat Societatea „Prietenii Muzeului Bălcescu” – organizaţie cultural-ştiinţifică ce a avut, alături de muzeul propriu-zis, un rol deosebit în stimularea cercetării ştiinţifice a judeţului. La festivitatea de constituire a organizaţiei, au participat Şerban Cioculescu, g-ral mr. Bantea, Dan Berindei, Tamara Dobrin, Constantin Matei, Petre Dănică, Vasile Roman, Horia Nestorescu-Bălceşti, Zoe Dumitrescu-Buşulenga 113.

Artele plastice. În perioada postbelică,continuând valoroase tradiţii în domeniu, în Vâlcea au trăit şi şi-au desfăşurat activitatea o serie de artişti plastici autentici. În anul 1982, la Râmnicu-Vâlcea a luat fiinţă Cenaclul UAP Vâlcea, transformat ulterior în Filiala UAP Vâlcea. Cenaclul şi, mai apoi, uniunea au fost conduse succesiv de Sergiu Sălişte, Constantin Neacşu, Tudor Popescu114 şi, din anul 1992 - de Gheorghe Dican. Până în 1989, artele plastice vâlcene s-au dezvoltat într-o deplină comuniune spirituală între profesionişti şi amatori, ale căror structuri de viaţă culturală - Cenaclul UAP (devenit apoi Uniunea Artiştilor Plastici din România, Filiala Vâlcea) şi Asociaţia Artiştilor Plastici Amatori - s-au închegat şi s-au consolidat printr-o fructuoasă colaborare. Performanţele actuale ale artei plastice vâlcene încorporează şi acumulările realizate în anii ’60 şi ’70. În spiritul acelor ani, când în jurul instituţiei gravitau toţi creatorii de artă plastică, prezentăm mai jos un succint “tablou” care îi cuprinde pe toţi artiştii reprezentativi ai Vâlcii, din diferite generaţii şi în diferite genuri şi stiluri de creaţie, fără trasarea unor hotare între “amatori” şi “profesionişti”, singurele criterii de apreciere fiind autenticitatea demersului creator şi valoarea intrinsecă a operei de artă: Florin Bogoslov, Traian Boicescu, Ion Cantea, Constantin Cerăceanu, Maria Crişan-Gaghel, Emil Darie, Gheorghe Dican, Viorica Drăghici - Ciorâţă, Mariana Dina - Sima, Laurenţiu Ene, Emil Gaghel, Jeanina Giumală - Bogorodea, Constantin Iliescu, Valeriu Ionescu, Vladimir Maruseac, Marius Mateescu, Gabriel Medvedov, Elena Năstoiu, Constantin Neacşu, Olimpiu Orza, Ecaterina Popa, Victor Popescu, Sergiu Sălişte, Cristian Sima, Emil Ştefănescu, Paul I. Ştefănescu (Paulis), Constantin Aurel Zorlescu. Majoritatea acestor creatori sunt azi nume consacrate în arta plastică 115.

Presa.În urma evenimentelor istorice din 1944, Leca Morariu se va stabili la Râmnicu-Vâlcea, împreună cu Facultatea de Teologie, în care fusese încadrat începând din 1941 (când se desfiinţase Universitatea din Cernăuţi). În oraşul care l-a adoptat cu ospitalitate şi dragoste (ca şi pe mulţi alţi emigranţi basarabeni), ilustrul profesor, scriitor, om de cultură şi cercetător va desfăşura o activitate la fel de bogată ca şi în perioada anterioară. Se va strădui, în primul rând, să-şi continue revistele pe care le editase anterior, în primul rând – „Institutul de literatură” (o anexă cultural-literară a catedrei pe care o deţinuse la Facultatea de teologie), devenit „Institutul „Cernăuţi” şi, în cele din urmă (din motive „geografice) – Institutul „Arboroasa”, menit „să contribuie la aprofundarea studiilor de istorie literară şi la cunoaşterea valorilor noastre culturale dincolo de hotare” . În lipsa colaboratorilor de altă dată, Leca Morariu se va strădui să se descurce mai mult singur, publicând în 1945, sub egida institutului, mai multe studii personale (ultimele din activitatea sa de publicist), care văd lumina tiparului la Tipografia „Unirea” din Râmnicu-Vâlcea 116. Revistele editate de institut vor dispărea şi ele, din cauza condiţiilor istorice învolburate: Din periodicul „Fond şi formă”, va apărea la Râmnicu-Vâlcea un singur număr (2/1944); din „Buletinul MIHAI EMINESCU” (înfiinţată în 1930), 2 numere – 21 şi 22, iar din cunoscuta revistă „Făt-Frumos”, numerele 2-6 (la Tipografia Gutenberg), conţinând studii de istorie, istorie literară, muzică şi arte plastice (printre colaboratori: G. T. Kirileanu, Ion Buzdugan, Ion Ciocârlan, Traian Cantemir). Ultima publicaţie editată de Leca Morariu la Râmnicu-Vâlcea, este „Anuarul societăţii ARMONIA” (al cărei ultim preşedinte a fost), LXII, 1942-1943, care rezuma activitatea asociaţiei, în principal – în domeniul muzicii 117.

În ceea ce priveşte presa cotidiană, P.M.R. a înţeles din primul moment importanţa instituirii unui monopol asupra presei. Abonamentele devin obligatorii şi se fac în funcţie de plan. În 1950, Vâlcea are deja 24.631 abonamente la publicaţii precum: „Scânteia” (8.526 exemplare), „Scânteia satelor” (6.914), „Scânteia tineretului” (1.024) ş. a. În ian 1945, din ordinul maiorului sovietic Telicico, în judeţ este introdusă cenzura. Toate tipografiile sunt obligate să trimită Comisiei Aliate de Control câte trei exemplare din lucrările tipărite trimise, la M.A.I, Direcţia Presei şi Informaţiilor, Diviziunea Culturală, din Bucureşti, conform unui ordin dat de guvernul Rădescu. Încep să apară listele cu cărţile interzise, în total - 616 titluri 118, care vor fi arse în ruguri mari. Cenzura s-a extins şi asupra spectacolelor de teatru şi a filmelor. „Orice piesă de teatru sau revistă jucate înainte de 1 martie 1945 trebuiau să fie supuse cenzurii’’ - scria într-o circulară directorul general al cenzurii, N. D. Cocea119. Apar „corespondenţii de presă” (în special pe frontul agricol al colectivizării, dar nu numai) – un fel de „ochii şi urechile” partidului, cel mai cunoscut şi prolific fiind Marin Gh. Marin, ale cărui „sesizări” fiind în realitate nişte turnătorii120 relatate fără talent. Abia începând cu anii ’60, accentul în propagandă va începe să fie pus pe calitate, partidul înţelegând că nivelul şi combativitatea propagandei depind de calitatea şi pregătirea propagandiştilor şi se vor prefera ziarişti şcoliţi (în primul rând, la şcolile de partid).

Din punct de vedere statistic, pentru aceşti ani, situaţia se prezintă astfel: în anul 1945 apăreau în judeţ 5 publicaţii, în 1946 - 4, 1947 - 2, 1948 - 3, 1949 - 3, 1950 - 3, 1951 - 3, 1952 - 3, între 1953 -1961 - 1, în 1962 - 2 şi între 1963 – 1965 – 1 121. Concluzia este una singură: partidul intenţiona să controleze presa, însă, până la asigurarea controlului, preferă să suprime toate publicaţiile adversare lui.

Când s-a instaurat regimul procomunist al lui Petru Groza, numărul revistelor vâlcene ajunsese la 4 (în ian 1945 a mai apărut şi revista „Pandurul” (scoasă de D. Măldărescu) - gazeta pentru apărarea intereselor pensionarilor subofiţeri vâlceni): „Budgetul de veniturile şi cheltuielile judeţului Vâlcea”, „Buletinul Camerei de comerţ şi industrie”, „Îndrumătorul Eparhial”, „Monitorul comunal” (organ oficial de publicitate al primăriei oraşului Drăgăşani). În 1949, fiecare Comitet judeţean este obligat să se aboneze la ziarul „Pravda” şi la revistele „Bolşevic” şi „Cultura i Jizni” („Cultura şi viaţa”). Comitetul judeţean trebuia să ia măsuri ca toate bibliotecile şi cluburile din judeţ să fie abonate cu publicaţii sovietice, potrivit cu cititorii care le frecventau 122.

În 1951, alături de „Buletinul Oficial” şi „Îndrumătorul eparhial”, apare săptămânalul “Drum nou”, organ al Comitetul regional al P.M.R. şi al Sfatului regional Vâlcea (23 aug. 1951 - 29 aug. 1952), redactor-şef fiind Gheorghe Stănculescu. Reorganizarea administrativă din 1952 a dus, însă, la dispariţia publicaţiei. Pe timpul cât teritoriul judeţului a aparţinut, alături de altele, de regiunea Piteşti, evenimentele şi, deopotrivă, propaganda de partid din Râmnicu-Vâlcea şi din celelalte localităţi vâlcene au fost reflectate în organul de presă regional „Secera şi ciocanul”, care apărea la Piteşti. Din 1952 şi până în 1968, în judeţul Vâlcea nu se va mai scrie presă politică.

Singura publicaţie care a străbătut perioada 1950-1965, a fost “Mitropolia Olteniei” - revista oficială a Arhiepiscopiei Craiovei şi a Episcopiei Râmnicului şi Argeşului. În 1962, apare la Râmnicu-Vâlcea foaia volantă “Veniţi alături de noi” (22 febr.-3 martie 1962), 8 numere, care s-a distribuit gratuit, fiind, de fapt, foaia volantă editată de partid în campania de cooperativizare a agriculturii vâlcene123. În timpul cât Vâlcea a fost regiune (1951-1952), publicaţia oficială a partidului a fost „Drum nou”, iar În 1968, odată cu reînfiinţarea judeţului Vâlcea, a apărut – până în 1989 – publicaţia „Orizont” (organ al Comitetului Judeţean PCR), cu apariţie săptămânală şi apoi cotidiană.

În afară de publicaţia oficială a partidului, au mai fost editate o serie de foi volante efemere, de regulă – aniversare: „Chimistul”, „Educatorul” etc. O viaţă mai lungă a avut „Lumina de pe Lotru”, o „publicaţie de patru pagini – ne informează publicistul Constantin Poenaru – scoasă de către Comitetul de partid şi Comitetul sindicatului Hidrocentralei de pe Lotru, începând cu 26 oct. 1967. Era un ziar de şantier, ca multe altele care începuseră să apară potrivit noilor orientări propagandistice ale PCR” 124. În realitate, primul număr al publicaţiei este datat 15 aug. 1967, cu un editorial semnat de ing. Gh. Cocoş, care sublinia importanţa şi dimensiunile construcţiilor de pe Lotru. Ultimul număr apărea la 28 dec. 1968 (când, în mod evident, rolul publicaţiei va fi preluat de ziarul judeţean „Orizont”). Aşa cum rezultă din exemplarele păstrate la Biblioteca documentară a DJ Vâlcea a Arhivelor Naţionale, aici au lucrat Viorel Popescu, Petre Dobrescu şi Constantin Bulacu, ultimii doi venind în 1968 la „Orizont”; ca noi redactori la „Lumina de pe Lotru” au fost numiţi Horia Gliniastei şi caricaturistul Cucu Ureche.

În anii 80, pe lângă Casa de Cultură a Sindicatelor funcţiona Cenaclul Umoriştilor; membrii săi au scos – cu intermitenţe – foaia satirico-umoristică „Ţânţarul”, care relua titlul unei vechi publicaţii vâlcene cu acelaşi profil (ulterior, titlul a devenit deranjant, fiind interpretat politic şi înlocuit cu „Urzicuţa”). Aici au publicat proze şi versuri satirice, scenete, epigrame etc., Traian D. Lungu, George Achim, Nichi Ursei, Ion Soare, Alecu Sanda, Al. Mircescu, Marin Bulugea, Corneliu Tamaş, N. Moisiu, N. Gh. Popescu-Urzică, Maria Tufeanu şi mulţi alţii, unii dintre aceştia fiind şi redactori ai publicaţiei.

În 1983, sub egida Societăţii Literare „Anton Pann”, a început să apară „foaia” „Vâlcea literară” – în realitate, o adevărată revistă, bucurându-se de competenţa redacţională a lui Horia Nestorescu-Bălceşti. Cu unele schimbări de la număr la număr, din colectivul redacţional mai făceau parte: Ioan Barbu, Mihai Buşe, Ioan St. Lazăr, Doru Moţoc, Gheorghe Piţigoi, Gheorghe Smeoreanu şi Ion Soare. În paginile publicaţiei (care a apărut până în 1989), au publicat scriitori iluştri, demult consacraţi, ai acelor ani (şi nu numai): Dumitru Radu Popescu, Adrian Păunescu, Valeriu Anania, Dinu Săraru, George Ţărnea, Doru Moţoc. Alţi colaboratori, precum Gheorghe Smeoreanu, Petre Tănăsoaica, Iulian Margu, C. Buricea-Mlinarcic, Ioan Barbu ş. a. vor avea, în anii următori, evoluţii creativ-literare spectaculoase, inclusiv în plan editorial. Aici au debutat nume promiţătoare care, ulterior, au confirmat cu brio aşteptările: Petru Pistol, Ilorian Păunoiu, Victor Păun ş. a. „Foaia” a apărut până în 1989 inclusiv, la începutul lui 1990, ea transformându-se în „Adevărul literar”.

La publicaţiile de mai sus, destinate „oamenilor mari”, se adaugă o serie de reviste şcolare, unele – remarcabile, pe care numai o prejudecată veche, care – din păcate – dăinuie de decenii, le împiedică să se bucure de aprecieri axiologice, la egalitate cu cele ale vârstnicilor, deşi multe dintre ele suportă comparaţia. Un număr semnificativ dintre acestea, sunt importante nu numai ca acte de cultură, fie aceasta umanistă sau pozitivistă, ci şi pentru faptul că în paginile multora au debutat, elevi fiind, numeroşi viitori scriitori, oameni de ştiinţă, artişti etc. Iată câteva titluri:

-  „File vâlcene” Revista liceului „Vasile Roaită” Râmnicu Vâlcea a fost prima revistă şcolară din oraşul de lângă Capela. Numărul 1 a apărut în luna iunie 1967, fiind dactilografiată şi apoi multiplicată la un Gestetner. Colectivul de redacţie era alcătuit din profesori (Ecaterina Zinelli, Cristina Nisipescu, Victoria Gibescu, Nicolae Şinculescu, C-tin Creţu şi Aurica Şteflea) şi elevi de aici – Stănescu Antoaneta, Glogoveanu Maria, Medvedov Daniel, Poenaru Constantin, Achim Gheorghe, Eftimie Mirela. Rodica Iliescu etc., iar mai tărziu (1970) – Cristian Alexandrescu, Daniela Ionescu, Mircea Marinescu, Ion Andreică, Renata Kleinrath ş.a. (Informaţii oferite de scriitorul G. Achim, fost elev al liceului). Începând cu anul 1970, revista s-a tipărit, beneficiind de tehnoredactarea lui D. Opincaru, cunoscutul ziarist de la „Orizont”, şi – bineînţeles – de sprijinul directorului de atunci al liceului, prof. Gh. Negoiţă. Atrag atenţia numele mari care au semnat în numărul din 1970: Dragoş Vrânceanu, Aurelian Sacerdoţeanu ş.a.

-  Nici cei de la liceul prieten şi rival, „Al. Lahovari”, nu s-au lăsat mai prejos, scoţând publicaţia „Ramuri vâlcene” - Revistă a elevilor Liceului nr. 1 „Nicolae Bălcescu” (fost şi viitor „Alexandru Lahovari”). Din comitetul de redacţie al nr. 1, apărut în 1968, făceau parte profesorii Ion Ceauşescu – directorul liceului, C-tin Gibescu, I. Stoica, M. Ştefănescu, I. Vega, Gh. Voinea, şi elevii: Bercea Maria, Crăpătureanu Liliana, Diaconu Nicolae, Fiera Rodica, Gârtoman Oltea, Haralambiade Amtisa, Mateescu Cristian, Nadolu Dorin, Răda Maria, Renner Werner, Sima Gheorghe, Ţundrea Dan şi Vladu Paul. Coperta era executată de Nicu Fârtăţescu, iar ilustraţiile (desenele) din interior – de Dorin Nadolu şi Dan Ţundrea. „Avem în faţă o revistă pe cât de simplă, pe atât de valoroasă” – aprecia cu îndreptăţire prof. Ion Ceauşescu în editorialul La început de drum. Demersul editorial al „lahovariştilor” era cu atât mai curajos şi mai preţios, cu cât în acel al reînfiinţării judeţului Vâlcea, noua unitate administrativă va avea, timp de mai mulţi ani, un singur ziar, oficial: „Orizont”. Primele numere ale „Ramurilor . . . „ erau dactilografiate şi multiplicate prin şapirografiere; abia de la nr. 5, revista începe să fie tipărită. Colectivul de redacţie al acestui număr este alcătuit numai din elevi, ceea ce însemna deja un pas înainte; se menţionează, însă, faptul că „Revista şcolară „Ramuri vîlcene” a apărut sub îngrijirea prof. Emerit Constantin Gibescu şi prof. Ion Ceauşescu – directorul liceului”. Desigur, componenţa redacţiei se va schimba frecvent, reflectând scurgerea necontenită a generaţiilor de elevi şi, deopotrivă, de profesori. La nr. 6 / aprilie 1972, în fruntea Colectivului de redacţie (dar şi în interior, cu un grupaj de poeme) apare Gheorghe Smeoreanu, viitorul scriitor şi ziarist (secondat, la nr. 7, de Petrinel Ştefănescu), iar în paginile dintre coperte, sunt prezente – cu versuri sau cu proze – şi alte nume, azi cunoscute tuturor vâlcenilor: Felix Sima, Petrinel Ştefănescu, Tiberiu Pană, Teodor Brucăr, Dan Trană, iar în numere următoare - Elena Hogaş, Dan Boban, Carmen Andreescu, Emilian Frâncu ş.a. Publicaţia va avea o longevitate de invidiat, ultimul număr, 16-17, apărând în 1977; după 1975, în liceu a existat şi un cenaclu literar, cu acelaşi nume, condus tot de prof. C-tin Gibescu. În 1986, revista va reapărea, sub coordonatorilor – profesorii Doina Pârşcoveanu (din 1987, directoare adjunctă) şi Emil Diaconescu. Începând cu anul 1996, la scurt timp după numirea ca director a lui C. Drugan, aici va apărea o nouă revistă şcolară – „Prezent” care, chiar de la început, a fost premiată în tabăra naţională a revistelor şcolare. Colegiul „Alexandru Lahovari”, pag. 250.

Considerăm că o lucrare specială, cu caracter monografic, despre acest tip de publicaţii din judeţ, ar releva aspecte noi şi interesante, nu numai în domeniul învăţământului vâlcean, ci şi al culturii acestei zone. Cine o va alcătui? . . .

Literatura. În ciuda posibilităţilor limitate de tipărire şi a efectelor unei cenzuri tematice mai mult sau mai puţin discrete, se poate constata că în această perioadă, literatura vâlcenilor este, totuşi, destul de diversă şi bogată. Întrucât spaţiul nu ne permite, vom face mai puţine referiri la acei scriitori de origine vâlceană stabiliţi de timpuriu în alte localităţi (Nicolae Manolescu, Eugen Negrici, Valeriu Anania, N. Ladmiss Andreescu, Ion Topolog, Ion Apostol Popescu, Damian Ureche, Marian Papahagi, Elisabeta Novac, Elena Zarescu, Cornel Ungureanu, Dinu Săraru, Constantin Zărnescu, Al. Florin-Ţene etc.), prezentaţi însă cu fişe substanţiale la capitolul „Personalităţi vâlcene”; îi vom avea în vedere – în primul rând – pe condeierii care au trăit şi şi-au desfăşurat activitatea în Vâlcea.

Se cuvine să-i menţionăm mai întâi pe acei autori de culegeri şi antologii de folclor, studii şi monografii, albume de artă populară şi alte lucrări, semnate de etnografi şi folclorişti din diferite generaţii: I. I. Alexandrescu, Gheorghe Bobei, Maria Boboacă, Marin Brânaru, Traian Cantemir, Gheorghe N. Cârstoiu-Frunzaru, Constantin Ceauşu, Nicolae Ciurea-Genuneni, Maria Constantinescu, Gheorghe Deaconu, Eugen Deca, Aurelian Didicescu, Alexandru Enăchescu, V. Georgescu, Ioan St. Lazăr, Costea Marinoiu, Dumitru Mitrana, Constantin Mohanu, Elena şi Nicolae Năstoiu, Maria Netcu-Cârstoiu, Dumitru Păunescu, Ion Piloiu, Petre Popescu, Elena Stoica, Vartolomei Todeci, George Voica, Ilie Zugrăvescu ş. a. Câteva din titlurile acestor lucrări sunt edificatoare pentru “lumea” culturii populare din Vâlcea: Bărbăteşti – un sat românesc; Boişoara – Contribuţii monografice; Cântece de pe Olt; Fata munţilor. Basmele şi poveştile Loviştei; Fântâna dorului. Poezii populare din Ţara Loviştei; Florile dalbe. Colinde din Ţara Loviştei; Folclor coregrafic din Vâlcea; Folclor din Buneşti; Folclor din Păuşeşti-Otăsău; Folclor din Ţara Loviştei; Folclor din Zmeurăt; Folclor literar vâlcean; Plaiul dorului (Vaideeni) ş. a. Semnificativă pentru evoluţia folcloristicii vâlcene din a doua jumătate a secolului XX, este culegerea Comori, editată în 1969 de CJ Vâlcea al UTC, cu concursul Asociaţiei Folcloriştilor Vâlceni125.

Cartea vâlceană cu profil muzical se deschide cu Balada Lotrului de Gheorghe Dumitrescu, pe versuri de Ioan Meiţoiu şi continuă cu câteva culegeri şi antologii corale: Cântă Oltul, cântă Lotrul, Frumoase ţinuturi vâlcene, Vâlcea, vatră de lumină care cuprind lucrări aparţinând unor compozitori consacraţi, dar şi unor muzicieni locali cu preocupări componistice: I. I. Alexandrescu, M. Brânaru, G. Chaborschi, D. Marinescu, P. Petroşanu, G. Stratulat, C. Zidăroiu. Acestora li se adaugă autorii unor lucrări vocale şi corale cu profil folcloric, religios sau şcolar: Constantin Ceauşu (Sus, pe deal, la Drăgăşani. Cântece pentru grupuri vocale), Gelu Stratulat (Lucrări corale. 160 de ani de învăţământ teologic vâlcean; “Iubi-Te-voi, Doamne. Creaţie corală liturgică), Valentin Negrea (Pasiuni, pasiuni. Culegere de cântece pentru copii). Marin Brânaru, muzicianul vâlcean cel mai bine reprezentat în colecţiile bibliotecilor de profil, va oferi instituţiei, înainte de a trece în eternitate, o carte cu valoare testamentară: Vocaţia muzicii. Strădanii şi împliniri126.

În domeniul creaţiei literare propriu-zise, şi-a continuat activitatea Cenaclul literar « I. L. Caragiale », care fiinţa din 1957. Aşa cum rezultă din procesele verbale încheiate, în perioada 24 sept. 1962 – 23 decembrie 1963; componenţa biroului la data de 1 ian 1964, era următoarea: I. I. Alexandrescu (secretar), Traian Cantemir (“îndrumător cu creaţia”), Alexandru Mircescu (“responsabil organizatoric”)127.

Ulterior, în perioada 24 ianuarie 1968-14 febr. 1971, organizaţia a uncţionat sub numele « Anton Pann », la conducerea acestuia urmând Doru Moţoc (ca preşedinte), I. I. Alexandrescu şi Traian D. Lungu. Lui Ioan St. Lazăr îi datorăm capacitarea, cultivarea şi valorizarea patronajului spiritual al poetului Dragoş Vrânceanu. Stau mărturie, pentru această efervescenţă, care s-a coagulat în jurul Cenaclului “Anton Pann” (devenit ulterior Societatea Literară « Anton Pann ») şi al Cercului “Casa de sub pădure”, antologiile “Cumpăna” (1969), “Trepte” (1972) şi “Casa de sub pădure” (1976) - editate de CJCP şi “Vorbiri şi convorbiri” (1979) – editată de C.J.C.E.S. Vâlcea128.

În anii ’80, a urmat - paradoxal, în raport invers faţă de climatul ideologic al epocii! - o nouă revigorare a mişcării literare locale, având ca nucleu Societatea Literară “Anton Pann” şi ca principal promotor pe Doru Moţoc, secondat – cu consecvenţă şi pasiune – de Horia Nestorescu-Bălceşti şi Ioan St. Lazăr. În acest climat, se vor afirma şi vor urca treptele succesive ale consacrării, alături şi adeseori, într-un dialog fecund cu consacraţii literaturii contemporane vâlcene (I. I. Alexandrescu, Valeriu Anania, Gheorghe Bobei, Traian Cantemir, Constantin Mateescu, Alexandru Oprea, Dinu Săraru, Dragoş Vrânceanu), o multitudine de autori, din diferite generaţii, cultivând diverse genuri şi formule literare, pe care – din cauze obiective – doar îi enumerăm: George Achim, George Anca, Silvia Arsenescu, Lucian Avramescu, Emil Banţă, Ioan Barbu, Teodor Barbu, Marin Bulugea, Dora Cărbunescu, Nicolae Cochinescu, Mircea T. Crişan, Traian Dobrinescu, Aurelian Drăguşin, Alfred Garoescu, Ion N. Georgescu, Elena Hogaş, Eremia Ilcenco, Stela Iliuţă, Ioan St.Lazăr (Ion Razeş, Ion Stâlpnic), Traian D. Lungu, Costea Marinoiu, Gheorghiţa Măleanu, Alexandru Mircescu, Dumitru Mitrana, Florica Mitroi, Nicolae Moisiu, Cornel Moraru, Doru Moţoc, Aurelian Pavelescu, Doina Pârşcoveanu, Petre Petria, Silviu Popescu, Dragoş Serafim, Felix Sima, Florentin Smarandache (Ovidiu Florentin), Gheorghe Smeoreanu, Ion Soare, Ilie M. Stan, Gheorghe Stancu, Ion Tălmaciu, Petre Tănăsoaica, Dumitru Tiţa, Mircea Tudose, Al. Florin Ţene, George Ţărnea, Dumitru Udrescu, Teodor Văcărescu, Dumitru Velea, Laura Vega, George Voica, Constantin Zărnescu ş. a. Desigur destinele acestora au fost diferite: unii dintre ei s-au afirmat puternic pe plan naţional şi – uneori – chiar internaţional, alţii « s-au pierdut » pe parcurs ori au « migrat » spre alte domenii . . .

Desigur, toate instituţiile şi celelalte structuri organizatorice menţionate, diriguitorii acestora şi creatorii din varii domenii au iniţiat şi desfăşurat o serie de manifestări cultural-ştiinţifice, literare şi artistice specifice. Prezentăm mai jos câteva din aceste evenimente culturale care au profilat ceea ce numim “viaţa culturală” a judeţului, aşa cum le-a păstrat memoria benzii magnetice129.

• Simpozionul “Obiceiurile tradiţionale din Ţara Loviştei“ (dec. 1968) prima manifestare ştiinţifică organizată de Casa Judeţeană a Creaţiei Populare Vâlcea; după alocuţiunea de deschidere rostită de Vasile Roman, au prezentat comunicări: Mihai Pop, Constantin Eretescu, Iosif Herţea şi Constantin Mohanu;

• Consfătuirea creatorilor de artă cultă (1972): contribuţii sonore, “semnate” de Vasile Roman, Ioan Meiţoiu, Gh. Deaconu, Ioan St. Lazăr, Gheorghe Bobei, George Ţărnea, Marin Brânaru, Constantin Zorlescu ş .a.

• Festivalul de folclor Cântecele Oltului - ed. a V-a (1973): Festivitatea de deschidere (Vasile Dumitrescu, Vasile Roman, Dragoş Vrânceanu), ansambluri folclorice (între care “Dor” – Băbeni, cu un tablou din spectacolul “Pastorala Carpaţilor”), recitalul lui Tudor         Gheorghe, aflat atunci la începutul carierei sale artistice;

• Reuniunea   Cercului literar “Casa de sub pădure” (Băbeni, 1975), avându-l ca protagonist, în atelierul de creaţie, pe poetul Ioan St. Lazăr, prezentat de criticul Cornel Moraru şi comentat de Ioan Alexandru, Victor Ernest Maşek, Cornel Regman, Dan            Zamfirescu;

• Simpozionul “Fantasticul popular în folclor şi în arta cultă” (Băbeni 1975, în cadrul Festivalului “La   izvorul   fermecat”) – dezbateri salutate de Constantin Dinculescu şi coordonate de Alexandru Oprea: Ioan Alexandru, Victor Ernest Maşek, Ovidiu Papadima, Romulus Popescu, Dragoş Vrânceanu, Dan Zamfirescu.

• Reuniunea Salonului Creatorilor Vâlceni (1975), avându-l ca protagonist pe I. I. Alexandrescu; moderator: Traian D. Lungu; invitat: Octav Sargeţiu; participanţi: Ioan St. Lazăr, Dumitru Mitrana, Doru Moţoc, Gh. Teodorescu.

• Festivalul de folclor “Cântecele Oltului” ediţia a IX-a (1977) – colocvii ştiinţifice şi metodice moderate de Gheorghe Deaconu şi bucurându-se de participarea lui Andrei Bucşan, Emilia Comişel, Petre Corpade, Ion Cruceană, Anca Giurchescu, Ion Moanţă, Gheorghe Butnaru, Gh. N. Cârstoiu-Frunzaru, Ioan St. Lazăr, Elena Stoica;

• Sărbătoarea   folclorică   păstorească “Învârtita dorului” –   ediţia a X-a (1978), în cadrul căreia s-a desfăşurat simpozionul “Unitatea spirituală şi stilistică a folclorului păstoresc”; au prezentat comunicări: Mihai Pop, Constantin Eretescu, Andrei Buşan, Ion Moanţă, Cornel Arion, Nicolae Suciu, Ioan St. Lazăr;

• Colocviul de folclor contemporan (Călimăneşti), 1978 – prezidat şi coordonat de Mihai Pop, cu prelegeri, comunicări şi dezbateri susţinute de Gheorghe N. Dumitrescu-Bistriţa, Dumitru Pop, Nicolae Dunăre, Vasile Dinu, Ioan Meiţoiu, Iosif Herţea, Eugen Gal, Liviu Cernăianu, Sever Tita, Irina Nicolau, Olga Micu, Ion Cruceană, Dan Ravaru, Isidor Râpă; I. I. Alexandrescu, Marin Brânaru, Gh. N. Cârstoiu-Frunzaru, Gheorghe Deaconu, Ioan St. Lazăr, Costea Marinoiu, Ion Piloiu, Elena Stoica;

• Turneul Ansamblului folcloric “Citta di Agrigento” (Sicilia, Italia), participant la cel de al X-lea Festival de folcor “Cântecele Oltului” (1978);

• Manifestările prilejuite de Adunarea inaugurală a Societăţii Literare “Anton Pann” (1983) şi de prima Consfătuire a scriitorilor de origine vâlceană (1984);

• Colocviile “Datina” privind tradiţiile populare: obiceiurile de nuntă (1984); obiceiurile păstoreşti (1985), colindatul (1986); participanţi (selectiv): Ion H. Ciubotaru, Nicolae Constantinescu, H. Culea, Ion Ghinoiu, Iosif Herţea, Doina şi Rusalin Işfănoni, Filon Lucău Dănilă, Virgil Medan, Ioan Meiţoiu, Olga Micu, Constantin Mohanu, Irina Maria Nicolau, Paul Teodor Pleşa, Alexandru Popescu, Dan Ravaru, Radu Rey, Adriana Rujan; Gh. N. Cârstoiu-Frunzaru, Gheorghe Deaconu, Ioan St. Lazăr, Ilie Mihai, Ion Piloiu, Elena Stoica, Vartolomei Todeci;

• Universitatea de Cultură Populară - prelegeri, comunicări, dezbateri susţinute de Vasile Adăscăliţei, Constantin Catrina, Iulian Chivu, Nicolae Constantinescu, H. Culea, Ion Filipciuc, Nicolae Fulga, Ion Ghinoiu, Mihai Miron, Paul Teodor Pleşa, Adriana Rujan, Doru Moţoc, Gheorghe Deaconu, Ioan St. Lazăr etc.

• Alături de acestea, au fost organizate o serie de aniversări şi comemorări ale unor personalităţi ale culturii vâlcene130.

 

 

Note bibliografice

61. Traian Cantemir, Leca Morariu la Râmnicu-Vâlcea (1944-1963), în „Studii vâlcene”, nr. 4/1980, pag. 133.

62. Ibidem, pag. 134.

63. DJVAN, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos.22/1945, f. 99.

64. Al. Cerna-Rădulescu, Tipografi şi tipografii din Râmnic, în „Studii vâlcene”, VI,1983, pag. 93-105.

65. Arhiva Episcopiei Râmnicului, fond 1953, pachet 8, dos. 45, nenum.

66. Idem, dos. 13/1949, f. 10.

67. Istoria Râmnicului, pag. 241.

68. Monografia Drăgăşani, pag. 164-165.

69Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea secţiunilor culturale ale sfaturilor populare,<Bucureşti>, Editura de Stat pentru Imprimate şi Publicaţii, 1951, pag. 1.

70. Ibidem, pag. 3.

71. Ibidem.

72. Ibidem, pag. 4.

73. DJVAN, fond Comitetul judeţean P.M.R. Vâlcea, dos. 3/1951, f. 161.

74. Ibidem, f. 200.

75. Vasile Roman, Mărturii şi evocări. Contribuţii la istoria culturii vâlcene, ed. a III-a, Râmnicu-Vâlcea, Editura Almarom, 2007, pag. 95.

76. Gh. Deaconu, Patrimoniul documentar al culturii tradiţionale Vâlcea, pag. 189-200.

77. Vasile Roman, Op. cit., pag. 96.

78. Ibidem, pag. 99.

79. Vasile Roman, Op. cit., pag. 5-6.

80. Ibidem, pag. 138-139.

81.Ibidem, pag. 159-160.

82. Ibidem, pag. 160.

83. Vasile Roman, Op. cit., pag. 122.

84. Ibidem, pag. 124.

85. Ibidem, pag. 79-82.

86. Ioan St. Lazăr, Vâlcea al fresco, Editura Almarom, Râmnicu-Vâlcea, 2003, pag. 58.

87. Monografia Drăgăşani, pag. 178.

88. Vasile Roman, Op. cit., pag. 121-122.

89. Ibidem, pag. 140-142.

90. Ibidem, pag. 125 şi urm.

91. Ibidem, pag. 131-132.

92. Monografia Drăgăşani, pag. 177.

93. Doru Moţoc, Cinecluburile vâlcene la vârsta maturităţii, în „Orizont”, Râmnicu-Vâlcea, nr. 204 din 25 iunie 1969, pag. 2.

94. Dumitru Constantin, Goluri care se fac simţite la clubul din Brezoi, în „Orizont”, nr. 64, 11 ian. 1969, pag. 2

95. Traian Cantemir, Leca Morariu la Râmnicu-Vâlcea, în „Studii vâlcene”, IV, Bălceşti pe Topolog, 1980,

pag. 133-134.

96. Vezi Aneta Bardaşu, Repere în timp, în volumul: Ion Soare, Lumina cărţii la Râmnic, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 2001, pag. 115-116.

97. Aneta Bardaşu: Biblioteci publice şi private ale căror cărţi au intrat în patrimoniul Bibliotecii Judeţene „Antim Ivireanul” din Râmnicu-Vâlcea, în Op. cit., pag. 121 şi urm.

98. Ibidem, pag. 116.

99. Ioan St. Lazăr, Vâlcea al fresco, Editura Almarom, Râmnicu-Vâlcea, 2003,.pag. 59-60.

100. Monografia Drăgăşani, pag. 158.

101. Ibidem.

102. C. Tamaş, Istoria Horezului, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 1995, pag. 175-176.

103. http://www.bibliotecivalcene.ro/biblioteca_detalii.asp?b=7.

104. http://www.bibliotecivalcene.ro/biblioteca_detalii.asp?b=4.

105. http://www.bibliotecivalcene.ro/biblioteca_detalii.asp?b=3.

106. http://www.bibliotecivalcene.ro/biblioteca_detalii.asp?b=8

107. http://www.bibliotecivalcene.ro/biblioteca_detalii.asp?b=85. Vezi şi Petria Dobrin, Voineasa – Trecut şi prezent. Monografie, Bucureşti, 2002, pag. 128-129.

108. http://www.bibliotecivalcene.ro/biblioteca_detalii.asp?b=10.

109. Vasile Roman, Op. cit., pag. 106-107. .

110. Ibidem, pag. 108.

111. Ibidem, pag. 110.

112. Ibidem, pag. 108.

113. Ibidem, pag. 101-107.

114. Vezi http://www.danielstancu.ro/galerii_virtuale.html

115. Gheorghe Deaconu, Patrimoniul documentar al culturii tradiţionale din Vâlcea. 1968-2008, Râmnicu-Vâlcea, Editura Patrimoniu, 2008, pag. 68-69.

116.Traian Cantemir, Leca Morariu la Râmnicu-Vâlcea (1944-1963), în „Studii vâlcene”, nr. 4/1980, pag. 129-130.

117. Ibidem, pag. 131-132.

118. DJVAN, fond Sfat Popular Bălceşti (Olteţu), Secţia organizatorică, dos.1/1951, f. 9-152 (sunt enumerate toate cărţile interzise).

119. Ibidem, f. 102.

120. Vezi, de pildă: DJVAN, fond Sfat Popular Bălceşti (Olteţu), Secţia organizatorică, dos.1/1951, f. 71.

121. Horia Nestorescu-Bălceşti, Bibliografia presei vâlcene, Societatea “Prietenii Muzeului Bălcescu”, Bălceşti pe Topolog, 1979, pag. 168-169.

122. Idem, fond Comitetul judeţean P.M.R. Vâlcea, dos. 3/1949, nepag.

123. Ibidem.

124. http://www.globalartfusion.com/artic_det.asp? t=53&dom=literatura&lb=en.

125. Felix Sima şi Mihai Sporiş, Cartea Lotrului. Bibliografia Hidrocentralei Lotru (coordonator, M. Sporiş), Râmnicu-Vâlcea, 2006

126. Gheorghe Deaconu, Op. cit., pag. 64-65.

127. Ibidem, pag. 49.

128. Ibidem, pag. 68.

129. Ibidem, pag. 73-74.

         130. Ibidem.

 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag.546-561). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”  

 

Informații adiționale

  • Autor:
  • Data aparitiei: Joi, 21 Noiembrie 2019
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
  • Descriere: ---
  • Editor: Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul” Vâlcea
  • Contributor: Valentin Smedescu
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010. Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.
  • Limba: română
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 8831 ori Ultima modificare Joi, 26 Iulie 2018 08:16
Ești aici: Home Valcea Valcea Vâlcea culturală în perioada postbelică