Istorie Locala

Miercuri, 06 Februarie 2013 13:53

Vîlcea- "alfa și omega" regimului antonescian

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Vîlcea este, într-un fel, „alfa şi omega” regimului antonescian. În 1940, Ion Antonescu a fost adus la putere de la Vîlcea. După tratatul cu bulgarii de la Craiova, prin care românii erau obligaţi să cedeze Cadrilaterul, Carol II i-a cerut lui Valer Pop să-i mijlocească o întrevedere cu generalul Ion Antonescu, care se afla la Mănăstirea Bistriţa din judeţul Vîlcea, unde i se fixase domiciliu forţat pentru delictul de opinie. Antonescu îl criticase pe Carol II pentru politica lui de cedări teritoriale (era vorba despre cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord fără luptă), facîndu-l vinovat de proasta gestiune a ţării şi a armatei ei.

Plecînd la Bucureşti, împreună cu Capricescu, şoferul regelui, Antonescu s-a oprit şi la Rîmnicu Vîlcea, la căpitanul Dumitru Curecheanu, căruia i-a lăsat un plic pentru soţia sa, în eventualitatea că ar fi fost lichidat.1 Dar regele nu dorea lichidarea lui Antonescu, ba chiar i-a încredinţat formarea guvernului, acordîndu-i şi puteri dictatoriale. Urmarea este cunoscută.

Sfirşitul regimului antonescian se leagă, prin două momente importante, şi de Vîlcea: primul este atentatul dejucat de la Olăneşti contra mareşalului şi al doilea este şederea mareşalului, dintre 1-19 august 1944, tot la Olăneşti. Să le analizăm pe rînd.

Atentatul dejucat de la Olăneşti. În epocă era bine cunoscut faptul că paza lui Antonescu era aproape simbolică, doar cîţiva ofiţeri şi jandarmi care îl însoţeau în toate deplasările sale. Niciodată nu s-a pus problema întăririi acestei paze, niciodată în mintea şefului gărzii acesteia nu a existat ideea de a face faţă vreunui pericol de atac. Şi totuşi, o tentativă de atentat la viaţa mareşalului a existat.

La sfirşitul lunii iunie 1944, mareşalul Antonescu era la Olăneşti-Vîlcea pentru tratament. În noaptea de 28-29 iunie 1944, o echipă formată din 7 legionari (trei ofiţeri, doi subofiţeri şi doi radio-telegrafişti) a fost paraşutată de sovietici lîngă Olăneşti, cu scopul înlăturării conducătorului român. Acest fapt denotă două lucruri: primul este acela că sovieticii se temeau de Antonescu, care, după căderea lui Mussolini, ajunsese al doilea om al Axei şi, în al doilea rînd, acest lucru este o mărturie indirectă a faptului că sovieticii considerau că principala forţă ce se putea opune mareşalului, din interior şi în acel moment, erau legionarii. După lansare, membrii grupului au reuşit să-şi ascundă toate materialele cu care fuseseră dotaţi, şi anume, explozivi, mai multe rînduri de acte false şi bani (aproximativ 3.000.000 lei).

Insă unul dintre legionarii paraşutaţi, Tudor Djonat, îmbrăcat în uniformă de căpitan al armatei române, s-a deplasat la Olăneşti pentru a lua legătura cu un curier legionar, soţia unui preot din Rîmnicu Vîlcea. Intrat într-un restaurant, pentru a-şi întîlni legătura, „ofiţerul român” a consumat o cantitate mai mare de băutură, fapt în urma căruia, aflat într-o avansată stare de ebrietate, a fost reţinut şi dus la postul de jandarmi (la acea dată, măsurile de ordine, precum şi vigilenţa autorităţilor româneşti din zonă fuseseră mult sporite, datorită prezenţei mareşalului în staţiune). Aici, Djonat a fost recunoscut de un ofiţer de jandarmi, care-l ştia din perioada rebeliunii legionare din 1941. Djonat a fost recunoscut însă cu destulă greutate, datorită unei operaţii estetice care i-a modificat fizionomia obrajilor şi a bărbiei.

Cercetările şi investigaţiile făcute în acest caz au confirmat informaţiile aflate deja în bazele de date ale S.S.I. şi Siguranţei. Tudor Djonat era cunoscut ca unul dintre comandanţii legionari, membru în faimoasa echipă a spărgătorilor de fronturi de sub conducerea legionarului Ovidiu Găină, fost chestor în Poliţia Capitalei în regimul legionar, implicat în asasinatele de la Jilava, din noiembrie 1940 şi unul dintre conducătorii rebeliunii din ianuarie 1941, trimis pe front ca sublocotenent şi dispărut în luptele de la Don. Căzut prizonier, Djonat, împreună cu un camarad, I.Al Miron, tot şef legionar, şi-au propus să cîştige încrederea sovieticilor, care tocmai aprobaseră constituirea Diviziei Tudor Vladimirescu. La sfîrşitul anului 1943, cei doi au luat mai întîi legătura cu alţi legionari din lagărele de prizonieri, pe care i-au asigurat că vor lucra în realitate „numai în folosul mişcării legionare”, apoi au adresat un „memoriu” autorităţilor sovietice, prin care au cerut să fie paraşutaţi în România, unde, cu ajutorul altor legionari, trebuiau să organizeze o acţiune de răsturnare a guvernului Antonescu, concomitent cu ofensiva sovietică împotriva ţării. După primirea memoriului, autorităţile sovietice reacţionează favorabil şi, ceea ce pare greu de crezut, dar nu imposibil, grupul de legionari este primit de către Molotov, ministrul de externe sovietic, iar I.AI. Miron chiar de către Stalin. Misiunea grupurilor de legionari ce urmau să fie paraşutate, era aceea de a lua legătura cu susţinătorii lor, de a răsturna guvernul Antonescu şi de a pune capăt alianţei cu Germania. Planul acesta pare, deci, o „alternativă” sovietică la tratativele eşuate purtate de U.R.S.S. cu guvernul României la Stockholm2. S-a procedat imediat la o cercetare informativă mai amplă. La postul de jandarmi s-a deplasat locotenent-colonelul Almăşanu - şeful Biroului de Control Militar - însoţit de o echipă de ofiţeri, care au ajuns la Olăneşti, cu două automobile, în jurul orei două noaptea. Tudor Djonat s-a arătat cooperant în timpul anchetei, informaţiile furnizate de el au dus la identificarea şi apoi la arestarea celorlalţi şase membri ai echipei de legionari. Imediat au fost anunţate şi autorităţile de la Bucureşti. Încă de la 6 dimineaţa, şi-au făcut apariţia în Olăneşti generalul Pichi Vasiliu, comandantul Inspectoratului General al Jandarmeriei, generalul Nicolae Diaconescu, directorul general al Poliţiei şi Eugen Cristescu, directorul Serviciului Secret de Informaţii, sub comanda cărora, echipe de agenţi şi jandarmi au răscolit întreaga zonă. Toţi ceilalţi membri ai grupului au fost prinşi. Ceilalţi doi ofiţeri ai grupului erau şi ei cunoscuţi cu „zestre la dosar”: I.Al.Miron, îmbrăcat în uniformă de locotenent şi Cristu Gheracostea, care purta uniformă de sublocotenent, şi el fost comandant legionar, organizator al trupelor alcătuite din macedoneni. Cu toţii s-au dovedit cooperanţi în timpul anchetei, recunoscînd scopul pentru care fuseseră paraşutaţi: de a-şi face legături şi de a lua apoi contact cu Moscova, prin aparatele de radio-recepţie, urmînd să se indice un loc de aterizare pentru şeful organizaţiei care-i instruise în U.R.S.S. şi care urma la rîndul lui să fie paraşutat lîngă Olăneşti la finele lunii iulie, data cînd trebuia să se declanşeze acţiunea. Gheracostea a declarat că este purtătorul unui mesaj către Horia Sima (aflat în acea vreme în Germania) şi al unei comunicări foarte importante din partea ofiţerilor români prizonieri, pentru care a solicitat să fie condus în faţa şefului Marelui Stat Major.

Un incident neprevăzut s-a produs în momentul arestării lui I.Al Miron şi a unuia dintre subofiţerii legionari ai echipei. Cînd Miron s-a aplecat să bea apă dintr-un izvor, a fost împuşcat mortal de subofiţer, desigur pentru a nu divulga detalii despre adevăratul mobil al acţiunii. Pe baza rezultatelor cercetării, dar şi a asasinării lui Miron - probabil conducătorul grupului - Cristescu şi Vasiliu au formulat ipoteza că echipa celor şapte legionari fusese lansată cu scopul asasinării mareşalului Ion Antonescu. Ulterior, directorul S.S.I i-a luat pe Djonat şi Gheracostea şi i-a dus la conducătorul statului. Mai departe, lucrurile rămîn învăluite în mister. Se poate crede că mareşalul însuşi nu a dorit să dea amploare acestui caz.

Dar, după 23 august 1944, doi dintre legionarii împricinaţi, Tudor Djonat şi Cristu Gheracostea au fost eliberaţi de armatele sovietice şi luaţi ca oameni de încredere ai N.K.V.D. Despre Djonat, agenţii S.S.I. au semnalat ulterior că la începutul lui septembrie 1944 a fost văzut purtînd uniformă de căpitan de geniu, apărînd în postura de delegat al N.K.V.D. pentru organizarea din punct de vedere comunist a regiunii Oltenia. La rîndul lui, Gheracostea, în ţinută de locotenent, venea aproape zilnic la sediul Marelui Stat Major din Bucureşti. Avea două domicilii, unul în strada Vasile Lascăr, şi altul la Comandamentul Corpului de Grăniceri, cultivînd relaţii cu Lidia Pop, infirmieră de spital, una dintre principalele agente de legătură ale lui Horia Sima. Supravegherea efectuată de S.S.I. asupra lui Djonat şi Gheracostea, legionari metamorfozaţi în agenţi ai N.K.V.D. sub acoperirea de ofiţeri ai armatei române, a încetat brusc imediat după 6 martie 1945, odată cu instalarea guvernului procomunist condus de Petru Groza.3

Olăneşti, 1-19 august 1944. Între 1-19 august 1944, deci aproape timp de trei săptămîni, Antonescu şi-a plănuit o cură balneară la Olăneşti 4. Suferea de ulcer gastric. Mareşalul avea 64 de ani şi era obosit de travaliul ultimilor ani. A fost însoţit de soţie şi de cîţiva colaboratori apropiaţi, printre care Pamfil Şeicaru, cel mai bun condeier al presei româneşti interbelice, director al ziarului „Curentul”. Hotărîrea de a merge la Olăneşti a descumpănit însă pe toată lumea, fiind considerată mai mult un fel de ... abdicare. Izolîndu- se într-o adevărată văgăună, la circa 200 km de Capitală, mareşalul pierdea contactul direct cu frontul şi cu ţara. Şi asta într-un moment în care prezenţa acestuia pe front, dar şi la Bucureşti, era absolut necesară. Potrivit lui George Magherescu, pe atunci căpitan în Cabinetul Militar al Conducătorului, absenţa lui Antonescu de la Bucureşti a însemnat pentru inamicii săi politici, o adevărată ... „libertate pentru şoareci”.

Tot la Olăneşti, pe data de 3 august 1944, a primit Antonescu invitaţia lui Hitler de a-l vizita. Conducătorul german dorea să ştie dacă, după prăbuşirea frontului de est, se putea baza necondiţionat pe fidelitatea României. Bănuind că serviciile secrete ale Reichului intuiseră intenţiile sale de a scoate ţara din război, înainte de a pleca la întîlnirea cu Hitler, Mareşalul a înmînat o scrisoare generalului Constantin Pantazi, ministrul său de război, pe care-l desemna drept succesor al său, în cazul în care ar fi fost arestat de fuhrer, autorizîndu-l să încheie imediat armistiţiul pentru ieşirea României din război şi să asigure întoarcerea armelor împotriva nemţilor, dacă aceştia s-ar fi opus unei astfel de decizii. Totodată, el sugera măsuri pentru protecţia regelui şi a principalilor oameni politici ai ţării.5

În zilele de 5-6 august avea loc ultima întîlnire dintre Hitler şi Antonescu, la Rastenburg, în Prusia Orientală. Antonescu a răspuns evaziv cererii lui Hitler de a continua războiul. Totuşi, dictatorul nazist a rămas cu convingerea că mareşalul român îi rămîne un aliat fidel şi că era pe deplin stăpîn pe situaţia din ţară. De aceea a şi ordonat abandonarea planului Margareta II, ce viza ocuparea României de trupele germane, în situaţia în care aceasta ar fi intenţionat să treacă de partea Aliaţilor. Anularea planului a fost unul dintre motivele reuşitei lovituri de stat din 23 august 1944.

În seara lui 6 august însă, Antonescu era din nou la Olăneşti. Se întorsese din Germania cu convingerea fermă de a ieşi din război cu prima ocazie favorabilă. Ideea scoaterii României din război a şi început, timid, să fie pusă în practică. Pe 7 august, discuta cu Pamfil Şeicaru posibilitatea ieşirii din război a ţării, în condiţiile în care sovieticii ar fi acceptat semnarea armistiţiului cu el: menţinerea administraţiei româneşti în teritoriile româneşti ocupate deja de ruşi, înlesnirea operaţiunilor ruşilor în direcţia pustei maghiare, interdicţia ruşilor de a face propagandă pe teritoriul ţării, ocolirea teritoriului românesc rămas liber, şi somarea Reichului de a-şi retrage trupele din România în 10 zile. Antonescu i-a spus lui Şeicaru că obţinuse deja 3 din cele 5 puncte solicitate de la sovietici. Şeicaru considera că semnarea armistiţiului de către sovietici, direct cu Antonescu, era dictată de o lucidă analiză a situaţiei militare şi politice: rezistenţa română pe aliniamentul Doma - întorsura Buzăului, noile arme puse la punct de germani, ca şi încercările de înţelegere între Occidentali şi Reich.

Mareşalul era însă conştient că ruşii, iscălind armistiţiul, nu-şi vor respecta obligaţiile, de aceea trebuia să apară imediat două publicaţii săptămînale în străinătate, unul în franceză, iar celălalt în engleză, pentru a denunţa toate încălcările acestuia. De aceea îi solicita lui Şeicaru să plece imediat în Spania, pentru a edita acolo un ziar în limba engleză, în care aveau să fie apărate interesele României. Spania era deci destinaţia publicistului, căci se considera că, atît cît va trăi generalul Franco, această ţară nu va relua relaţiile diplomatice cu Rusia Sovietică. Şeicaru a şi plecat spre Spania pe 10 august, însă va ajunge la Madrid pe... 15 februarie 1945 ! De ce ? Şeicaru a fost blocat în Germania pînă pe data de 13 februarie 1945 de un denunţ al lui Niculescu-Buzeşti, făcut Legaţiei germane din Bucureşti, în care afirma că acesta urma să meargă la Lisabona pentru a semna armistiţiul cu Naţiunile Unite, în numele lui Antonescu6. Este drept, Şeicaru mai avea şi un interes personal în afacerea asta. Voia să evacueze fondurile şi alte obiecte de preţ ale familiei, cu ajutorul ginerelui său, Marius Giurgiu, pentru care obţinuse numirea ca secretar doi la departamentul de presă al Legaţiei României de la Berna. De altfel, datorită denunţului amintit mai sus, lui Şeicaru nu i s-a permis să stea în Elveţia. După schimbarea de regim de la Bucureşti, Giurgiu şi-a pierdut şi el postul de la Berna, plecînd ulterior în Franţa.7

Tot în zilele şederii sale la Olăneşti, Antonescu a ordonat subordonarea Ministerului de Război, deci generalului Pantazi, a Marelui Stat Major, Ministerului Aerului şi al Marinei, Ministerului de Interne şi Serviciului secret. Era un transfer de putere menit să întărească puterea pe care generalul Constantin Pantazi, ministrul de război, o avea în stat.

La 15 august, la Olăneşti, a sosit ataşatul militar român de la Ankara, colonelul Traian Teodorescu. Era un bărbat micuţ, de aproximativ 1,65 m înălţime, subţire, isteţ şi plin de vervă. Venea cu rezultatul negocierilor cu aliaţii, încercate prin consulul american de la Istanbul. Teodorescu a plecat de la Olăneşti cu noi propuneri ale mareşalului făcute aliaţilor pentru ieşirea din război a României. Fatalitatea a făcut însă ca mesajul lui Antonescu să nu mai ajungă, colonelul Teodorescu îmbolnăvindu-se.

Dar, pe 19 august începe ofensiva sovietică pe frontul Iaşi - Chişinău. Antonescu dispune părăsirea Olăneştilor. Pe drumul de întoarcere, mareşalul se opreşte la Rîmnicu Vîlcea, unde vizitează cîteva spitale de campanie, întreţinîndu-se cu răniţii şi personalul sanitar şi dispunînd împlinirea lipsurilor acelor spitale. Antonescu a vizitat de fapt două spitale: Spitalul nr. 531 de la Liceul de băieţi „Alexandru Lahovari”, care era condus de căpitanul Dumitru Negoescu, fost primar legionar al Rîmnicului între 1940-1941, dar un excelent profesionist, şi Spitalul nr. 534 de la Seminaml Teologic „Sfîntul Nicolae”(astăzi Colegiul „Mircea cel Bătrîn”), condus de doctorul Alexandru Teodorini8. Antonescu a făcut apoi popas la Mănăstirea Cozia. A luat masa cu suita lui şi a evocat episoade din războiul de întregire a ţării, ca şi episodul morţii generalului David Praporgescu în luptele de pe valea Oltului. Seara, a sosit la vila sa de pe Cioplea (Predeal). Ce a urmat, este bine cunoscut: vizita la Bacău, la comandamentul Armatei a IV-a, condusă de generalul Avramescu, pentru organizarea rezistenţei pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi şi apoi ... arestarea la Bucureşti.

Aproape simultan cu şederea mareşalului la Olăneşti, începe o altă poveste, care va fi esenţială pentru începutul comunizării ţării şi pentru istoria judeţului Vîlcea, evident: evadarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de la Tîrgu Jiu.

 

 

Note bibliografice

 

[1] Corneliu Tamaş, Noaptea albă a generalului, în Informaţia zilei, nr.151 din 10-12 aprilie 1993, p.3; vezi şi mărturia lui Toma Avram din art. „Un ţăran la curtea regelui" în Formula As, nr. 451/12-19 februarie 2001, p.13

2Petre Bardaşu, Studii de istorie, Ed.Conphys, Rîmnicu Vîlcea, 2002, p.102-103

3Relatarea atentatului dejucat împotriva mareşalului Antonescu apare la Cristian Troncotă, Atentate dejucate, în Dosarele istoriei, nr. 5/2000, p. 51-53

4Relatarea despre şederea mareşalului la Olăneşti, din august 1944, este după George Magherescu, Adevărul despre Mareşalul Antonescu, voi. III, Ed. Păunescu, Bucureşti 1991, p. 27- 81

5Mihai Ţăpîrlea, Niciodată mina mea nu va semna un document care ar încuviinţa intrarea trupelor ruseşti pe pămmtul României!. în Revista de istorie militară, nr. 4 / 1992, p. 39-40

6Nicolae Ciachir, Istoria relaţiilor internaţionale de la pacea wetfalică (¡648), pînă în

contemporaneitate, tdit. Oscar Pnnt, Bucureşti, 1998, p. 332-333. Şeicaru a rămas in exil. A fost condamnat la moarte in contumacie de către comunişti în 1945. A fost graţiat în 1966 de ministrul Cornel Onescu şi a revenit în România pentru cîteva zile, 20-28 august 1977. A murit la Dachau în

1980, la 86 de am. Rămâşiţele sale pămînteşti au fost aduse în țară şi reînhumate.

7Dumitru Preda, Români suspecţi în ochii aliaţilor. Magazin istoric, nr.5 / 2003, p.9

8Serghie Iandola, Din memoriile şefului Siguranţei din Vîlcea, în Curierul de Vîlcea, nr. 954 din 27 octombrie 1993, p.4

 

Sursa: Sorin Oane, Istoria județului Vîlcea, Editura Conphys, Rm. Vâlcea, p. 7-11.

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Marți, 25 Februarie 2020
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: ---
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 9660 ori
Ești aici: Home Valcea Valcea Vîlcea- "alfa și omega" regimului antonescian