Istorie Locala

Joi, 21 Februarie 2013 09:47

Nicolae Steinhardt în trecere prin Vâlcea

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Fragmente de sfânt – luminoase – din viaţa părintelui Nicolae Steinhardt extrase dintre rândurile cărţii Nicolae Steinhardt - Viaţa ca o poveste de dragoste – teză de doctorat – a tinerei şi scânterietoarei doamne Elena Ciungan, crescută în vecinătatea Mănăstirii Rohia, fiică de preot, soţie de preot, cu valurile vieţii ajunsă la Râmnic, prin bunătatea Domnului care ne atotînconjoară.

 

Jinduiam după călugărie. O doream încă din închisoare.

După moartea tatălui meu (în vârstă de nouăzeci de ani – 1967) am început să-mi caut o mănăstire, am întâmpinat însă greutăţi şi refuzuri, stareţii se fereau de un deţinut politic. Părintele Mina vroia să mă cheme la Huşi, la mănăstirea din dependinţele fostei episcopii; s-a opus părintele Ciprian.

La Cozia, stareţul Gamaliil Vaida

mi s-a dovedit plin de bunăvoinţă, lăcaşul mi s-a părut însă mie mult prea bântuit de turişti şi vizitatori.

Abia în 1973 Constantin Noica m-a înştiinţat că a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira şi că a vizitat mănăstirea Rohia unde acesta fusese stareţ vreme de treizeci de ani.

<<Ţi-am găsit locul potrivit>>, mi-a spus Constantin Noica.” (pp. 126 – 127)

 

 

În Maramureş, la Rohia, în sat, unde viaţa e cu picioarele pe pământ, şi-a asumat responsabilitatea de părinte duhovnicesc, pentru că înţelesese că cea mai lungă cale pe pământ e de la urechi la inimă şi a dovedit oamenilor, prin puterea propriului exemplu, că pot să se bucure fără să se împătimească. (E.C.,p. 13)

 

Chiar dacă este mai puţin important, aş dori să vă mărturisesc efectele tangenţelor mele cu Steinhardt. Prima dată când îmi amintesc să-l fi văzut, era într-o dimineaţă de 6 decembrie, chiar de Sfântul Nicolae. Monahul se afla în drum spre Mănăstirea Rohia şi se oprise la casa părinţilor mei. Copil fiind, de şapte – opt ani, pândind apariţia cadourilor, l-am zărit şi pe Moş Nicolae (adică pe monahul de la Rohia) la pervazul ferestrei, impresie care mi-a rămas întipărită în suflet mult timp, ca o materializare a existenţei reale a sfântului printre noi, chiar dacă la scurtă vreme după aceea am înţeles cine ne vizitase în acea dimineaţă de decembrie. (În Ţara Lăpuşului, chiar el mărturisea că se simte ca şi în Ţara lui Moş Crăciun).

A doua întâlnire a fost când am citit prima dată „Jurnalul fericirii”, o carte a suferinţei, care totuşi m-a umplut de bucuri. Cred că pe atunci îmi spuneam ceva de genul acesta: Dacă el, ca om, a putut înţelege astfel suferinţa, înseamnă că „a-ţi lua crucea” şi a-i urma lui Hristos nu este altceva decât exaltarea cu care te îndemni să mergi la întâlnirea cu cel pe care îl iubeşti.

Apoi, au urmat altele şi altele, despre care îmi place să cred că le voi dobândi pentru a vi le dărui. (E.C.,p. 89)

 

În pragul cabinei de înregistrări, cabina 15 de la Radiodifuziunea Română, repartizată redacţiei culturale, apărea, prin anii 84 – 85 un domn în vârstă, cu barba albă, ochi trişti şi veseli totodată, zâmbitor şi amabil, spunând bună ziua într-un fel atât de convingător, încât ziua se făcea, într-adevăr, bună. Avea, în mâna cu încheietură foarte subţire, un baston gros, în care se sprijinea cu nădejde. Saluta, apoi intra în studio ca să înregistreze.Şi abia atunci începea minunea: citea cu o energie luminoasă, ridicând glasul cu o anume voioşie, punctând cu pauze scurte finalul de frază, aruncându-se iar, cu bucurie, în pasajul următor. Erau texte despre cărţi sau însemnări de călătorie, nu ştiu dacă au fost publicate vreodată, mici eseuri scânteietoare, care ne înseninau sufletele atât de posomorâte pe atunci. Apoi pleca, sprijinit în baston, spre ziua lui necunoscută nouă, poate la bibliotecă, poate la vreo redacţie bucureşteană, poate la Rohia. Purta o haină albastră, părul alb flutura o clipă la capătul coridorului. Imaginea asta a renăscut pe când citeam finalul cărţii. Şi cu glasul lui în minte, aşa cum îl ascultam pe Nicolae Steinhardt rostindu-şi pagina cu căldură şi convingere, parcă îl auzim vorbind despre cartea fetiţei care se ruga pentru el încă din copilărie: „Fie într-un ceas bun. Fie doar prima dintr-un şir de strădanii duse până la capăt şi rodnice.

Elenei Ciungan, dăruită cu simplitate ocrotirii nedreptăţiţilor sorţii, această carte nu este decât un început de drum.” - din prefaţa semnată: Mihaela Bulgaru şi Viorica Diaconescu.

 

Pe exemplarul cărţii pe care o avem în faţa ochilor, autoarea a însemnat următoarea dedicaţie, pentru o familie prietenă: „ A fi părinte este o artă care cere multă dibăcie, a fi bun părinte este o artă în care se cere înţelepciunea şi dragostea toată pe care o poate oferi acel om care a ales să se nască părinte.”

 

Există o poveste creştină, din popor, care spune că noi, oamenii, suntem păpuşi de sare; o găleată de apă de mare pusă în trup. Odată, o astfel de păpuşă, a întrebat marea: Cine eşti tu?, iar marea i-a răspuns: Intră şi vei înţelege singură. Atunci păpuşa, temătoare, a început să înainteze în mare, oprindu-se mereu şi iarăşi punînd întrebări. La final, când s-a dizolvat, cu pace, fericită, a spus: Acum ştiu.

Asemenea este omul care intră în Universul Dumnezeirii.

 

 

Felix Sima, Colecția ""Personalități naționale și internaționale în trecere prin Vâlcea".

 

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Duminică, 25 Octombrie 2020
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: ---
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 2389 ori Ultima modificare Joi, 21 Februarie 2013 15:05
Ești aici: Home Valcea Valcea Nicolae Steinhardt în trecere prin Vâlcea