Istorie Locala

Vineri, 01 Martie 2013 14:30

Grădinile orașului Râmnicu Vâlcea

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

ZĂVOIUL

 

Rîmnicul Vîlcea, "luminoasă şi surîzătoare grădină din care se înalţă ziduri albe de case şi biserici" (Geo Bogza), răsărit miraculos între făgaşul Oltului şi înălţimile pieptişe ale dealurilor megieşe, a fost pe bună dreptate numit "oraşul grădinilor". Suprafaţa de verdeaţă ce acoperă oraşul, chiar şi în urma dezvoltării urbanistice abuzive, e impresionantă. Grădinile Rîmnicului nu au pedanteria si frumuseţea agresivă a marilor parcuri bucureştene, ele sînt mai degrabă peisaje sălbatice crescute din liniştea vremurilor, pentru a adăuga un plus de somptuozitate şi armonie locurilor.

Alături de bisericile urbei, grădinile rămîn o mărturie a Rîmnicului de odinioară, deoarece au fost lovite mai puţin de inventivitatea distructivă a oamenilor. Privind un plan al Rîmnicului de la 1857, vedem că singura grădină publică "amenajată" era Zăvoiul, ce se întindea de-a lungul rîului Rîmnic, între două braţe ale acestuia. Fusese inaugurată doar' cu un an înainte.

 

În prima jumătate a veacului al XIX - lea Zăvoiul nu era decît o pajişte împădurită, proprietate a mănăstirii Cozia, unde păşteau vitele comunale. O cîrciumă a unui Preda Mişcurici, arendaşul moşiei, şi un "dulap" pentru distracţii în zilele de sărbătoare "aduceau (venit) pă fiecare vară pînă la lei două sute optzeci". Istoria Zăvoiului şi şansa lui încep odată cu vizita în oraş, în anul 1850, "la rugăciunea cinstitului magistrat", a domnitorului Barbu Dimitrie Ştirbei. Acesta, amator de parcuri şi inspirat din drumurile lui europene, hotărăşte a se amenaja aici "un alei pentru preumblarea obştii", alocînd şi o sumă importantă de bani pentru punerea în lucru a ofisului domnesc. Bucuria orăşenilor nu e mică, iar lucrările încep chiar în anul următor, dar durează destul de mult, încheindu-se abia în 1856, după cum reiese din inscripţia ce se mai păstrează încă la "fîntîna cu obelisc", aflată într-o întristătoare părăsire, din care printr-o gură de leu curgea pe vremuri apă: "în amintirea înălţatului Domnitor Barbu Ştirbei care prin ofisul din 9 august 1850, dat cu prilejul visitaţiei oraşului, a hotărît facerea acestei grădini pentru preumblarea obştească, hotărîre îndeplinită la 1856 de Zisu Dumitrescu, pe atunci prezident al magistratului, iar acum s-a îndreptat obeliscul şi refăcut cişmeaua din nou, înfrumuseţată aşa cum se vede, prin stăruinţa ministrului cultelor şi instrucţiei, Const. G. Disescu. 1913, Aprilie 24."

Amenajarea parcului nu e lipsită de incidente, întrucît Preda Mişcurici, "arendaşul acestei moşii Inăteşi", păgubit în veniturile ce-i aduceau zăvoiul, cîrciuma si "dulapul", se plînge "cinstitului arhimandrit şi năstavnic al sfintei mănăstiri Cozia" că autoritătile locale "n-au făcut cunoscut mării sale a cui este proprietatea", "poprindu-l (pe el) de a mai avea stăpînire as­upra zăvoiului". O comisie stabileşte despăgubirile cuvenite lui Mişcurici pentru "zăvoiul dintre rîuri" şi conflictul se aplanează. Pe locul izlazului va lua fiinţă una dintre cele mai frumoase grădini publice ale Olteniei, beneficiind, pe lîngă vegetaţia rară și luxuriantă, şi de vecinătatea maiestuoasă a Capelei.

Zăvoiul vremurilor de demult era mai rustic, pierdut intr-o natură abundentă şi tentaculară. Modificările ce s-au făcut în timp au atenuat o parte din farmecul "nativ" al parcului. Aflăm că pe la 1870 încă se mai aduceau puieţi de către administraţia publică, din satele Cacova, Smeuret şi Păuşeşti Măglaşi. Intrarea se făcea peste un pod de piatră deasupra iazului care venea cu apă mare în timp de ploaie. Poarta din lemn sculptat, un fel de triptic, în stilul oltenesc, e foarte veche şi constituie o inspirată trecere din stradă în ambianţa rurală a grădinii. În faţa intrării principale fusese construit pe vremuri un stabiliment de băi, ce a devenit pe urmă restaurant şi în sfîrşit pavilion de tir. Stabilimentul oferea bolnavilor ape de sulf şi apă sărată, transportată în sacale de la Ocnele Mari şi încălzită cu bolovani încinşi în foc. Băile comunale, ce se văd și astăzi, sînt de dată mai recentă. În anii 1912 - 1914, municipalitatea ridică în spaţiul larg de la intrare un monument închinat domnitorului Barbu Ştirbei. Sculptura, executată în genul convenţional al epocii, reprezintă bustul domnitorului în uniformă militară, într-un ansamblu dominat de trupul unei femei în planul de deasupra şi de un bărbat ce-şi odihneşti braţele pe trunchiul necioplit din piatră, într-un gest de pietate şi durere. Autorul, profesorul şi sculptorul vîlcean Constantin Mihăilescu, mort prea devreme, în anul 1928, nu a primit nici o răsplată pentru truda sa, statuia, caz unic în istoria urbei rămînînd pînă astăzi neinaugurată.

Atracţia de predilecţie a parcului o oferea lacul învecinat în latura de miazănoapte cu aleea Cupidon, iar în cea opusă cu aleea principală, Brătianu. În timpul verii, trecătorii puteau vedea alunecînd pe lacul copleşit de sălcii plîngătoare lebede semeţe şi şase - şapte bărci de două locuri, vopsite în alb, ce acostau la un debarcader improvizat pe aleea Brătianu. Cîţiva pitici din piatră, de o expresivitate remarcabilă (nu le cunoaştem provenienţa) dădeau o notă inedită peisajului. Pe o fotografie de la 1915 se văd piticii tolăniţi în iarbă, pe malul lacului, printre cascade artificiale de apă şi plante meridionale. Un fotograf cu aparat pe trepied şi cu burduf de pînză neagră imortaliza copiii îmbrăcaţi în haine incomode, de duminică, sub protectoarele priviri lucind de lacrimi ale părinţilor. Piticii au dispărut după război, după o existenţă de aproape cinci decenii, ca să apară mai tîrziu în curtea rezidenţei primului secretar al judeţenei de partid, pe Bulevard. Azi, nu li se mai ştie urma.

Atmosfera de fin de siècle a Zăvoiului de altădată o dădeau chioşcurile, "cabanele" în stil rustic, confecţionate din bîrne de mesteacăn şi fîntînile arteziene. Pe o "carte ilustrată" din 1905 se vede o astfel de fîntînă ţîşnind la cîţiva metri înălţime, înconjurată de un havuz, de două mici refugii pitoreşti şi de o vegetaţie abundentă. "R. Vâlcea. Jét d’eau din grădina Zăvoi" explică editorul, nu fără oarecare morgă franţuzită.

În timpul iernii, lacul era căutat de tineri pentru patinaj. Sub sălciile înzăpezite se consumau acrobaţii spectaculoase dar se făceau şi primii paşi pe gheaţă. Expresia "patinaj artistic" nu se inventase încă (s-a introdus, probabil, după apariţiile fulminante pe ecran ale Sonjei Henie). În locul podurilor de beton de astăzi se arcuiau cu graţie două poduri chinezeşti făcute din trunchiuri albe de mesteacăn ce sugerau ceva din lumea filmelor de mai tîrziu ale lui Walt Disney. Tot din aceeaşi lume venea şi chioşcul grefat pe trunchiul unui imens stejar, cu trepte în spirală ce se terminau cu un "pridvor", o ştrengărie sau o farsă a unei minţi isteţe, ce întîmpina vizitatorul pe aleea principală, Brătianu. Se fotografiau aici copii dar şi cei vîrstnici. Una dintre cele mai plăcute ispite ale parcului, unică în felul ei în ţară, chioşcul a încîntat privirea mai multor generaţii de rîmniceni, fiind distrus cu ani în urmă prin hotărîrea analfabetă şi absurdă a unui dirigiuitor al vieţii culturale locale.

În preajma lacului, la cîţiva pasi de vechiul debarcader, se află o fîntînă numită a Turbatului, pe vremuri sursa principală de alimentare cu apă a oraşului. Fîntînă este ridicată în anul 1844 cu cheltuiala lui Constantin Măldărescu (Turbatu) și reparată în anul 1896.

E închinată de ctitor domnitorului Barbu Ştirbei. Obeliscul, din piatra cenuşie, e de inspiraţie balcanică. Pe vremuri constituia unul din importantele repere ale urbei. În spatele unor boschete se ascundeau odinioară izvoarele cu apă sulfuroasă, amintind că Rîmnicul e "inima de la care pornesc arterele" celor trei reputate oraşe balneoclimaterice: Călimăneşti, Govora, Olăneşti. Cu ani în urmă rîmnicenii își puseseră speranţe mari în acţiunea vindecătoare a apelor Zăvoiului, dar vîna lor s-a împuţinat încetul cu încetul, sub privirea indiferentă a municipalităţii, ca să se întoarcă în matca tăinuită a pămîntului. Pe vremuri, la orele după-amiezii, veneau "la ape" bătrîni cu păhărele de metal sau sticle ca să tăifăsuiască şi să soarbă din lichidul tămăduitor. Privindu-i, aveai impresia că veşnicia însăşi s-a aşezat aici, că timpul s-a oprit în loc ca un ornic fără ace dintr-un turn străvechi de catedrală.

Un arhitect grăbit, în trecere prin Rîmnic, a constatat că parcul nu are "o idee compoziţională", uitînd că în vremurile cînd a fost amenajat edilii noştrii nu se conduceau cu pre­dilecţie după principii sau tratate de specialitate. Chiar şi lipsit de o "idee compoziţională", Zăvoiul e un parc original, fără pereche, purtînd în sine, ascuns, o armonie indicibilă. Orice modificare a structurilor de compoziţie ar rupe echilibrul acestei veritabile minuni a firii. Privind o hartă a oraşului din secolul trecut, se vede cum Zăvoiul e prins în cleşte între două braţe ale rîului. Digul care îl apără din partea sudică s-a con­struit abia în urma inundaţiilor pustiitoare din anii 1895 şi 1896, cînd rîul Rîmnic a acoperit întreaga parte de miazăzi a urbei, tîrgul de săptămînă şi Zăvoiul.

Privit de sus, de pe versantul sudic al Capelei, Zăvoiul ne apare ca o imensitate de verdeaţă. El e şi astăzi nu numai o grădină a promenadei, dar şi a sărbătorilor şi sportului. La cîţiva paşi de dig, edilii au construit cu 70 de ani în urma un chioşc din lemn, încăpător, adevărată operă de artă pentru vremurile acelea. Aici cînta fanfara militară de 10 Mai, cînd populaţia Rîmnicului invada Zăvoiul. E imposibil de recon­stituit gratuitatea acelor mici petreceri de altădată. Îmbrăcămintea femeilor era fermecătoare. Se auzeau mazurci sau potpuriuri din valsurile lui Johann Strauss, pe iarbă se întindeau velinţe şi se deşertau panere cu mîncare şi butelii înfundate cu vin de Drăgăşani din pivniţele renumite ale lui Dumitru Boţocan. Pe vremuri, oamenii aveau o manieră mai decentă de a-şi consuma tristeţile şi bucuriile. Zăvoiul devenea în zilele de sărbătoare grădina primăverii şi a dragostei.

În latura de vest a lacului, pe o întindere acoperită azi de bălării şi arbori tineri, se amenajaseră terenuri pentru tenis. Tenisul era o noutate în ţara noastră. Bărbaţi în bluze albe, elegante, şi pantaloni la dungă, îşi trimiteau cu nonşalanţă mingi peste fileu în admiraţia sfiită a puştilor postaţi de partea cealaltă a gardului înalt de sîrmă al court-urilor. Spectacolul, de o cruzime tristă, oferea puştimii imaginea unei lumi mirifice, îndepărtate şi inabordabile, pe care o puteau trăi în vis, pentru doi lei, numai la filmele americane cu Tyrone Power şi Clark Gable ce rulau la cinematograful Adreani.

Între podoabele Zăvoiului de altădată se număra şi micul teren de fotbal croit în trupul parcului la jumătatea deceniului al patrulea. Pînă atunci, partidele de fotbal se dis­putau pe "cîmpul Regimentului", într-o desăvîrşită atmosferă de amatorism. Dispus pe locul celui actual, dar în direcţia est-vest, el se întindea de-a lungul albiei rîului Rîmnic, avînd intrarea principală în dreptul chioşcului unde cînta fanfara regimentului. Tribuna, construită din lemn şi prevăzută cu o copertină, adăpostea cîteva sute de persoane. Distanţa dintre fotbalul de altădată şi cel de astăzi e enormă şi ea se poate evalua, cantitativ, chiar numai comparînd terenul de pe vremuri cu cel de acum, unde se înghesuie la derbiuri 12.000 de suflete (aproape cît populaţia Rîmnicului din perioadei interbelică). Deşi nu se desfăşurau pe el partide "de divizie", terenul era iubit de rîmniceni, poate şi pentru simplul fapt că mirosea a iarbă proaspătă şi a cetină de brad. Pe el evolua echipa S.S.V. (Societatea Sportivă Vîlceană), cea mai prestigioasă a oraşului în anii de dinainte de război, într-o rivalitate tradiţională cu Şoimii din Sibiu. Stadionul mai găzduia serbări sportive, demonstraţii de gimnastică, chermeze, exhibiţii de planorism sau călărie. Pentru cei vîrstnici, terenul vechi evocă o epocă în care sportul însemna o bucurie simplă a vieţii, şi mai puţin un mijloc de trai, de glorie şi înavuţire.

Zăvoiul era înzestrat, în anii dinainte de război, şi cu un ştrand, pe vremea aceea printre cele mai moderne din ţară. Bazinul de înot, cu apă limpede din rîul Rîmnic, primea în fiecare vară mii de amatori ai sportului. Despre un ştrand nu se pot spune lucruri fabuloase. Sînt locuri şi cuvinte ce ies din afara incandescentă a poeziei. Şi totuşi, ştrandul Rîmnicului de .odinioară, ce ar stîrni surîsul tinerilor care înoată astăzi în bazinele olimpice, avea un farmec special, pe care numai memoria celor vîrstnici îl mai gustă. Bufetul, unde se serveau bere la ţap şi halbă şi cele două trambuline, cabinele vopsite în alb şi duşurile, vecinătatea vegetaţiei colosale a Capelei, mirosul special al apei şi umbreluţele deschise de pe plajă, sau melodia "O, Maria Magdalena" transmisă obsesiv prin megafonul administraţiei importat din Anglia, toate acestea închideau în ele un spaţiu de bucurie nebună şi iresponsabilă ce însemna, probabil, însăşi tinereţea.

 

PARCUL

 

Pentru vizitatorul de azi al Rîmnicului, Parcul situat în centrul urbei invită la reflexie şi incită curiozitatea în primul rînd din cauza zidurilor puternice, cu contraforţi, ce-l înconjura pe laturile dinspre răsărit şi miazăzi. Odinioară, zidurile erau acoperite cu plante agăţătoare, ce-i adăugau un soi de pitorească vetustate mărind iluzia de vechime a întăriturilor de piatră.

Provenienţa zidurilor de redută nu se conoaşte cu exactitate. Istoricii ne asigură că nu fac parte dintr-o cetate feudală, deşi cercetările arheologice atestă existenţa în acest spaţiu a unei locuiri străvechi şi apoi a unei curţi domneşti medievale. Pe planul oraşului de la 1857 întăriturile sînt mai cuprinzătoare. Oricum, oraşul era vizibil dominat de aceste ziduri, ce sporeau impresia de cetate şi datorită înclinării ter­enului de la Capela spre lunca Oltului.

Cu două veacuri înainte oraşul se risipea pe o platformă cuprinsă între Episcopie, biserica Cuvioasa Paraschiva, dealul Capela şi strada Dorobanţilor (actuala stradă Praporgescu). În faţa Bărăţiei se afla piaţa, de partea cealaltă a pieţei - curtea domnească şi biserica Buna Vestire. Pe la sfîrşitul secolului al XVIII - lea conacul ce înlocuise curtea feudală aparţinea familiei boiereşti a Socotenilor (care a dat Rîmnicului şi un episcop). Probabil că era impunător. Biserica Buna Vestire fusese fără îndoială capela reşedinţei domneşti, intrînd în perimetrul moşiei Socotenilor. Ultima descendentă a familiei s-a căsătorit la începutul veacului al XIX -lea cu un Lahovary, grec de origină, a cărui stirpă a devenit stăpînă pentru multă vreme a locurilor.

Între stîlpii unei fîntîni secate, azi dispărută cu desâvîrşire, o placă indica pe timpuri că imobilul din parc, în stil de culă, a fost "al puternicei familii Lahovari, care a dat ţărei oameni buni şi patrioţi (şi) s-a cumpărat de comuna R-Vîlcea de la d-na Irina Sterian cu suma de 100.000 lei, servind pentru vecie ca cea mai frumoasă podoabă a oraşului". Clădirea Socotenilor, cu cerdac închis înălţat deasupra gîrliciului pivniţei, zidită în bună tradiţie oltenească, cu pereţi groşi de cărămidă, a fost multă vreme una dintre cele mai mîndre case ale Rîmnicului. Scăpată prin cine ştie ce minune de demenţa demolărilor, deşi în stare de degradare avansată, ea reprezintă unul din puţinele vestigii de arhitectură veche românească pe care le mai păstrează urbea. Din anul 1909 clădirea a servit drept sediu al Primăriei, pînă în anii de după ultimul război cînd s-au construit noi edificii pentru birocraţia administraţiei locale. Inaugurarea parcului cel nou şi a locului primăriei "s-a făcut cú mare solemnitate", după cum dovedeşte raportul publicat de N. Iepure, primarul de atunci al Rîmnicului: "P.S.S. Episcopul de Rîmnic şi Noul Severin, înconjurat de cler, a săvîrşit serviciul divin, faţă cu toate autorităţile şi un public imens, dupe care a avut loc un banchet popular de peste 300 tacîmuri, plătind fiecare cîte doi lei - manifestînd prin aceastl marea dragoste ce au avut pentru această înaltă operă la care au luat parte P.S.S. Episcopul şi toate autorităţile, cetăţeni rîmniceni fără distincţiune de culoare politică. La sfîrşitul mesei s-a citit mai multe telegrame de adesiune din partea domnului Prim - Ministru, d-lui C. Disescu, Valerian Urşeanu etc." Primăria a amenajat şi nivelat grădina bogată a conacului, a demolat clădirile vechi şi insalubre, a desfundat piatra de pavaje şi s-a procedat la retragerea zidului dinspre Bulevard (ce ocupa aproape jumătate din lăţimea actuală a străzii) cu cîţiva metri, "făcîndu-se cel actual, cu o scară monumentală1' Pe unul dintre ziduri se zice că ar fi stat legat mulţi ani la rînd un vultur pleşuv, ce constituia obiectul de distracţie al copiilor. De asemenea, "s-a reparat bufetul, s-a făcut popicărie, s-a mutat chioşcul vechi reparîndu-se şi s-a făcut altul nou în stil rustic, s-a introdus apă şi electricitate în toate părţile". Astfel vechea ogradă, cu sere şi grădini păzite "de albanezi", s-a transformat treptat în parcul ce împodobeşte acum centrul Rîmnicului.

O carte ilustrată din timpul primului război ne dă o imagine fidelă a intrării principale în Parc, luată de pe strada Dorobanţilor. Aleea e lipsită de trotuare iar arborii sînt tineri, abia plantaţi. Se simte că grădina e înfiinţată de curînd. În fund se vede Primăria, pe vremea aceea înfloritoare, care avea un rînd de case adăugate pe latura de răsărit. Intrarea e largă, aerată. În prim-plan se înalţă bustul lui Alexandru Lahovary, fost prim-ministru şi binefăcător al urbei, care priveşte indifer­ent spre mesele cu umbreluţe colorate de pe Terasă. Bustul, cioplit în bronz, în manieră realistă, poate de acelaşi sculptor care a realizat şi monumentul Lahovary din Bucureşti, din piaţa cu acelaşi nume, e ridicat pe un soclu format din trei etaje şi înconjurat cu un rond bogat de flori. Un text săpat în piatră pe soclul monumentului, extras dintr-una din cuvîntările omului politic, ne apare astăzi cel puţin ironic, dacă nu batjocoritor profetic, după aproape o jumătate de veac de pătimiri: "Justiţia are acest caracter dumnezeiesc, de a fi dreaptă pentru toţi, pentru mari şi mici, pentru săraci şi bogaţi, precum pentru buni şi răi." Monumentul n-a avut şansa, ca omologul său din Buc­ureşti, să supravieţuiască evenimentelor ce s-au precipitat după intrarea armatei sovietice în ţară. Provincia s-a arătat mai drastică şi mai servilă comandamentelor istoriei decît Capitala. Astfel, fostul prim-ministru va fi înlocuit cu Maxim Gorki (nu pentru multă vreme) apoi cu Mircea cel Bătrîn (ciudată succesiune de personalităţi!).

În anii de după primul război Parcul a devenit o minunată grădină publică mignonă, cu alei plantate cu molizi argintii, duzi pletoşi, salcîmi japonezi şi ienuperi de Virginia tunși în formă conică. Contemporanii de atunci sînt martorii unei adevărate expansiuni a vegetaţiei luxuriante şi exotice. La intrarea dinspre Bulevard se întindea în arc de cerc, de-a lungul Poştei vechi şi a bisericii Buna Vestire, un mic portic cu colon­ade din lemn sculptat, acoperit cu plante ornamentale. O fîntînă de imitaţie barocă edificată la sfîrşitul veacului trecut în extremitatea de miază-zi a porticului avea aerul unui vechi obiect de artă pierdut într-o imensitate de verdeaţă. De partea cealaltă a porticului, în colţul de nord - est al parcului, se înfăţişa privirii imaginea obişnuită a unui chioşc clădit pe tem­elie de beton, popas şi loc de întîlnire al tinerilor. Din chioşc, vederea luneca de-a lungul Bulevardului pînă departe, spre cinematograful Adreani. În spaţiul împodobit cu flori dintre perechea de trepte ce urcă dinspre Bulevard în Parc s-a aflat pentru o vreme monumentul ridicat în cinstea domnitorului Constantin Brâncoveanu. Mutat în mai multe locuri, el şi-a găsit odihna astăzi în faţa actualei primării a municipiului. Tot în acest spaţiu, unde se amenaja pe vremuri tribuna oficială; pentru parada militară cu ocazia sărbătoririi zilei In­dependenţei, s-a putut vedea pentru scurt timp statuia fruntaşului liberal I. Gh. Duca, asasinat în anul 1933.

Parcul a constituit decenii de-a rîndul podoaba Rîmnicului. Vizitatorii de prin alte părţi ale ţării aici se opreau pentru întîia oară ca să respire aroma îmbătătoare a florilor. La drept vorbind, era un loc pentru odihnă tipic burghez, creat cu cheltuieli exorbitante. Artiştii şi scriitorii care au trecut prin Rîmnic au lăsat cuvinte de admiraţie despre această mică "grădină suspendată", cu zidurile ei de piatră arhaizante. La intrarea principală, dinspre Terasă, într-un chioşc din lemn, hexagonal, cu decoraţii la cornişe, cînta duminicile muzica militară. Terasa se umplea de lume. Juni ofiţeri duceau la braţ cîte o domnişoară. Se expuneau toalete lungi şi vaporoase şi pălării cu boruri şi cu voaletă. Nimic nu exprima mai bine farmecul şi încremenirea în timp a acestui mic oraş provincial ca Parcul în zilele de sărbătoare. Memoria se fixează pe acest cadru, din care se poate însă reconstitui o epocă. Parcul, Parcul de odinioară a încetat de mult să mai existe.

 

CAPELA

Dacă Parcul poate fi socotit fereastra spre visare a Rîmnicului, Capela e semnul lui heraldic, distinctiv. Legătura intre dealul ce veghează oraşul dinspre apus şi vechea aşezare olteneasca e atît de evidentă încît nu rareori în presă, cu deosebire în jurnalistica sportivă, i se atribuie sintagma "oraşul de sub poalele Capelei". De altminteri, întemeierea oraşului în chiar aceste locuri nu poate fi înţeleasă fără luarea în con­sideraţie a celor două principale repere geografice, Oltul şi Capela.

Legende dintre cele mai incredibile s-au ţesut în jurul numelui acestui deal, de natură să incite curiozitatea vizitatorului. Se presupune că a existat aici încă din secolul al XIX -lea o capela franciscana, legată printr-o cale subterană de construcţiile întinse ale Bărăţiei, din centrul urbei. În vremurile de restriste, asemenea comunicaţii erau frecvente. Cert este că dealul împădurit ce se ridică brusc din străzile oraşului a constituit pentru locuitorii de pe vremuri un adăpost, loc sigur de refugiu în cazuri de primejdie.

Cărările de taină ale Capelei vor fi fost bătute odinioară de haiduci, apoi de carele cu lemne ce aprovizionau oraşul. Drumul Uriaşilor, ce se îndrepta spre Priba, s-a stins de mult în amintirea localnicilor. Ciudată poate părea şi piatra de formă neobişnuită numită în vremurile de demult "Boul de Piatră", care a atras pe cărările Capelei, în decursul anilor, mii de excursionişti sau numai iubitori de aer proaspăt. Parc natu­ral, pădure, seducător loc de plimbare şi de drumeţie, Capela, prin prezenţa ei în inima oraşului, a fost întotdeauna un prieten bun al trăitorilor din partea locului. Strămoşii noştri, ce vor fi ales cu veacuri înainte tăpşanul de sub dealurile Capelei pentru licărea unei mănăstiri, apoi a zidurilor albe ale Episcopiei, se vor fi gîndit cu cuget limpede şi cu simţire la pacea sufletească oferită de aceste plaiuri.

În secolul trecut o parte a dealului a fost defrişată si folosită pentru agricultură sau ca ţarc de stîne. E de menţionat că în războiul din 1877 pe aceste întinderi defrişate s-a amenajat o gropniţă pentru mulţimea de soldaţi turci căzuţi prizonieri şi seceraţi de o molimă necunoscută prin spitalele improvizate în Rîmnic. Ivindu-se primejdia de alunecare a terenurilor, municipalitatea a purces după 1898 la împădurirea locurilor cu plantaţii de brazi, pini şi salcîmi. Prin deceniul al patrulea se mai păstra încă obişnuinţa ca într-o zi a anului, de "sădirea pomilor", şcolarii, împreună cu profesorii, să meargă pe cărările pieptişe ale Capelei pentru a planta răsaduri (de obicei de brad), creînd încă o generaţie de conifere, astăzi de toată frumuseţea.

În răstimpul dintre cele două războaie mondiale, dealul a început să preocupe pe organizatorii de competiţii de iarnă, la nivel naţional. Au fost anii de glorie ai Capelei. Două trambuline de schi ("trambulina mare" şi "trambulina mică") au apărut ca prin minune pe platoul din apropierea motelului de astăzi. S-a amenajat apoi, prin lucrări ample, pista de bob, considerată pe atunci nu numai cea mai bună dar şi cea mai lungă din ţară. Ea începea din vîrful dealului, unde se construise şi o cabană, se strecura în serpentine printre brădetul argintiu şi îşi istovea puterile pe valea îngustă, prin care curgea un fir de apă, de sub zidurile Episcopiei. Aici au avut loc în iarna anului 1938 campionatele nationale de bob şi săniuţe. Urmele pîrtiei se mai păstrează şi astăzi ca o relicvă -sentimentală, în schimb n-a mai rămas nimic din cele două trambuline ce constituiau mîndria iubitorilor de schi.

Pe un platou îngust, la aproximativ 200 de metri (în pantă) de statuia Independenţei, a fiinţat încă din jumătatea a doua a veacului trecut un punct de observare al pomierilor, pentru alertarea unităţilor de stingere a incendiilor ("comenz­ile de foc"). Cu timpul, "Foişorul" a devenit loc de atracţie şi popas pentru drumeţi. În zilele de sărbătoare se desfăşurau aici dejunuri pe iarbă cu pui fripţi daţi prin mujdei sau cu pastramă pregătită chiar la faţa locului pe pirostrii aduse anume pentru această întrebuinţare. De la "Foişorul de foc" se putea vedea panorama încîntătoare a oraşului pînă departe, dincolo de sclipirea strălucitoare a Oltului. Noaptea, "Foişorul", cu licărul său nestins ca al unui far în ceaţă, ce se putea observa din toate cartierele oraşului, constituia pentru locuitori o garanţie a tihnei şi securităţii.

O minte luminată a avut inspiraţia de a ridica la capătul dinspre Capela al Bulevardului un monument închinat eroilor căzuţi în războiul pentru independenţa ţării. E una dintre cele mai originale idei arhitectonice care au înnobilat oraşul vechi, păstrîndu-se şi astăzi ca mărturie a inventivităţii şi harului înaintaşilor. Monumentul, operă a sculptorului I. Iordănescu, e construit în perioada 1912 -1913 pe locul unde exista o cunoscută librărie, a lui Nicolantin, "prietenul copiilor". Librarul, avînd slăbiciunea pentru cei mici dar şi spirit comer­cial, le oferea acestora pe lîngă cărţi şi un dar, cu osebire prăjituri, din care pricină îşi înjghebase o gheţărie ca să le poată servi proaspete pe timpul verii.

Între parcurile Rîmnicului, Capela a suferit cele mai puţine schimbări de-a lungul timpului. În latura de răsărit a dealului s-au construit vile de peisaj elveţian, restaurante, un motel. Civilizaţia pătrunde cu sîrguinţă în pădure, obligînd dealul să se retragă cu prudenţă în singurătatea sa multimilenară. Peisajul Capelei rămîne totuşi aproape neschimbat. Cei vîrstnici îşi mai amintesc, probabil, de artiştii care pictau oraşul de pe platoul unde e construit acum motelul. Imaginile cele mai frumoase ale Rîmnicului vechi de aici sînt luate. Ele mai împodobesc pereţii afumaţi ai multor case, pînă cînd copiii sau nepoţii le vor desprinde din cadre şi le vor arunca în vreo magazie, printre obiecte de alamă, samovare şi alte lucruri netrebuincioase.

 

Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, p. 110-124.

 

Informații adiționale

  • Autor:
  • Data aparitiei: Duminică, 09 August 2020
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
  • Descriere: ---
  • Editor: Biblioteca Județeană ”Antim Ivireanul” Vâlcea
  • Contributor: Emilia Smedescu; Lucia Ciubucă
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, p. 110-124.
  • Limba: română
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Resurse utile
Citit 9000 ori Ultima modificare Vineri, 06 Decembrie 2019 13:57
Ești aici: Home Valcea Valcea Grădinile orașului Râmnicu Vâlcea