Istorie Locala

Miercuri, 13 Martie 2013 11:05

Ada Orleanu

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Un mozaic de frumuseţi, aceasta este moştenirea pe care a lăsat-o posterităţii Ada Orleanu, prozatoare de pre­stigiu, născută în ţara lutului încorporat în artă, în satul Romani, numai la o aruncătură de praştie de mănăstirea Brâncoveanului. Gracilitatea ei de ascendenţă boticelliană, făptura ei măruntă, delicată, puteau compune portretul unei doamne dintr-o pinacotecă de la sfîrşitul veacului trecut. În tinereţe a frecventat cenaclul lui Lovinescu (un an sau doi înainte de dispariţia criticului), fiind apreciată de maestru şi primind şi premiul pentru nuvelă al "Sburătorului". A fost reprezentanta ultimului val de scriitoare care au păşit în casa criticului de pe bulevardul Elisabeta, ducînd cu ele un aer insurgent, înnoitor. Petrecerea pe la cenaclul lovinescian a fost benefică, lăsînd adînci reminescenţe nu numai în memoria scriitoarei care a scris pagini remarcabile despre cenaclu, dar şi în operă. De altminteri, nimic nu-i era Adei Orleanu mai agreabil decît să-şi amintească de anotimpul tinereţii trăite printre "veleitarii" (de pe vremea aceea) plini de speranţe şi de idei trăsnite ca Virgil Ierunca, Ion Negoiţescu, Ovidiu Constantinescu, Dan Petraşincu şi alţii.

 

Am cunoscut-o mai tîrziu, în miezul unei veri, la Valea Vinului în munţii Rodnei, unde mergea în fiecare an cu Cae Boicescu de care era nedespărţită. Ne-au apropiat pe unul de celălat iubirea pentru plaiurile Vîlcii şi amintirile comune dintr-un Rîmnic de odinioară, arhaic, parfumat, în care scriitoarea petrecuse o parte a copilăriei într-o locuinţă (pe atunci sediul Ocolului Silvic al judeţului) de pe strada Gării, o casă boierească, cea mai frumoasă casă de pe stradă, demolată fără noimă în anii administraţiei comuniste. Soţul prozatoarei, vîlcean şi el, era de o discreţie şi civilitate senioriale. Făceau un cuplu dacă nu ciudat, în orice caz venind din altă lume, ingenuă, poematică, abstrasă din decorul trist al epocii pe care am parcurs-o. Scriitoarea fusese nevoită, datorită vremurilor, să trăiască prin mici oraşe de provincie, strivită de vulgaritatea oamenilor, predînd istoria şi româna în şcoli lipsite de confort didactic, terorizată de directori inumani şi şefi de cadre suspicioşi şi incapabili de a înţelege arta. Avea, despre aceste timpuri umilitoare, amintiri pe care le împărtăşea cu voce mică şi care n-au apucat să intre în slova cărţilor la care a lucrat pînă în clipa de pe urmă a vieţii.

Ada Orleanu ştia să povestească şi proza ei este contaminată de harul povestirii. Romanele se adună toate într-o frescă ce cuprinde mai mult de cinci decenii, începînd cu epoca obţinerii independenţei ţării şi încheindu-se în anii primei conflagraţii mondiale. Întoarcerea în trecut nu era cu orice preţ o manieră abilă de a se sustrage cerinţelor ideologice impuse de regimul comunist, ci mai degrabă o prădalnică nevoie temperamentală. Romanciera e din sorgintea scriitorilor cu respiraţie largă. Un suflu generos şi atmosfera patriarhală a vremurilor "de altădată" o aduce în familia scriitoarelor din epoca victoriană. Întreaga operă românească a prozatoarei e inspirată din peisajul de legendă al Hurezului şi al zonelor învecinate. Ada Orleanu și-a iubit cu pasiune locurile natale şi, fără să le idealizeze, le-a descris cu mînă sigură şi cu înaltă profesionalitate. Nu trebuie uitat că scriitoarea a refuzat cu orgoliu şi demnitate (dar şi cu preţul multor suferinţe) să colaboreze cu puterea comunistă păstrîndu-şi pînă la sfîrşitul vieţii onestitatea, atît în fapt cît si în opera pe care a lăsat-o posterităţii.

A scris nuvele şi povestiri pentru cei mici. O parte din nuvele sînt remarcabile ("Boarii", de exemplu). Scriitoarea are tenacitatea compunerii de scene ample, cu personaje numeroase, în mişcare, asemenea panourilor uriaşe ale lui Breugel. E de mirare cum o fiinţă aşa de gingaşă purta în sine atîta energie şi forţă de desfăşurare a detaliilor. Scria şi rescria, a fost un rob împătimit al scrisului.

Am mers de multe ori împreună la mănăstirea Ţigăneşti (unde a fost înmormîntată). Tăcerea şi frumuseţea albă a bisericii si a chiliilor o încîntau. Ne însoţea familia scriitorului Al. Mitru. Căutam cu toţii o rază de lumină şi credinţă. Luam masa în pădure, "la iarbă verde", la cîţiva paşi de rezervaţia "Scroviștea", unde avea acces numai familia dictatorului. Trăiam momente de bucurie şi nădejde, de iluzorie fericire. Aici înţelegeam mai bine, poate, că viaţa se poate converti în clipă şi că această clipă, intens trăită, e însuşi miezul nevăzut, inponderabil al veşniciei.

Ada Orleanu avea vocaţia prieteniei discrete, lipsită de efuzii, sincere, odihnitoare. Era un om al altei epoci, pe care viaţa a rănit-o nemilos, obligînd-o să se retragă într-o existenţă simplă, fără fast, pe care a închinat-o muncii. Romanele pe care le-a lăsat posterităţii o aşază fără echivoc printre talentele de frunte ale literaturii noastre feminine.

 

 

Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, 1993, p. 196-198.

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Duminică, 25 Octombrie 2020
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, 1993, p. 196-198.
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 3670 ori Ultima modificare Sâmbătă, 14 Septembrie 2013 22:08
Ești aici: Home Valcea Valcea Ada Orleanu