Istorie Locala

Miercuri, 13 Martie 2013 11:28

Gara din Râmnicu Vâlcea

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

 

O gară, mai cu seamă o gară măruntă, de o arhitectură nesemnificativă, aducînd mai degrabă cu o staţie de tren din Bărăgan, nu poate trezi nicicum interesul cronicarului unui oraş ca Rîmnicul de odinioară. Şi totuşi gara avea pe vremuri un farmec pe care timpul l-a risipit cu desăvîrşire. O fotografie veche ne înfăţişează o clădire cu etaj, construită după tiparul gărilor de acum un secol, avînd un ceas care n-a mers aproape niciodată şi unul sau două felinare decorative ce vor fi luminat pe vremuri la ora cînd trecea acceleratul. Fotografia e luată înaintea sosirii unui tren, fiindcă peronul e plin de oameni, mai mult ţărani, şi cîteva persoane "elegante". Gara i-a atras atenţia la începutul secolului şi lui Iorga, care o vede, cum şi era, "modestă" şi populată cu cîteva cucoane "în toalete moderne" (umorul involuntar al marelui istoric e de un haz atît de natural, încît pare anume "pus în scenă").

 

Gara e inaugurată la 20 iunie 1887, odată cu deschiderea liniei ferate Rîmnicu Vîlcea-Piatra-Olt. E, deci, o gară "centenară". Prestigiul ei va creşte în 1902, cînd linia se prelungeşte pînă la Sibiu, în urma unor lucrări de amploare, necesitînd multe tuneluri. În scurtă vreme gara devine un punct de atracţie al oraşului. Intrarea trenurilor e aşteptată cu emoţie, peronul ei, pustiu în cea mai mare parte a zilei, se tixeşte de călători dar mai ales de curioşi care aşteaptă cu răbdare să vadă cine mai soseşte în urbe. În faţa gării staţionează vreo trei trăsuri cu coviltir, birjarii moţăie pe capră, în timp ce impiegaţii aleargă dintr-o parte în alta a peronului cu un aer marţial. Pe strada gării, ca şi pe Bulevard, pe unde vor trece călătorii nou sosiţi, cerdacurile si balcoanele sînt pline. Se bea cafea, se fac pasienţe. În economia timpului unui oraş patriarhal, venirea trenurilor e un eveniment ce dă, pe lîngă melancolia călătoriilor imaginare, un sentiment de siguranţă şi stabilitate.

În anii Rîmnicului de altădată se puteau vedea în gară, la ora de sosire a acceleratului, aceiaşi oameni, de obicei în vîrstă, ce se întîlneau ca să discute despre legea pensiilor sau despre aventurile amoroase ale principelui Nicolae, ce traversa cu Pontillacul centrul Capitalei cu exorbitanta viteză de 40 de kilometri pe oră.

Am cunoscut îndeaproape gara în toate epocile, începînd din anul 1935. O vreme am stat pe strada Gării. Mă amuza, pe timpuri, să merg la gară ca să privesc vagoanele cu perdeluţe mate la ferestre, ale companiei lui Tănase sau ale teatrelor de proză care staţionau o noapte în Rîmnic. Erau "împinse" pe linii secundare pentru a fi ferite de curiozitatea obositoare a locuitorilor. În întreaga mea copilărie, doar cir­cului, care sosea o dată sau de două ori pe an, îi mai dăruiam atîta iresponsabilă devoţiune. Cele două-trei vagoane as­cundeau în spatele perdelelor iluminate mistere necuprinse, şi sentimentul descurajant că, niciodată n-o să ajung să aflu ce se petrece în compartimentele cu perdeluţe ale artiştilor care mă impresionaseră cu două ore înainte pe scenă, îmi stăruie şi azi în suflet.

Un episod "de glorie" l-a trăit modesta gară în anii ’40, cînd nu puţini dintre refugiaţii din Basarabia s-au stabilit cu locuinţa la Ocnele Mari sau Ocnița, unde funcţiona, în afară de salină, şi o fabrică de ţigarete. Un tren micuţ şi o locomotivă ce semăna aidoma cu celebrele "Pacific"-uri din western-urile americane, lega Rîmnicul Vîlcea de oraşul sării şi al binecunoscutei puşcării. Distanţa (pe şosea) de 7 kilometri era parcursă de tren în două ore. Dar pe atunci nu exista o linie regulată de autobuze. Un drum la Ocne cu "mocăniţa" era o adevarată poezie. Nimic n-ar fi putut ilustra cu mai multă expresivitate preistoria călătoriilor pe căile ferate decît această garnitură ce ar fi meritat un loc într-un muzeu vîlcean al mijloacelor de comunicaţie.

Gările, ca şi oraşele, au un destin ciudat, imprevizibil, în timp ce Rîmnicul a căpatat în anii de după război o dezvoltare mastodontică, gara s-a resemnat să se păstreze între zidurile ei bătrîne din ce în ce mai ştearsă, mai nebăgată în seamă de cei ce o frecventau dintr-o obişnuinţă sentimental- provincială. Construcţia liniei ferate Rîmnicu Vîlcea-Vîlcele, scurtînd considerabil distanţa pînă la Bucureşti, a pus pro­blema ridicării unei gări noi, pe partea stîngă a Oltului, la Goranu. În cîţiva ani bătrîna gară, dacă se va mai păstra, nu va mai fi decît o casă oarecare, înconjurată de blocuri construite din prefabricate, fără peron şi fără linii, uitată de memoria neîndurătoare a vremii.

 

Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, 1993, p.202-204.

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Joi, 15 Noiembrie 2018
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, 1993, p.202-204
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 6490 ori Ultima modificare Sâmbătă, 14 Septembrie 2013 22:07
Ești aici: Home Valcea Valcea Gara din Râmnicu Vâlcea