Istorie Locala

Miercuri, 29 Ianuarie 2014 12:08

Viaţa după Ştefan

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Profesiune de credinţă

O VIAŢĂ CA LUTUL MODELAT DE MÂNA DESTINULUI

Marin Bulugea

            Am să mă întorc, doar câteva clipe (dar clipa poate fi cât viaţa!), în casa-inimă, să văd dacă s-a mai dereticat, s-a mai făcut ordine, a mai intrat, oare?, cineva. Să aflu dacă întâmplările trăite sunt tot aşa cum le-am ştiut... Bat la uşă, dar simt că am un alt fel de puls. Nu-mi răspunde nimeni! Atunci, îmi spun: „Intră, că doar e casa ta! Cine vrei să te primească? Viaţa ta?”

... Viaţa mea? Între şi lângă trenuri mi-am petrecut-o. Trenuri, rapide sau mai puţin, ce m-au purtat prin curbe, cam multe, recunosc, şi peste schimbări de macaz, în scrâşnet de fiare (nu toate fără suflet, nu toate sălbatice!). Destule trenuri au fost modeste, pentru că în cele cu prea multă strălucire am tot ezitat să mă urc, să nu las urme pe scările lor. Viteza prea mare a trenurilor rapide, ce treceau prin lume ca o dâră de zgomot, nu-mi dădea şansa să ascult traversele trosnind, să văd omul, să număr stâlpii, nu doar cei de telegraf, să cobor în fiecare haltă... Trenurile ce mi-au folosit totdeauna au fost cele personale, nu ale mele, ale vieţii!

            ... Într-o zi, e groaznic de mult de-atunci, m-am îmbolnăvit de iubire! Nu am pierdut nimic. Singura pagubă a fost că nu am câştigat, dar am avut profitul numit satisfacţii. Iubirea a fost, este şi va trăi pentru rugăciune, pentru întâlnirea cu oamenii adevăraţi, dar şi pentru scris. Ce greu de conturat sunt literele până devin fiinţe ce se destăinuie! Fiecare este sfinţită cu sentimentul şi simţirea sa, fiecăreia, mai mare sau mai mică, îi bate inima într-un anumit fel, fiecare te întreabă ce a făcut timpul din tine şi ce-ai făcut tu, mai ales, cu timpul plecat de lângă tine! De aceea le-am considerat casele vieţii mele. Şi, mă întreb, poţi să ai o casă care să displacă, să fie lipsită de frumuseţe, de armonie, când ea e viaţa ta!

Iubirea-mi a mai fost şi este şi pentru familie, pentru copii, pentru grija de a nu rămâne dator, pentru tăcere, aurul vieţii mele.

            Poate mama, poate tata, poate eu, poate îngerul meu păzitor, poate mai ştiu eu cine sunt dascălii care m-au învăţat să ocolesc pentru a merge pe drumul cel bun. Să evit minciuna, perfidia, să ocolesc hoţia şi să ţin minte vorba tatei: „Minte pe unde umbli!” Dorea să am minte pe unde merg, să judec, să cuget, să am gândul numai la ceea ce este adevăr. Ce-au însemnat şcolile faţă de vorba tatei? Ce-au însemnat unele prietenii şi încrederea în foarte mulţi oameni al căror spate îl văd şi acum!?

            Să-mi fi spus cineva că am să trăiesc din meseria învăţatului de la oameni, nu l-aş fi crezut, dar înainte de a învăţa de la oameni trebuie să înveţi de la Dumezeu, de la floare, de la iarbă, de la apă, de la foc, de la copil, de la bine şi de la rău. Din relele tale şi ale altora! Din binele tău şi al multora! Au mai spus-o şi alţii. Mai bine ca mine!

            Dacă m-ar întreba, acum, acest cineva, în dulcele şi plictisitorul ton al întrebării: ce aş face dacă ar trebui să reîncep o nouă viaţă, i-aş răspunde că nu ştiu! Pot eu să întreb destinul ce a gândit şi cum s-a gândit el să lucreze? Pot eu să ştiu ce vrea Dumnezeu cu mine?

            Atingând pământul cu privirea şi cu tălpile gândurilor, mă încumet să cred că dacă n-aş fi îmbrăcat mereu cu aceeaşi haină a modestiei, răspunsul ar fi aşa: „M-aş duce cu mintea mea de acum şi...”. Se aude un semnal care mă opreşte. Totdeauna gândul cel bun a dorit să mă oprească la timp. La umbra gândului cel bun, la lumina rugăciunii, la focul tăciunilor nestinşi ai încrederii în mine şi în speranţa că acolo, Sus, Cineva mă iubeşte, lupt să mă conving că, şi azi, ceasul merge cu aceeşi precizie. Ba, parcă mai repede, acum! Dacă aş forţa şi mai mult răspunsul la întrebarea aceea banală de acum câteva secunde, aş spune că m-aş întoarce cu bucurie pe drumul din spatele vieţii, dar îmi este teamă că, astăzi, noi, eu, ca şi frunzele trecute prin vreme, suntem atraşi mai repede de pământ, decât în vremea în care trenurile circulau normal. Acum văd aceste fiare de pe şine din ce în ce mai rar, mai greu, pentru că staţia mea de lângă calea ferată, de lângă mersul cel ordonat al trenurilor, începe să fie mutată lângă o altă linie, unde nu se mai aude deloc îndemnul: „Fereşte linia una!”

            Mă plouă, în aceste clipe, cu mii de picături de amintiri. Sunt ud până la piele... Şi nici nu pot să mă mai schimb...

            Mergeţi cu mine? Haideţi, acum, împreună în cartea Ilenei...

(in ataşament, cartea integrală în PDF)

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Marți, 29 Ianuarie 2013
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: ---
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Resurse utile
Citit 1772 ori Ultima modificare Miercuri, 29 Ianuarie 2014 12:14
Ești aici: Home Valcea Valcea Viaţa după Ştefan