Istorie Locala

Valcea (500)

Vineri, 27 Noiembrie 2020 08:24

Profesorul Dumitru Gușetoiu

Scris de

Sorin Oane

Povestea acestui personaj al istoriei vâlcene este emblematică pentru mulţi oameni din ceea ce s-a numit „rezistenţa românească anticomunistă de după 1944”. Analiza acestui caz este şi o modalitate de a înţelege modul cum proceda Securitatea cu cei pe care îi considera periculoşi pentru regimul comunist, fie că periculozitatea era manifestă, fie că era doar potenţială.

Dacă nu ar fi existat regimul comunist, Dumitru Guşetoiu ar fi rămas în amintirea noastră ca unul dintre cei mai renumiţi profesori de istorie din ţară şi ca autorul celei mai bune metodici de istorie din perioada interbelică. Guşetoiu a fost un profesor atât de renumit, încât chiar Nicolae Iorga a insistat să-i fie asistent. Instaurarea regimului comunist i-a frânt însă destinul şi a făcut din activitatea lui profesională şi politică motive de a deveni un „caz” al Securităţii.

Povestea lui Dumitru Guşetoiu este exemplară pentru soarta intelectualului român de după 23 august 1944:

Dumitru Guşetoiu, născut la 11 aprilie 1896 la Băileşti-Dolj, fiul lui Constantin şi Elena, a fost între 1940-1944 preşedintele organizaţiei P.N.Ţ.- Maniu din oraşul Râmnicu Vâlcea. A fost şi membru al Comisiei Judeţene al P.N.Ţ. şi responsabil al sectorului Bujoreni – Muiereasca. În partidul lui Maniu intrase în 1930”.

Această formulă succintă de prezentare se repetă obsesiv în toate dosarele Securităţii, pentru perioada 1947 – 1989, care îl priveau pe profesor. Ceea ce conta la acest om, pentru Securitate, era doar faptul de a fi făcut parte dintr-un partid „burghezo-moşieresc”, partid care a reprezentat mult timp adversarul politic cel mai important pe care l-a avut P.C.R., după 23 august 1944, dată de la care România a intrat în orbita comunismului sovietic.

Gheorghe Efrim 

  

Inginer de profesie, ceh din ţinutul Austriei, cu multǎ experienţǎ în industria lemnului, Carol Novac vine din Hermanstadt (Sibiul de astǎzi) şi se stabileşte în 1859 la Brezoi, unde pune bazele unei industrii forestiere[1]. Dupǎ 1865, dispunând de capitalul necesar, cumpărǎ toate joagǎrele de aici (peste 10 bucǎţi), dar şi pǎduri, şi instalaţii[2].

În 1867, însuşi prinţul Carol, împreunǎ cu mari personalitǎţi ale vremii, viziteazǎ Brezoiul şi ,,fierǎstraiele”, iar Carol Novac prezintă excelenţei sale perspectivele acestei industrii.

În 1873, deja funcţiona o fabricǎ de cherestea, construitǎ de acesta cu anexele necesare[3]. Instalaţiile fabricii funcţionau cu juguri de 10 şi chiar 20 de pânze fiecare, numite ulterior, gatere. A continuat şi modernizat transportul pe apǎ al buştenilor, realizând sistemul de baraje de lemn pe Lotru si Latoriţa, ceea ce a culminat cu renumitul baraj Vidra.

Când Al. Vlahuţǎ a vizitat Brezoiul, existau 14 joagǎre pânǎ în Gura Dǎnesii, pe circa 2 km, ce a impresionat plǎcut pe scriitor. Şi astǎzi se mai pǎstreazǎ toponimicul ,,La joagǎrul 14” sau ,,Iazul lui Novac”- denumiri întâlnite în documentele ulterioare.

Construieşte lângǎ fabricǎ o vilǎ impunǎtoare, cu etaj, cu multe încǎperi, înconjuratǎ de un parc, un adevǎrat conac, numit ,,Castelul Mare“. Aici se fǎcea primirea şi gǎzduirea oamenilor de afaceri şi a vizitatorilor, fiind foarte posibil ca ospǎţul dat în cinstea prinţului Carol sǎ fi avut loc în aceastǎ impozantǎ vilǎ.

Dupǎ multe reparaţii si destinaţii în clǎdirea aceasta funcţioneazǎ astǎzi Spitalul Orǎşenesc Brezoi.

Carol Novac executǎ şi regularizarea Lotrului, iar în dreptul Brezoiului, pânǎ la vǎrsarea lui în Olt, deviazǎ apa spre Deluşel, în vederea sǎpării unor canale pentru buşteni şi amenajarea unor lacuri pentru plute (bǎlţi de legare a buştenilor).

Starea drumului în 1865, între Cozia şi Şipoate (azi, Cârligul Mare), nu permitea circulaţia nici chiar cu piciorul, fiind distrus de viiturile Oltului şi cǎderile de stânci.

Toate comunele grǎnicereşti au fost obligate sǎ participe la repararea drumului, împreunǎ cu Regimentul 2 Grǎniceri de la Gura Lotrului[4].

Reconstrucţia acestui drum a fost adjudecatǎ, dupǎ licitaţie, de Carol Novac, la preţul de 188.600 lei, licitaţie publicatǎ în Monitorul Oficial[5].

Investitorul realizeazǎ aici ziduri de sprijin, consolidǎri, aduce ,,iarbǎ” din Austria, dar şi specialişti, şi executǎ lucrarea.

Apele minerale din Cǎlimăneşti-Cǎciulata aduceau un venit important. Începând cu 1865, ele au fost arendate lui Carol Novac, antreprenorul joagǎrelor din Brezoi. Acesta a preluat de la stat mai multe pavilioane, localuri de bǎi şi dependinţe[6]. Toate acestea însumau 20-30 camere, bǎile, cârciuma, cazinoul si anexe, toate acoperite cu şiţǎ. La aceste clǎdiri, Novac aduce numeroase îmbunǎtǎţiri[7], extinderi, modernizǎri.

Prefață

Încă din primul primariat, am prevăzut în bugetul Primăriei fonduri pentru realizarea unei „Monografii a Râmnicului Vâlcii" şi a unui „Ghid" al oraşului şi împrejurimilor.

Necesitatea acestor lucrări cred că nu mai e nevoie a fi demonstrată prea mult.

Bruma de documente prăfuite ce mai sunt, trebuesc adunate şi fixate în pagini de carte supravieţuitoare nouă, pentru ca viitorimea să înţeleagă strădania şi sacrificiul înaintaşilor, cari au sfinţit pământul vâlcean cu sângele ce a curs din belşug pentru apărarea brazdei strămoşeşti;

trebue ca tinerimea ce va să vină peste veacuri să cunoască din cititul istoriei oraşului şi judeţului nostru că pe aceste plaiuri s’au zămislit începuturile unei vieţi statale, culturale şi creştine româneşti;

trebue ca orice Român, sau orice călător străin, ce calcă pământul vâlcean, să ştie din citirea monografiei şi ghidului, că dacă pe văile, drumurile şi potecile întortochiate ale Vâlcii, se găsesc atâtea locaşuri de închinăciune ridicate de voevozii viteji sau cărturari, apoi acestea nu sunt semănate aici decât pentru a întipări în toate chipurile, că poporul român aici s’a născut, aici a trăit şi aici trebue să rămână în veci.

Şi dacă întemeietorii de Ţară, vieaţă și cultură românească au lăsat să fie înmormântaţi în zidurile durate de ei, fie lârgă Oltul ce bate temelia «Coziei“, împodobită cu dantelă fină de piatră, fie în „Arnota" „cea căţărată pe stâncă departe de răutăţi", apoi aceasta au făcut-o numai pentru a sfinţi cu trupurile lor pământul Vâlcii pitoreşti, pe care au găsit, cât au domnit, braţe vânjoase, minţi isteţe şi inimi iubitoare de ţarină românească, de cruce creştină şi de omenie.

«(...)Am înţeles că Tata, fără să poată fi acuzat de ceva anume, intrase în lotul sutelor de mii de lideri locali ai „reacţiunii burghezo-moşiereşti” ce trebuiau lichidaţi sau, în caz că rezistau, „reeducaţi”. Cu toţii au fost arestaţi − pe atunci se folosea termenul grobian de „ridicaţi” − de către securitate în acea noapte neagră de 15 - 16 august 1952 şi sechestraţi vreme îndelungată în închisorile comuniste.
Ce pedeapsă mai inumană şi mai distrugătoare poate fi imaginată în afară de aceea care te izolează complet, rupându-te de familie, fără să ai o cât de firavă ştire despre cei dragi ?
Tot în acea noapte de tristă aducere aminte a fost arestat şi fratele tatei, Ion Zamfirescu, profesor de limba şi literatura română la Liceul Lahovari din Râmnicu-Vâlcea, aşa încât nenorocirea căzuse asupra întregii familii. N-a fost suficient că securiştii au venit în viul nopţii „să-l ridice” de acasă, dar totodată au dat-o afară pe soţia lui din vila proprietate personală, trimiţând-o într-o anexă din curte, care era de fapt o bucătărioară de vară. De atunci şi până la aşa-zisa revoluţie, vila unchiului Ion a devenit sediul miliţiei din Călimăneşti...”

Memento: cum a devenit un vis realitate

Toată lumea este de acord că istoria scrisului și a cărții vâlcene se pierde în negura vremurilor, că Vâlcea a reprezentat un ,,leagăn de cultură” pentru toți românii, contribuind (prin circulația cărții, manuscrise sau tipărite aici, în tot arealul românesc) la păstrarea credinței strămoșești și a ființei naționale, la unitatea de limbă și de neam.

Pentru depozitarea, păstrarea și punearea în circulație a cărților, cu timpul, s-a constituit biblioteca, ,,biserică culturală”, cum o numea Vasile Alexandrescu Urechia [1], alături de școală și muzeu.

În județul Vâlcea, au existat biblioteci (în sensul de depozite de carte cu rafturi pentru păstrarea şi utilizarea lor) de sute de ani, dar nu au funcționat distinct, într-un edificiu propriu, într-o clădire care să le aparțină doar lor.

Cu șaptezeci de ani în urmă, la 1 noiembrie 1950 (destul de târziu pentru vârsta cărții vâlcene și râmnicene!), a luat ființă, la Râmnicu-Vâlcea, Biblioteca Orășenească, devenită, ulterior, Centrală Regională, mai apoi, Raională și, în sfârșit, din 1968, Județeană. La ceas aniversar, merită să fie amintit primul bibliotecar – întemeietorul: Eugen Ciorăscu (om prin excelență cultural, al muzicii, dar și al cărții), cel mai longeviv (1 noiembrie 1950 – 28 februarie 1966) dintre directorii instituției, care i-au urmat: profesorii: Ioan Popa (1 martie 1966 – 31 august 1970), Gavril Popa (1 septembrie 1970 – 14 septembrie 1975), Ioan St. Lazăr (15 septembrie 1975 – 1 noiembrie 1983), Maria Tureac (1 noiembrie 1983 – 1 septembrie 1990); juristul Marian Creangă (1 septembrie 1990 – 25 decembrie 1997), profesorii: Dumitru Lazăr (17 martie 1998 – 30 iunie 2006), Augustina-Sanda Constantinescu (1 octombrie 2006 – 31 martie 2014) și conf.univ.dr. Remus Grigorescu (1 aprilie 2014 și în prezent) [2]. Fiecare dintre aceștia au adus și aduc, la rândul lor, un plus de valoare instituției (unul dintre ei – Marian Creangă – până la sfârşitul vieții).

«Câteva comentarii de fapt precizări ținând de istoria mișcării de tineret în România interbelică. În 1935 Carol II Regele Românilor care deținea funcția onorifică de Comandant Suprem al Marii Legiuni a Cercetașilor din România (Asociația Cercetașii României) a atras mulți comandanți ai grupurilor de cercetași din țară (atunci se numeau cohorte la nivel de localitate și centurii, unitățile de azi) oameni de diferite profesii care erau voluntari la cercetași cum suntem și noi astăzi, să lucreze în Oficiul pentru Educația Tineretului din România (OETR) care este primul Minister al Tineretului din țara noastră...

Societatea   „STEAUA” se înscrie în ansamblul de acţiuni elaborate de Spiru Haret la începutul secolului al XX-lea, menite să contribuie la o diversificare mai largă a procesului cultural-educativ, început odată cu venirea sa la conducerea Ministerului Instrucţiunii Publice, în al doilea mandat al său.

Creată la 25 noiembrie 1900, la Bucureşti[1], „Steaua” a avut în componenţa primului comitet de conducere pe Ioan Kalinderu – preşedinte, Sava Şomănescu – vicepreşedinte şi Spiru Haret administrator şi casier. Ca orice iniţiativă a lui Spiru Haret, şi apariţia noului aşezământ cultural a fost primită cu entuziasm de corpul didactic din ţară. La Vâlcea, din iniţiativa revizorului şcolar D. Constantinescu, la 9 aprilie 1901, se pun bazele unei filiale a societăţii, coordonată de un comitet format din prof. Şt. Ionescu Cheianu (Şcoala de băieţi Nr.1 Râmnicu Vâlcea) învăţătorii Teodor Bălăşel (Ştefăneşti) şi Mihai Nicolaescu (Drăgăşani), Gr. Mihăescu (Vlădeşti), Ion Dozescu (Horezu) ş. a.

Luni, 05 Octombrie 2020 10:13

Pravila de la Govora

Scris de

Dumitru Lazăr

 

În Evul Mediu târziu, mai ales spre sfârșitul secolului al XVI-lea și, în continuare, în secolul al XVII-lea, domnitorii români, "când ei își luau în cârmuirea lor atitudini împărătești"[1], în acord cu mitropoliții Bisericii Ortodoxe, în scopul cunoașterii și respectării canoanelor bisericești, au găsit de cuviință să rânduiască viața călugărilor și a preoților, precum și a mirenilor, introducând, în viața publică, norme de legalitate și moralitate, superioare datinei ("dreptului obicinuielnic"), în momentul în care obiceiul locului nu mai funcționa în mod firesc.

Dreptul cutumiar ("obicinuielnic") - Legea Țării - a dominat, timp de secole, sistemul izvoarelor dreptului. Treptat, însă, începând cu secolul al XVI-lea, se petrece un proces de diferențiere între dreptul canonic și cel laic, între pravila bisericească și pravila domnească. Legea scrisă ("jus scriptum") începe "să fie utilizată în dovada dreptului"[2].

Folclorul este mereu nou. De la o generație la alta, gustul literar al oamenilor variază, iar urmărirea acestor transformări nu trebuie să scape lingvistului și folcloristului. O colecție de folclor înseamnă fotografia unui loc dat, la o anumită dată. La ani distanță, o altă colecție, privind cercetarea aceleiași regiuni, ne dă putința de a lua cunoștință de evoluția creației populare.

            Enciclopedia poetică nescrisă a vieții românești este exemplificată prin colecția de folclor vechi de pe Valea Oltețului, cu delimitarea strictă a unei microzone, în cazul de față Bălcești.[1]Cu nimic nu este inferior acest act de cultură multimilenar, atât poetic, cât și estetic față de ansamblul de cultură folclorică românească veche. Vom susține această teză în tot ceea ce urmează pe baza unor documente de netăgăduită autenticitate, culese direct de pe terenul de studiu. Zona Bălcești de Olteț are factorii ei de individu-alizare și originalitate.

            Demersul nostru începe prin conturarea unui capitol bine reprezentat: cântecul haiducesc. Un frate geamăn al haiducului Toma Alimoș este Iorgul, “stăpânul pădurilor” și “iubitul mândrelor”. Localizarea se face din primul vers: “Pe malul Oltețului / Paște calul Iorgului, / Calul paște și nechează, / Iorgul doarme și visează. / Pe drumeagul de la vale / Vine o fată călare / Și strigă în gura mare: / Deșteaptă-te, Iorgule, / Ia-ți calul cu frâiele/ Să colindăm poienile, / Să urcăm dealurile, / Că am văzut pe cărare / Alt haiduc venind călare; / Teamă mi-e să nu mă fure / Și-oi rămâne fără nume.”

Marți, 29 Septembrie 2020 09:09

Mihail Oromolu – documente inedite

Scris de

Nu s-a păstrat, în Arhiva Băncii Naționale a României, dosarul lui Mihail Oromolu, cel care a fost guvernator al instituției în intervalul 1 ianuarie 1922 – 31 decembrie 1926. Cu atât mai interesante devin actele pe care le vom prezenta în continuare și care privesc mai ales aspecte ale vieții sale personale.

            Mihail Oromolu face parte dintre guvernatorii Băncii Naționale, originari din Oltenia, asemenea lui Ioan C. Bibicescu sau Dimitrie Burilleanu. Perioada mandatului său în fruntea celei dintâi instituții financiare a statului român a fost una extrem de importantă. La câțiva ani după războiul de reîntregire națională, în plin efort de stabilizare monetară, Banca Națională a României era chemată să joace un rol major în procesul de refacere a țării. O realizare deosebită a lui Mihail Oromolu, în calitate de guvernator al B.N.R., a fost readucerea în țară a depozitului în aur deținut de B.N.R. din timpul primului război mondial la Reichsbank. După negocieri anevoioase, tezaurul s-a reîntors dintr-o fostă țară inamică, ceea ce nu s-a întâmplat cu mult mai importantul tezaur evacuat la Moscova tocmai pentru a fi protejat de germani.

Page 1 of 36
Ești aici: Home Valcea Valcea