Istorie Locala

 

După încheierea primului război mondial mari personalităţi politice şi militare, participanţi direcţi la evenimente, şi-au scris memoriile şi amintirile legate de război. De multe ori, în dezacord cu părerile teoreticienilor militari, desprinzându-se de nota emoţională a deciziilor, s-au formulat multe învăţăminte necesare pentru viitorul război proiectat pe hărţile fragilei Europe. Cea mai disputată temă, la toate cancelariile, o reprezenta PACEA. Încercarea de a trage din învăţămintele istoriei militare a românilor principiile unor originalităţi în strategie intră în seria de opere care fixează în toate domeniile individualitatea poporului nostru. Orice studiu de acest fel, trebuie salutat ca un capitol din acea românologie care a întârziat prea mult – sublinia savantul Nicolae Iorga, în prefaţă la lucrarea Strategia românească în viitorul război.

 

Motto:

 „..voi toţi care aţi dus Drapelul român în ţinuturile hotarelor noii Românii întregite, aduceţi-vă aminte necontenit că pe steagurile noastre sunt scrise cuvintele: „Onoare şi Patrie”

Ferdinand I

 

Armistiţiul de la Focşani şi apoi pacea de la Buftea-Bucureşti – din 7 mai 1918 - aduceau României grave prejudicii teritoriale, economice şi politice, fapt pentru care guvernul nu le-a ratificat. Locuitorii din teritoriile româneşti aflate sub stăpânire străină şi-au continuat lupta pentru dreptate naţională, pe baza dreptului internaţional şi al principiului naţionalităţilor. Meritul politic al unirii Basarabiei (27 marie 1918) cu România l-au avut fruntaşii intelectuali şi populaţia din provincie. Desfăşurarea în ordine a pregătirilor pentru unire a fost făcută la adăpostul oferit de trupele Diviziei 11 Infanterie, comandate de generalul Ernest Broşteanu[1]. Generalul Zadik[2], comandant al Diviziei 8 infanterie, trecuse la 29 octombrie 1918, în Bucovina, cu misiunea ca „împreună cu toate trupele de jandarmi şi grăniceri să ocupe în timpul cel mai scurt întreaga provincie”[3] şi capitala Cernăuţi.

 

Atitudinea politică pe care România trebuia s-o ia în conflictul european era de competenţa guvernului şi a regelui. Marele Stat Major trebuia să cunoască această atitudine, cu un moment mai devreme, pentru „a lua măsurile necesare de adaptare la ipoteză, la situaţia de fapt[1]. Memoriul înaintat ministrului apărării, de către generalul de divizie Ştefan Ionescu, se referea la măsurile urgente, preventive şi operative, pe care Marele Stat Major trebuia să le aplice. Aceste măsuri vizau mai întâi „aspectul chemării sub arme, a contingentelor aflate în rezervă”[2], pentru instrucţie, deoarece armata ungară era în curs de concentrare şi mobilizare, în apropierea frontierei noastre, iar armatele europene erau pe picior de război. Interpretarea specialiştilor că acest aspect avea caracter politic, era în esenţa lui corect.

Planul de campanie, pentru 1939/1940, trebuia să soluţioneze problemele strategice având în vedere, în primul rând, situaţia şi nevoile proprii. Alianţele nu mai aveau nici măcar valoare morală, în primăvara anului 1939. Problemele fundamentale pentru frontul românesc de Est şi de Sud rămâneau neschimbate, în timp ce pe frontul de Vest apăreau noi aspecte. În calculele de război, ale ungurilor, contra noastră, se regăseau tot mai mulţi indici de amestec şi de susţinere germană. Pentru rezolvarea acestei probleme politice, militarii, trebuiau să opereze schimbări în planul de mobilizare şi transporturi.

Planul de campanie[3] prevedea măsuri pentru: mărirea capacităţii de transport, prin dublarea căii ferate Teiuş, Apahida; ameliorarea tronsonului văii Prahovei şi introducerea unui nou tronson - Ilva Mică, Vatra Dornei. La început de campanie, pentru mobilizare, se preconiza un prim eşalon de: 25 divizii de infanterie, 3 brigăzi de munte, 1brigadă de grăniceri şi 3½ divizii de cavalerie, iar pentru al doilea eşalon alte 6 divizii de infanterie. Al doilea eşalon ar fi fost operativ numai după ce ar fi primit armamentul şi echipamentul necesar, până atunci ar fi urmat programul de instrucţie, în raioanele favorabile unei uşoare îmbarcări. Printre măsurile urgente, pentru chemarea rezervei, trebuia înlocuit sistemul de mobilizare cu unul care să permită mobilizarea parţială sau preventivă, concomitent cu modificarea dislocării la pace.

           Un document de stat major, de mari proporţii (399 p.), întocmit în 1939, studia minorităţile din România. Potrivit mărturisirilor autorilor, studiul pornea de la nevoia unei priviri de ansamblu, în lipsa unei lucrări documentate, asupra minorităţilor din ţară. O asemenea lucrare era determinată şi de evenimentele petrecute în Europa, cu un an mai devreme, care au pus în evidenţă actualitatea problemei elementului etnic, datorită soluţiilor neaşteptate de dezmembrare şi apoi de desfiinţare a unui stat, cum a fost cazul Cehoslovaciei. Interesul era mare din punct de vedere militar şi anume pentru ducerea acţiunilor de luptă, aprovizionare trupelor, rechiziţionarea de bunuri şi, nu în ultimul rând, sub aspectul cunoaşterii stării de spirit.

 

           Evenimentele au luat pe nepregătite autorităţile statului român, care nu au fost în măsură să prezinte materiale concludente cu privire la prezenţa diferitelor etnii în viaţa culturală, politică şi economică a statului. Doar în articole sporadice şi în conferinţele unor cărturari au fost atinse aspecte privind problema culturii, băncilor, agriculturii, industriei şi comerţului, a românilor de peste hotare şi a colonizării lor la hotare. Interesul faţă de minoritarii din zonele de frontieră era justificat de acţiunile directe, deschise sau mascate, desfăşurate de aceştia împotriva statului român, în conformitate cu instrucţiunile primite din capitalele învecinate. Evreii, deşi nu revendicau teritorii, aveau o poziţie dominantă în toate mediile româneşti şi erau dispuşi a face compromisuri şi a pactiza cu oricare alt stăpân[1].

          Marele Stat Major român s-a adresat tuturor autorităţilor statului pentru a se documenta în problema minorităţilor şi a cunoaşte poziţia acestora sub multiple raporturi. Constatându-se lipsa informaţiilor din partea autorităţilor, pe motiv că nu s-a făcut „niciodată deosebire între cetăţenii statului şi nici o autoritate nu a cerut această distincţiune”[2], studiul a fost completat cu recunoaşteri şi verificări de teren. Greutăţile elaborării acelui studiu au fost accentuate de lipsa unor hărţi administrative unitare. Hărţile judeţene nu aveau acelaşi format, scară, colorit. Unele purtau în loc central portretul prefectului. Din capitolul care se referea la originea şi continuitatea neamului aflăm că „românii sunt poporul celor dintâi şi mai vechi creştini”[3], din jurul Carpaţilor, care nu a fost desfiinţat după năvălirile barbare şi care a pierdut în epoca slavă şi turcă aproape jumătate din teritoriul geto-dac, adică cea mai mare parte din ţinuturile sud - dunărene.

Marți, 11 Decembrie 2012 12:04

Oradea, pagini de istorie

Scris de

resurse5

 

 

 

 

Marți, 11 Decembrie 2012 10:41

Memoria caselor

Scris de

resurse 2

 

resurse 3

Marți, 11 Decembrie 2012 10:24

Istoria orașului Oradea

Scris de

resurse 1

 

 

 

(21 SEPTEMBRIE-13 OCTOMBRIE 1944)

21 septembrie1944

În noaptea de 21 Septembrie 1944, unităţile intră în cantonamente fixate după cum urmează: Regimentul 1 Infanterie la Bucium Cerbu, Regimentul 2 Infanterie la Cărpiniş, Regimentul 3 Infanterie la Roşia Montana, Regimentul 1 Artilerie + Divizionul A.T. la Abrud, Regimentul 480 Aruncătoare la Abrud, gara Cornu.

Domnul Şef De Stat Major este chemat la C.A. pentru a primi ordine.

Regimentul 3 Infanterie în timp ce se afla în deplasare pe şoseaua Roşia – Montana – Abrud, a fost atacat de două avioane inamice.

Se ordonă unităţilor ca în vederea cercetărei ce se va executa, Plotoanele de cercetare ale regimentelor de Infanterie, vor lucra întrunite pe Divizie, sub comanda Maiorului Instructor Brânza, care va da misiuni. Plotoanele de cercetare se vor găsi în dimineaţa zilei de 22 Septembrie 1944, la podul de la intrarea Sud Cărpiniş, unde vor  fi luate în primire de Maiorul Brânza.

Divizia în deplasare pe direcţia ordonată.

P.C.DIVIZIE: ABRUD

22 septembrie 1944

 

Fiul lui Al. G. Bacaloglu şi al Sofiei s-a născut, la 10 iulie 1874, în Bucureşti. S-a înscris, la 1 septembrie 1890, în clasa I-a la Şcoala fiilor de militari din Craiova. După 4 ani de studii şi alţi doi la Şcoala de Artilerie a fost înălţat la gradul de sublocotenent şi repartizat la Regimentul 2 Cetate. În cariera militară a ocupat diferite funcţii, având toate gradele până la demnitatea de general. Pentru meritele militare a fost recompensat cu medaliile: „Bărbăţie şi credinţă”, cu însemnele campaniei din 1913, „Carol I” şi „Avântul Ţării”.

Conduita sa militară a fost elogios prezentată, în 1899, de comandantul Regimentului 2 Artilerie Cetate, colonelul Năsturel, ca „foarte sârguincios şi cuviincios, ofiţer serios şi conştiincios, cu o prea bună conduită”[1]. În funcţia de comandant de secţie de artilerie, deşi „cunoaşte binişor regulamentele militare şi posedă cunoştinţele gradului său, nu a făcut destul progres…este cam indiferent de bateria sa, unde ar trebui să ştie totul. Are aerul a nu-i place serviciul militar. Călăreşte, trage cu sabia, floreta şi pistolul binişor”[2]. Apreciat pentru „caracterul de bun camarad cu educaţie îngrijită şi cu un trai în corp destul de bine apreciat”[3], tânărul locotenent - „ce nu s-a remarcat în mod special”[4]- era propus la înaintare în gradul de căpitan, „la vechime”.

Ești aici: Home Bihor