Istorie Locala

Pe firmamentul istoriei noastre, numele Mitropolitului Ioan Vancea este scris cu litere de aur, semnele lăsate de acest ierarh care a condus destinele Bisericii Greco-Catolice româneşti, timp de aproape 30 de ani, din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, fiind vizibile şi astăzi. Un om a cărui valoare a fost dată de implicarea sa în păstorirea Bisericii încredinţate, şi de susţinerea drepturilor românilor de ambele confesiuni din Transilvania.

          Duminică, 5 august 2012, satul Văşad a îmbrăcat straie de sărbătoare, cu această ocazie, pe peretele Bisericii greco-catolice din localitate, fiind dezvelită o placă comemorativă, la împlinirea a 120 de ani de la trecerea sa la cele veşnice a Mitropolitului Ioan Vancea de Buteasa.

          Despre mitropolitul Ioan Vancea s-au scris deja câteva biografii destul de bine alcătuite şi argumentate. Între acestea, amintim pe cea semnată de Augustin Bunea „Mitropolitul Ioan Vancea. Schiţa biografică”, Blaj, 1892, Ioan Georgescu „Mitropolitul Ioan Vancea la 50 de ani de la moartea lui”, Oradea, 1942, şi, una de dată recentă, a d-lui lect. univ. dr. Ion Cârja, „Biserică şi societate în perioada păstoririi Mitropolitului Ioan Vancea (1869)”, Cluj-Napoca, 2007, care, pe lângă profilul biografic al ierarhului are în componenţă un studiu ştiinţific foarte bine alcătuit despre perioada anilor 1868-1892, când Ioan Vancea a păstorit provincia mitropolitană românească.

 

CastelulS

               

Castelul Stubenberg (cu numărul de ordine în registrul monumentelor 353, BH-II-m-B-01195), la istoria și stăpânii acestuia, trebuie amintit că Dietrichstein Ferenc János a fost naturalizat în 1742. Fiul lui deja era la Săcueni unde întemeiase o agricultură dezvoltată. Între 1750 și 1760 a construit aripa sudică a castelului, în locul castelului Zolyomi. Între anii 1764 și 1768 a sprijinit construirea bisericii romano-catolice.


În 1830 domeniul de la Săcuieni a devenit proprietatea contelui Stubenberg Gusztáv. El a contruit un hambar în stil clasicist, după care, la cumpăna dintre secole a restaurant castelul, lucrările finalizându-se în 1906. Tot în acest timp a construit și aripa nord-estică.
Arhitectul vienez Victor Siedec s-a folosit într-un mod uimitor de oblicitatea dealului, deoarece fațada principală este fără etaj, dar privind de pe șoseaua principală, pare cu etaj.
După război, în castel a funcționat o școală, iar după 1989 și până în 2008 aici a fost Liceul „Petőfi Sándor”, mutat apoi într-o clădire nouă.
În vara anului 2010, primăria din Săcuieni a semnat un contract cu Fundația Sfântul Francisc, în care primăria concesionează castelul pentru fundație pe o perioadă de 49 ani, cu condiția ca acesta să renoveze și să întrețină clădirea. În clădire este planificat să funcționeze un cămin de copii.

Aripile castelului sunt în forma literei L. În mijlocul fațadei principale a aripii de vest are un hol deschis.

 

Castelul

Geamurile fațadei principale sunt cu închidere dreaptă. Clădirea are un singur nivel, în partea dinspre curte are un coridor boltit.

Deasupra intrării principale se află blazonul familiei Dietrichstein:


Cele două părți ale porticului sunt decorate cu câte o coloană ionică.
De la intrarea principală, în dreapta, se vede ce a mai rămas din grădina de iarnă din trecut. Fațada secundară din spate este etajată. În fața clădirii se află un parc dendrologic sălbatic, în care se pot vedea rămășițele unei fântâni decorate cu un vultur.

... cealaltă fațadă a corpului de clădire, cea cu parcul dendrologic și cu fântâna cu vultur sunt în paragină totală...

Miercuri, 27 Iunie 2012 09:47

Pe urmele canonicului Rogerius (cca. 1201-1266)

Scris de

        Cu mai bine de 750 de ani în urmă, în vremea când cavalerii armatelor medievale puneau stăpânire pe cetăţile rivale din teritoriul vechii Europe, undeva în teritoriile estice ale Regatului Maghiar, un bun observator al timpului său, canonicul Rogerius, trăia unul dintre cele mai importante momente din istoria cetăţii Oradea: asediul şi cucerirea cetăţii de către tătări, în anul 1241.

          Despre acest personaj foarte bine pregătit din punct de vedere intelectual, izvoarele istorice confirmă că a fost contemporan evenimentelor din perioada Marii Invazii Tătare din anii 1241-1242, pe care le-a descris în celebra lucrare Carmen Miserabilae (Câtec de jale).

          Rogerius, pe numele său adevărat Rogero di Puglia, se naşte în localitatea Torre Magiore din provincia Puglia (Italia), undeva între anii 1201-1205[1]. Se pregăteşte încă din copilărie pentru cariera clericală, astfel că, la terminarea studiilor sale, pe care le-a desăvârşit la Roma, îl găsim ca şi preot-capelan în slujba cardinalului Giacomo Pecorari (1170-1244)[2]. Începând cu anul 1232, când Episcopul Pecorari a fost numit de Papa Grigore al IX-lea (1227-1241) în funcţia de legat diplomatic în Ungaria[3], tânărul preot l-a însoţit pe acesta în călătoriile sale. Între timp, Rogerius este numit în funcţia ecleziastică de arhidiacon al Episcopiei romano-catolice din Oradea, sfârşitul anului 1241 prinzându-l tocmai în cetatea episcopului orădean[4]. Este unul din puţinii supravieţuitori ai atacului dat de oastea tătarilor asupra cetăţii Oradea, scăpând cu viaţă numai datorită ingeniozităţii sale, refugiindu-se pentru scurtă vreme într-o pădure din apropierea Oradiei, şi apoi, în localitatea Tămaşda[5].

Marți, 15 Mai 2012 12:48

Iosif Vulcan - date biografice.

Scris de

IOSIF VULCAN — CRONOLOGIE

1805, 23 decembrie. Se naşte la Şinca Veche (jud. Făgăraş), Nicolae Vulcan, tatăl lui Iosif Vulcan.
1813. Se năştea, la Leta Mare (Ungaria) Victoria Irinyi, mama lui Iosif Vulcan, într-o familie românească cu tradiţii progresiste.
1828. Samuil Vulcan, unchiul lui I. Vulcan, episcop orădean, întemeiază la Beiuş liceul de băieţi.
1831. Nicolae Vulcan se căsătoreşte cu Victoria Irinyi, fiind sfinţit preot în comuna bihoreană Holod.
1841, 31 martie. Se naşte la Holod, Iosif Vulcan, al cincilea copil al lui Nicolae Vulcan şi al Victoriei Vulcan.
1844. Familia Vulcan se mută la Leta-Mare.
1847-1851. Iosif Vulcan urmează cursurile liceului romano-catolic al călugărilor premonstratensi din Oradea.
1851/1852. în acest an şcolar, datorită demersurilor episcopului român unit Vasile Erdely se înfiinţează la Liceul premonstratens catedra de limba şi literatura română, primul ei titular fiind Alexandru Roman, viitorul profesor la catedra română a Universităţii din Budapesta.
Joi, 26 Aprilie 2012 15:13

Sfatul popular raional / Városháza

Scris de

În 1905 în ziarul local apare un anunț de organizare a concursului privind construirea unei clădiri care să adăpostească primăria orașului. Rezultatul selecției apare în nr. 28 al ziarului local: I.Szekely Laszlo, II. Komor Marcell, III.Toaso Pal. În 1906 pentru sala festivă a primărie , consiliul comandă două picturi de Eder Gyula reprezentându-i pe Bocskai Istvan și pe Arany Janos.

În 1906 începe demolarea casei Fonagy , până acum sediul primariei, și din 6 august se începe lucrul la noua clădire.

 Construcția clădirii,  după planurile arhitectului de origine salontană, Székely László  e finalizată în  11 septembrie 1907.In data de 26 septembrie se ține prima ședință festivă și sunt dezvelite cele 2 tablouri comandate.

Tablourile sunt scoase din sala Primăriei în 20 iulie 1920 și sunt depozitate în magazie. În 1950 ele vor fi donate muzeului din localitate.

Az épületet Székely László nagyszalontai születesű műépitész tervei alapján épitették 1906-1907-ben.

 

Anii crizei economice mondiale, 1929-1933, şi-au pus amprenta şi asupra învăţământului românesc în partea de vest a ţării. Una dintre instituţiile culturale care a avut cel mai mult de suferit a fost Facultatea Juridică Regele Carol al II-lea, fosta Academie Regală care exista încă din anul 1780, de pe vremea Mariei Tereza.

Presa orădeană, în special „Gazeta de Vest”, organul de presă al Casei Naţionale din Bihor şi, în acelaşi timp, ziar naţional, a inserat în paginile sale, pe tot parcursul anilor 1933-1934, decizia Parlamentului României de a desfiinţa această instituţie care se număra printre cele 5 existente în România de după anul 1918.

Împlinirea a 15 ani de învăţământ românesc la graniţa de vest a ţării, în loc să devină un moment de bucurie şi de împlinire pentru destinele acestei naţiuni greu încercate în decursul timpului, s-a transformat într-o perioadă de decepţie, deziluzie, de jocuri politice şi de neîmpliniri. Această perioadă coincide cu ultimii ani de decanat ai profesorului Constantin Petrescu-Ercea, ultimul decan al acestei prestigioase instituţii bihorene.

 

 Activitatea didactică, pedagogică şi ştiinţifică


Constantin Petrescu-Ercea a văzut lumina lumii la 28 noiembrie 1892, în localitatea Ercea, judeţul Mehedinţi[1]. Numele Ercea şi l-a adăugat în anul 1926 în condiţiile în care numele de Petrescu era foarte des întâlnit, pentru a nu fi confundat cu alte persoane cu acelaşi nume.

A devenit doctor în Drept la Paris, conform datelor existente în dosarul personal de la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Cluj, la data de 10 iulie 1923[2];  a fost conferenţiar la Facultatea de Drept din Cernăuţi, profesor  titular la Catedra de Drept Comercial II, director al Seminarului de Drept Comercial II, membru al Societăţii de Legislaţie comparată din Paris şi al Asociaţiei juriştilor de limba franceză[3] şi membru al Comitetului Central al Reuniunii Culturale Cele Trei Crişuri din Oradea. În anul 1933 devine deputat, implicându-se astfel, tot mai activ,  în viaţa politică a României.

Conform declaraţiei existentă la Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Cluj privind situaţia sa militară, prof. Constantin Petrescu-Ercea  a făcut serviciul militar, participând pe front  în intervalul 1916-1920, la teatrul de operaţiuni militare, fiind concentrat pe o perioadă de până în 2 luni (vezi anexa nr. 1 din Addendă).

Pe baza bogatei activităţi didactice şi ştiinţifice, a urcat constant în ierarhie, inclusiv din punct de vedere financiar. Începând cu data de 1 aprilie 1936 i-a fost acordată a III-a gradaţie (aceste gradaţii se acordau din 5 în 5 ani), conform adresei nr. 4088/1935 emisă de Ministerul Instrucţiunii Publice şi trimisă  Rectorului Universităţii Regele Ferdinand I,  din Cluj. În anii următori, mai precis în anul 1941, prof. Constantin Petrescu-Ercea va primi şi cea de-a IV-a gradaţie, chiar dacă va întâmpina unele probleme din partea Ministerului de resort, probleme legate de împlinirea sau neîmplinirea celor 20 de ani de la obţinerea diplomei de Doctor în Drept[4], condiţie importantă în obţinerea acestor tipuri de gradaţii.

Dreptul comercial românesc şi european. Având ca antecesori pe Iacob Negruzzi, considerat primul profesor de Drept comercial din Moldova şi pe Vasile Boerescu, care a inaugurat învăţământul şi ştiinţa dreptului comercial în Muntenia, Constantin Petrescu-Ercea, alături de P.Poruţiu de la Cluj, este considerat primul comercialist român de la Cluj după reîntregirea Ţării[5] în anul 1918.

O contribuţie de seamă la dezvoltarea, în cursul timpului a dreptului românesc, în general, au adus-o specialiştii din domeniul dreptului comercial din ţara noastră, având, de altfel, o pregătire profesională multilaterală[6].

            Constantin Petrescu-Ercea a fost profesor titular la Academia Regală Regele Carol al II-lea, predând Drept comercial şi cambial, 5 ore/săptămână încă din anul şcolar 1926-1927[7]. În Absolutoarele din anii universitari ce au urmat, numărul orelor la disciplina profesorului Constantin Petrescu-Ercea a fost redus la 4, fără a micşora, în vreun fel, prestigiul disciplinei sau al profesorului titular. Acest lucru este confirmat de Certificatul eliberat la 2 octombrie 1931 în care se menţiona că funcţionează [Constantin Petrescu-Ercea- n.n.] în calitate de profesor de Drept comercial de la 1 octombrie 1925[8]. Certificatul înregistrat la numărul 4/1931-1932 este semnat de profesorul Lazăr Iacob, deşi decan la acea dată era însuşi Constantin Petrescu-Ercea. În cursul anului 1932? (anul nu este vizibil), cu ocazia Adunării delegaţilor din judeţ şi a tuturor asociaţiilor din Oradea[9], ţinută în Piaţa Mihai Viteazul, printre cei care au luat cuvântul s-au aflat dr. Lazăr Iacob, dr. Gheorghe Sofronie şi decanul Facultăţii de Drept din Oradea, Constantin Petrescu-Ercea.

 

Miercuri, 25 Aprilie 2012 10:37

Strada principala din Alesd

Scris de

Strada principală din Aleşd.  Fosta cladire a CEC din sec. XIX.

Miercuri, 25 Aprilie 2012 10:37

Biserica reformată din Aleşd

Scris de
Biserica reformată , clădirea actuală datează din anul 1906;
Imaginea de jos reprezintă Centru civic  din Aleşd din anii 1949.  
Page 8 of 8
Ești aici: Home Bihor