Istorie Locala

Miercuri, 27 Iunie 2012 09:47

Pe urmele canonicului Rogerius (cca. 1201-1266) Recomandat

Scris de  Silviu Sana
Evaluaţi acest articol
(7 voturi)

        Cu mai bine de 750 de ani în urmă, în vremea când cavalerii armatelor medievale puneau stăpânire pe cetăţile rivale din teritoriul vechii Europe, undeva în teritoriile estice ale Regatului Maghiar, un bun observator al timpului său, canonicul Rogerius, trăia unul dintre cele mai importante momente din istoria cetăţii Oradea: asediul şi cucerirea cetăţii de către tătări, în anul 1241.

          Despre acest personaj foarte bine pregătit din punct de vedere intelectual, izvoarele istorice confirmă că a fost contemporan evenimentelor din perioada Marii Invazii Tătare din anii 1241-1242, pe care le-a descris în celebra lucrare Carmen Miserabilae (Câtec de jale).

          Rogerius, pe numele său adevărat Rogero di Puglia, se naşte în localitatea Torre Magiore din provincia Puglia (Italia), undeva între anii 1201-1205[1]. Se pregăteşte încă din copilărie pentru cariera clericală, astfel că, la terminarea studiilor sale, pe care le-a desăvârşit la Roma, îl găsim ca şi preot-capelan în slujba cardinalului Giacomo Pecorari (1170-1244)[2]. Începând cu anul 1232, când Episcopul Pecorari a fost numit de Papa Grigore al IX-lea (1227-1241) în funcţia de legat diplomatic în Ungaria[3], tânărul preot l-a însoţit pe acesta în călătoriile sale. Între timp, Rogerius este numit în funcţia ecleziastică de arhidiacon al Episcopiei romano-catolice din Oradea, sfârşitul anului 1241 prinzându-l tocmai în cetatea episcopului orădean[4]. Este unul din puţinii supravieţuitori ai atacului dat de oastea tătarilor asupra cetăţii Oradea, scăpând cu viaţă numai datorită ingeniozităţii sale, refugiindu-se pentru scurtă vreme într-o pădure din apropierea Oradiei, şi apoi, în localitatea Tămaşda[5].

De acolo a plecat spre sud, poposind o vreme pe o insulă fortificată de pe Crişul Alb, şi apoi la curtea episcopală din Cenad, pe care o va găsi devastată de tătari. Timp de o lună şi-a petrecut existenţa ca fugar prin păduri, ascunzându-se de frica acestora. Ca urmare a unei scrisori false a regelui Bela al IV-lea, adresată celor ascunşi de către emisarii tătarilor, părăseşte ascunzătoare locuind printre ei pînă în luna mai a anului 1242, când aceştia au părăsit Ungaria. În această perioadă, se pare că, a locuit undeva în comitatele Zărand, Arad sau Bihor ,devreme ce a descris cu lux de amănunte campaniile de jaf şi distrugere ale tătarilor din aceste locuri. A fost rob al tătarilor îndeplinind funcţia de cărăuş al armatei tătare, însoţindu-i pe aceştia până la Esztergom, unde, conform descrierii făcute, a asistat la asediul cetăţii. După retragerea tătarilor a plecat spre comitatul Clujului, oprindu-se în localitatea Frata, unde va rămâne pentru o scurtă perioadă. Când regele a revenit în ţară, se întoarce la Oradea şi fiindcă nu avea bani, apelează la bunăvoinţa acestuia pentru a-şi putea plăti călătoria spre Italia. În anul 1243 Rogerius este prezent la curtea Papei Inocenţiu al IV-lea (1243-1254), care îi încredinţează alte misiuni, tot în teritoriul Coroanei Sf. Ştefan, ocupând, într-o primă fază, funcţia de arhidiacon al Episcopiei de Sopron, şi apoi cea de canonic la Zagreb. În anul 1249, în contextul disputei dintre Papalitate şi Împăratul Frederic al II-lea (1220-1250), Rogerius s-a aflat la Lyon, în apropierea Papei, de data aceasta fiind în serviciul cardinalului Giovanni Tolentanus[6]. Aceasta este cel l-a sprijinit în cariera sa, mai ales când scaunul episcopal din Spalato a devenit vacant. Cu ajutorul cardinalului Tolentanus, la 30 aprilie 1249, Rogerius este numit de Papă, arhiepiscop de Spalato (Split, în Croaţia), în ciuda opoziţiei regelui Bela al IV-lea care dorea pentru scaunul arhiepiscopal un cleric al locului[7]. Deşi nu a fost primit cu voie bună de localnici, a fost un bun administrator al diecezei sale, făcându-se remarcat prin renovarea clădirilor şi bisericilor vechi şi construirea altora noi. În privinţa clădirilor, a căutat să le înfrumuseţeze, prin lumina şi încărcătură decorurilor. A investit sume mari de bani în achiziţionarea mobilierului şi a lenjeriilor de la palat, fiindcă avea mulţi musafiri de rang nobil. Atunci când vizita teritoriul diecezan, îi plăcea să fie însoţit de o suită de cetăţeni de seamă ai oraşului, de preoţi şi canonici[8]. Toate aceste investiţii l-au făcut pe Rogerius să ajungă îndatorat, locuitorii din Splato ajungând să se distanţeze de el, mai ales că nici relaţiile cu puterea seculară nu au fost dintre cele mai bune. Moare la 14 aprilie 1266, nu înainte de a lăsa prin testament bunurile sale, familiei şi slujitorilor lui, fiind înmormântat la intrarea în catedrala episcopală[9].

          Pentru istoria oraşului Oradea mărturia dată de Rogerius este importantă pentru că aduce la lumină viaţa urbei, date despre locuitori şi despre cetate, şi mai ales, momentele cutremurătoare ale invaziei tătare din anii 1241-1242. Parcurgând firul vieţii lui, ne dăm seama că lumea în care a trăit nu se desprinde de realitate ci ne oferă şi astăzi, elemente care pot constitui noi puncte de cercetare şi de ce nu, de reconfigurare a vieţii noastre culturale.

 „Regele Cadan, după cum am spus în altă parte, ocupând Rodna şi luând în captivitate pe comitele Aristalo, a ales şase sute de ostaşi teutoni foarte eleganţi, care au stat sub jursdicţiunea comitelui menţionat. Aceştia au stat ca şi conducători ai Tătarilor peste păduri, tufişuri şi stânci şi repede au ajuns sub cetatea Oradiei. Şi fiindcă cetatea era mult renumită în Ungaria, foarte mulţi nobili, doamne şi muieri ale poporului, s-au adunat acolo din toate părţile. Deşi episcopul s-a depărtat de acolo cu câţiva canonici: eu totuşi cu cei rămaşi eram acolo. Un mur al cetăţii, care fusese stricat, l-am reparat, pentru că dacă nu vom putea apăra oraşul, să putem avea refugiu în cetate.

Şi când într-o zi au fost sosit [tătarii] în mod subit, eram tocmai într-o chestiune în oraş; n-am vrut să intru în cetate, ci am fugit în pădure şi aici, întrucât a fost posibil, am rămas ascuns timp mai îndelungat. Tătarii ocupând subit oraşul, în mare parte l-au incendiat şi nimic n-au lăsat nestricat ce era în afară de murii cetăţii. Şi după ce au adunat prada, pe bărbaţi, femeile, pe cei mici şi pe cei mari, i-au omorât, pe stradă, în case şi în câmp. Ce să spun mai multe? N-au graţiat nici sexului, nici etăţii. După terminarea acestora repede s-au retras, de acolo, şi în retragere au dus tot de acolo. Şi apoi în depărtare de cinci mii de paşi dela cetate s-au aşezat şi nici nu s-au mai dus spre cetate; cei din cetate au crezut, că au plecat definitiv de acolo, din cauza tăriei cetăţii. [...].”[10]


Bibliografie

 

Cărţi şi studii de specialitate:

1. Dejeu, Petre, Instituţiunile culturale din Municipiul Oradea şi judeţul Bihor, Oradea, Tipografia Franklin, 1937, p.34-36.

2. Istoria oraşului Oradea, ed. a II-a (coord. Liviu Borcea şi Gheorghe Gorun), Oradea, Editura Arca, 2007, p. 85.

3. Popa-Lisseanu, Gheorghe, Rogerius Cantecul de jale, în „Fontes Historiae Daco-Romanorum”, V, Bucureşti, 1935, p. 5-19.

4. Rogerius, Carmen miserabile (Cântecul de jale)-ediţie anastatică, cuvânt înainte de Doru Marta, Postfaţă Emanuel Engel, Oradea, Editura Arca, 2006

5. Turcháni Tihamér, Rogerius Mester siralmas éneke a tatárjárasból în „Századok”, XXXVII, 1903, p. 412-430.

 

Dicţionare, enciclopedii:

 

1. Enciclopedia Italiana di scienze, lettere ed arti, Roma, [1936], p. 577.

2. Révai Nagy Lexikona, XVI kotet, Budapest, 1924, p. 310.

 

Surse on-line:

 

http://it.wikipedia.org/wiki/Jacopo_da_Pecorara (25.06.2012).

http://en.wikipedia.org/wiki/Frederick_II,_Holy_Roman_Emperor (26.06.2012).

http://en.wikipedia.org/wiki/Pope_Innocent_IV (26.06.2012).

http://www.infobihor.ro/stiri-oradea-bihor/controverse-23/cine-a-fost-rogerius-si-ce-a-facut-el-i--96706.html (26.06.2012).

http://www.dacoromania-alba.ro/nr29/contacte_culturale_italo_transilvanene.htm (26.06.2012).



[1] Enciclopedia Italiana di scienze, lettere ed arti, Roma, [1936], p. 577.

[2] Révai Nagy Lexikona, XVI kotet, Budapest, 1924, p. 310. Enciclopedia Italiana, p. 577. Numele primului cardinal în slujba căruia a fost Rogerius nu este Giovanni Tolentano, aşa cum preciza Doru Marta citându-l pe Gheorghe Popa-Liseanu ci Giacomo Pecorari, Giovanii Tolentano fiindu-i superior abia după revenirea în Italia, şi după moartea lui Pecorari întâmplată în 1244. (A se vedea Rogerius Carmen miserabile (Cântecul de jale)-ediţie anastatică, cuvânt înainte de Doru Marta, Postfaţă Emanuel Engel, Oradea, Editura Arca, 2006, p. 5; apud. Gheorghe Popa-Liseanu, Rogerius Cantecul de jale, în „Fontes Historiae Daco-Romanorum”, V, Bucureşti, 1935, p. 5-19; pentru biografia cardinalului a se vedea http://it.wikipedia.org/wiki/Jacopo_da_Pecorara 25.06.2012).

[3] Enciclopedia Italiana, p. 577.                                       

[4] Turcháni Tihamér, Rogerius Mester siralmas éneke a tatárjárasból în „Századok”, XXXVII, 1903, p. 412-430.

[5] Ibidem, p. 415.

[6] Enciclopedia Italiana, p. 577.

[7] Rogerius Carmen miserabile, p. 5.

[8] Turcháni Tihamér, Rogerius Mester..., p. 418,

[9] Ibidem, p. 420.

[10] Textul citat reproduce exact traducerea dată de profesorul Petre Dejeu. Pentru detalii a se vedea Petre Dejeu, Instituţiunile culturale din Municipiul Oradea şi judeţul Bihor, Oradea, Tipografia Franklin, 1937, p.34-36.

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Marți, 26 Iunie 2012
  • Localitate: Bihor
  • Creator: Silviu Sana
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: <p>O scurta istorioara despre viata canonicului Rogerius, cel care a surprins invazia tatara asupra cetatii Oradea. Astazi, numele sau este purtat de un cartier al orasului Oradea.</p>
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: ---
  • Limba: romana
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 8103 ori Ultima modificare Vineri, 24 August 2012 18:13
Mai multe din această categorie: Diplomă școlară din anii 1950 »
Ești aici: Home Bihor Bihor Pe urmele canonicului Rogerius (cca. 1201-1266)