Istorie Locala

Marți, 11 Septembrie 2012 09:33

Piețele din Oradea la începutul secolului XX

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(3 voturi)

(La începutul secolului XX)

Contopirea celor două pieţe într-una singură nu a îngreunat situaţia generală, dimpotrivă, a adus după sine numeroase avantaje. Iată câteva centre comerciale mari, cu proprietarii respectivi:

  • "Casa Ulmann”. în această clădire se afla Centrul comercial, de unde se aprovizionau toţi comercianţii, mai mici sau mai mari, din Oradea, dar şi din comunele ori satele din împrejurimi. Mărfurile constau din tot felul de stofe şi pânzeturi, ceai, portocale, lămâi, uleiuri comestibile ambalate, importate de firma Ulmann. La data ridicării lor, cumpărătorului i se acorda, în funcţie de valoarea sumei facturate, un anume procent. Unora dintre micii comercianți li se acordau credite în mărfuri plătibile într-o perioadă mai lungă.

 

  • În faţă cu “blocul turn” de azi se afla o casă cu un etaj, azi demolată. Era proprietatea “Heller”, care deţinea un mare depozit de cherestea. De aici, orăşeni şi săteni îşi puteau procura , contra cost, tot felul de materiale de construcţie precum minizi, grinzi, scânduri. Salariaţilor, militari sau civili, li se eliberau materiale plătibile şi în rate lunare.

 

  • "Andreny şi fiii” - Oţelul de astăzi - funcţiona ca mare magazin de fierărie şi unelte de tot felul. Pe lângă marele magazin din Oradea, mai erau filiale la Beiuş, Salonta. Într-o clădire vecină de Andreny, se găsea un magazin cu seminţe de tot felul. Era o filială a unei mari firme de seminţe din Budapesta , sub denumirea de “Mauthner”. Toţi cei care se ocupau cu grădinăritul, “bulgarii” în primul rând, dar şi ceilalţi, inclusiv cei de la ţară, se aprovizionau de aici cu seminţe.Semințele “Mauthner” erau de o calitate superioară şi foarte apreciate în epocă.

 

  • Prin anii 1921-1922, se găseau în Oradea oameni săraci, cerșetori, vagabonzi, a căror pungă nu le permitea taxa de câţiva lei pentru a putea dormi în vreo pivniţă, amenajată ca “sălaş de noapte”. Mai era un motiv că nu li se dădea întotdeauna loc între ceilalţi covartioşi care fuseseră primiţi înainte: starea lor jalnică, fiind zdrenţăroşi şi cu păduchi. Aceşti oameni, cu o soartă atâ de vitregă, aveau şi ei nevoie să se adăpostească undeva, să se odihnească în timpul nopţii. Unde să meargă? Alegeau unele din marile parcuri ale oraşului. A doua zi de dimineaţă, întâlnindu-se unul cu altul, se întrebau unde au tras peste noapte. “La Hotelul Mauthner” spunea cel întrebat. Asta însemna că a dormit pe iarbă, în unul din parcuri: în Parcul Lighet sau în Reday.

*

Trecându-se şi piaţa de zeiciuguri în Piaţa cea mare, s-a fixat fiecărei categorii de negustori un loc.

  • Legumele şi zarzavaturile se aduceau în piaţă ambalate în coşuri de nuiele, încărcate în căruţe trase de unul sau doi cai. Cei mai mari producători erau - cum am mai spus - bulgarii care dispuneau de terenuri proprietate personală sau arendate. Acestea se aflau în afara oraşului, în apropiere de Crişul Repede sau de Peţa. Pe lângă aceştia, mai erau grădinari din Episcopia Bihor, Borş etc. Foarte harnici, se luau la întrecere, căutând aducă cele mai frumoase legume, încercând să fie primul piaţă cu trufandale de sezon. De la aceşti direct-producători se aprovizionau şi cofăriţele. Erau în număr redus cele care moşteniseră acest comerţ de la mamele lor, cele mai multe practicând acest negoţ fără să ducă mai departe vreo tradiție. Cele mai însemnate cofăriţe erau Floruţa Piroska, Andor Ana, Szabo Roza. Aceste femei şi altele asemenea lor aveau locul fixat, sub câte o umbrelă mare, sub care erau o măsuţă și un scaun. Toate acestea rămâneau pe loc şi în timpul nopţii. Felul lor de a negustori era acelaşi pe care îl practicaseră şi în piața mică, de unde se mutaseră.

 

  • Un alt loc era acela pentru vânzarea de fructe şi ciuperci / bureţi. Tot aici se vindeau cu dărabul lebeniţe, pepeni, ludăi. Strugurii se vindeau la kilogram. Fructele erau aduse spre vânzare mai ales din satele Săldăbagiul de munte sau Borş, ori de la proprietarii viilor. Cele mai apreciate cireşe erau cele din satul Sisterea - Bihor. Bureţii de câmp şi cei de pădure erau aduşi la târg de locuitorii din satele Calea-Mare, Hidişel, Cordău. Despre cordăuani se spunea că sunt în stare să stea flămânzi şi însetaţi lângă un burete aşteptându-l să crească, pentru ca nu cumva să vină altul să-l culeagă.
  • Piaţa de galiţe se forma pe două rânduri, faţă în faţă. Fiecare vânzătoare îşi punea paie pe jos, pe care apoi punea gâştele, raţele, curcile, găinile legate de picior. Ouăle se vindeau din coşerile de brâncă, cu perechea.
  • Într-o singură şatră, în toată piaţa, se vindea carne de cal. Proprietar şi henteş era Stoltz. Carnea de cal se vindea cu un preţ redus faţă de cea de vacă. Îmi aduc aminte cum, fiind la târg, tata ne-a cumpărat carne de cal. Deşi bine pregătită de mama, în timpul cât am mâncat am tot făcut mofturi, pentru că tata ne spusese ce mâncăm. Privindu-ne lung, parcă îl aud și azi cum ne spunea: “Ce tot ponosliţi. Nu vă place? Nu-i musai s-o mâncaţi. Cunosc eu domni mari care au cumpărat şi mancă carne de cal” a încheiat tata.
  • O anumită clădire se numea “Obor”. La unul din capetele clădirii se afla o rampă, construită din beton. Pe această rampă se încărcau sau se descărcau diferite mărfuri. Oborul era prevăzut cu o linie ferată pe care se manevrau diferite vagoane goale sau pline, cu ajutorul unui motor electric.
  • Mai era apoi baraca “Paina 1.” Era o baracă de scânduri, mare, unde se vindeau în cantităţi mici sau mari cartofi, ceapă, usturoi, fasole boabe. Avea şi contract cu diferite unităţi militare, de a le furniza produsele amintite, inclusiv macaroane. Plata se făcea în numerar, de către serviciul casieriei respective.
  • Paploviciu - brutărie”. în această baracă se vindea pâine cu hameiu, în greutate de 2-4 kg fiecare. Se servea clienților și o cantitate mai mică, după trebuinţă. Lângă această şatră, mai erau 3-4 asemenea locuri. “Paplovici baci” era un om de talie mijlocie sârb de origine. Prăvălia şi brutăria le avea pe strada Crișului, azi T. Vladimirescu. Trecând prin faţa şetrelor, nurnai că îl auzeai pe Paplovici spunând şi arătând cu mâna spre pâine: “Poftiţi, draga mea, poftiţi, la mine este pita cum numa dumneta ştie a face…Cu Komlou şi cu morjouka. Ai mai cumpărat pită de la mine și spun că bună o fost. Vrem a vinde ... Vrem a nu duce pita acasă ... unde facem alta”. Cu astfel de cuvinte oferea marfa pe piaţă, “pentru a nu duce pita acasă”.
  • Turte dulci se găseau în 3-4 şetre. Erau păpuşi cu oglinde pe piept, cai, mărgele cu cruce, făcute din aluat şi vopsite în felurite culori. Pe lângă acestea, se mai găseau, pentru bucuria pruncilor, fişcure din ţucur, în care suflând, fişcurau, țucur lung sucit şi vopsit în mai multe culori ... Câte şi mai câte bunătăți erau acolo ...: mezes colaci, fighe, noroance şi pita lui Sîntianoş. Privind spre rafturile încărcate, negustorul începea a striga: “Haideţi! Haideţi la Mihai, care îi mare la mai! Astăzi cu bani, mâine fără bani! Vindem! Cumpăraţi numai nu furați. Marfă din Spania, adusă vara cu sania!!! ”Cu fişcurul din țucur , fişcuram noi cât fişcuram, dar la un moment dat se înmuia și nu era altceva de făcut decât să-l mâncăm. Odată cu asta, revenea și la noi în casă liniştea.
  • Lângă aceste barăci se afla şi nelipsitul Osman Ramis turcul, cu căruciorul lui vopsit în roşu, cu semilună şi o stea. Căruciorul se compunea dintr-o ladă fixată pe două roţi şi arcuri  împins cu ajutorul a două mânere, de către Osman. În timpul verii avea în cărucior două vase cu fagylalt iar pe timp răcoros, tot felul de “ţucură numa pentru dumneavoastră”. Cu aceste produse, în afară de zilele de târg, turcul îşi găsea piaţa de desfacere a mărfii pe câmpul de instrucţie sau pe poligonul de tragere al armatei.
  • Un urmaș al lui Osman mai poate fi văzut şi azi, în piaţa de zarzavaturi, stând în picioare sau pe un scăunel, alături de ”pruvulia” lui, vânzându-şi dulciurile, “fabricaţie proprie”.

Într-o altă baracă, se vindea talpă “Crupon” şi gumă Palma” de toate mărimile, necesare pentru tălpălit şi pentru fețe la tocuri. Nu lipseau de acolo nici pieile tăbăcite, de box, șevro, pentru confecţionarea de încălţăminte.

Curelarii erau şi ei nelipsiţi, în zilele de târg mare de țară. Îşi aduceau nişte capre de lemn, pe care erau puse hamuri de piele, lucrate cu diferite ţânţele pe ele. Ţănţelele erau făcute din piele subţire şi vopsite în diferite culori. De pe caprele de lemn nu lipseau gheaplauăle şi necleamile pe care erau cusuţi niște clopoţei. Tot acolo mai erau şi căpestrele de piele şi coada lanţ. Plin de bani trebuia să fie acel bughelarăş din care să poți plăti o pereche de hamuri complete. Negustorul-meşter semna pe câte unul: “Cumpără bacea meu de la mine hamuri, gheapleauă, crăpestre, că ce-I lua de la mine or fi bune nu numai pentru dumneata, ci şi pentru pruncii pruncilor dumetale.Nu amâna, că amâi pe paguba dumetale. Aşa lesnă ca la târgul mare de azi, nu-i mai putea găsi aşa portică”.

Abia scăpat de gura lui, îţi ieşea altul în cale, cu alte oferte. “Ce ţi-oi da, bacea meu? Am adus la târg lucruri tare faine şi tari. Funii bune, groase, pentru legat în cocie paiele, fânul. Crăpestre din fuioare de cânepă, ştreang de legat văcuţa la iesle. Vină să vezi, că-s făcute de mine în miheiul meu”. Unii dintre aceşti oameni, dacă le dădeai cânepă să-ţi facă anumite lucruri, nu lucrau cinstit.

In altă parte, puteai auzi: “Vină, nana mea, să vezi ce cipce mândre am pentru dumneta. Şi ace de cosât, dacă îl ţii bine în brâncă, coase el singur. Şi am aţă de cosât, albă şi neagră. Şi cârlige pentru făcut cipcă şi primă în coadă la fetiţă .Cumpără, nana mea, că nu ţi-o părea rău de ce ai cumpărat”.

Pânzeturi se vindeau în mai multe barăci făcute din scânduri, mobilate cu mai multe poliţe şi o masă. Se găseau aici jolj alb şi galben, stambă, pănură tărcată pentru dricar şi perne. Până în 1945-1946, cei mai mari negustori de pănuri pe piață erau cei patru fraţi Brândaş: Teodor, Ioan, Alexandru şi losif ei îşi procurau marfa direct de la l.T.A. (Arad) şi avea fiecare șatra lui. Preţurile nu erau fixe, te puteai târgui la cumpărare. Când mai ales femeile, treceau prin faţa acestor şetre, negustoreasa le oprea în loc, mai ales când erau însoţite şi de câte o fetiță . Auzeai atunci: “Nana mea! Să-ţi dau o cârpă   de lin, de cap sau o cârpă de bărcă după cap, că vine iama şi o fi frigul mare. La fătuţă, îi dau un şir de mărgele. Uită numa ce bine îi vin ele în grumazi ! Ca la mine, aşa lesnă, nu-ţi găsi în tot târgul!"

Printre şetrele cu pălării pentru bărbaţi şi copii, îşi avea în piaţă şatra şi domnul Szanto, mic meseriaş. Pe rafturi, avea clopuri de păr, cu primă pe ele, clopuri verzi, cu şinor rotund și cu câte o pană de răţoi, pusă în clopul de vadaslău. Când observa meşterul că intră printre clopari Mihaiul Zahului cu pruncul de brâncă, le-a ieşit înainte spunându-le: “Ştiu că vreți să cumpăraţi ceva clopuri. Veniţi la mine la şatră, să vedeți ce clopuri mândre vă pot da la amândoi. Clopurile voastre îs vechi şi or ieşit din divat. Nu vă stă bine cu ele, mai ales de sărbători. De ce să nu vă dăm noi nişte clopuri bune, noi şi lesnă? ” Ajuns la şatră, doamna Szanto îţi lua pălăria de pe cap şi în locul ei îți punea o pălărie nouă, spunându-ţi: “Ia uită-te dumetale în cototoarea asta, să vezi ce bine îţi stă! Aşa clop ca aista rar se poate găsi. Tot din ăstea i-am vândut şi birăului din sat de la dumeta. Din ce sat spui că eşti?” “Din Nojorid”, a răspuns omul “Da ... da ... din Nojorid. Toţi nojoridanii, ba şi chişiridanii cumpără clopuri numa de la mine. Toţi ştiu că portică cum am eu nu se mai află în toată piaţa asta”. La un moment dat a continuat: “Ce mândru prunc îi pruncul dumetale? Eu îi dau lui un clop verde, cu şinor rotund, cu bocretă şi pană de gâscă sălbatecă. Cine lo vedea cu clopul ăsta să creadă că-i un vadaslău” . În vremea asta, ea lua de pe masă câteva pălării verzi, începând a le prăbăli pe capul pruncului, care se uita în cototoare, aşteptând să audă ce “o zâce” tata, care şi el îşi alegea im clop. Tatăl, cu clop nou pe cap, făcea târgul cu dl. Szanto, iar pruncul, cu clopul verde potrivit de doamna, aştepta să audă ce va spune tata, că la el era budelarăşul. După ce s-au înţeles la preț, comerciantul i-a spus: Amu ai în casă un vadaslău, numa puşcă să-i mai cumperi, mai ales că azi îi şi târg mare”. Nu ştiu de unde s-a auzit apoi în sat povestea, că noi, cei care purtam clopuri de bucate şi ălea cam rupte, că prindeam cu ele fluturi, îl invidiam pe Ghiurca şi strigam după el:

Ghiuriţa meu!
Fi-ii vadaslău?
Fi-oi, da, măicuţă,
Numai de mi-i lua şi puşcuţă”
sau
Cel cu pană de cocoş/
N-are ce băga în coş,
Cel cu pană de cocoarăl
N-are ce duce la moară!

Tot în piaţa mare se găsea şi şatra blănarului Ţapu Ioan, născut în satul Chişirid - Bihor. Atelierul îl avea pe Calea Aradului. Căciulile şi cojoacele confecţionate le vindea la târgurile mari şi la cele săptămânale din Oradea. La târg, mai veneau blănari şi din alte judeţe, care aduceau de vânzare nu numai căciuli şi cojoace, ci şi bunde lungi, cu mâneci, făcute din oi ţigăi. Erau frumos lucrate. Aveau un guler negru, din miel astrahan. Costau mult şi puţini erau oamenii din sat care aveau posibilitatea de a le cumpăra. Cei ce aveau aceste bunde le îmbrăcau iama, la sărbători sau când mergeau la biserică, la târg, la moară sau la pădure. Se mai vindeau pe lângă bunde lungi, bundițe scurte - trei sferturi — pe care gospodarii bogaţi le dădeau ca dar de nuntă fetelor, la măritiş. Îmi aduc aminte că tata, când ne dispărea ceva din casă, zicea: “Nici bundă şi nici mândră” . Bunda, aruncată în podul casei pe scleme, o tociseră vremurile. Trecuseră câţiva zeci de ani de când bunicul - tatăl mamei noastre- îi cumpărase bunda ca dar de nuntă. Iar mama, care crescuse şapte copii, era acum înaintată în vârstă şi slăbită de puteri.

Mai erau apoi şetrele sabăilor. Aveau în interior câteva poliţe din scânduri şi o masă. Aici se găseau haine cusute gata pentru bărbaţi şi copii, mai mult pentru săteni. Erau aici cioareci şi lacreu de vară din ţaig, iar pentru iarnă din postav sau cangăr. Cobatul de iarnă era negru, cu berlej şi două buzunare în faţă şi două laterale (“jeburi” le spuneam noi). La târgul de lebeniţe era forgoalomul mare, în special la șetrele sabăilor, deoarece cam atunci era hotărât ca bogătaşii care-ți băgaseră slugi “cu simbrie în bani şi haine” să le cumpere haine de iarnă. Asta însemna: o pereche de cioareci negri, un lacreu de culoarea cioarecilor şi un cobat de iarnă.

De îndată ce meşterul sabău observa un om mai bine îmbrăcat, cu bota strâmbă în brâncă, cu pipa de spumă într-un camiş nu prea lung al cărui capăt îl ţinea între dinţi, având în urma lui câte un fecioraş îmbrăcat simpluţ, sabăul înţelegea că nu poate fi decât gazda şi sluga, la cumpărat haine de iarnă . Atent să nu piardă ocazia, negustorul îi oprea din drum, îi chema în şatră. Acolo erau întâmpinaţi de soţia maistrului, care-i poftea să şadă - unul - şi să prăbălească celălalt hainele de cumpărat “Cât am de plătit, domnule meşter?” întreba stăpânul. “Nu aveți aşa de mult pentru atâtea haine. 1550 de lei şi încă acest preț I-am făcut numai pentru dumneavoastră, ca să veniţi şi alta dată la mine. Aşa haine cum vă dau eu nu găsiţi în tot târgul. Eu și cu muierea mea, care-i tot săbăiţă, le-am făcut şi noi nu fuşerezlim lucrul, cum fac alţii. Hainele astea stau ca scrise pe fecioraș. Dumneavoastră o să vă aducă cinste în sat că aţi cumpărat slugii aşa haine mândre şi noi. Să le poarte sănătos, că și el adermeleşte un aşa rând de haine. Sunt unii care nici când se însoară nu au pe ei haine ca acestea” a încheiat meşterul. Ridicându-se de pe scaun, gazda zicea: “Toate-s bune şi la locul lor, numai că preţul hainelor e prea mare”. Meşterul răspundea: ”Vă mai dau pe deasupra şi un labreu, pe care numai pentru dumneavoastră îl socotesc tot în preţul ăsta. Să nu ziceţi dacă îţi merge de la mine că am fost un cealău.Hai, treacă-meargă de la mine. Nu vreau să mergeţi de aici fără să cumpăraţi nimic, chiar dacă dau în pagubă. Aici pagubă, dincolo câştig, se acopere una pe alta. Asta-i vaşarlaşul, a încheiat meşterul, uitându-se la bughelarăşul scos de gazdă, să plătească hainele. După numărarea banilor, gazda i-a spus slugii: “Du-te şi îţi du hainele tocie şi să vii iute, că eu te aştept între şetrele cu cizme. Mi-i afla la şatra lui Nagy, de unde ţi-am cumpărat bocanci, la târgul cireşe. Spune-i la nană-ta IIcă să aibă grijă de ele, să nu le fure ceva bitangăi, până venim noi la cocie”. Sluga şi-a luat pocul cu hainele legate, gazda, meşterul şi soţia lui, după ce s-au salutat, s-au despărţit mulţumiţi şi unii şi alţii că, cu prea puţine voroave, au făcut târg bun...

 

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Luni, 09 Decembrie 2019
  • Localitate: Bihor
  • Creator: Ioan Silaghi
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: <p>Fragment din Satul bihorean la început de secol XX, de ioan Silaghi. Însemnări etnografice.</p><p>descrie atmosfera pietelor din Oradea. Text scris cu regionalisme .</p>
  • Editor: Biblioteca Județeană Gheorghe Șincai Oradea
  • Contributor: Ioan Silaghi
  • Tip: text
  • Format: text
  • Identificator: ---
  • Sursa: monografie
  • Limba: română
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 4587 ori Ultima modificare Joi, 04 Octombrie 2012 20:05
Ești aici: Home Bihor Bihor Piețele din Oradea la începutul secolului XX